Literatura sacră

BUDISMUL
Budismul se aseamănă cu jainismul în ce priveşte istoria şi legenda întemeietorilor, doctrina despre eliberare, structura ordinului monahal şi cultul. Nu ştim ce religie a preluat ideile celeilalte. Jainismul a fost rezultatul reformei unei comunităţi monahale existente deja, iar budismul are rafineţe în privinţa legendei mentorului şi în plan doctrinar şi practic. De aceea se presupune că transferul se face dinspre jainism spre budism.

Buddha a fost un gânditor cu o mare influenţă asupra omenirii. Învăţătura sa a influenţat subcontinentul indian peste 1500 de ani, evoluând şi diversificându-se. În secolul XIII se răspândise deja în Tibet, Asia centrală, China, Coreea, Japonia şi Sri Lanka, avansând spre Asia de Sud Est.

1. 
   Literatura sacră
   

Nicio lucrare din literatura budistă nu este de la Buddha însuşi. Buddha moare în sec. V. î.Hr. iar comunităţile budiste colecţionează cuvântările şi predicile sale, transmiţându-le prin dialectul magadhi, limba vorbită în regiunile budiste. Nu există un canon primordial. Izvoarele filosofice sunt scrierile sacre ale şcolilor budiste, păstrate în pali şi sanscrită sau traduse în chineză şi tibetană.

1.1. Canonul hinayanist

Hinayana este denumirea dată vechilor şcoli budiste. Fiecare şcoală avea canonul ei cu cuvinte sau capitole ale lui Buddha conţinând doctrina lui. La acestea se adaugă lucrări necanonice: comentarii la scrierile canonice şi tratate doctrinare sistematice. Singurul canon complet este al şcolii Theravada, scris în pali. Acesta este autoritatea supremă a budiştilor din Sri Lanka, Birmania şi Thailanda. După tradiţie, acest canon a fost scris în sec. I î.Hr. în Sri Lanka. Doar o parte din conţinutul scrierii provine de la Buddha. Cu timpul au loc prelucrări poetice sau modificări, având altă formă faţă de ce a propovăduit Buddha. Comentatorii spun că în scrierile canonice este altceva decât cuvintele lui Buddha. Dar există şi tradiţia conform căreia limba pali ar fi identică cu magadhi, limba maternă a lui Buddha. Prin asta se încearcă să se demonstreze că pasajele din canon atribuite lui Buddha sunt exprimate în propria sa limbă. Dar pali nu este identică cu magadhi, pentru că pali nu are trăsăturile caracteristice limbii magadhi. Pali e asemănătoare limbilor central-apusene iar magadhi este central-răsăriteană.

a) Tipitaka, canonul pali, Tipitaka (cele trei coşuri), cuprinde trei grupe principale de texte. Vinaya-pitaka, sutta –pitaka şi abhidhamma-pitaka.

Vinaya – conţine reguli pentru ordinul monahal. Cea mai veche parte sunt 227 prescripţii disciplinare, norme de comportament şi pedepse. Fiecare regulă are o povestire şi un comentariu.

Sutta – conţine cuvântări, predici, aforisme ale lui Buddha şi ale discipolilor săi. Dacă vinaya e pentru monahi exclusiv, sutta este pentru toţi budiştii, călugări sau mireni. Sutta are 5 colecţii: 1.digha conţine 34 texte lungi; 2. Majjhima are 152 texte medii; 3. Samyutta are 2889 texte scurte rânduite în 56 grupe; 4. Anguttara are 11 capitole şi 5. Khuddaka are 15 lucrări independente. O astfel de lucrare este cea mai tradusă din literatura budistă: dhammapada, ce are 423 aforisme. Alte lucrări sunt udana, aforisme cu caracter festiv; sutta-nipata conţine texte doctrinare scurte; jakata e o colecţie de povestiri despre existenţele anterioare ale lui Buddha, Apadana sunt legende despre sfinţi budişti; Buddhavamsa sunt relatări despre Buddha şi cei 24 predecesori.

Abhidhamma – are 7 lucrări ce abordează noţiunile centrale ale învăţăturii lui Buddha. Cele mai cunoscute sunt Dhammasangani şi Kathavatthu.

B) Comentarii

Dintre lucrările canonului pali fac parte comentarii importante în pali sau alte dialecte. De ex: canonul şcolii Theravada este principalul, scris în singaleză, birmaneză şi siameză. Cele mai vechi comentarii sunt din sec. IV dar încă se mai fac comentarii. Cele mai vechi comentarii pali sunt importante pentru că vechii exegeţi scriu concepţia lor despre învăţătura lui Buddha, dar şi pentru că folosesc material din comentarii şi mai vechi, pierdute. Paternitatea comentariilor pali este atribuită unor 3 bărbaţi învăţaţi din sec. IV-V ce comentează marea parte a lucrărilor.

Aceştia au crescut în India, un timp au stat în mănăstirea Mahavihara din Sri Lanka. Cel mai important bărbat este Buddhaghosa, autor al unei duzini de comentarii clasice: primele patru nikaya ale vinaya şi Sutta. Ceilalţi sunt Buddhadatta, care a scris comentariu la Buddhavamsa, şi Dhammapala care a comentat Udana, Thera şi Therigatha.

1.2. Canonul mahayanist

În cadrul budismului apare o nouă direcţie, Mahayana, la începutul erei creştine. Literatura mahayanistă se păstrează în texte originale sanscrite sau în traduceri chineze şi tibetane. Textele doctrinare mahayaniste (sutra) amintesc de textele doctrinare ale vechilor şcoli budiste (sutta sau sutra). Cele trei mari colecţii sunt Prajnaparamita, Buddhavatamsaka şi Ratnakuta, transmise integral în chineză şi tibetană. Vajracchedika este o lucrare păstrată în sanscrită. Există şi alte colecţii de sutra şi altele de sine stătătoare: saddharmapundarika (prezintă stadiul timpuriu al doctrinei), lalitavistara (material vechi şi nou). Textul relatează existenţa precedentă a lui Buddha, primele faze ale vieţii lui până la predica din Benares. Lucrarea originară prezenta biografia lui Buddha, ulterior fiind prelucrat. Lankavatara relatează vizita lui Buddha regelui demonilor, Ravana. Alte sutre de sine sunt Sukhavativyuha şi Suvarnaprabhasa.

Sutrele mahayaniste pretind că învăţătura ar fi fost propovăduită de Buddha, dar sunt mai recente decât textele doctrinare ale vechilor şcoli. Cele mai multe sutre mahayaniste au fost scrise în sec. II-III d.Hr.

În afară de sutre, literatura mahayanistă constă într-o serie de lucrări scrise de personalităţi. Aceştia sunt: Nagarjuna, fondatorul şcolii Madhyamika (200 d.Hr.) şi Asanga, reprezentantul şcolii Yogacara, sec. IV d.Hr. Asanga avea şi un frate, Vasubandhu, dar nu ştim dacă el este acelaşi cu autorul lucrării Abhidharmakosa, ce prezintă doctrina sarvastivadină. Tradiţia spune că e acelaşi, cercetătorii spun că sunt distincţi: unul e din sec IV, dascăl al şcolii Yogacara, altul e din sec V, dascăl al şcolii sarvastivadină. Poetul Asvaghosha, nu ştim dacă a fost adept mahayanist, dar i se atribuie o carte doctrinară cunoscută în chineză. O altă lucrare a sa este Buddhacarita, o biografie a lui Buddha în formă poetică. 13 din 28 cântări sunt păstrate în sanscrită şi integral în tibetană şi chineză.

1.3. literatura vajrayanistă

Curentele tantrice apar şi în budism, fiind a treia din direcţiile budiste: vajrayana sau mantrayana. Literatura tantrică are formule scurte magice şi ample lucrări tantrice, prezentând doctrina şi ritualurile. Mai au manuale şi comentarii sistematice, păstrate în sanscrită, chineză şi tibetană.

2. 
   Buddha: istorie şi legendă
   

Buddha a fost o persoană istorică. Au fost şi teorii prin care se interpretează simbolic sau mitologic legenda lui Buddha. De exemplu una spune că Buddha a fost asimilat unui mit solar. În părţi canonice şi în altele necanonice se povesteşte viaţa lui Buddha. Lucrarea Buddhacarita scrisă de Asvaghosha şi Nidanakatha, ca introducere la Jakata, sunt cele mai vechi biografii, ce cuprind fazele importante ale lui Buddha. Realul este combinat cu legendarul, aşa că puţine caracteristici pot fi realităţi istorice.

Gotama Buddha s-a născut la Kapilavathu, în clanul Sakya, oraşul Lumbini de azi din regiunea Terai, în Nepal. Zona este la 150 mile nord de Benares, poalele munţilor Himalaya. Budiştii din Sri Lanka, Birmania şi Thailanda, cred că Buddha a trăit între 623 şi 543î.Hr. Cercetătorii consideră viaţa lui între 560-480î.Hr. Numele tatălui său era Suddhodana (orez pur), arătând cu ce se ocupa clanul: agricultura pe un teritoriu mic, de 900mile pătrate, pe pantele joase ale munţilor şi pe câmpiile de la poale.

Sakya era unul din neamurile răspândite în nordul bazinului gangetic, la marginea civilizaţiei Indiei de Nord. În vremea lui Buddha, aceste popoare erau independente şi conduse asemănător. Pot fi numite republici tribale, fiind conduse de oligarhii, sfaturi ale bătrânilor. Sfaturile îşi alegeau un conducător pe o perioadă, dar nu aveau regi. Astfel se neagă tradiţia ce susţine că Buddha era fiu de rege. Totuşi Sakya se consideră că au rang de regi, nobili, războinici, o elită.

Potrivit legendei, când s-a născut Gotama, Asita, un mare vizionar din Kapilavatthu, vine să-l vadă şi îi prezice că va ajunge mare sfânt sau rege. O baladă povesteşte că Asita vede mulţimi de zei bucurându-se pentru că s-a născut „Copilul Înţelepciune”. Mai departe, vizionarul vede pruncul şi prezice: „acest copil va atinge cea mai de sus înălţime a pătrunderii cu mintea. El va vedea ceea ce este mai pur. El învârte roata dreptăţii, fiind plin de compasiune pentru cei mulţi. Departe se va răspândi religia lui”. La 5 zile după naştere pruncul primeşte numele de Siddharta. Totuşi el e pomenit în literatură ca Gautama, Gotama (în pali), numele de clan. Buddha a fost crescut în Kapilavatthu de a doua soţie a tatălui, Mahaprajapati, pentru că mama îi murise la 7 zile după naştere. În legende apare ca tânăr geniu: nimeni nu îl întrece la vreo probă fizică sau a minţii. Răspundea la întrebările înţelepţilor, iar aceştia tăceau la întrebările lui. Mai târziu tatăl său îl visează îmbrăcat în veşminte galbene de ascet, părăsind palatul. De aceea îi oferă toate bucuriile vieţii şi îi construieşte un palat pentru fiecare anotimp al anului. Porunceşte să fie urmărit mereu. Când părăsea palatul, slujitorii îndepărtau de pe străzi orice l-ar fi indispus pe tânăr. La 16 ani se însoară cu 2 prinţese din alte regate, Gopa şi Yasodhara. După 13 ani, are un fiu Rahula. Siddharta fuge din palat după naşterea lui Rahula, respectând obiceiul prin care nu puteai renunţa la lume decât după ce aveai un fiu sau un nepot.

Deşi tatăl încearcă să-l izoleze pe prinţ în palat, zeii zădărnicesc planul. În 3 ieşiri consecutive, Siddharta întâlneşte un bătrân, rezemat în toiag, a doua zi un bolnav palid cu febră mare, a treia zi, la cimitir, un mort. La ultima ieşire întâlneşte un călugăr cerşind şi este liniştit înţelegând că religia te scapă de suferinţele vieţii.

Încercând să-l facă să renunţe la lume, zeii îl trezesc pe prinţ noaptea pentru a privi concubinele adormite, goale şi dizgraţioase. Decide să plece, cheamă scutierul şi părăseşte oraşul călare. Departe de oraş se tunde cu spada, schimbă hainele cu unele de vânător şi trimite scutierul cu calul la palat.

Gautama rătăceşte prin lume, practicând asceza, în junglele Uruvela, timp de 6 ani. Se hrăneşte cu seminţe, iarbă şi un timp doar cu balegă. Treptat ajunsese să consume un bob de orez pe zi. Era îmbrăcat grosolan, şi-a smuls părul şi barba pentru a se autosuplicia, stătea ore întregi în picioare sau pe ghimpi. Nu se mai spăla pe el sau hainele, se odihnea cu cadavrele lăsate pradă fiarelor şi dormea printre corpuri putrezite. Odată afirmă: „trupul îmi este subţire. Când mă aşezam lăsam o urmă ca de copită de cămilă. Atingând burta de fapt puneam mâna pe şira spinării”.

În pragul morţii realizează că în ciuda ascezei extreme nu are nicio iluminare. Renunţă la asceză, se spală şi mănâncă. După asceză Mara (Moartea) îl ispiteşte fără succes. Poate fi vorba aici de lupta interioară din mintea lui. Îndepărtând pe Mara, îşi concentrează forţele spirituale asupra eliberării de suferinţă. În 4 stări de veghe, în meditaţie, înţelege misterul ciclului nesfârşit de naşteri, morţi şi reîncarnări datorate karmei; parcurge retroactiv vieţile anterioare şi contemplă existenţele infinite ale semenilor. Realizează starea de iluminare (boddhi) înţelegând tainele condiţionismului universal, devenind Buddha, Cel Iluminat. 7 săptămâni stă în iluminare, fără necesităţi trupeşti. În a 49-a zi 2 negustori îi oferă de mâncare şi acceptă. Are îndoieli dacă să împărtăşească înţelepciunea şi altora. Ezitarea îngrijorează zeii. Zeul Brahma coboară din cer şi îl convinge pe Buddha să propovăduiască învăţătura. Buddha decide că primii care să înveţe vor fi cei 5 asceţi cu care a stat în junglele Uruvela. Îi descoperă lângă oraşul Benares, ţinând prima predică, numită Predica de la Benares. Asceţii aderă la învăţătură devenind primii călugări budişti.

Buddha rătăceşte prin sate, atrăgând adepţi. Revine acasă, converteşte pe tatăl său, pe soţie şi pe fiul Rahula. Adepţii lui deveneau monahi cerşetori. Ceilalţi, mireni, asigurau hrană şi haine monahilor. În texte se amintesc membrii budişti: Saripura şi Maudgalyayana, prieteni din tinereţe, care se alătură comunităţii; Ananda, discipolul favorit. Alţi adepţi sunt: regele din Magadha, Bimbisara, ce îi dă maestrului o pădure de bambuşi în care poposea cu monahii săi; negustorul Anathapindika din Sravasti, ce ridică lângă sat o mănăstire în care venea Buddha.

Buddha fondează şi o comunitate de călugăriţe. Ele aveau reguli mai stricte. Ordinul e întemeiat la iniţiativei mamei vitrege Mahaprajapati care fiind văduvă, îşi dorea să renunţe la lume şi îi cere permisiunea să fie călugăriţă. Buddha a ezitat, dar Ananda insistă şi permite accesul femeilor în monahie.

Literatura povesteşte că Buddha a avut parte de o viaţă plină de succese şi a trăit în armonie cu cei din jur. Dar a avut şi multe dezamăgiri. La 70 de ani, o rudă invidioasă, Devadatta, îi cere să-i cedeze conducerea comunităţii. Fiind refuzat, acesta încearcă să-l ucidă: prin asasini plătiţi, apoi încercând să-l zdrobească sub o stâncă, apoi asmuţind un elefant agresiv. În final, Devadatta cu nişte monahi iniţiază o schismă cu o asceză mai dură, dar eşuează.

În anotimpul ploilor Buddha cu Ananda stau în Veugrama, satul de bambuşi şi capătă dizenterie. Depăşeşte criza, trecând pe lângă moarte. Ananda adună toţi discipolii din Vaisali, merg apoi amândoi spre Pava. Cinează acolo la fierarul Cunda, mâncând carne de porc sau ciuperci. Se îmbolnăveşte de diaree cu sânge, probabil se reîntoarce boala. Pleacă spre Kusinagara. Buddha se simte epuizat, se aşează sub un tufiş. Ananda plânge dar Buddha îi spune liniştit: „Destul, Ananda, nu te chinui să jeleşti. Cum poţi crede că ce se naşte nu moare? Acest lucru este cu neputinţă”. Ultimele cuvinte ale lui Buddha sunt: „Mă adresez vouă, călugări cerşetori. Nu vă precupeţiţi străduinţele voastre!”.

După vestea morţii lui, apar adepţi cu flori şi ofrande, omagiind trupul său. În a 7a zi trupul a fost incinerat, iar resturile oaselor împărţite între adepţii bogaţi care au ridicat peste ele morminte adăpostind relicve în jurul lor.

3. 
   Budismul indian
   

Sectarizarea comunitatii intemeiate de Buddha
Buddha nu a nominalizat un succesor al sau în fruntea comunitaţii monastice întemeiate considerând că singura călăuza necesara era învaţatura pe care le-o lasase. De aceea indatorirea fundamentala a unui calugar era sa respecte ceea ce Buddha propovaduise.

Cf traditiei dupa moartea sa la scurt timp a fost organizat un conciliu probabil la Rajagriha convocat de catre Mahakasyapa.

Dupa ce s-a informat in legatura cu regulile monahale consultandul pe Upali, si in ceea ce priveste doctrina, avand anumite discutii cu Ananda, Mahakasyapa, a creat Vinaya-Pitaka si Sutra Pitaka.

La 100 de ani duma moartea lu Buddha s-a mai tinut un nou conciliu la Vaisali din cauza ca monahii au primit de la mireni aur si argint.

La putin timp dupa a mai aparut o schisma! Cei ortodocsi au fost numiti sthaviravadini insa denumirea care acopera toate scolile ortodoxe este aceea de hinayana. Adeptii noii grupari sau numit mahasanghikasi. Divergentele nu sau oprit aici. In timpul regelui Asoka din gruparea sthaviravadini s-a mai desprins o denominatiune care si-a luat numele de sarvastivadini.

Probabil acest eveniment i-a dat prilejul lui Asoka sa convoace al treilea conciliu la Pataliputra. Sa incercat o reconciliere dar nu sa putut si scoala sthaviravadinilor a fost declarata ortodoxa iar sarvastivadinii sau refugiat in Kashmir. Cf traditiei la acest conciliu s-a redactat in ultima forma Abhidharma-Pitaka.

Convertirea lui Asoka este echivalentul convertirii lui Constantin patronajul sau facand din budism o religei prospera. Se spune ca regele intretinea 64 de mii de calaugari budisti, lui fiindui atribuite neinumarate stupe si manastiri. Profitând de legaturile cu occidentul Asoka trimite misionari pe langa Antioh II al Siriei, Prolemeu II al egiptului, Magnas din Cirene etc. In occident este greu de evaluat puterea de penetrare a budismului dar in orient misionarismul lui Asoka a fost decisiv.

Domeniul lui Asoka era destul de mare el cuprinzând cea mai mare parte a Indiei, Afganistanul, sudul Hinducuşului, Belucistanul, Sidonul etc. Peste tot erau construite si intretinute drumuri, granare publice, exista asistenta medicala, curti de justitie etc, imparatul insusi ocupânduse de treburile poporului la orice ora.

In secolele urmatoare domniei lui Asoka au mai exsistat schisme nu numai in interiorul ortodocsilor dar si in interiorul gruparilor deja desprinse insa acest fapt nu a periclitat dezvoltarea budismului in india, monumentele budiste din perioada 200 i hr – 200 d hr stand marturie acestui fapt

Este sigur ca persecutiile din timpul lui Pushyamitra au cunoscut o aploare redusa.

In partea de nord est a Indiei budismul afacut progrese considerabile. Aici la inceputul secolului II stapaneste regele Kanishka (la fel de important ca si Asoka) sub conducerea lui sa tinut al 4lea conciliu budist dar se pare ca privea doar scoala sarvastivadinilor. Sub regele Kanishka a aparut cea mai veche scoala de arta budista, scoala Gandhara. Cuceririle din timpul lui au redeschis drumurile catre imperiul roman si catre China.

Adeptii directiei mahayana – marele vehicul, numesc cu anume dispret vechile scoli Hinayana, micul vehicul.

Se presupune ca la inceputul crestinismului evolutia budismului sa accelerat. Nu este sigur din care scoala veche se trage Mahayana, parerile sunt impartite intre scoala mahasanghikasilor si cea a saravastivadinilor. Majoritatea cercetatorilor sunt de parere ca aparitia acestei scoli reprezinta intentia de a satisface necesitatile religioase ale budistilor mireni, noua directie incercand sa conduca la eliberarea tuturor oamenilor. Prima scoala mahayana a fost Madhyamika, fondata in jurul anului 200 d hr de filosoful Nagarjuna.

Sunt pareri diferite asupra fondatorului celei de a doua scoli- Yogacara. Potrivit unor izvoare acesta era un oarcare Maitreyanatha (o persoana istorică) altii il vad pe Asanga ca întemeietor al şcolii, considerând că numele de Maitreyanatha este doar o porecla a lui Asanga.

Perelinii chinezi din perioada 400 700 dhr ,de exemplu Fahsien, 399-413 ne relateaza ca budismul facea progrese. Doua secole mai tarziu realitatea se schimba Hsuan- Tsang relatând ca mânastirile erau în ruina.

Mişcările tantrice Vajrayana sau Mantryana reprezintă ultima fază a evoluţiei budismului în spatiul indian. Formule magice şi ritualuri populare se regasesc la un moment dat si in Mahayana. Din secolul 3 sunt cunoscute traducerile in chineza a unor formule magice –dharani- budiste. Totusi sistemele tantrice asa cumm le cunoaştem astazi dateaza dintr-o perioadă mai târzie..

Venirea cuceritorilor musulmani a însemnat decaderea budismului, începută mai înainte. Acestia au pradat mânăstirile, au ars bibliotecile ăi au ucis calugarii care nu au apucat sa se refugieze in nepal sau tibet.

Persecutiile periodice au contribuit si ele la decaderea budismului dar principala cauză a decaderii trebuie căutată chiar în interiorul budismului. Stadiile ulterioare in evolutia budismului arată că reprezentanţii acestei religii au incercat sa facă doctrina budistă mai atragătoare pentru marea masă de oameni, asemanîndu-se astfel cu hinduismul. Aceasta a dus la o pierdere de identitate din partea budismului si omul de rând a început sa aleagă hinduismul decat sa se expuna unei atitudin dezaprobatoare din partea societaţii.

În zilele noastre budismul a cunoscut o renastere in india. In anul 1891, Anagarika Dharmapala din Sri Lanka a fondat o societate budista – Maha Bodhi Society- avand drept scop activitatea misionara în india, fondîând numeroase şcoli şi bibliateci. În anul 1950 liderul celor fara casta B.R. Ambedkar s-a convertit la budism fiind urmat de foarte mulţi dintre adeptii sai. În prezent în india exsista milioane de budisti

4. 
   Viata si existenţa în acceptiunea lui Buddha
   

4.1 Exsistenta ca suferinta: pesimism sau realism?

În concepţia lui Buddha întreaga existentă se identifică cu suferinta, este de parere ca suferinta depaseste cu mult bucuriile din viaţa omului încat ar fi fost mai bine daca acesta nu s-ar fi nascut. Conceptia Maestrului despre exsistenţa si viaţa este sintetizată în cele patru adevaruri nobile- ariya sacca:

-dukkha in care se relateaza despre suferinţa

-samudaya apariţia suferinţei

-nirodha eliminarea suferintei

- magga calea care conduce la disparitia acesteia

Cele cinci elemente ale fiinţei umane- khandha- care provoaca ataşarea de exsitenţă, sunt suferinţa. Cauza suferintei este setea de exsistenta care duce din renaştere in renaştere, setea de placere, setea de impermanenţa. Suprimarea suferinţei constă în stingerea setei acesteia, prin nimicirea totala a dorinţei, eliberarea de ea. Adevarul sfânt care duce la suprimarea suferinţei este acel drum sfânt cu 8 cărări care uneste credinţa dreaptă, hotărârea dreaptă, cuvţnt drept faptă dreaptă, mijloace corecte de exsistenţa, efort drept, cugetare dreaptă si meditaţie dreaptă.

Dispunerea mesajului lui Buddha în 4 parti are legatura probabil in metodele medicale recomandate de una din şcolile medicale indiene.

Primul adevar este aşadar dukkha-suferinţa. Prin aceasta \buddha întelegea problemele comune oricarei forme de viaţa: durerea naşterii, a batrâneţii, a bolii a morţii. Suicidul si eutanasia nu sunt solutii pentru curmarea suferintei deoarece exista renaşteri după moarte si dukkha si consecintele sale nu se limitează la viaţa actuala ci continua si dupa moarte. Astfel budismul socoteste drept curmare a suferintei întreruperea ciclului de reîncarnari.

În sensul ei mai larg suferinţa poate fi privită si ca o framantare si insactifactie permanenta.

Prin dokkha se intelege mai mult decat notiunea traditionala de suferinta, inseamna tot ceea ce ii face pe oameni sclavi propriilor dorinte, înseamna imperfectiune, neîmlpinire,irealitate, deşertaciune.

Buddha a împartit în 3 grupe suferinta:

1 sferinta fizica inclusiv boala si moartea

2 de natura psihica – esecurile si dezamagirile din viaţă

3 de natura exsistenţiala- constand în faptul ca permanent ne simţim şi suntem condiţionaţi de tot ceea ce cunoastem(prieteni, casă ) şi nu îndrăznim sa înfruntăm necunoscutul.

Buddha afirma ca el nu este pesimist ci realist , dorea ca oamenii sa îşi descopere ei înşişi încatuşarea pentru a recunoaşte adevărata realitate a vieţii si exsitentei ca ceva universal. Acest mod de a privi lucrurile, acest pesimism exsistential este specific budismului. Budismul are o concepţie sumbra despre exsistenta umana, aceasta fiind zugravita in spatiul indian in culori aprinse.

Amaraciunea suferintei provocate de efemeritate este accentuată prin credinţa in reîncarnare-omul traind cu imaginea sfâşaietoare ca va suferi iar si iar. Calea de eliberare aratata de Buddha reprezintă descatuşarea de ciclul reîncarnarilor.
4.2 Efemeritatea lucrurilor

In budism exsistenta individuala este socotită suferinţa, oamenii identificându-se cu ceea ce este schimbabil si nu recunosc Absolutul imaterial si vesnic,, respectiv dharmata, ca propria lor natura

Khandha sau cele 5 agregate ale puterilor fizice si psihice cauzeaza toate suferintele fizice care apar in viata si in ciclul reîncarnărilor. Orice forma de viaţa este trecatoare si implica suferinţa, bucuria însaşi este nu este altceva decât o dispozitie efemeră.

Buddha spune ca nu se poate vorbi de exsistenta ci de devenire, viata individului fiind o permanenta schimbare. Datorita permanentei schimari a lucrurilor toate dorintele cauzeaza dezamagire si tristeţe. In viziunea budista orice fericire pamanteasca este efemera. Orice cauzeaza initial starea de fericire poate duce la tristete.

Adevarata fericire in viziunea budista consta in viata obisnuita a fiecarui om , cu conditia ca el să înteleaga si sa experieze formelel de exsistenta a acestei lumiasa cum sunt ele in realitate, adica sa inteleaga iluzia si aparenta lumii care il incojoara, dar in acelasi timp sa simta o stare de fericire interioara oricand si in orice situatie chiar si atunci cand suferă. Va ajunge la aceasta treapta cand va invata ca toate lucrurile nu sunt vesnice si de aceea nu trebuie sa se ataseze de el din aceasta perspectiva fiind limpede ca nu efemeritatea si impernamnenta sunt cauzatoare de suferinta ci atasamentul fata de lucruri, vointa sa posesiva, setea sa exsistentiala- tanha.

Deoarece in budism nu exsista un Absolot sau o realitate dincolo de fenomene, in interiorul lui nu exsista nici o legatura unitara care sa patrunda totul. Fenomenele din viata se desfasoara simultan, se modifica reciproc, se combina unele cu altele dân naştere la alte fenomene noi, care la randul lor iau locul altora vechi. Lumea este pluralista si singura constatna este aceasta lege a condiţionalismului absolut.

Buddha nu accepta exsistenta vreunei persoane divine sau materii metafizice el explicand totul prin puteri, miscari functiuni si procese, avţând oar o conceptie dinamca despre realitate. In conceptia sa viata nu este decăt o succesiune de fenomene constand in aparitii si disparitii succesive, un proces de permanenta devenire. Viata si eul sunt sub acest aspect o iluzie- maya.