Rolul instituţiilor statului în prevenirea şi controlul violenţei domestice



Yüklə 11,88 Kb.
tarix15.01.2018
ölçüsü11,88 Kb.

ROLUL INSTITUŢIILOR STATULUI ÎN PREVENIREA ŞI CONTROLUL VIOLENŢEI DOMESTICE

Organizaţia Mondială a Sănătăţii defineşte violenţa ca „tratamentul intenţionat sau folosirea forţei fizice ori a puterii împotriva sa, a altei persoane, împotriva unui grup sau unei comunităţi, care conduce la creşterea riscului de producere a unei vătămări fizice, a morţii, a unui prejudiciu psihic, la dezvoltare anormală şi la privaţiuni”.

Conform art. 3 din legea nr. 217/2003 privind prevenirea şi combaterea violenţei domestice, republicată, violenţa domestică înseamnă:

Orice acţiune sau inacţiune intenţionată, cu excepţia acţiunilor de autoapărare ori de apărare, manifestată fizic sau verbal, săvârşită de către un membru de familie împotriva altui membru al aceleiaşi familii, care provoacă ori poate cauza un prejudiciu sau suferinţe fizice, psihice, sexuale, emoţionale ori psihologice, inclusiv ameninţarea cu asemenea acte, constrângerea sau privarea arbitrară de libertate.



Constituie, de asemenea, violenţă în familie împiedicarea femeii de a-şi exercita drepturile şi libertăţile fundamentale.”
Violenţa se întâlneşte zilnic pe străzi, în şcoli, în media şi, ceea ce este cel mai rău, în familie. Violenţa în familie devine însă mult mai puţin transparentă în familia extinsă, faţă de vecini, prieteni, colegi. Izolarea socială este evidentă pentru aceste familii. Ea devine un stigmat în ochii celorlalţi şi, în acelaşi timp, dă victimei un stigmat de vinovăţie care conduce la izolare.

Violenţa împotriva femeilor şi copiilor este o problemă actuală în cele mai multe ţări. Violenţa domestică este tradiţional acceptată şi, cel mai adesea, în spaţiul privat al casei, nu este percepută ca o violare a drepturilor omului ci mai degrabă ca o chestiune personală. De exemplu, pedeapsa corporală si metodele de disciplinare a copiilor sunt deseori condiderate ca fiind corecte de către părinţi, ca expesie a autortăţii părinteşti şi aplicarea măsurilor nu necesită mult timp sau abilităţi speciale, dar au ca efect imediat obedienţa şi supunerea.

Fiecare societate, fără vreo diferenţă culturală, economică sau socială, poate şi trebuie să oprească violenţa domestică. Aceasta nu este numai o ofensă penalizatoare ci necesită o transformare a mentalităţii culturale şi economice dar şi a condiţiilor asociate violenţei.

Putem concluziona că violenţa domestică este un mod de exprimare a superiorităţii forţei bărbaţilor asupra femeii.

În România, violenţa domestică nu a constituit o problemă socială pentru mult timp. Cu toate acestea, în familiile tradiţionale, continuă să existe modalitatea de impunere a autorităţii în familie de către capul familei, de aceea este foarte dificil de a identifica şi combate actele de violenţă.

Deşi violenţa se naşte în mediu privat, efectele acesteia sunt vizibile la nivel social, de aceea prevenirea, în special identificarea şi investigarea cazurilor de violenţă trebuie să implice toţi actorii sociali: medicii de familie, preoţii, poliţia, profesorii, educatorii, asistenţii sociali şi în special administraţia locală.

Instituţiile cu atribuţii în prevenirea şi vombaterea violenţei sunt:


  • la nivel naţional: Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale, ca agenţie responsabilă cu coordonarea acestei zone; este autoritatea publică centrală care dezvoltă politici sociale şi promovează drepturile victimelor violenţei domestice;

  • la nivel local, Direcţia de Asistenţă Socială şi Protecţie a Copilului, care trebuie să asigure în judeţele ţării, respectiv în sectoarele Bucureştiului, implementarea politicilor de protecţie socială şi a strategiilor de lucru în protecţia copilului, a familiei, a persoanelor vârstnice ori cu dizabilităţi ori a altor persoane cu nevoi speciale.

De asemenea, victimele violenţei domestice pot să apeleze, în afara instituţiilor menţionate, la poliţie, instanţele de judecată din circumscripţia teritorială în care locuiesc, la medici legişti, la unităţi spitaliceşti sau la ONG-uri care activează în acest domeniu.

Victima violenţei domestice trebuie să apeleze la cea mai apropiată unitate de asistenţă medicală pentru prim ajutor medical, altfel leziunile violenţei pot să aibă consecinţe neaşteptate, pot degenera foarte rapid şi pot afecta viaţa victimei.

În continuare, victima violenţei trebuie să meargă la cea mai apropiată secţie de poliţie şi să formuleze o plângere în care să reclame despre abuzul suferit, să solicite instanţei de judecată emiterea unui ordin de restricţie ca urmare a pericolului la care a fost expusă, să solicite eliberarea unui certificat medico legal şi, nu în sfârşit, să contacteze serviciul public local al Direcţiei de Asistenţă Socială şi Protectie a Copilului pentru a fi informată despre serviciile sociale de care poate beneficia.

Ori de cîte ori vom fi martori ai manifestărilor de violenţă domestică va trebui să sfătuim victima să se adreseze instituţiilor competente şi să acordăm acesteia suport şi sprijin sub orice formă, inclusiv de a depune mărturie în proces asupra manifestării de violenţă la care am asistat.

În lupta împotriva violenţei domestice trebuie să se implice toţi actorii sociali locali, inclusiv reprezentanţii administraţiei, care reprezintă autoritatea publică locală şi garantul respecctării drepturilor omului în comunitate.

Acest lucru este precizat în regulamentul de funcţionare al autorităţilor publice locale şi în numeroase reglementări privind serviciile şi activităţile instituţiilor sociale.

Este adevărat că administraţia publică locală are un rol important în identificarea şi asistenţa victimelor violenţei domestice, dar în condiţiile sociale actuale, există puţine resurse datorită bugetelor locale sărace şi a insuficienţei suportului acordat de stat.

În procesul de identificare şi asistenţă a victimelor violenţei, administraţia publică locală întâmpină o serie de probleme şi deficienţe, cum ar fi: lipsa resurselor de organizare instituţională a serviciilor ce trebuiesc acordate victimelor şi agresorilor, numărul mic de specialişti care pot fi implicaţi în prevenirea violenţei şi asistenţa victimelor şi agresorilor, insuficienţa instruirii specialiştilor care urmează să asiste victimele şi agresorii, lipsa suportului din partea comunităţii etc.



În sfârşit, dar nu lipsit de importanţă, este ca toate persoanele care devin victime ale violenţei domestice să-şi cunoască drepturile şi să apeleze cu încredere la instituţiile statului şi la oamenii care pot să le ajute (poliţişti, asistenţi sociali, medici, psihologi, familie, prieteni) fără teamă şi fără a-şi ascunde suferinţa de care, în multe cazuri, ei se simt vinovaţi.

Yüklə 11,88 Kb.

Dostları ilə paylaş:




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2020
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə