Text jurnalistic



Yüklə 44,9 Kb.
tarix17.08.2018
ölçüsü44,9 Kb.


Universitatea „A. I. Cuza”
Facultatea de Litere
Departamentul de Jurnalistică şi Ştiinţele Comunicării
Anul universitar: 2007-2008
TEXT JURNALISTIC



conf.univ.dr. Dorin POPA
email: dpopa@uaic.ro
Mobil: 0722 369654

Elementele unui articol

Un articol, redactat chiar conform principiilor stilului bun ale lui Aristotel (claritate, concizie, originalitate, dicţie) nu e un produs finit, apt de a fi publicat. El mai are nevoie de o serie întreagă de alte elemente, care, deşi nu fac parte propriu-zis din corpul articolului, îl întregesc, îl completează şi-l definitivează. Aceste elemente sunt: titlul, chapeaul (lead-ul), intertitlul, ilustraţiile, legenda, ferestrele.


1. Titlul

Rolul titlului în economia textului jurnalistic nu este unul decorativ. Titlul, alături de ilustraţie, constituie primul nivel de lectură: consumatorul produselor media poate decide să continue sau nu parcurgerea unui articol/vizionarea unei emisiuni în funcţie de titlu. Aşadar, titlul este cel care atrage atenţia, cel ce degajă mesajul. Deoarece alegerea titlului reprezintă o operaţie foarte importantă, în unele redacţii există reporteri specializaţi pentru aceasta.

Definiţia conceptului de titlu este dată aproape întotdeauna în relaţie cu conţinutul, pe care îl individualizează. Leo H. Hoek notează că titlul reprezintă “un ansamblu de grafeme desemnând elemente lingvistice care servesc la indicarea contextului şi care funcţionează ca nume propriu al textului”1.

Titlul funcţionează ca o carte de vizită, de la care Schneider şi Esslinger, citaţi în volumul coordonat de M. Coman, aşteaptă:

1) să aibă un mesaj foarte clar;

2) mesajul să fie extras din informaţia principală a textului şi nu din cea auxiliară;

3) să existe o strânsă legătură între text şi titlul purtat de acesta;

4) titlul să fie corect formulat, uşor de înţeles şi fără echivoc;

5) titlul trebuie să incite la consum.

Un titlul bun este scurt şi unic, original, nu conţine decât abrevieri foarte cunoscute şi nu începe niciodată cu un articol nehotărât. Autorii Manualului pentru ziarişti din Europa Centrală şi de Est identifică patru funcţii ale titlului: “rezumă ştirile; marchează importanţa articolelor; sunt elemente care atrag atenţia în design-ul unei pagini; îl determină pe cititor să citească ziarul”2.

Evoluţia istorică a elaborării titlurilor a cunoscut mai multe etape. Tranziţia s-a făcut de la titlurile foarte lungi, de peste 50 de cuvinte, care reprezentau un articol în sine, cu multe subtitluri, la titlurile scurte, concise, sugestive, cu subtitluri şi intertitluri în cazul articlolelor de dimensiuni mai mari. Dar ele trebuie să ţină cont şi de spaţiul tipografic destinat, pentru a crea armonie la nivel vizual. Tendinţa generală pare a fi astăzi mărirea caracterelor concomitent cu reducerea cuvintelor. Aşadar, cuvinte mai puţine, dar cu litere “de-o şchioapă”.

Tipologic, titlurile se împart în: informative şi incitative.

§ Titlul informativ – conţine esenţialul unei informaţii, ştirea în sine, rezumatul ei, informează adică despre conţinutul articolului.

Ex. 1) Accident mortal

2) La Secuieni, un ţăran care a vrut să-şi depoziteze recolta în hambare, a murit strivit

3) Un ţăran a fost strivit şi a murit

Nici unul dintre cele trei exemple nu constituie un titlu bun. Primul e un passe-partout, vag, nedefinit; al doilea, deşi este precis şi complet, este prea lung; cel de-al treilea este scurt, dar nu precizează unde a avut loc evenimentul, foloseşte – inadmisibil – articolul nehotărât “un”, vag şi indistinct, iar elementul principal este poziţionat la sfârşit.


O posibilă variantă a unui titlu conform principiilor jurnalistice ar fi putut fi:
supratitlu: La Secuieni,

titlu: Un ţăran moare strivit (deşi nici acest titlu nu este foarte bine ales, deoarece începe

cu articolul nehotărât “un”)

subtitlu: El a vrut să îşi depoziteze recolta în hambare.

Aceste elemente (supratitlu şi subtitlu) se folosesc în cazul unor articole mai ample, care, pe lângă răspunsul la cele şase întrebări, mai conţin şi alte elemente colaterale, de context. Ele îmbogăţesc informaţia din titlu, preiau o parte din informaţia inutilă, dar, cu sau fără ele, titlul trebuie să aibă sens, să poată funcţiona separat, autonom, să comunice o idee.

Mihai Popa nota în acest sens că “orice titlu are un sens, dar el nu are încă şi o semnificaţie, semnificaţia apărând numai prin confruntarea generată de lectura cărţii”, în cazul nostru, a articolului.

Pentru evenimentele care ţin capul de afiş perioade mai lungi de timp (cum sunt evenimentele de sezon, ciclice), titlurile din primele zile pot fi ulterior îmbogăţite. În cazul unei veri ploioase, presa poate folosi la început titluri precum:


Inundaţii în Moldova,

pentru ca ulterior, când fenomenul devine suficient de cunoscut, cuvintele-cheie din primele ştiri să funcţioneze ca simple cuvinte- reper:



supratitlu: În toate judeţele din Moldova

titlu: Guvernul va acoperi 70% din valoarea pagubelor provocate de inundaţii

subtitlu: De despăgubiri vor beneficia doar ţăranii ale căror recolte au fost distruse în proporţie de 75%

§ Titlul incitativ propune o formulă frapantă, care să suscite interesul şi să îndemne la lectură; trebuie să surprindă, să intrige, să stârnească zâmbetul, să îndemne la reflecţii. Fiind mai puţin informativ şi mai scurt (3-5 cuvinte), este recomandabil să fie însoţit de un supratitlu şi de un chapeau.



Ex. supratitlu: Cine sapă groapa altuia,

titlu: Poate câştiga


2. Chapeaul


Chapeaul sau lead-ul reprezintă o reformulare, o prescurtare a textului, cu rol de introducere, deşi nu coincide cu primul paragraf. Mărimea lui este proporţională cu mărimea articolului. Chapeaul are rolul de a economisi timpul cititorului şi de a-i uşura alegerea. Ca să facem o comparaţie, chapeaul este ca vitrina unui magazin, unde vânzătorul expune tot ce e reprezentativ, într-o formulă cât mai atractivă. Practica a impus o clasificare, în funcţie de scopul lead-ului, în:

§ Informativ

§ Incitativ.

Exprimarea poate părea pleonastică, deoarece, în definitiv, orice chapeau face rezumatul informaţiei din articol, anunţă tema şi dă indicaţii care să determine lectura, însă în combinaţii, în grade diferite.

Apoi, conjunctura în care este difuzată o informaţie conduce la o altă tipologie:
§ Chapeau de actualizare – autorul prezintă aici datele petrecute de la scrierea articolului până la publicarea lui;

§ Chapeau de prezentare – explicitează motivul publicării textului, prezintă persoana intervievată;

§ Chapeau de reamintire – în cazul articolelor publicate în episoade, recapitulează evenimentele.

3. Intertitlul


Unele subiecte, desfăşurate pe mai multe planuri, solicită un spaţiu mai mare, o prezentare mai detaliată. Pentru a facilita lectura şi a fragmenta ideile, în vederea receptării clare a mesajului, redactorii vor apela la intertitluri. Denumite şi titluri de paragraf, ele sunt, în general, alcătuite din cuvinte excerptate din paragraful pe care îl prefaţează. Intertitlul nu este, cu toate acestea, un rezumat, ci un element incitant, care urmăreşte să creeze mister, suspans, dorinţa de a continua lectura. Ca pondere, se redactează unul la o pagină (la jumătate de coloană), dar numai după ce articolul a fost scris în întregime. Se vor evita cuvintele abstracte sau formulele passe-partout, ca şi enunţarea aceloraşi construcţii în titlu şi intertitlu.

4. Paragrafele


4.1. Clasificare

Paragrafele pot fi divizate, după funcţionalitatea lor, în patru categorii:

1) introductive – captează interesul lectorului şi îl informează asupra a ceea ce va urma. Important este să nu se divagheze, totul să fie la obiect, fiecare cuvânt să aibă greutate şi să nu fie lung. Autorul va fi direct, exact şi nu va începe niciodată cu fraze de genul “Voi scrie acum despre…” sau “Vă voi povesti despre…”.

2) de dezvoltare – cele mai multe, ca număr, în economia textului, aceste paragrafe explicitează, extind informaţia principală, introduc calificative, sprijină teza articolului. Aici se cere forţă şi capacitate de structurare. Fiecare propoziţie se va revendica de la ideea centrală şi aceasta într-un mod cât mai evident, fără intenţii criptice.

3) de tranziţie – sunt specifice, ca şi celelalte două, compoziţiilor lungi, complexe. Dacă fiecare idee principală este dezvoltată separat, într-un paragraf, probabil că nu va mai fi nevoie de aceste paragrafe tranzitorii. Însă, nu trebuie să înţelegem că nu se vor folosi elemente de tranziţie. Astfel, aceste elemente fac legătura între paragrafe, le sudează, creează argumente logice, solide. Simple şi directe, conduc de la un subiect, de la o idee la alta.

4) conclusive – surprind ideea principală, o readuc în atenţia cititorului, pentru a-i oferi acum o viziune de ansamblu asupra subiectului dezvoltat: arată de unde s-a plecat, dar într-o formulare nouă, interesantă. În acest caz, o anecdotă, o întrebare, un citat slujesc cel mai bine autorului.

Un amănunt ce nu trebuie uitat: fiecare paragraf, indiferent de tip, trebuie să adauge ceva nou, inedit, necunoscut până atunci.


4.2. Structurarea paragrafelor

1) Structura cronologică desemnează operaţiunea de a prezenta evenimentele în ordinea în care s-au petrecut. Acest modul nu permite schimbarea ordinii propoziţiilor, rearanjarea lor. De altfel, acesta poate fi un test potrivit pentru a judeca valoarea unui text ce urmează desfăşurarea cronologică: dacă frazele nu pot fi schimbate între ele fără a afecta mesajul, articolul este bine redactat. Paşii temporali, etapele trebuie urmărite şi prezentate cu rigoare, omiterea unora putând deconcerta lectorii.

2) Structura spaţială se conformează rigorilor vizuale. Elementele vor fi prezentate în ordinea în care sunt înregistrate de privire, acest şablon fiind specific descrierilor. Trebuie să existe o logică în prezentarea elementelor tabloului, ele nu pot fi pur şi simplu aruncate în text. Procedeul ţine de tehnica cinematografică. Autorul va realiza iniţial o viziune de ansamblu, apoi îşi va focaliza discursul asupra detaliilor semnificative sau poate proceda, pentru un efect mai puternic, plecând de la prezentarea unui detaliu către integrarea ulterioară a acestuia în cadrul său specific, particular.

3) Structura asociativă – urmează logica unor conexiuni mentale. Să presupunem că acţiunea articolului se desfăşoară într-o florărie, unde suntem asaltaţi de mirosul trandafirilor. Putem, în această situaţie, să menţionăm de casa bunicii şi de straturile ei de flori, îngrijite cu multă plăcere. Un lucru mărunt, un gând, o amintire, un sentiment, o idee – toate acestea sunt buni conectori, pot da naştere la o multitudine de alte idei care le pot fi asociate. Aşadar, legăturile trebuie să fie clare, evidente, atent controlate, iar înlănţuirea să fie garantată de raţionament.

4) Structura deductivă. Un paragraf deductiv începe cu o afirmaţie şi continuă cu faptele şi detaliile care o susţin, o întăresc. Putem analiza compoziţia răspunzând la câteva întrebări: Afirmaţia de la care se porneşte este directă, limpede? Frazele următoare au legătură cu această deschidere? Oferă ele suport suficient? După lectură, vor înţelege cititorii de ce afirmaţia de la început este adevărată, sau măcar motivele pentru care autorul crede în valabilitatea ei?

5) Structura inductivă – poate fi concepută ca o deducţie răsturnată. Astfel, se va proceda la prezentarea faptelor care vin în sprijinul unei afirmaţii pe care o vom enunţa la sfârşit. Pentru a verifica acest pattern, se va urmări, în linii mari, acelaşi proces prezentat la structura deductivă. De data aceasta însă, construcţia trebuie să conducă la o afirmaţie şi nu să o sprijine.

6) Structura pro/contra – apelează la opoziţii, la opinii conflictuale, argumente în favoarea şi împotriva unei teme, a unui subiect. Fiecare dintre acestea vor fi, pe rând, în prim plan. Iată un fragment dintr-un articol construit după acest pattern:
“Astăzi, multă lume preferă să poarte părul lung, în lungimi care variază până la urechi, până la umeri sau peste. Dar, există persoane care susţin că aceasta înseamnă multă bătaie de cap. Primii cred că e foarte modern (la modă). Ceilalţi consideră că e o lipsă de curăţenie, de respect. Cei cu păr lung afirmă că femeile sunt mai atrase de ei. Cei care se opun declară că părul lung e un atribut feminin şi că « un bărbat adevărat » e mai degrabă chel. Ambele grupuri ignoră însă istoria modei”. (Buffy Kavanaugh)

Să nu confundăm însă acest mod de prezentare cu incapacitatea de organizarea a


informaţiiilor. Părţile trebuie prezentate pe rând, un argument pro şi unul contra, în virtutea principiului balanţei.

“Îndeobşte, structura compoziţională de tip jurnalistic este prezentată schematic prin imaginea unui coş de sobă din olane. Un articol trebuie să fie alcătuit dintr-o suită de elemente îmbucate unul într-altul”, observă Ph. Gaillard. Pe lângă tipurile menţionate mai sus, cercetătorii au identificat şi alte planuri, de tipul:

1) Planul flash-back. Articolul debutează cu evenimentele cele mai recente sau cu perspectivele deschise de acestea pentru a se îndrepta apoi spre rădăcini. Parcursul este, aşadar, de la efect la cauză, considerându-se că sunt mai importante consecinţele decât desfăşurarea evenimentelor.

2) Planul piramidei inversate – permite prezentarea evenimentelor în ordinea descrescătoare a importanţei, astfel încât, dacă economia publicaţiei o cere, ultimele paragrafe pot lipsi, pot fi înlăturate, informaţiile de aici fiind auxiliare receptării corecte a mesajului. Introducerea pentru articolele cu această structură poate fi mai simplă sau mai complicată, în funcţie de numărul de elemente principale pe care-l cuprinde. De aceea, pentru a evita frazele prea lungi (în cazul în care în primul paragraf trebuie menţionate mai multe elemente), se recomandă împărţirea lor în fraze mai scurte.

3) Planul clepsidră, variantă a piramidei inversate, păstrează pentru final informaţiile semnificative, pentru ca cititorul să rămână cu imagini, impresii puternice.

4.3. Primul paragraf


Primul paragraf, atacul dă tonul întregului articol, creează anumite aşteptări din partea receptorului. De prima frază depinde, de multe ori, urmărirea până la capăt a textului. În general, nu se începe cu cifre sau citate. Se recomandă o afirmaţie, o scurtă anecdotă, rareori un citat. Ph. Gaillard apreciază că, cel mai adesea, introducerea “vizează punerea articolului în miezul subiectului, printr-o descriere sau printr-un citat semnificativ, printr-un amănunt de natură să aţâţe curiozitatea”3.

Există mai multe moduri în care se poate începe un articol, aşa cum am constatat la prezentarea tipologică a paragrafelor. În general însă, acelea vizau compoziţia internă, conţinutul. Pentru introducere se poate uza de una din aceste formule: se povesteşte în trei fraze scurte istoria, se prezintă ce reiese din poveste ori se notează principalele idei ce trebuie transmise. Dar, fraza de început se prezintă, cel mai adesea, ca un rezumat al principalelor fapte ce urmează a fi prezentate.

Redăm aici Decalogul redactării articolelor de ziar – zece moduri de a începe un articol, preluat din Manualul pentru ziariştii din Europa Centrală şi de Est:

1) Reţine, nu există un singur mod de a începe un articol. Începuturile bune pot fi mulţumitoare sau pot fi amuzante. Ele pot fi atrăgătoare sau subţiri. Începuturile bune pot varia în funcţie de ton şi de conţinut. Toate începuturile bune au anumite calităţi: sunt melodioase, spun o poveste, sunt lumina călăuzitoare a articolului, sunt clare şi concise.

2) Pune-ţi următoarele întrebări: Despre ce este vorba în articol? Ce trebuie să ştie cititorul din articol? Notează-ţi care sunt cele patru-cinci idei importante ale articolului. Găseşte esenţa articolului prin enumerarea ideilor de bază. Ar fi util să-ţi imaginezi că povesteşti articolul unui copil de cinci ani. Ce i-ai spune prima dată acestui copil imaginar?


3) Ce te-a surprins cel mai mult în povestea pe care o prezinţi în articol? Dacă începi cu ceva care te interesează pe tine ai şanse ca acest lucru să intereseze pe cineva care citeşte articolul. Imaginează-ţi că discuţi cu părinţii tăi: « Mamă, ascultă ceva. Ştiai că… ».

4) Uneori poţi folosi cuvinte pentru a zugrăvi o imagine pentru cititori. Dacă imaginea concentrează esenţa poveştii, ai un început bun de articol. De exemplu, o poveste privind interzicerea lui Huckleberry Finn te poate duce cu gândul la un început de articol de genul : « Elevii nu vor mai călători în continuare pe pluta lui Hack Finn şi Jim ». Dar, înainte de toate fii sigur că nu este un început clişeu. Nu scrie despre afacerile cu droguri că este o greşeală, despre corpuri în lac de sânge şi despre programe economice care lasă oamenii întrebându-se « Unde este carnea ? ». Nu te întinde prea mult pentru a face legătura între o imagine şi articolul tău. Metaforele pot fi stupide câteodată.

5) Caută conflictul din articolul tău. Acţiunile dramatice îţi pot vinde articolul.

6) Articolele plictisitoare despre întâlniri ori conferinţe de presă ale Guvernului pot deveni adeseori foarte interesante spunând cititorilor cum îi vor afecta cele povestite în articol. Nu spune că se va deschide o nouă autostradă. În schimb, povesteşte cititorilor că vor putea ajunge la cumpărături într-un timp mai scurt.

7) Cum putem rezuma articolul într-o singură propoziţie scurtă ? Dacă totul se potriveşte bine s-ar putea să ai un început bun de articol.

8) Fii concret, nu abstract. Nu spune cititorilor că există o problemă de trafic urban, spune-le că oraşul are nevoie de mai multe stopuri. Fii clar cu lucrurile clare. O bibliotecă nu este o facilitate educaţională.

9) Foloseşte verbe de mişcare la diateza activă. Încearcă să eviţi verbe ca « sunt », « au fost » etc. Trebuie să ai personaje care fac ceva. Nu scrie : « Uşa va fi deschisă de Cosmin » ci « Cosmin a deschis uşa ».

10) Nu pune prea multă informaţie în fraza de deschidere. Pune doar lucrurile importante şi lasă detaliile pentru mai târziu.

Primul paragraf îl introduce pe cititor în context, îl familiarizează cu ceea ce va urma. Trebuie să fie limpede, concis şi la obiect, să cuprindă esenţialul informaţiei: „ceea ce este mai nou, mai semnificativ şi mai interesant. Dacă articolul este lung, redactorul va dezvolta ulterior, rând pe rând, diferitele elemente din introducere; dacă articolul e scurt, redactorul se va mulţumi doar să adauge detalii complementare. În orice caz, cititorul trebuie să primească încă din primele rânduri maximum de informaţie posibil”4.
În funcţie de elementele centrale ale discursului, introducerea poate fi de tipul:

§ Rezumat sau vedere de ansamblu asupra acţiunii/rezultatelor/impactului;

§ Singulară – evidenţiază un singur aspect important;

§ Dramatică – pune accent pe tragismul sau tensiunea situaţiei descrise;

§ Citat;

§ Culoare, décor, descriere – în prim plan vor fi detaliile de atmosferă;

§ Amânată – informaţia principală, cea care face subiectul articolului, de fapt, este precedată de elemente pregătitoare, care doar anunţă, sugerează ceea ce va urma;

§ Reacţie/urmări/consecinţe;

§ Analiză;

§ Raport asupra situaţiei;

§ Întrebare;

§ Bombă – cititorului i se oferă informaţia în mod abrupt, direct, fără nici o pregătire;

§ Surpriză;

§ Contrast;

§ Reclamă;

§ Statistică;

§ Anecdotă;

§ Povestire;

§ Flash-back.


4.4. Ultimul paragraf


Articolele de dimensiuni mai reduse, spre deosebire de editorial, anchetă, comentariu sau analiză, nu reclamă o concluzie. Ph. Gaillard consideră că, în acest caz, potrivită este încheierea articolului prin prezentarea elementelor mai puţin importante, evitând orice concluzie explicită care ar putea transforma textul într-un comentariu. Cel mai frecvent, finalul poate reprezenta un detaliu caracteristic pentru atmosfera evenimentului, o ipoteză asupra cauzelor sau efectelor sau citarea afirmaţiilor unor martori. Totuşi, “nu se poate cu adevărat defini acest final de efect al unui articol; ceea ce contează este să se preconizeze de la început această încheiere”5.

Finalul nu trebuie să conţină concluzii, sentinţe sau judecăţi de valoare. Adică nimic moralizator. Cititorul va fi lăsat să desprindă singur concluziile, pentru că va avea informaţiile necesare pentru aceasta. În ultimul paragraf, unghiul de abordare poate fi lărgit, pot fi introduse şi alte aspecte ale problemei, neabordate până atunci, dar nu este indicată dezvoltarea unor aspecte noi şi irelevante pentru subiect, care deschid noi perspective şi creează confuzie. Asemenea elemente pot fi tratate într-un alt articol, de urmărire (follow-up). Nici încheierea articolului cu o întrebare nu este profesionistă.

5. Legenda

Ilustraţiile şi legenda constituie primul nivel de receptare, de lectură, înaintea textului aşadar. Prin urmare, mesajul pe care-l conţin va fi clar, incitant şi percutant în acelaşi timp.


Legenda conţine, în general, elementele explicative ale ilustraţiilor. Textul ataşat ei nu va conţine expresii de genul “imaginile de mai sus” sau “după cum se vede mai sus”.
Textul legendei poate funcţiona şi ca un articol în sine. Se impune, în aceste condiţii, formularea cât mai exactă şi mai atractivă a mesajului. Nu de puţine ori o legendă inspirată, dar care nu denaturează adevărul surprins poate determina lectura în întregime a articolului.

În cazul presei televizuale, gama de posibilităţi se diversifică: textele – captions – ce însoţesc sau prefaţează o ştire, de exemplu, sunt dinamice, pot fi schimbate de câteva ori oferind mai multe date.




6. Ferestrele (casetele)


Independente de articol, ferestrele sunt texte mai mici de o pagină care cuprind date suplimentare, de context. Articolul poate funcţiona şi fără ele, iar acestea pot, la rândul lor, funcţiona separat, de aceea vor avea şi un titlu distinct. Ferestrele prezintă portretul unei persoane, istoria sa, statistici despre evenimentul relatat, mini-reportaje, un scurt interviu, fişe documentare – informaţii mai puţin relevante, din moment ce nu şi-au găsit locul în articol, dar nu complet irelevante. Caseta apare foarte des în periodice, dar, în ultimii cinci-şase ani, începe să-şi facă simţită prezenţa şi în cotidiene.


CONCLUZII


Orice text jurnalistic trebuie să îşi concentreze mesajul bidirecţional: informativ şi afectiv. Scopul: obţinerea unei receptări optime cu eforturi minime.

Un bun principiu de prezentare a articolului constă în atragerea atenţiei asupra unor detalii amuzante, surprinzătoare sau pitoreşti, chiar din titlu, care să incumbe lectura. După formula lui M. Truffet, “cunoscutul trebuie să se arate insolit, iar necunoscutul, familiar6.



1 *** –– Manual de jurnalism, coordonat de M i h a i C o m a n, Iaşi, Editura Polirom, vol. II, 1999

2 *** –– Manual pentru ziariştii din Europa Centrală şi de Est, editat de World Press Freedom Committee, 1992, p. 100

3 P h i l i p p e G a i l l a r d –– Tehnica jurnalismului, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 2000, p. 124

4 P h i l i p p e G a i l l a r d –– Tehnica jurnalismului, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 2000, p. 123

5 I d e m

6 M i c h e l T r u f f e t –– La rhetorique de la desinvolture; Histoire et medias


Yüklə 44,9 Kb.

Dostları ilə paylaş:




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2020
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə