Rezumat al lucrării: «Relaţii între ţările române şi Muntele Athos de la 1650 la 1863» Autor



Yüklə 49,68 Kb.
tarix26.07.2018
ölçüsü49,68 Kb.
#58805


REZUMAT AL LUCRĂRII:

«Relaţii între ţările române şi Muntele Athos

de la 1650 la 1863»
Autor:

Preot Ioan Moldoveanu

Problema relaţiilor Ţărilor Române cu Athosul a fost şi rămâne una de actualitate, de vreme ce, pe măsura trecerii timpului, din ce în ce mai multe documente româneşti de la Sf. Munte sunt scoase la lumină ca să dea mărturie despre complexitatea şi întinderea în timp a acestor legături. Tema pe care am ales s-o dezbatem, trebuie menţionat dintru început, suferă de această lipsă a publicării integrale a fondului documentar românesc de la Athos, fond ce ar conţine, după ultimele estimări, aproximativ 40.000 de documente. Presupunând că s-ar putea cataloga 1.000 de acte pe an, ar trebui, se înţelege, pe puţin 40 de ani pentru o asemenea muncă. Între timp au apărut însă diverse colecţii de documente româneşti, sub semnătura unor autori, fie români, fie greci. Aşa este cazul lui A. Papadopol Kerameus sau N. Iorga, care în volumele XIII, respectiv XIV ale colecţiei de documente “Hurmuzaki”, au scos la iveală documente ce priveau aceste relaţii între voievozii români şi Muntele Athos, acţiune pe care o întreprinsese mai înainte şi V.A. Urechia în a sa “Istorie a Românilor”. Cu reţinerea că documentele publicate nu proveneau numaidecât de la Athos, ci din fondul arhivistic românesc, adică din Arhivele Centrale româneşti sau din Biblioteca Academiei Române, ori din alte biblioteci româneşti. Documente româneşti de la Athos aveau să publice pentru prima dată în româneşte Paul Mihailovici, în 1933 şi Grigorie Nandriş, în 19361. În 1979, în “Revista Arhivelor”, Dan Livezeanu şi Ciucă Marcel Dumitru de la Arhivele Statului din Bucureşti publicau, în urma unei misiuni ştiinţifice la Athos câteva documente ce priveau mănăstirea Jitianu, închinată la Sf. Pavel, ca mai apoi, în 1980, numai Dan Livezeanu să publice în periodicul bisericesc “Biserica Ortodoxă Română” şi câteva documente ce priveau mănăstiri din Moldova. De atunci, până acum, au apărut continuu, dar răzleţ, în publicaţii româneşti sau străine (vezi colecţia “Actes de l’Athos”), diverse documente româneşti ce ne-au fost de mare folos în analiza acestui fenomen istoric. Recent chiar a apărut un tom ce conţine aproximativ 1.000 din cele 2.200 de documente româneşti ale mănăstiri Xiropotamu de la Muntele Athos2, cu analiza foarte competentă a istoricului Florin Marinescu de la Centrul de studii neoelenice din Atena. Putem îndrăzni să afirmăm că este prima lucrare de acest gen, adică primul corpus unitar de documente româneşti aparţinătoare vreunei mănăstiri athonite ce s-a publicat în secolul nostru de către un român. Şi, se pare că, vor urma şi altele sub aceeaşi semnătură. Un astfel de tom pune la îndemâna istoricului documente ce dezvăluie pe deplin complexul acestor relaţii asupra cărora ne-am oprit. Folosindu-l, am scos la iveală aspecte esenţiale privind istoria acestei mănăstiri, precum şi relaţiile ce le-a întreţinut cu Principatele române.

Pe de altă parte, tot în secolul nostru, doi cercetători de renume în istoriografia românească, preot prof. Teodor Bodogae3 şi prof. Petre Năsturel4, au analizat în scrierile lor relaţiile româno-athonite în toată complexitatea. Dacă lucrarea primului suferă lacune, “normale” pentru perioada în care a fost scrisă, rămânând totuşi cea mai bună lucrare în limba română până la ora aceasta, cea de-a doua, în limba franceză, vine să completeze lipsurile primeia, însoţită fiind de o analiză a documentelor realizată de însuşi autorul ei, a cărui acrivie ştiinţifică este de acum mult prea cunoscută. Prima este o lucrare vastă ce analizează întregul complex al acestor relaţii, iar a doua caută să elucideze, având la îndemână documente şi date noi, istoria acestor relaţii pe o perioadă mai scurtă însă: până la 1654, aşa încât putem afirma că P. Năsturel oferă cea mai bună imagine a acestei părţi de istorie comună româno-athonită. Din păcate, marele învăţat, compatriot de-al nostru s-a oprit aici. Pentru acest motiv am considerat că se cuvine acestui tablou o întregire, fapt pentru care am încercat în paginile ce s-au citit să demonstrăm continuitatea acestui proces sau fenomen de susţinere a Athosului de către români, atunci când nici bizantinii, nici bulgarii, nici sârbii nu o mai puteau face demult, iar ruşii aveau să înceapă seria lor de binefaceri abia pe la sfârşitul secolului XVII.

Aşa cum s-a putut constata, am prezentat aceste fapte ca având un precedent în acelea din perioada premergătoare pentru ca tabloul să pară un întreg. În cele mai multe dintre cazuri am consumat poate mai multe pagini la începutul fiecărui capitol, în care am redat foarte pe scurt date privind începutul acestor relaţii cu scopul de a se putea constata continuitatea lor şi să se poată realiza ce a justificat acţiunile de mai târziu ale voievozilor, începând cu Matei Basarab în Ţara Românească şi Vasile Lupu în Moldova. Căci aceasta este perioada asupra căreia ne-am oprit: 1650-1863. Am înfăţişat pe larg apoi tot ceea ce au caracterizat aceste relaţii între Athos şi români: danii în bani şi obiecte, danii de proprietăţi mobile şi imobile, schimburi interculturale, cât şi personalităţile implicate în întreagă această istorie.

În introducere, pe lângă faptul că am încercat să dau la iveală o imagine de ansamblu asupra epocii la care m-am referit, am căutat să justific, pe cât posibil, faimoasa teorie a lui Nicolae Iorga ce privea preluarea instituţiilor de tip bizantin de către domnii români, ca motivaţie pentru ceea ce ei aveau să întreprindă, încă de la 1369, vizavi de toate Locurile Sfinte ale Ortodoxiei, atât de bine întreţinute altădată de împăraţii bizantini. Am căutat să arăt, cu alte cuvinte, că la baza teribilelor acte de susţinere faţă de Locurile Sfinte, în general, şi faţă de Muntele Athos, în special, aveau la bază conştiinţa lor de apărători ai Ortodoxiei întregi şi ai valorilor ei. Aceasta era teoria “Bizanţului după Bizanţ”. Or, toate binefacerile româneşti de la Muntele Athos dau mărturie cu prisosinţă despre această politică a domnilor noştri care se înscria în mai largul context de cruciadă antiotomană. Aproape că nu existat domnitor, fie din Valahia, fie din Ţara Românească, care să nu-şi fi arătat grija faţă de Muntele Athos. Aserţiunea este susţinută argumentat de învăţatul român Petre Năsturel. Pe această linie am încercat să mă situez, continuând studiul asupra acestei problematici.

Matei Basarab şi Vasile Lupu continuau acţiunile de mai înainte ale unui Vladislav I, Ştefan cel Mare, Neagoe Basarab, Petru Rareş, Alexandru Lăpuşneanu sau Mihai Viteazul şi nu numai. Iar pe cei doi aveau să-i urmeze Şerban Cantacuzino, Constantin Brâncoveanu şi, de la el, aproape toţi domnii fanarioţi. Toţi, cu foarte mici excepţii, şi-au făcut un ideal din a susţine Muntele Athos, începând cu 1369 până aproape de secularizare, la 1863. Şi din asta îşi făceau mai întotdeauna un titlu de glorie. La toate acestea m-am referit pe larg.

Fapt este că istoria relaţiilor pe care Valahia şi Moldova le-au întreţinut cu mănăstirile de la Muntele Athos prezintă pe prinţii români animaţi de bună credinţă, de dorinţa de a fi fondatori - “noi fondatori”, “ctitori de-al doilea”, “ctitorii din urmă”5. Această calitate de “ctitori” este întâlnită în sec. XIV ca fiind ataşată voievozilor Vladislav I şi Mircea cel Bătrân, apoi lui Vlad Călugărul şi fiilor săi, în cazul Hilandarului sau în sec. XVI lui Neagoe Basarab - “ctitor mare a toată Sfetagora”, potrivit afirmaţiei pe care o făcea atunci Gavriil Protul. Nu i s-a negat însă nici lui Ştefan cel Mare această calitate, sau lui Mihai Viteazul, ci apar cu aceste calităţi în actele vremii. Ca să nu mai vorbim de Vasile Lupu, dezrobitorul Patriarhiilor şi celorlalte Locuri Sfinte prin gestul său de a le plăti datoriile, ori prin închinarea Sf. Trei Ierarhi, bogat recompensat prin primirea moaştelor Cuv. Parascheva. Până şi grecii din Veneţia i se adresau lui Vasile Lupu spre a-i obţine sprijinul material, aşa încât se poate afirma că exista o rivalitate pentru a obţine favorurile unui prinţ român6.

Binefacerile lui Vasile Lupu faţă de care contemporanii săi greci nu mai aveau cuvinte de laudă, au fost continuate, chiar dacă nu tot cu aceeaşi intensitate, de domnul valah Şerban Cantacuzino şi de urmaşul său Constantin Brâncoveanu. Despre acesta din urmă, Sevastos Kimenitis (+1702), profesor la Academia din Bucureşti, declara totuşi că a întrecut în generozitate pe toţi împăraţii pe care i-a cunoscut7. Era, bineînţeles, un mod de a mulţumi binefăcătorului lor, chiar dacă acesta, în realitate, nu putuse depăşi pe Neagoe Basarab, necum pe Vasile Lupu în binefacerile faţă de Locurile Sfinte. Şi nimeni după Şerban Cantacuzino n-a mai putut câştiga titlul de ctitor la Muntele Athos până la Scarlat Calimahi, binefăcătorul şi restauratorul Rosikonului pe care, la 1805, patriarhul ecumenic Calinic V o numea “mănăstirea Calimahilor”, aşa cum în sec. XIV Cutlumuşul reuşise să capete numele de “Lavră a Ţării Româneşti” sau Zograful ce se numea în sec. XV “Lavră a Moldovei”, datorită refacerilor pe care domnii Vladislav I, respectiv Ştefan cel Mare le întreprinseseră la aceste mănăstiri.

Ce-i determina pe toţi aceşti domni să întreprindă tot ceea ce cunoaştem acum? Evident că, în primul rând evlavia, dar mai era ceva: mândria de a fi atunci unicii sprijinitori ai întregii Ortodoxii, cel puţin până la apariţia binefacerilor ruseşti, cu puţin îninte de 1700. Politica lor a fost una de protecţie faţă de toate Locurile Sfinte. Bizanţul real dispăruse, iar locul lui fusese luat de un Bizanţ ideal care va dura prin instituţii, prin artă, prin arhitectură, prin modul de a guverna şi prin atitudinea faţă de Biserică. Era un Bizanţ perpetuat prin structurile Muntelui Athos şi ale Patriarhiei Ecumenice. De aceea, tendinţa athonită a domnilor români nu era numai un act de evlavie, ci era şi un act cu semnificaţie politică.

Toate acestea se întâmplau pentru că aşa înţelegeau ei să ajute la supravieţuirea Ortodoxiei pe care o vedeau drept unic instrument al refacerii mai vechii unităţi pierdute în urma căderii Bizanţului. Pe de altă parte, domnii români de dinaintea perioadei fanariote urmăreau conservarea Ortodoxiei ca unic principiu omogenizator în lupta împotriva otomanilor. Şi mai era ceva: în Ortodoxie ei vedeau un mijloc de conservare a vechii idei imperial-bizantine pe care şi-o doreau împropriată. Toate acţiunile lor converg spre apărarea Ortodoxiei, având ca ultim scop protejarea valorilor de tip bizantin, începând cu ideea imperială ce şi-o însuşiseră aceşti domni. Până la Constantin Brâncoveanu, inclusiv, procesul acesta a fost continuu, dacă ne gândim numai la mecenatul cultural al marelui domn care venea să completeze tabloul relaţiilor între români şi ortodocşii căzuţi sub robia otomană. Şi printre aceştia, desigur Athosul.

Între timp, Athosul n-a fost lipsit nici de daniile domnilor fanarioţi, fie ei Mavrocordaţi, Ghiculeşti, Racoviţeşti, Ipsilanţi, Calimahi sau ale unor particulari înrudiţi cu ei, cu toate că pe aceştia nu-i mai mânau aceleaşi idealuri. Însă ei, prin ajutorarea Muntelui Athos aveau să mascheze anumite acţiuni cu scop subversiv la adresa otomanilor. Mulţi dintre banii pe care îi încasau călugării greci de la metoacele româneşti sau de la domnie, bani ce nu puteau fi controlaţi de autorităţile turce, pentru că de cele mai multe ori nu se aflau în formă lichidă, foloseau la alimentarea spiritului naţional de eliberare: construcţia de şcoli sau de alte lăcaşuri cu destinaţie culturală. Evident că scopul lor era acela de a trezi sentimentele naţionale la popoarele din Balcani. Este unul din înţelesurile pe care l-am găsit. Aşa s-a ajuns la Revoluţia din 1821, reprimată destul de dur de turci.

În compensaţie, mănăstirile Muntelui Athos au oferit Ţărilor Române un prilej extraordinar şi binemeritat de a-şi îmbogăţi cultura naţională. Imediat după căderea Bizanţului, foarte mulţi învăţaţi greci s-au refugiat în Occident, dar parte din ei a ajuns şi-n Principate, la curţile domnilor români, unde găseau siguranţa supravieţuirii lor8. Veneau deopotrivă laici şi ierarhi care au ajuns şi-n scaunele episcopale de aici9, veneau aristocraţi din vechile familii bizantine cu care familiile domnitoare adesea se înrudeau, sfârşind prin a domni, nu de puţine ori, chiar ei grecii. Şi, în fine, veneau monahi din toate părţile Orientului, în principal pentru a cere sprijinul pe care îl pierduseră prin căderea Bizanţului. Şi unde să se îndrepte aceşti năpăstuiţi, dacă nu într-acolo unde puterea turcilor nu se simţea atât de distrugător. Adică către Ţările Române şi către puternica Rusie care, din păcate, îşi va face simţit sprijinul mult mai târziu (după 1700). Veneau din toate părţile Imperiului, dar mai ales de la Muntele Athos. printre toţi cei care vor fi venit să ceară mila domnilor români s-au aflat şi călugări foarte învăţaţi, precum un Chesarie Daponte sau un Ştefan Duncas, un Ioachim de Acarnania, Nicolae Zerzulis, Neofit Kavsokalivitul şi mulţi alţii.

Erau dintre cei mai învăţaţi oameni a căror ofertă culturală a fost pe măsură, pentru că aceştia nu s-au limitat numai la a cere, ci au şi oferit. Au oferit cultură. Să amintim numai de Academiile de la Iaşi sau Bucureşti unde au funcţionat ca profesori cei menţionaţi mai sus. Pe de altă parte, aceştia contribuiau la traducerile ce s-au făcut pe teritoriul ţării noastre care mai apoi se tipăreau pe cheltuiala domnilor români.

Am amintit şi de Companiile greceşti de la Braşov sau Sibiu, unde au funcţionat ca parohi ieromonahi din Sf. Munte Athos. Mulţi dintre aceştia aduceau probabil manuscrise sau cărţi din marele tezaur patristic, provocând la noi un curent de traduceri care s-a întins în mod excepţional pe parcursul a patru secole.

Literatura bizantină sacră şi profană ne-a fost transmisă graţie manuscriselor aduse din Athos10. Arta religioasă în Principate s-a dezvoltat în comuniune cu aceea a statelor balcanice, sinteza favorizând-o Athosul11. Dacă astăzi putem vorbi de o literatură teologică românească, asta se datorează în bună măsură miilor de manuscrise pentru a căror traducere au trudit de veacuri călugării români care îşi făceau “stagiul” la Athos. Să nu uităm de Paisie Velcikovski, căruia, deşi neromân, îi datorăm azi “Filocalia”. Cei mai mulţi dintre traducătorii noştri de marcă au trecut prin Athos, aşa încât nu se poate concepe această parte a culturii româneşti fără Muntele Athos şi călugării săi. Monahii aceştia formaţi la Athos au contribuit în bună măsură la dezvoltarea vieţii spirituale la nordul Dunării şi la ei m-am referit în două ultime capitole ale lucrării. Cine a dat mai mult? Credem că nici nu se cuvine un răspuns, de vreme ce foloasele au fost reciproce. Oricum, dragostea voievozilor pentru Ortodoxie şi pentru Sf. Munte, în particular, ca loc în care aceasta se conserva cel mai bine, justifică cele peste 110 de schituri şi mănăstiri închinate acolo, cu toate ale lor - moşii cu sate, grădini, livezi, iazuri, saline, păduri, hanuri, venituri de la vămi, animale, instrumente de muncă, robi şi multe altele - precum şi alte danii făcute pe parcursul a patru secole şi mai bine - reparaţii de biserici, trapeze, arhive, paraclise, chilii sau ridicarea de alte asemenea construcţii cu totul noi, aşa încât cele mai multe dintre ele, vizibile şi azi, se datorează românilor.

Am dorit să evidenţiem nu neapărat acest aspect, ci mai degrabă faptul că în istorie popoarele ortodoxe s-au sprijinit unele pe altele, cu conştiinţa că-şi conservă propria identitate. Era apoi şi faima pe care aceşti domni o dobândeau la nivelul conştiinţelor popoarelor din Balcani. Nu sprijineau ceva străin, ci sprijineau un ideal propriu întregului Răsărit. Drept mărturie stă faptul că nu au sprijinit numai Muntele Athos, ci absolut toate ţările ortodoxe cu Patriarhiile şi Locurile lor Sfinte, aflate atunci sub administraţia turcilor. Însă nu se poate nega că, pe de altă parte, ei erau interesaţi să ia locul fostului împărat de Bizanţ, măcar din punct de vedere al funcţiilor sale, dacă nu geografic. Există bănuiala că însuşi Mihai Viteazul ar fi fost interesat în obţinerea scaunului constantinopolitan, lucru pentru care ar fi avut nevoie de o forţă suficient de mare ca s-o poată contrapune turcilor. Înţelesese, se pare, că unirea celor trei principate româneşti i-ar fi putut oferi această forţă. La mijloc nu a fost nicidecum conştiinţa unităţii românilor, căci era mult prea devreme pentru aceasta, ci intenţia de a scoate din jocul politic al zonei pe turci, lucru ce i-ar fi înlesnit “recuperarea” Bizanţului, aşa cum altădată, la 1261, un alt Mihai o făcuse. Nu se poate ca Mihai Viteazul să nu fi fost sensibil la faptul propriei apartenenţe la ramura Cantacuzinilor şi să dorească scaunul pe care aceştia îl deţinuseră altădată. Mai era şi mitropolitul Dionisie Ralli care, tot Cantacuzin şi el, îl sprijinea în dezideratele lui, urmărind să ridice pentru Mihai toţi Balcanii. Toate mişcările voievodului au fost în această direcţie. Din păcate, condiţiile politice externe nu i-au fost favorabile. Nimeni nu dorea un stat românesc puternic care ar fi putut strica echilibrul zonei. Nici turcii, nici austriecii, nici ungurii şi nici polonezii nu se vedeau în situaţia de a nu se mai înfrupta din câte o bucăţică din prea bogatele Ţări Române.

Ideea aceasta a ajungerii la Bizanţ a dominat până la Şerban Cantacuzino, el însuşi tentat de propunerea strângerii unei forţe de 300.000 de oameni capabili să lupte cu turcii. De aceea a încercat să-i coopteze pe ruşi. Cu acest scop a trimis pe acel călugăr Isaia de la Sf. Pavel la Petru cel Mare, de la care, însă, s-a întors fără nici un răspuns.

Pentru că, în mod fizic, nu era posibilă reocuparea Constantinopolului, domnii au considerat să-şi împroprieze măcar instituţiile bizantine şi să devină ei înşişi protectorii acestora până ce momentul ar fi fost potrivit ca să.şi realizeze gândurile care au dominat, iată, până la Constantin Brâncoveanu. Or, una dintre instituţiile bizantine devenise chiar protecţia Muntelui Athos, căruia aceşti domni îi plăteau deseori impozitele către fiscul otoman12. Iar Muntele Athos şi călugării lui au jucat un rol important în toată această “afacere”. Să nu uităm că ei deveneau sfătuitori ai domnilor. Hariton de la Cutlumuş, Protos al Sf. Munte, nu putea deveni mitropolit al Ungrovlahiei fără să fi fost atât de bine cunoscut şi apreciat de domnul Vladislav I. Nifon II, recunoscut pentru duhovnicia lui, este adus de Radu cel Mare spre a reorganiza Biserica românească de atunci. Însuşi Dionisie Ralli, duhovnicul lui Mihai Viteazul, se pare că petrecuse mulţi ani la Athos. Isaia de la Sf. Pavel devenea reprezentantul lui Şerban Cantacuzino la Curtea imperială de la Sankt Petersburg, iar Mitrofan de Tasos de la Dionisiu, după ce a fost duhovnic al lui Constantin Brâncoveanu, ajunge mitropolit în scaunul Bucureştiului pe vreme domniei lui Nicolae Mavrocordat. Toţi aceştia, pe lângă mulţimea monahilor athoniţi care veneau în ţările noastre pentru a cere sprijinul voievozilor români. În afară de faptul că deveneau duhovnici ai domnilor, aduceau cu ei o parte din spiritul şi cultura bizantină, atât de bine împropriate de domnii noştri. Aduceau cu sine cărţi sau copii în manuscris ale operelor patristice care au produs la noi o literatură teologică de acum prea bine cunoscută. Oricum, nu se poate ignora rolul acestora în istoria noastră.

Relaţiile acestea n-au luat sfârşit prin secularizarea averilor mănăstireşti, capitol asupra căruia m-am oprit îndelung prin aceea că am înfăţişat faptele şi cauzele lor, cel mai adesea abuzuri ale unora dintre călugării greci ce administrau în virtutea actelor de închinare metoacele româneşti. Drept urmare, Statul român a considerat retragerea închinărilor, act permis de clauzele din testamentele de afierosire ale domnilor români. Şi pentru că Locurile Sfinte s-au văzut în situaţia de a pierde venituri dintre cele mai însemnate au pornit un lung proces împotriva Statului român, invocând dreptul inalienabil asupra proprietăţilor ce le fuseseră date. Astfel discuţia s-a purtat mai mult asupra acestui aspect, al proprietăţii, neţinând însă cont de faptul că acele testamente specificau, acolo unde ele existau, numai dreptul de uzufruct. În fine, secularizarea ia sfârşit în decembrie 1863, prin hotărâre parlamentară, exprimându-se prin aceasta voinţa populară. Fuseseră expropriate toate mănăstirile româneşti, fie închinate, fie neînchinate, şi aproximativ 25-26% din suprafaţa ţării care se afla de altfel în proprietatea acestora. Ar fi fost nefiresc să rămână în proprietatea cuiva din afară.

Perioada în discuţie se încheie în mod semnificativ prin înfiinţarea la Athos a schitului românesc Prodromu ca încununare, parcă, a celor patru secole de relaţii româno-athonite, timp în care românii au fost prezenţi nu numai prin danii bogate, ci şi prin aceea că mulţi dintre monahii noştri căutau viaţa duhovnicească deosebită de la Athos13. Athosul căpătase demult o aşa faimă în Ţările Române, încât constituia pentru orice monah cu viaţă înduhovnicită un adevărat miraj. Asta a justificat dorinţa românilor de a avea acolo propriul lor lăcaş, chiar dacă n-au luptat prea mult în acest scop, deşi o ocazie a constituit-o Cutlumuşul din vremea lui Hariton, iar o a doua Esfigmenul din vremea mitropolitului moldovean Veniamin Costachi. Dorinţa aceasta s-a putut totuşi materializa în sec. XIX în modul pe care l-am descris în capitolul respectiv, deşi nu era primul lăcaş românesc dacă ţinem cont de faptul că la jumătatea sec. XVIII Paisie Velcikovski înfiinţase deja pe teritoriul mănăstiri Pantocrator chilia Proorocului Ilie în care se adunaseră suficient de mulţi români şi nu numai pentru a da naştere unui curent de acum celebru în istoria noastră: paisianismul. Şi tot pe atunci lua fiinţă un alt schit românesc, cel de la Lacu pe teritoriul mănăstiri Sf. Pavel. Aşadar Prodromul venea să încununeze sau să completeze tabloul relaţiilor româno-athonite.

Aceste fapte am dorit să le evidenţiem ca un tot şi să creem o imagine, o viziune de ansamblu asupra epocii respective şi în special asupra relaţiilor ţărilor noastre cu Muntele Athos.

Lucrarea suferă însă o carenţă: lipsa documentelor româneşti din Muntele Athos. ele se găsesc acolo în număr foarte mare, precum am şi amintit. Din păcate însă, ele nu au fost scoase la lumină decât în măsură foarte mică. De aceea am folosit arhive româneşti şi cataloagele de documente ori colecţiile menţionate în bibliografie. Asta pentru că accesul la arhivele athonite este oarecum îngreuiat de anumite inerţii. În schimb, am folosit o bibliografie ce cuprinde aproximativ 400 de titluri, din acre au rezultat 407 pagini de text cu aproape 1250 de note bibliografice.

În speranţa că tabloul al cărui început l-au făcut autorii citaţi în primele pagini se întregeşte încă puţin, acum, cu aceste date, fără pretenţia de ale fi epuizat14, am să închei cu o apreciere contemporană referitoare la aceste relaţii: “mărturisim veşnica recunoştinţă a Patriarhiei Ecumenice vizavi de poporul ortodox român, pentru toate cele pe care le-a făcut pentru Aceasta, pentru toate celelalte Patriarhii vechi ale Răsăritului, precum şi pentru sfintele mănăstiri în grelele clipe istorice15, asta ca să nu mai redau de acum celebra apreciere a lui Porfir Uspenski, potrivit căreia nici un neam nu a făcut atâta bine Muntelui Athos precum au făcut românii. Aceasta trebuie să fie şi concluzia lucrării.

Cet article traite quelqu’un des aspects des nos relations historiques avec les Lieux Saints, notemment avec deux d’entre les monasteres situes sur le Mont Athos.

Il faut affirmer des le commencement que cette relation entre les Roumains et les Lieux Saints a ete determinee par ce qu’il y avait en commun le long du temps: “l’Orthodoxie”. Alors quand certains regions de l’Ancien Byzance sont tombees dans la sujetion des turcs, ceux qui ont appuye le plus la resistence de l’Orthodoxie ont ete les Roumains.

On a dans cet article un cas concret: les monasteres Coutloumus et Zographou qu’ont etabli un relation speciale avec les Roumains dans l’histoire. L’un s’est appele “ler Lavra de Valachie” et la second “le Lavra de Moldavie”, en suggerant une serieuse implication des Roumains dans la vie de ces monasteres situes sur le Mont Athos.

Pendant quatre siecle environ les Roumains ont eu une habitude de contribuer pour que les monasteres des Lieux Saints obtiennent le bvien etre dont ils avaient besoin et malheureusment aucun d’eux n’est jamais devenu roumain. Par exemple, il y a la un monastere serbe (Hilandar), une autre bulgare (Zographou) et une autre russe (Pantelemoine). A grand peine, les Roumains ont pu obtenir pour eux-memes une hermitage (Prodromou) en depit de toutes les contribution abondantes du point de vue materiel et spirituel mises a la disparition pour le Mont Athos.

Cet etude surprend la façon comme on a realise les contributions a aider ceux qui vives la. On peut observer certaiment que plusieurs monasteres de Pays Roumains ont ete voues a Coutloumus et Zographou. Mais cet article met en evidence le fait qu’il y a environ 125-140 monasteres voues a tout les Mont Athos et souligne au meme temps le type de donations dont ces monasteres ont beneficie et les personalites qui ont ete impliquees dans toute cette histoire, notemment pendant XIV-XIXeme siecle.

Notre etude ne se presente pas comme une nouvaute, mais il vient de completer une serie plus vaste de travails qu’analysent les relations de roumains avec chaque monastere d’Athos (on peut consulter les publications periodiques “GB”, “BOR”, “L’Orthodoxie”, “L’Almanach de l’Eveche Slobozia”, “L’Almanach de l’Eveche Teleorman”, “Teologie şi viaţă” - Iaşi).



1 Vezi “Bibliografia - Izvoare”.

2 Τα έγγραφα της μονής Ξηροποτάμου, Αθήνα, 1997.

3 Ajutoarele româneşti la mănăstirile din Sfântul Munte Athos, Sibiu, 1941.

4 Le Mont Athos et les roumains, Roma, 1986.

5 V. Muntean, Organizarea mănăstirilor româneşti în comparaţie cu cele bizantine (până la 1600), “ST”, 1984, nr. 1-2, p. 60-61, cf. P. Năsturel, Le MA, p. 329-330.

6 Μ.Ι. Μανουσάκας, [ Αλληλογραφία τ~ης ]ελληνικ~ης [ Αδελφότητος Βενετίας (1641-1647) μ`ε τούς ]ηγεμόνες τ~ης Βλαχίας και Μολδαβίας [από τα [επίσημα πρακτικά τ~ης (Corespondenţa Frăţiei greceşti de la Veneţia cu voievozii Vlahiei şi Moldovei din publicaţiile ei oficiale), “Θησαυρίσματα”, 15, 1978, p. 25, cf. P. Năsturel, Le MA, p. 334.

7 Hurmuzaki, XIII, p. 219; Bodogae, Ajutoarele, p. 308.

8 Amintim câţiva: Ignatie Petritzis, Galaction Vidalis, Ioan Komnenul, Chiril al Smirnei, Ioachim de Acarnania, Chesarie Daponte, Nicolae Zerzulis, Calinic Varcosi, Neofit Cavsocalivitul, Nicodim Aghioritul, mulţi dintre ei profesori la Academiile domneşti şi chiar răposaţi aici la noi.

9 Unul este Mitrofan de Tasos, el însuşi athonit, adus de Nicolae Mavrocordat în scaunul mitropolitan al Bucureştiului, cum altădată Neagoe Basarab aducea pe Nifon II. Mai sunt ierarhi care chiar dacă n-au fost greci au făcut ucenicie în Muntele Athos: Iorga spune despre însuşi Antim Ivireanul aşa ceva, dar dacă despre el nu este sigur, despre Grigorie Dascălul se ştie că a petrecut la Athos. şi exemplele pot continua.

10 Cândea, MărturiiRomâneşti peste hotare. Mică Enciclopedie, Bucureşti, 1991.

11 Toate aceste elemente au fost surprinse de N. Ghika-Budeşti, Evoluţia arhitecturii în Muntenia, Bucureşti, vol. I, 1927; vol. II, 1930.

12 Putem să ne referim la mărturia egumenului Paisie de la Hilandar, ca să nu mai pomenim de binefacerile pe care le-am citat pe parcursul lucrării: acesta spunea că atunci când se făcea recensământul Muntelui Athos de către autorităţile turceşti, călugării nu declarau numărul real al lor pentru a se putea sustrage impozitelor. De pildă, la acea dată, 1550, în loc de 6.000 s-au declarat 4.000, iar impozitul a fost plătit de voievodul Valahiei (?) - Berthe de Khitrovo, Itineraire russe, p. 279-280; N. Beldiceanu, En marge d’une recherche concernant les relations roumano-athonites, “Byzantion”, L/2, 1980, p. 621-622. În 1550, în Valahia domnea Mircea Ciobanul despre care sursele spun că a persecutat pe călugări (Năsturel, op. cit., p. 63, nota 131). Dacă nu este acesta, atunci poate fi Iliaş Rareş, care însă, în 1551, se turcise. Mai rămân în calcul Petru Rareş al Moldovei şi Radu Paisie (Năsturel, op. cit., p. 331, nota 16). Această fraudă a fost descoperită şi aşa s-a ajuns la confiscarea averilor de către sultanul Selim II (1566-1574).

13 Vezi capitolele referitoare la monahii români care au trăit la Athos în vol. “Sfinţi români şi apărători ai legii strămoşeşti”, Buc., 1987.

14 Ne referim la faptul că încă nu sunt publicate toate documentele. De altfel, considerăm că am epuizat toate sursele care pot sta la îndemâna cercetătorului.

15 Cuvântul Pariarhului Ecumenic la Bucureşti, cu ocazia împlinirii a 110 ani de la autocefalia Bisericii Ortodoxe Române - Octombrie 1995 - “BOR”, an. 7-12, 1995, p. 175.






Yüklə 49,68 Kb.

Dostları ilə paylaş:




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2022
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə