Ne-am îNTÂlnit atunci…
Yüklə 78,58 Kb.
|
- Bu səhifədəki naviqasiya:
- Ce mult visat-am să-Ţi închin cântare
- Azi nu mai îndrăznesc să dau intrare
- Prea ieftine sunt vorbele de rouă
- Mai bine nu ne întâlneam…
- De ce-a păstrat Isus în profeţie
- Când Te-am văzut… am devenit bogat
- Hristos, neguţătorul cel divin
- Stai lângă drum cu fruntea udă
- Eu… totul am lăsat şi Te-am urmat
|
NE-AM ÎNTÂLNIT ATUNCI… CUPRINS:
Acest program trebuie făcut în forma unui concurs. Nu trebuie citite titlurile temelor, iar ascultătorii trebuie să-şi dea seama din prezentare despre ce personaj este vorba. Toate personajele s-au întâlnit cu Isus Hristos. Iar la urmă, se scrie pe bileţele şi se adună, sau direct, verbal, în sală, se „descoperă” personajele. Eventual, se poate oferi un premiu. NICODIM te-am întâlnit târziu… Te-am întâlnit târziu. (Era chiar noapte), dar ce bine că n-a fost prea târziu. Şi după părerea altora şi după părerea mea, eram un om destul de bun; ba aş putea spune prea bun, pe lângă alţii… Mergeam regulat la biserică, îmi ajutam semenii când treceau prin situaţii grele… Aveam de unde… Eram un om credincios şi deci, binecuvântat şi material. Eram respectat şi părerea mea avea greutate la sfat… Cu toate acestea – ceva îmi lipsea, iar eu care-i învăţam pe alţii, nu înţelegeam ce-mi lipseşte?! Auzisem de EL, dar, vedeţi… cum e lumea: unii vorbeau de bine… alţii de rău. În plus EL era mai tânăr şi fără pregătire şi de la ţară… Ce-ar fi putut să mă înveţe…? M-am dus totuşi… Ne-am întâlnit atunci târziu… ce bine că n-a fost prea târziu…! De l-aş fi cunoscut mai de mult… viaţa mea ar fi fost mai repede şi mai pe deplin o viaţă nouă – o adevărată viaţă. Acum târziu în viaţă vreau să-i dau tot. E adevărat… un trup obosit, câţiva ani rămaşi… şi… agoniseala vieţii mele. Dar mai presus…o inimă nouă. CÂNTARE DE AUR Ce mult visat-am să-Ţi închin cântareDin harfa mea de cuget şi de sânge Isuse nu-Ţi găsesc asemănare să ştiu cânta Şi nici să ştiu a plânge Că ai răbdat cu nesfârşită trudă Sălbăticia mea de frate rău Şi sufletu-mi murdar aproape Iudă Tu L-ai iubit mai mult decât pe-al Tău. Nechibzuit, ingrat şi demn de moarte Că nu Te-am cunoscut când mă rugai Tu m-ai chemat statornic mai departe Şi-acuma ştiu… Ah… ştiu că Tu erai. Să fie binecuvântată clipa când m-am născut a doua oară Când m-ai oprit… de dragul cui? Risipa Şi din butuc… m-ai prefăcut vioară. Azi nu mai îndrăznesc să dau intrareNeruşinatei arte de-a nu crede Şi nu mai pot sufla cu nepăsare Când inima-mi Te roagă şi Te vede. Isus drag… Isuse fără seamăn Cum de Te-ai coborât atât de jos Cu ce minune pot să Te asemăn Din veacul îngâmfat şi păcătos, Cu drag semnez, sub semnătura Ta dumnezeiască Aş vrea să scriu cu viaţa Isuse, când va fi să-Ţi văd şi faţa Cântarea mea să nu se mai sfârşească.
Să-L pot cuprinde-ntre căutare nouă Întregul cer în versu-mi zgomotos Căci orice-aş spune despre Domnul meu Abia atinge adevărul mare Că El e necuprinsul Dumnezeu Şi-al nemuririi al iubirii soare Şi totuşi… El s-a coborât la mine Să-mi schimbe cupa marelui necaz Aproape L-am văzut printre suspine Şi cred că M-a atins duios şi azi Sleit de suferinţi dar plin de dor Aşa este Isus Nazarineanul Umblând neobosit printre popor Şi împlinindu-şi cu credinţă planul Aşa este Isus numai putere Tot harul întrupat într-un Cuvânt Chivot de carne, duh de înviere Şi numele secret al Celui Sfânt Fără-ndoială crucea Lui înaltă Mi-a străjuit răscoala şi pustia Şi sigur nu va trece niciodată Cât se va-ntinde-n slavă veşnicia Bogat în taină, radiind de pace E marea cruce a iertării mele Zadarnic încercatu-s-a desface Pe Crist de crucea Sa prin fapte grele M-am prins de incredibil De lumina Golgotei lui Hristos ce-mi dă suflare Mă prind mereu când mă apasă vina Să cer căzut sub crucea Lui… iertare Împart smerit cu El povara lumii Prea grea-i planeta s-o pot duce singur De aceea m-au legat cu şapte funii De trupul biciuit şi frânt pe cruce De aceea cred, şi stârni în credinţă Că vei putea odată să-L descriu Şi zugrăvesc pe viaţa mea fiinţa Să vadă lumea pe Hristos, Cel viu.
Niciodată nu mi-au plăcut extremiştii… totdeauna vor să pară mai sfinţi decât alţii. Parcă doar El ştie totul, înţelege totul… şi are aşa un aer de… martir. Când te gândeşti că e un biet fiu de tâmplar… şi-a venit să-mi dea lecţii… mie… cu ani de zile de credinţă. Deşi uneori mi se pare că are atâta pace, şi nu-l frământă nimic din problemele astea social-economice. Ba, uneori, mi s-a părut că atunci când se uita la mine… mă iubea şi-mi citea sufletul. Da, nu se poate! Cu ce sunt alţii mai buni decât mine? Nu fac nici un rău. Fac tot ce mi se cere. Merg la biserică, îmi plătesc zecimea, ba eu însumi am dat banii pentru poarta de la intrare, pe care toţi o admiră şi mă pomenesc. E adevărat că am şi eu viaţa mea personală cu micile ei plăceri. Că nu-mi petrec vremea cu rugăciunea… dar astăzi cine mai are timp! Iar Biblia o cunoscu de copil… îmi fac studiul biblic, şi mai citesc câteodată când trebuie să predic. Mă uit la acest Isus şi la naivii ăia ce umblă după El… Ar putea face ceva mai productiv… că nici Dumnezeu nu-ţi dă dacă nu dai din mâini!… Deşi, mi-aduc aminte că un vecin de-al meu, a venit odată şi mi-a povestit, că ar fi dat pâine, la mii de oameni odată. Să fie El, Acela? Aşa mă tulbură… Nici nu ştii ce să mai crezi. Mai bine nu ne întâlneam…
De ce în loc de laudă, ne scrie Că nu suntem de loc creştini de soi, De ce-a văzut Isus că încropeala Este mai rea decât răceala lumii Şi toată munca, toată osteneala Să fie doar o jertfă a minciunii Tu eşti acela, cel ce crezi Că altul este chemat de Martorul ceresc Tu eşti… va răsuna curând înaltul Înfiorat de glasuri ce şoptesc Tu fariseul laodiceanul Tu vameş, dar mereu nepocăit Care pierzi ceasul zilele şi anul Tu tânărul bogat… îmbătrânit Tu eşti acela, nu privi la altul Ci doar în jos, căci tu ai fost vizat Oricine-aude aceste invitaţii Să divorţeze astăzi de păcat În ceasul înserării când Isus încă mai stă La uşa ta creştine Deschide-acum Cuvântul de sus, Căci El nu vrea pe alţii… Ci pe tine. TÂLHARUL mi-ai ieşit înainte… şi Te-am întâlnit Ştiu că mă cunoaşteţi… Unii mă ocoleaţi (numai când mă vedeaţi)… alţii mă dispreţuiaţi… alţii mă compătimeaţi… iar uneori, un licăr de speranţă şi înţelegere ajungea până în întunecata-mi viaţă de la câte unul din voi. Vă era teamă de mine… Aveaţi dreptate… Eu eram cel care în întunericul nopţii, ţineam calea unui călător singuratic… Îi ieşeam înainte… îl băteam, şi-apoi îl jefuiam. Cum a fost la început?… Părinţii mei au fost despărţiţi… Mama muncea din greu şi n-aveam niciodată de ajuns. Am crescut pe drum, cu băieţii… Mă ducea pe la biserică, dar… nu-mi plăcea… Rugăciuni lungi, plictiseală… predicile alea care nu se mai terminau… Cine-avea timp de un copil amărât? Prima dată furam de prin grădini… apoi am furat nişte bani de la un vameş. Mai întâi aventura şi apoi nevoia, m-au împins tot mai departe, atât de departe. Auzisem vorbindu-se de El. Mi-au zis că cine ştie ce şmecher mai descurcăreţ o fi şi Acesta. Avea şi El o bandă… câţiva pescari… Da… mi-aduc aminte… L-am văzut odată în capitală… la Templu… acolo se învârteau mulţi bani. Se făcuse agitaţie mare… M-am dus şi eu… Fugeam cu toţii… mai ales negustorii, fariseii… Era singur, învârtea un bici de funii… N-a lovit pe nimeni, dar parcă venise ziua judecăţii… Parcă nu era om… Nimeni nu i-a stat împotrivă… Apoi nu L-am mai văzut… până când… Până când mi-a ieşit El înainte… M-a căutat în singurul loc în care aveam timp să-L ascult… acolo… mi-a ieşit înainte… Era bătut… sângera… din cap… de pe trup… Apoi îl batjocoreau tot timpul… Ce-aveau cu El? Nu le făcea nici un rău… Sau poate tocmai de aceea… De ce L-au adus aici?… Eu… da…, dar El? Sau poate El venise… venise să mă întâlnească pe mine… ultimul om. Acum înţeleg… mi-ai ieşit înainte… Adu-ţi aminte şi de mine… când vei reveni…
Cu zeci de mii pe argintiul nor Când vei seca şuvoaiele de plângeri Şi orice chin şi orice fel de dor Când serafimii îţi vor da mărire Cu feţele de fulger şi de vis Şi când a lumii noi nemărginire Va licări în ochiul meu deschis Când oamenii s-or vesteji de groază Cu mintea rătăcită alergând Să nu mai simtă candida amiază A revenirii Tale pe pământ Când idolii din inimi şi lume Vor fi zvârliţi în al ruşinii val Când Doamne numai singurul Tău nume Va fi ‘nălţat pe buze triumfal Când Te-oi vedea în alb ca de zăpadă Cu slava câştigată jos la noi, Când cei ce Te-au străpuns or să Te vadă Ca Domn al veacurilor noi, Când vor privi în palma Ta de carne Rănită de păcatul meu amar În ziua când nimic n-o să mai sfarme Iubirea Ta pentru un biet tâlhar Când vei veni atunci şi mulţi cu Tine În jurul Tău vor căuta să stea Adu-ţi aminte Doamne şi de mine Când vei veni-n Împărăţia Ta. IOSIF DIN ARIMATEEA Când Te-am văzut… am devenit bogatDacă n-ai bani, nu eşti nimic… nu faci nimic. Dar, nu e cazul meu… Eu am! N-am nevoie de nimeni şi de nimic de la nimeni. Mă descurc foarte bine singur… Dumnezeu m-a binecuvântat pentru că sunt credincios, drept şi muncesc… Da… muncesc mult… foarte mult. Trimit marfă în toată ţara, iar uneori şi în alte ţări. Ce fel de marfă?… Sper că nu-ţi închipui că mă ocup cu… ţoale şi papuci… Nu, dragul meu… Aur… argint… pietre scumpe… perle… Ştii că aurul… vorbeşte, cântă…? Dacă stai şi-l asculţi… parcă-ţi ia mintea… şi sufletul… Aşa gândeam până acum câţiva ani. În ultima vreme nu mai vedeam decât bani şi afaceri. Mă trezeam noaptea din somn şi nu mai puteam dormi gândind cum să fac mai mulţi bani… mai mulţi. Nu mai aveam timp pentru soţie şi copiii… nici pentru sănătate, nici pentru rude, nici prieteni… nici Dumnezeu. Acum câţiva ani El a trecut prin oraşul meu. În calitatea mea de membrul al Sinedrului şi cu posibilităţile mele… eram dator să-I fiu gazdă. Devenisem chiar curios să-L cunosc. Am stat atunci la masă… deşi era invitatul de onoare nu s-a aşezat în capul mesei, decât la insistenţele mele. Apoi, după ce toţi au plecat, am rămas doar noi doi. De mult nu mai petrecusem o seară liniştită. Atâta linişte a adus cu Sine. Am uitat de toate… Era ca pe vremuri, când singur cu Dumnezeu despovăram… Mi-a vorbit atunci… L-am ascultat. Înţelegeam din ce în ce mai mult că dincolo de mâinile mele pline de toate… sufletul meu era gol… ca un hău fără fund… Că bogăţia mea, mă sărăcise… Apoi a plecat… Am rămas prieteni. De-atunci a început să mi se-adune-n suflet iarăşi, strop cu strop… bogăţia. Mulţi Îl urau… le-am stat de multe ori împotrivă. Dar tot n-am reuşit. În lipsa mea şi-a unui alt prieten, au hotărât să-L omoare. Am aflat prea târziu… dar m-am dus totuşi la Pilat să-i cer trupul. Din toată bogăţia mea, nu-i mai puteam oferi… decât… mormântul meu.
Şi vânzătorul meu, un om hain Pe preţ de sânge… n-a cedat, în fine În loc de balsam de lut murdar În loc de osândit şi stâlp de gherlă M-a socotit un scump mărgăritar Din fundul mării m-a adus ca perlă Hristos m-a preţuit A alergat la sursa veşniciei să m-apuce El m-a ajuns şi-apoi m-a apucat Când a strigat învingător pe cruce Acolo la Golgota am văzut Că El este de fapt mărgăritarul Iar eu un negustor nepriceput Care nu ştiu cât preţuieşte harul. La ieslea şi la crucea Lui înaltă În locul cel mai sfânt din Sanctuar Vând astăzi tot pe darul fără plată Pe preţiosul meu Mărgăritar. Dau sărăcia mea de bogăţie Dau numele şi sângele şi dreptul Pentru ca toţi din jurul meu să ştie Că fericit e numai înţeleptul Căci toate pentru care mai oftăm Şi-adesea ne dăm duhul sub povară Sunt lanţul greu cu care ne legăm Idolatria care ne omoară Căci dacă-am cumpăra cu-aceşti treizeci Chiar cerul tot cu tronul său măreţ Nefericiţi am fi, săraci pe veci Fără Hristos, Luceafărul de preţ.
Atunci ne-am întâlnit… era într-o piaţă publică. Eram cam de aceeaşi vârstă. Dar El era mai modest; deşi de dincolo de haine izvora bunătate, vorbe bune şi mângâiere adunau către Sine copii şi bătrânii, intelectuali şi oameni simpli. Era aşa de natural. N-avea complexe, deşi nu era mândru. Era ferm, ca o stâncă, dar însorit ca o zi de primăvară, parcă nu era din lumea asta. Am studiat profeţiile, le-am comparat cu ceea ce aflasem despre viaţa Sa şi totul conducea la o singură concluzie: El era Mesia. Deşi era atât de simplu… iar mulţi cărturari şi oameni cu vază nici nu voiau să-L vadă. Privindu-L m-am convins – El trebuie să fie. Era gata să plece. Am alergat şi L-am ajuns. L-am întrebat ce-mi mai lipseşte. Mi-a spus să dau totul şi să-L urmez. Mi-a spus-o cu atâta drag şi parcă cu durere… M-a iubit! Dar cum să dau…? Cu ce voi trăi? Cu ce mă voi îmbrăca? Ce vor zice părinţii? Dar prietenele şi prietenii? Să ajung ca unul dintre aceia care erau cu El? Nu pot… Poate mai târziu… altădată. El a fost Singurul ce m-a iubit cu adevărat… dar am înţeles aceasta… mai târziu… prea târziu. STAI LÂNGĂ DRUM… Stai lângă drum cu fruntea udăDin nou la capăt de ocol Că după înc-un timp de trudă Eşti tot sărac şi orb şi gol Cine-i de vină? N-ai ce spune… De fapt nici nu te-ai prea luptat Ce viaţă ai de rugăciune… Trei vorbe spuse lângă pat Iar studiul biblic… nu ai vreme Iar necredinţa se tot teme Că va mânca peste cinci ani. Atât de mult avertizare, atât de mari solii de har Nu ţi-au străpuns urechea-ţi tare? Nu te-au adus lângă altar…? S-a pregătit cu mâini promise Tot cerul ca să te ajute Şi-n calea ta au fost trimise atâtea suflete pierdute Dar cât-or orbi le-ai fost lumină Pe câţi bolnavi ai vizitat Câţi bani, cerneală sau benzină S-au scurs pentru apostolat… N-ai vreme… teme-te s-o spui Ca nu cumva să ţi-o ia toată La pofta ochiul poţi să-l pui Să faci ce face lumea toată. Nu te căiesc, e treaba ta Cu ce sămânţă semeni clipa Dar când speranţa va zbura Uimit îi vei privi aripa De-atâţia ani urmându-ţi planul Te afli printre biruiţi Nici prin minune ca la anul Să seceri viaţa din arginţi O de mai poţi să iei aminte Primeşte-mi singura povaţă Ia ţinta lui Hristos în minte Căci timpul nu e bani Ci viaţă! PETRU de când ne-am întâlnit… sunt răsplătit…Hei… ai mai venit pe-acas’ bătrâne…? Te-ai săturat de mirosul de peşte… ai plecat la oraş… V-aţi făcut domni… s-au mai nou… tâmplarii prind peşte… Ce v-a dat mă, de-aţi plecat cu El? Ce-o să vă dea?… Ce mi-a dat…? Ce-o să ne dea?… Aşa-i! Are dreptate. Ce-mi va da? Am lăsat nevasta, copilaşii mei, ce mi-e mai drag pe lume. Şi-apoi şi tata e bătrân, săracu! Da… barca şi peştele şi năvoadele… nu-s cine-ştie-ce, dar aveam cu ce trăi… şi-un acoperiş. El ce mi-a dat? Şi ce-o să-mi dea? Lasă că am să-L întreb. Da…ştiu ce-mi va da. Mie… că-s bătrân, după ce l-or pune rege o să-mi dea… ce-o să-mi dea? Păi cred că voi răspunde de armată… să fie iarăşi ca pe vremea lui David şi Solomon… să curăţăm ţara de oameni şi de păgâni. Şi vom mânca pe săturate… bunătăţi. Şi n-oi mai purta hainele astea vechi… voi fi şi eu… un domn… Da… pân-atunci… mai e…
Lumin de jasp şi altele de-agat Şi străzi de aur în cetatea Ta Eu… totul am lăsat Şi ce-am lăsat nu sper să le mai capăt înapoi Pe cele vechi le ştiu Dar ce drept am la lucrurile noi? Isuse… de mi-ai face o-ntrebare? Să cer coroane, tronuri sus în cer Cum cer toţi egoiştii de sub soare Să-ţi cer un loc la masa bucuriei Ca tu să mă slujeşti încins ca rob Să mă îmbraci cu mantia urgiei Ca să-mi topesc duşmanii de pe glob…? Dacă-am lăsat ce-i vrednic de lăsat Să mai vorbesc acum şi de răsplată? Tu pentru mine Te-ai lăsat scuipat… Şi ţi-am plătit… cu ce?… Nu, niciodat… Nu-ţi cer de-acum încolo să-mi plăteşti Ce-ai spus de doar făgăduieşti O, Doamne… nu eşti Tu răsplata mea?! Eu ce să-ţi mai pretind? Că fericit eşti să mă iei la Tine Şi singura răsplată ce-mi doresc E să fii Doamne… răsplătit de mine… Yüklə 78,58 Kb. Dostları ilə paylaş:
|