Stema Imperiului Austriei


CAPITOLUL IV   ÎMPREJURĂRILE ISTORICE, SOCIALE ŞI POLITICE



Yüklə 0,93 Mb.
səhifə6/19
tarix31.10.2017
ölçüsü0,93 Mb.
1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   19

CAPITOLUL IV   ÎMPREJURĂRILE ISTORICE, SOCIALE ŞI POLITICE.
În acest capitol voi reda extrase din câteva lucrări ale lui Alexandru Vaida Voevod care descriu anumite momente ale acelor timpuri, precum şi câteva consideraţii generale ale unor contemporani. Pentru a nu impieta conţinutul acestor lucrări originale şi valoroase prin conţinutul lor, luat fiecare în parte, nu am compilat un capitol unitar ci am preferat divizarea în câteva subcapitole disparate. Prin citirea lor s ar putea să se piardă ceva din continuitate, dar valoarea originalelor compensează cred pe deplin acest lucru. În final cititorul sper să se aleagă oricum cu o imagine de ansamblu a evoluţiei istorice care a dus la starea socială disperată a românilor care trăiau în Ungaria, adică pe străvechile meleaguri ale neamului nostru înglobate în acea configuraţie anacronică care era Ungaria imperiului bicefal Austro Ungar.

CAPITOLUL IV.1   „CUVINT INAINTE” DE AL. VAIDA VOEVOD.

Acest " Cuvânt înainte " a fost scris de Vaida ca introducere la lucrarea pe care o public în capitolul V.


Aruncat de soartă şi de firea mea, aşa zicând din copilărie, pe digul politicii româneşti transilvane, dig biciuit de toate valurile şi vânturile conflictelor de interese între Ungaria şi Austria de o parte şi între România   ataşată „Triplei Alianţe” de altă parte, am ajuns relativ curând să mi dau seama că situaţia grea în care ne zbăteam românii de sub coroana sfântului Stefan (coroana Ungariei, n.a.) era provocată şi permanentizată de două cauze: dualismul şi inferioritatea gradului nostru de evoluţie economică, socială şi culturală.




Coperta lucrării comemorative a lui Vaida

Voevod despre Horia
Abuzând oligarhia maghiară de prerogativele pe care i le oferea dualismul în cadrele monarhiei lui Francisc Iosif I, ea pricepuse să şi asigure un privilegiu din împiedecarea dezvoltării normale a tuturor nemaghiarilor şi mai cu seamă a românilor, pe tărâmul economic şi cultural. Prin stăvilirea progresului nostru această oligarhie izbutea să paralizeze şi posibilităţile noastre de acţiuni politice. Cât timp dualismul nu era înlăturat, rămânea orice entuziasm, orice energie colectivă românească, condamnată la sterilitate. Faptul că România liberă a putut în cadrul echilibrului european, păşi pe calea progresu lui şi a dezbalcanizării, s a datorat scutului dat existenţei ei de asocierea ca membră la Tripla Alianţă.

Pentru noi transilvănenii totul se prezenta mai simplu. Neamţu   adică împăratul, ne a trădat, dându ne pradă oligarhiei maghiare. Iosif al II lea nu a împiedecat executarea lui Horia şi Cloşca, nici nu i a oprit pe feudali să se răzbune crunt contra răsculaţilor români. Ce credincios şi eroic s au luptat pentru împărat grănicerii români în războaiele cu Napoleon. Iar meritele lor cu ce le a recompensat împăratul din Viena? Parcă nu a ajutat să scăpăm de asuprirea oligarhiei!

Dar după 1848 soarta lui Iancu nu a fost o pildă vie în amintirea noastră a devotamentului românilor faţă de împărat şi totodată a ingratitudinii lui Francisc Iosif faţă de noi!

Ce folos că generaţia lui Şaguna şi Bariţiu, fidelă jurământului românilor de pe „Câmpul Libertăţii” şi a ţinut neclintit legământul de credinţă faţă de „înalta casă de Habsburg” cum o sfătuise în epocalul său discurs Simion Bărnuţiu!

Nu am fost trădaţi în 1867 de acelaşi împărat? Nu tremurăm şi acum de revoltă pentru ticăloşia ungurească în chestiunea Memorandului, comisă cu complicitatea împăratului? Nu au dreptate ungurii să şi bată joc de noi, aruncându ne în faţă că Viena lor le a dăruit ţara şi popoarele pentru că l au detronat pe Francisc Iosif, iar pe noi dânsul ne a recompensat pentru devotamentul şi jertfele noastre cu asuprirea maghiară, cu procese, temniţe, amendări, scandaluri!

„Aşa ne este scris”, „Aşa ne e ursita, ca toată lumea, cu împăratul în frunte, să şi bată joc de biet neamul nostru.” Nu mai conteneau cu găsirea vinovaţilor, cu bocetele neputincioase. Era o văicăreală colectivă, consolatoare, a neputinţei.






Gheorghe Bariţiu
Pe încetul însă am început, unii şi alţii din generaţia mea, să ne modificăm judecata. Trei împrejurări au contribuit la aceasta mai cu seamă. Cuvintele de foc ale lui Aurel C. Popovici care nu înceta să stăruiască: „Învăţaţi, trebuie să fiţi superiori ungurilor, mai pregătiţi, mai dibaci, fiecare din voi   cât o sută din ei. Altă aristocraţie nu are poporul nostru, decât pe voi. Voi trebuie să grijiţi la conştiinţa cetăţenească, să organizaţi poporul, să l transformaţi dintr o masă amorfă, într o naţiune de luptători.”

Al doilea izvor de judecată ni l a oferit istoria atât de sobră, a cinstitului istoriograf G. Bariţiu.

Mediul social, familia şi experienţa, a fost a treia împrejurare care ne a deschis ochii judecăţii.

Bariţiu arată obiectiv ce a fost feudalismul din Europa şi excrescenţele lui speciale care s au produs în Ungaria şi Transilvania. Arată cum de o parte, nu numai unguri ci şi nobili români şi de alte naţii, au aparţinut claselor feudale privilegiate, de altă parte că soarta iobagilor unguri, saşi etc. era identică cu cea a iobagilor români, fără consideraţii etnice. Astfel de fapte şi stări deschid noi perspective de judecată.

Bariţiu mai demonstrează şi metodele de şantaj şi presiune prin care oligarhia vremii ştia să împiedice orice bune intenţii de progres şi orice iniţiative şi dispoziţii luate în favoarea poporului, din partea împăraţilor din casa de Habsburg.

În familie şi în societatea românească auzeam întruna lăudând epoca, vie în amintirea mai bătrânilor, când limba română era limba serviciilor publice, când funcţionari români împărţeau dreptate şi prevedeau administrarea Ardealului autonom, când împăratul era nu numai protectorul dar şi aliatul românilor, întrebuinţând în descriptele lui limba românească.

În şcolile ungureşti   dar şi în cele confesionale româneşti şi săseşti   istoria oficială „a Patriei” arăta lupta eroică a maghiarilor contra „Vienei”. Ungaria a fost stăpânită de la 1526 până la 1686 de sultanii din Constantinopol, reprezentaţi în capitala Buda prin paşă, reprezentantul padişahului, şi fusese eliberată de armatele habsburgice din situaţia ei de paşalâc turcesc. Transilvania „independentă” era guvernată de principi autohtoni, numiţi tot de sultan. „Ideea milenară a Sf. Ştefan” a suferit din generaţie în generaţie o dezaxare. Oligarhia maghiară nu a încetat să susţină privilegiile „Bulei de aur” (1222), prin rebeliuni continue sub diferiţi regi şi sub cei din Casa de Habsburg. Metodele erau vechi şi tradiţionale, în fond destul de simple. În „Dietele” lor, fie din Ungaria propriu zisă, fie din Principatul Transilvaniei (împărăteasa Maria Tereza a ridicat Transilvania la rangul de Mare Principat), oligarhii combăteau orice inovaţii cerute de domnitor care atingeau prerogativele feudale, invocând jurământul regal. Complotând cu duşmani externi, pricepeau să obţină în schimbul sistării rebeliunii, renunţarea în favoarea lor din partea coroanei la drepturi, în detrimentul civilizaţiei şi a progresului social. Îndată ce oligarhii izbuteau cu un şantaj se apucau de altul, folosindu se de faptul că Habsburgii în tot decursul veacurilor XVII, XVIII şi XIX au fost angajaţi în războaie.

Relaţia dintre „naţiunea maghiară” şi dintre casa dominatoare, cât şi ceea ce se numea „constituţional”, se evidenţiază clar din oricare carte maghiară de istorie. Voi cita numai câteva pasaje dintr o astfel de carte oficială editată la 1908, manual obligator pentru clasele superioare medii confesionale germane, prin urmare nemaghiare. Acest manual e Istoria Universală de Iuliu Szebestyen, tradus în germană de Robert Csallner, vol. II, 1648 1890, Sibiu editura Krafft 1908. Iată ce înţelegea „naţiunea” (statele, magnaţii, nobilimea) sub constituţionalitate: „...numai în două puncte se deosebea regimul patriei noastre de cel din ţările austriece. În înţelesul străvechilor lor privilegii, statele (feudalii) nu participau la sarcinile statului şi nobilimea conducea administraţia pe judeţe, prin funcţionari aleşi de ea. Dar şi aceste ultime deosebiri Iosif al II lea era hotărât să le înlăture. El şi a propus ca scop al vieţii sale, să şi schimbe imperiul într un stat unitar cu caracter german, în care domnitorul dând legi, să înceteze vechile drepturi şi privilegii şi să dispună fiecare cetăţean de egale drepturi şi îndatoriri. Astfel întregul organism statal care până atunci se bucura de conducerea aristocratică   clericală, a fost îndrumat spre reforme care nu aveau nici un temei. Când Iosif al II lea apoi a depozitat sfânta coroană a lui Stefan în trezoreria din Viena şi a ridicat limba germană la rangul de limbă de stat, când a ordonat recensământul populaţiei şi măsurarea proprietăţilor funciare şi când a desfiinţat iobăgia spre a pregăti impunerea cu dări şi a statelor (nobilimea privilegiată), nemulţumirea în ţară (în Ungaria) s a generalizat. Spre a paraliza însă rezistenţa statelor, Iosif al II lea a retras nobilimii dreptul asupra administraţiei... Când s a terminat măsurătoarea proprietăţilor rurale, nu a mai rămas decât introducerea impozitării generale spre a contopi ţările noastre în ţările austriece. Atunci însă mărimea pericolului (de a plăti dări şi a pierde munca gratuită a iobagilor!), a trezit naţiunea ungară la conştiinţă şi a fost îndemnată şi prin alte împrejurări la rezistenţă. (Oare poporul nu voia să fie liber? Oare nu voia să plătească şi nobilimea impozite?) Aceste împrejurări le a oferit situaţia europeană şi stările din statele habsburgice.

Iosif al II lea fără nici o consideraţie, urmărea crearea unui drept penal unitar, a unei proceduri juridice unitare, sustrăgea proprietăţile clasei ţărăneşti din mâna nobilimii prin sistarea iobăgiei, pretindea impozitarea generală şi supunea pe nobili justiţiei ţării şi autorităţilor penale!

Fiind angajat Iosif al II lea în război contra turcilor (aliaţii de totdeauna ai ungurilor), având dificultăţi şi în Belgia, fiind ameninţat în acelaşi timp de alianţa între Rusia, Anglia şi Olanda...

Adunările judeţene (ale nobilimii) au refuzat furnizările pentru război şi statele se pregăteau să i opună rezistenţă armată cu ajutor străin lui Iosif al II lea. Murind împăratul care era grav bolnav nu a mai rămas în partea noastră (Ungaria şi Transilvania) din dispoziţiile lui ilegale, nici o urmă. Constituţia maghiară a fost salvată,” scriu domnii Szebestyen   Csallner.

Astfel de concepţii „generoase” de drept constituţional şi de cunoştinţe istorice se infiltrau tinerelor generaţii de maghiari şi de nemaghiari, prin instrucţia publică, oficială înainte de război.

Punctele esenţiale ale „Diplomei Inaugurale” erau următoare le (după G. Bariţiu. Am înlocuit numai unele cuvinte arhaice cu sinonime): „Sfânt şi inviolabil vom ţinea cu noi şi cu puterea noastră regească, vom face să se ţină şi prin alţii: ordinea regească de succesiune de tron fixată în articole de lege din 1723: I şi II! ; Încoronarea executândă în sensul art. de lege din 1791: III! ; constituţiunea independentă legală, libertatea şi integritatea teritoriului Ungariei şi a regatelor aparţinătoare ei. Sfânt şi strict vom ţinea noi şi cu puterea noastră regească, vom face a se ţinea şi prin alţii libertăţile, privilegiile, legal existente, uzanţele legale ale Ungariei şi ale regatelor ce i aparţin şi legile sancţionate prin glorioşii noştri antecesori şi încoronaţi regi ai Ungariei, precum şi cele ce pe viitor se vor face prin Dietă (Camera şi Casa magnaţilor) şi se vor sancţiona de către noi, ca rege ungar încoronat, în toate punctele, articolele şi clauzele lor aşa precum se va fixa înţelesul şi practica acelora prin învoirea comună a regelui şi a Dietei...

Pentru asigurarea tuturor acestora va servi jurământul nostru regesc, pe care îl vom depune pe cuprinsul prezentei noastre diplome cu ocaziunea încoronării noastre...!”

În formula de jurământ cu ocazia încoronării, se mai precizează: „Jurăm pe viul Dumnezeu, pe prea curata fecioară Maria şi pe toţi sfinţii lui Dumnezeu, că vom păstra bisericile lui Dumnezeu, jurisdicţiunile bisericeşti şi civile ale Ungariei şi ţărilor ei aparţinătoare şi locuitorilor ei ecleziastici şi civili ai tuturor claselor, drepturilor, imunităţilor, libertăţilor, privilegiile şi vechile lor datini bune şi aprobate..., vom ţine legile serenisimului rege Andrei al II lea (1222) etc.”

Comparând textul citat după manualul lui Sebestyen Csallner cu acel al diplomei inaugurale şi a jurământului de încoronare, cred că şi cititorul cel mai străin de tertipurile şi feloniile oligarhiei maghiare, va fi pe deplin documentat că Francisc Iosif I după încoronarea ca rege al Ungariei, ajunsese o biată minge în mâna magnaţilor unguri. Ce umilire!

În numele lui fusese contele Iuliu Andrassy senior osândit, după capitularea armatei lui Kossuth de la Siria ca, în absenţă, fiind refugiat în străinătate, să fie spânzurat „în efigie”, ţintuindu se portretul şi numele lui pe spânzurătoare, ca rebel sperjur.

Şi acelaşi Francisc Iosif I, în schimbul sclaviei impusă lui pe baza a două jurăminte, prin magnaţii maghiari, a acceptat ca acelaşi Iuliu Andrassy să i aşeze, ca prim ministru, coroana pe cap.

Adevărat că după ce magnaţii, la 1707 detronaseră Casa de Habsburg în Dieta lor de la Onod, au mai detronat între timp în 14 aprilie 1849, tot ei, conduşi de guvernatorul lor revoluţionar Kossuth la Dobriţin, din nou aceeaşi casă de Habsburg, în fruntea căreia se găsea însuşi Francisc Iosif I. Fasturile solemnităţii încoronării s au desfăşurat cu o pompă feerică menită să exercite un efect narcotic ameţitor asupra perechii regale. S au cumulat toate ceremoniile mistice rituale şi executarea actelor impresionante care, conform etichetei, exprimau simbolic tot atâtea angajamente, pe care regele le confirma prin jurământul semnat din diploma inaugurală şi prin jurământul depus în auzul lumii întregi la încoronare.

Îndată după încoronare s a început cu „restitutio in integrum” a privilegiilor oligarhiei. Tot ce putea să le stea în cale din legile progresiste aplicate sub diferiţi domnitori, a fost abrogat. Ceea ce le servea prerogativelor, ca de exemplu legea electorală feudală, cea mai reacţionară din lume, pentru Ardeal au lăsat o în vigoare, pe când pentru restul Ungariei au modernizat o.

Nu au mai putut introduce din nou privilegiile feudale vechi, ca nobilii să nu mai plătească impozite, nici dreptul de a dispune din nou de iobagi nu l au putut restitui în timpul dintre 1848 şi 1867. Spiritul vremii se schimbase în lume.

De aceea oligarhii maghiari, cu o viclenie unică în istoria popoarelor, şi au constituit o faţadă naţională, înlocuind feudalismul cu decor democratic. Ceea ce fusese „naţiunea ungară”, adică nobilimea privilegiată, ca noţiune de drept public, a fost numit de acum „naţiunea unitară, indivizibilă maghiară”, în sens etnic. Limba maghiară, care abia după 1830 a început să fie introdusă ca limbă oficială, şi numai la 1840 ca limbă a serviciilor publice de guvernare, nu dispune de un cuvânt sinonim cu latinescul „Hungaria, Hungarus, Hungaricus”.

Ungur în limba maghiară înseamnă „magyar”. Acest cuvânt însă nu există în nici una din toate legile codificate vechi (Corpus iuris verbotian, Aprobatae et compillatae costitutione, şi altele), căci legile se refereau la privilegiile nobilimii fără deosebire etnică, la ale clerului   respectiv ale confesiunilor recunoscute, la diferitele categorii de orăşeni, libertini, etc. şi mai cu seamă la îndatoririle iobagilor   misera plebs contribuens   faţă de stăpânii lor feudali, toţi împreună erau „hungari în regnum hungaricum” conform limbii oficiale latine, iar în rest, după categorii „nobiles, hospites etc.”. Acea nouă limbă juridică era o harababură de limbă păsărească, un amestec de limbă culinară cu o ungurească barbară.

Spre a mimetiza vechile privilegii nobiliare la ideologia timpului, magnaţii după „împăcarea” cu regele încoronat, au păstrat aplicarea diplomei inaugurale şi a încoronării, cu toate atribuţiile şi fondul medieval feudal. Pe calea aceasta îşi asigurau jurământul dublu regal, iar datorită acestuia, închistarea oricărei iniţiative regale în cămaşa lui Nessus a interpretărilor „constituţionale” ale camerei deputaţilor, care era în complicitate cu casa magnaţilor.

„Hungaria, Hungaricus” a făcut loc în noile legi ale ţării cuvintelor „Magyar orszag, magyar”. Legea electorală asigura „Naţiunii dominante maghiare” putere discreţionară asupra mandatelor pentru camera deputaţilor. Asupra legii electorale ungureşti şi asupra metodelor şi abuzurilor electorale s ar putea scrie şi s au şi scris volume. Ca un autentic documentar poate servi, ca un izvor ireproşabil, cartea cinstitului şi obiectivului autor englez Scotus Viator: „Ungarische Wahlen. Beitrag der Politischen Koruption”, de R. W. Seton Watson (cu pseudonimul Scotus Viator), traducere din engleză în germană, Leipzig, T. Weicher 1912.

Regulamentul camerei, diploma inaugurală şi jurământul de încoronare, asigurau „reprezentanţilor naţiunii” redactarea, votarea şi interpretarea legilor. La rândul său casa magnaţilor, conţii, feudalii şi sateliţii lor, marii capitalişti, mai ales evrei şi ecleziasticii latifundiari, decideau asupra instituţiilor precum odinioară asupra acelora ale „Hungariei”, de la 1867 încoace asupra celor ale „Magyarorszag ului”, chiar mai arbitrar decât antecesorii lor înainte de 1848. Pe încetul îl obişnuiseră pe Francisc Iosif I cu situaţia de a fi un simplu grefier al lor, care prin semnătura sa precum jurase, sancţiona ca rege încoronat, tot ce i impuneau „reprezentanţii naţiunii”. Pasivitatea ungurilor după 1848, împreunată cu fronda rebelă în ţară şi străinătate şi a dat roadele la 1867, aceasta datorită şi înfrângerii la 1866 a armatei habsburgice la Koniggraetz (Sadova). Numai pasivitatea magnaţilor şi conspiraţiile lor nu ar fi fost suficiente ca să poată realiza dualismul.

Pasivitatea hotărâtă la conferinţa fruntaşilor români la Miercurea a avut urmări şi bune şi rele, dar în definitiv era departe de a putea răsturna dualismul. Situaţia a caracterizat o cu clarviziunea proprie lui şi ca poate singurul român exact informat, marele Şaguna deja în anul 1865, cu dictonul: „Flere postem sed invare non”.

Atitudinea maghiarilor ne a servit însă cu învăţăminte preţioase, de care a profitat generaţia mea. În conversaţii particulare, în controverse politice, prin felul cum se preda „istoria patriei”, prin presă, laitmotivul maghiar era invariabil „ingratitudinea habsburgică”. Care român să nu fi fost de acord? Pe încetul amorţesc însă şi revoltele cele mai îndreptăţite şi urile cele mai nestăpânite, încât între 1890 şi 1900 se ivi un alt curent de păreri în sânul tinerimii române.

Ungurii, făcând generaţie de generaţie greutăţi Habsburgilor, fronde duse până la revoluţii, comploturi cu state străine, insulte personale, chiar şi atentate contra monarhului (cum a fost atentatul maghiarului Libenyi contra lui Francisc Iosif), pentru ca la sfârşit să încheie un compromis umilitor pentru prestigiul coroanei, păgubitor statului şi popoarelor, dar prin care oligarhia maghiară reuşea să şi stoarcă privilegiile. Aşa bunăoară maghiarizarea nu era decât un pretext patriotard, spre a i sili pe nemaghiari să şi prade energiile politice în lupte de apărare. Produsul muncii lor însă, ei reprezentând peste 52% din numărul locuitorilor Ungariei, recompensa înmulţit impozitele ce trebuiau să le achite şi membrii oligarhiei maghiare. Pierderea iobagilor de asemenea era compensată de latifundiarii magnaţi, mireni şi ecleziastici, prin lefurile de mizerie ce le primeau angajaţii lipsiţi de pământ, pe latifundiile lor vaste.

Găsindu se într o situaţie precară atât monarhia cât şi nemaghiarii, expuşi în faţa prepotenţei magnaţilor Regatului maghiar, ar fi fost firesc, ba singurul mijloc de a putea frânge asuprirea din partea acestei oligarhii, prin înlăturarea dualismului, să se alieze aceşti doi factori   dinastia şi nemaghiarii   contra asupritorilor, duşmanii lor.

Aurel C. Popovici după procesul „Replicei”, în urma stăruinţelor noastre, ale amicilor săi, trecând Carpaţii s a stabilit la Bucureşti. Acolo a desfăşurat o largă activitate propagandistică, politică, culturală şi publicistică (ea nu şi a găsit încă apologetul). Pe lângă editarea ziarului cotidian „România Jună” a întemeiat şi primul institut modern tipografic, de arte grafice şi de editură – „Minerva”. Ajungând Aurel C. Popovici pe încetul să cunoască stările politice, sociale, culturale, economice, şi dincolo de munţi, cu toată tara culiselor politicianiste ale epocii, cu aceeaşi temeinicie cum le cunoştea pe cele ale românilor de sub stăpânirea Habsburgică, pe deasupra fiindu i cunoscute şi relaţiile din Ungaria şi slăbiciunile intime ale politicii vieneze, a scris şi publicat după 12 ani de studiu, senzaţionala sa operă „Die Vereinigten Staaten von Gross Österreich”. Speranţa lui era că, ceea ce nu se putea realiza cât timp Francisc Iosif ocupa tronul dublei monarhii, se va putea înfăptui când Francisc Ferdinand va fi să urmeze la succesiune. Împăratul era bătrân, iar moştenitorul tronului avea reputaţia de a fi un bărbat dotat cu clarviziune politică şi un caracter plin de energie.

Considerând numărul mic al românilor care puteau frecventa şcoli medii româneşti, şi faptul că şi în aceste institute istoria se preda tendenţios, schimonosită în sens antidinastic, de altă parte că imensa majoritate a bacalaureaţilor români erau siliţi să treacă prin licee de stat ori confesionale maghiare, generaţia nouă începuse să fie contaminată de virusul antihabsburgic. Această opinie li se impunea şi mai mult apoi fiind siliţi să şi facă universitatea la Cluj ori Budapesta. Ceea ce inocula şcoala medie maghiară, completa apoi universitatea şi mediul social maghiar. Astfel se producea o hibridizare a sentimentelor la firile blajine dintre ei, în sensul unui complex de inferioritate în privinţa aprecierii capacităţii politice a conducătorilor cauzei româneşti, în comparaţie cu aparenta superioritate a corifeilor partidelor maghiare. Iar în privinţa concepţiei lor istorice sufereau de un timbru „gentrizant”.

Pe când părinţii lor păstrau doctrinele generaţiilor lui Bărnuţiu, Şaguna, Bariţiu, această specie de tineri nu manifesta decât o consideraţie de complezenţă personală faţă de membrii conducători ai Partidului Naţional Român, părându li se zbuciumările acestora zadarnice. Ei nu şi puteau însuşi acea obiectivitate a judecăţii care trebuie să determine concepţiile şi măsurile tactice reale a oricărui conducător politic. Aversiunea contra casei de Habsburg le tulburase obiectivitatea judecăţii. Tineretul maghiar, beneficiind de o situaţie privilegiată şi fiind îndrumat din familie în privinţa artei de a perpetua jongleria tradiţională gentristă, a complotului perpetuu, susţinut pentru răscumpărarea printr un compromis din partea coroanei şantajate a loaialităţii maghiare, era perfect disciplinat. Ştia ca instrumentiştii într o orchestră, când să vibreze în fortissimo, când să moduleze în piano, insulte sau adulaţii la adresa regelui.

Acţiunea dezlănţuită prin soluţia antidualistă, propusă de Aurel C. Popovici şi larg documentată în cartea sa, dânsul o susţinea şi prin revista săptămânală „Gross Österreich”.

În paralel s a dezvoltat în jurul viitorului împărat şi rege o întreagă confraternitate, datorându şi existenţa iniţiativei lui Francisc Ferdinand însuşi.

Individualitatea arhiducelui moştenitor al tronului Habsburgilor, a fost până la tragicul sfârşit, acoperită de vălul misterios al legendelor, ţesute de duşmanii ţării, de magnaţii maghiari întovărăşiţi de aliaţii lor, capitaliştii evrei. Cred că împlinesc o datorie de omenie ridicând vălul din jurul acelor legende.

Francisc Ferdinand a murit împlinindu şi menirea. El a încercat până la ultima răsuflare să salveze existenţa imperiului străbunilor săi şi să asigure viitorul naţiunilor ce îl compuneau, cimentând prin ele şi cu ele, o pavăză pentru cultura şi civilizaţia europeană, apuseană.

In magnis ac voluisse sat est.




Yüklə 0,93 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   19




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2020
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə