Universitatea Bucureşti
Yüklə 99,1 Kb.
|
- Bu səhifədəki naviqasiya:
- Inserturile sonore
- Lansările şi anunţurile
- Sursele unui post de radio
- Bibliografie
|
Universitatea Bucureşti Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării Tehnici de scriitură radiofonică Anul I IDD – Tutorat 3 Prep. univ. Alina Hogea TUTORAT 3 Tipologia ştirilor. Inserturile sonore. Lansările şi anunţurile. Sursele unui post de radio. Relatarea Ştirea radiofonică poate cuprinde numai elementele de bază care definesc evenimentul, prin răspunsurile la întrebările din lead, dar şi alte elemente complementare, prin răspunsurile la alte întrebări. Corpul ştirii poate conţine mai puţine sau mai multe detalii, fiecare dintre acestea putând fi dezvoltate prin adăugarea de noi informaţii. În funcţie de aceste elemente, în radio sunt cunoscute două tipuri de ştiri: • ştirea flash, care conţine numai elementele definitorii ale evenimentului; • ştirea amplă sau dezvlotată, în care sunt date, pe lângă elementele informative şi cele de background, de fundal. Flash ul are structuri şi dimensiuni diferite. Unele posturi particulare consideră flash ul ca fiind foarte scurt, de dimensiunea unei fraze, a lead ului, caz în care elementele de detaliu lipsesc. La baza acestei alegeri stă ideea că elementele suplimentare vor fi date, oricum, de postul public, care preferă difuzarea ştirilor care conţin cât mai multe informaţii, sau că ascultătorii, dacă vor să ştie mai multe detalii despre subiectul prezentat, le pot afla din alte canale mass-media, cum ar fi televiziunea sau presa scrisă. La postul public de radio ştirea flash are de obicei până la zece rânduri. Ştirile sunt dactilografiate pe „blanchete” (coli de dimensiunea A5). Sunt preferate aceste dimensiuni pentru uşurarea muncii prezentatorului de ştiri, care manevrează şi citeşte mult mai uşor o ştire scrisă pe acest format. În acelaşi timp el are şi un control al dimensiunii unei ştirii, care poate fi redactată pe una sau două blanchete. (Traciuc, V., 2003). Exemple: (ştire flash la un post de radio comercial): „Preşedintele Camerei Deputaţilor, Adrian Năstase, îl acuză pe Traian Băsescu de faptul că încalcă prevederile Constituţiei. Printr-o sesizare adresată Curţii Constituţionale, fostul premier consideră că preşedintele nu are dreptul să ceară alegeri anticipate atâta timp cât nu există o criză guvernamentală reală.” (ştire dezvoltată la un post de radio comercial): „Într-o sesizare adresată Curţii Constituţionale, preşedintele Camerei Deputaţilor, Adrian Năstase, îl acuză pe Traian Băsescu de încălcarea Constituţiei. Năstase consideră că preşedintele Băsescu a provocat un conflict între instituţia pe care o conduce şi Parlamentul României, prin solicitarea de revocare a preşedinţilor camerelor parlamentare. De asemenea, fostul premier îi reproşează lui Traian Băsescu şi faptul că pretinde partidelor să aibă conduite contrare Constituţiei. Mai mult, preşedintele României ar fi făcut afirmaţii care îi depăşesc competenţele sale constituţionale, prin intermediul unui interviu acordat în urmă cu trei zile cotidianului Adevărul. Adrian Năstase consideră că este anticonstituţional şi îndemnul preşedintelui în funcţiune de a se ajunge la alegeri anticipate, deoarece nu există o criză guvernamentală reală. În aceeaşi sesizare, se arată că atitudinea lui Traian Băsescu ar putea pune sub semnul întrebării aderarea României la Uniunea Europeană în 2007. Curtea Constituţională nu a dat deocamdată nici un răspuns cu privire la sesizarea făcută de Năstase.” Jurnaliştii occidentali utilizează termenii de ştiri hard şi ştiri soft pentru a descrie materialele pe care le produc. Ştirea hard este un text care conţine o idee puternică, dramatică, ce va stârni instantaneu interesul publicului: ştirile despre dezastre, crime şi război; ştiri despre răsturnări politice; ştiri despre personalităţi. Cu cât este mai proeminentă o personalitate, cu atât este mai importantă ştirea. Aceste ştiri sunt gândite în general ca ştiri capitale – adică tot ceea ce înseamnă noutate de mare importanţă. Un incendiu, declanşarea unui război, un cutremur devastator sau deturnarea unui avion sunt subiecte pentru ştirile hard. În aceeaşi categorie intră şi evenimentele precum o reuniune politică extraordinară, demisia unui parlamentar, arestarea unui preot. Întâmplările semnificative cu efecte puternice sunt mereu ştiri hard. În cazurile în care factorul timp este foarte important, iar întâmplarea se desfăşoară sub ochii noştri, avem de-a face cu ştiri on the spot, sau relatări spot. Disponibilitatea tehnologiilor de transmitere în direct a sporit capacitatea jurnaliştilor de de a transmite ştiri spot. Termenul de soft poate induce în eroare. El dă impresia că ştirea nu este bine focalizată, că este mai puţin importantă decât una hard. Este adevărat ca asemenea ştiri nu depind de o prezentare imediată pentru a exista, dar unele ştiri care nu intră în categoria convenţională a celor hard tratează subiecte de mare importanţă. „Soft” nu înseamnă neimportant. Ştirile pot fi umoristice şi sarcastice, dar acest lucru nu înseamnă că nu ating subiecte serioase. Ştirile soft bine făcute pot oferi imagini semnificative ale societăţii. Acest tip de ştiri pot apărea sub multe aspecte. În unele cazuri, „soft” este sinonim cu „interes uman”. Acest lucru presupune că o ştire apelează la emoţiile umane fundamentale, chiar dacă nu este un subiect nou, de impact. De multe ori, publicul preferă să afle informaţii despre oameni. Ştirile soft sunt deseori latura umanizată a ştirilor hard (Joanescu, I., 1999). Cuvântul „eveniment” exercită un interes special pentru jurnalişti, dă nume unor rubrici sau tipuri de emisiuni, face parte din conversaţia cotidiană. El numeşte fapte căutate, aflate şi exploatate în scopuri comerciale de jurnalişti, fapte care interesează şi influenţează, direct sau indirect, auditoriul. Evenimentul reprezintă un fapt de a cărui existenţă jurnaliştii au luat cunoştinţă, l-au evaluat din punctul de vedere al imortanţei sale pentru public şi l-au relatat cu toate determinantele sale spaţio-temporale, de cauzalitate şi finalitate, sub o formă consacrată de prelucrare a informaţiilor. Dacă orice ştire se referă la un eveniment, nu orice eveniment va fi o ştire. Pentru ca un fapt să se transforme într-un eveniment mediatic sunt obligatorii: avizarea jurnaliştilor, omologarea acestuia, recunoaşterea aptitudinii lui de a interesa şi influenţa publicul, traducerea lui într-o formă publicistică, mediatizarea acelei forme publicistice (Petcu, M., 2002). Jurnaliştii trebuie să se gândească tot timpul la publicul ţintă: Cui şi ce vreau să spun? Ce îl interesează pe ascultătorul meu? Exemple:
(ştire soft): „Preşedintele României a petrecut ajunul Crăciunului alături de mama sa, la Constanţa. Traian Băsescu a plecat din Bucureşti doar cu soţia lui, într-o maşină condusă de un membru al Serviciului de Protecţie şi Pază. Înainte de a se întoarce în capitală, preşedintele s-a plimbat pe malul mării.” (ştire hard): „Peste o sută de mii de oameni au murit pe coasta Asiei de sud – est, după ce un cutremur de nouă grade pe scara Richter a declanşat un fenomen tsunami. Dezastrul continuă să se amplifice din cauză că milioane de oameni au rămas fără adăpost, hrană şi apă potabilă.” Jaques Larue Langlois vorbeşte despre trei tipuri de ştiri în cartea sa „Manuel de journalism radio-tele” (1989): ştirile despre un fapt, ştirile care rezumă un discurs şi ştirile despre o acţiune. Penru fiecare dintrea aceste tipuri se utilizează în general structuri diferite. Astfel, pentru ştirile despre fapte se foloseşte piramida inversată: în lead vor apărea cele mai importante elemente, iar în corpul ştirii vor fi aduse noi informaţii, aşezate în ordinea importanţei. Ştirile despre declaraţiile oamenilor politici sau ale altor personalităţi au în general următoarea structură: lead, insert, noi informaţii, insert… În cazul ştirilor despre acţiuni (greve, evenimente culturale, operaţiuni de salvare), prezentatorul rezumă evenimentul în lead, apoi dă cuvântul reporterului care se află la locul de desfăşurare a unui eveniment şi transmite în direct ceea ce se întâmplă. Exemple:
(ştiri despre un fapt): „În judeţul Braşov, un incendiu de proporţii a avut loc azi noapte. O casă de vacanţă a ars în întregime, iar focul a afectat şi locuinţele învecinate. Incendiul a izbucnit din cauza unor scântei care au sărit din focul dintr-un şemineu, lăsat nesupravegheat. Proprietarii erau plecaţi în vizită la nişte prieteni. Din fericire, nici o persoană nu a fost rănită.” “O furtună violenta s-a abătut în ultimele două zile asupra Irlandei, insulelor britanice, Danemarcei şi Suediei. Potrivit agenţiei de presă Reuters, vijelia a provocat moartea a cel puţin 14 persoane, mai multe accidente maritime şi a lasat fără curent electric aproape o jumătate de locuinţe.” (ştire despre declaraţiile unor persoane): „Mai multe consilii secuieşti din Covasna au stabilit în această dimineaţă că cele două proiecte de autonomie elaborate de Consiliul Naţional Secuiesc şi de Comitetul de Iniţiativă sunt incompatibile. Liderii CNS îi îndeamnă pe cei care susţin autonomia judeţelor în care populaţia maghiară este majoritară să participe la şedinţele consiliilor locale. Potrivit liderului CNS Csapo Jozsef, proiectul de autonomie vizează doar o reorganizare a Ţinutului Secuiesc. (insert Csapo Jozsef) – Autonomia practicată în regiunea istorică Ţinutul Secuiesc, prin modul de organizare a scaunelor secuieşti, datează din anii 1200. Autonomia scaunelor a funcţionat sub formă de autonomie teritorială, având o administrare proprie, structură socială şi administrativă specifică, drepturi speciale şi statut special. Csapo a mai precizat că proiectul elaborat de Consiliul Secuiesc urmăreşte de fapt păstrarea identităţii naţionale. Preşedintele Consiliului Secuiesc din Sfântu Gheorghe, Balla Barna, a declarat că între cele două proiecte există câteva diferenţe privind propunerile concrete de administrare Ţinutului Secuiesc. (insert Balla Barna) – Varianta propusă de Csapo Jozsef se bazează pe trei proiecte legislative, iar dacă unul dintre acestea nu va fi adoptat de Parlamentul României, întreg pachetul legislativ nu va fi valabil. Pe de altă parte, Balla a precizat că proiectul depus de Comitetul de Iniţiativă pentru înfiinţarea Consiliului Maghiarilor din Transilvania nu face nici o referire la păstrarea identităţii naţionale a secuilor.” (ştire despre o acţiune): „Funcţionarii publici din toată ţara au intrat astăzi în grevă. Protestatarii acuză Guvernul că, din cauza neplăţii primelor de vacanţă, pierd aproape 20 de procente din venituri. Reporterul nostru Marin Ionescu se află acum în Piaţa Constituţiei unde se găsesc peste cinci mii de angajaţi în primării şi ne poate da mai multe amănunte despre revendicările sindicaliştilor. (Reporter) – Funcţionarii publici Bucureşti şi cei din judeţele Cluj, Braşov, Timiş, Alba şi Gorj au declanşat în această dimineaţă grevă generală. Preşedintele Federaţiei Naţionale a Sindicatelor, Valer Suciu, spune că s-a recurs la această formă de protest din cauza faptului că Ministerul Finanţelor Publice vrea să sisteze plata primelor de vacanţă pe anul 2005, precum şi achitarea primelor lunare de 10 la sută. Prin aceste măsuri, angajaţii primăriilor pierd aproape 20 la sută din veniturile anuale. După cum auziţi, protestatarii aflaţi în Piaţa Constituţiei din capitală scandează lozinci anti-guvernamentale şi cer o reacţie rapidă a reprezentanţilor Guvernului care au competenţe în rezolvarea revendicărilor formulate....”
Alegerea inserturilor nu trebuie făcută la întâmplare. În general, se reascultă înregistrările pentru a se alege acele fragmente semnificative care pot spune ştirea de la sine. Alţi jurnalişti îşi amintesc părţile esenţiale ale celor mai interesante interviuri şi obişnuiesc să reasculte doar pe acelea, dar această tehnică necesită o oarecare experienţă şi rutină. Până la urmă, fiecare jurnalist are propria metodă; important este ca să nu rataţi cele mai bune segmente ale înregistrărilor şi să alegeţi unele la întâmplare din dorinţa de a avea doar o altă voce într-o ştire, indiferent de ceea ce se spune în insert. Nu trebuie uitat şi factorul timp, pentru că tăieturile se aleg şi în funcţie de timpul alocat unei ştiri. Pe baza acestui criteriu, alegeţi şi numărul inserturilor dintr-o ştire. Dacă redactaţi o ştire despre un conflict şi folosiţi „un citat” al uneia dintre părţile implicate, este recomandat să inseraţi în ştire şi cuvintele părţii adverse pentru a echilibra informaţiile şi a evita astfel şi acuzaţia de partizanat sau subiectivitate. Cănd alegeţi inserturile, ar trebui să vă gândiţi la detaliile pe care vreţi să le spuneţi. Care sunt faptele importante care trebuie transmise publicului? Care sunt ideile principale? Care sunt evenimentele importante care au avut loc? Care sunt nevoile publicului meu şi ce anume ar trebui el să ştie în virtutea interesului public? Pentru a vă uşura munca, este bine să faceţi o listă cu toate aceste detalii şi să le aşezaţi apoi într-o succesiune logică. Realizarea unei ştiri cu insert poate semăna cu un puzzle din care trebuie să tăiaţi anumite segmente înregistrate şi anumite idei de pe listă. Acest lucru este normal pentru că stilul radiofonic înseamnă concizie şi claritate, prin urmare, lăsaţi în ştire doar ceea ce este într-adevăr important. Scriitura de radio este liniară, adică are un început, un cuprins şi o încheiere, iar ascultătorul trebuie purtat în mod logic de la un punct al ştirii la altul, ajungând în final la o concluzie (Joanescu, I., 1999). Ştirea cu insert este potrivită atunci când un subiect poate fi prezentat în puţine propoziţii, dar este necesară o luare de poziţie autentică. Ştirea face trecerea la intervenţia înregistrată, care poate fi exprimarea unei opnii sau a unei aprecieri care, în alte împrejurări, ar fi redate în vorbirea indirectă. O ştire care include o intervenţie vocală înregistrată are mai multă credibilitate şi, în acelaşi timp, sparge monotonia care poate apărea în prezentarea ştirilor de către un singur redactor de radio. Într-o emisiune informativă obişnuită, o ştire cu insert nu ar trebui să depăşească 45 de secunde, iar înregistrarea să nu fie mai lungă de 30 de secunde. În principalele jurnale de ştiri ale zilei, o ştire cu insert poate ajunge la un minut, iar o moderare cu mai multe inserturi poate fi de un minut şi jumătate. Inserturile pot fi din interviuri realizate de către reporteri sau pot fi înregistrări telefonice. Acestea din urmă sunt cele mai simple mijloace de furnizare a unei informaţii ascultătorului. O înregistrare telefonică adecvată nu depăşeşte 40 de secunde (Bakenhus, N., 1998). Inserturile sonore exprimă idei complete, nu fragmente trunchiate. Inserturile utilizate într-un post naţional de radio sunt mai lungi decât cele care apar la un post de radio comercial. Dar lungimea nu este atât de importantă precum conţinutul. O mare parte a scriptului va consta în a redacta în jurul inserturilor, astfel încât acestea să spună ştirea. Un mod bun de a face acest lucru este de a începe cu inserturile care sunt prea lungi şi a le tăia în timp ce ce scrieţi – punând o idee în script şi lăsând alta pentru insert. Se recomandă să se folosească inserturi atunci când: interviul înregistrat exprimă mai mult opinie decât fapte concrete; când există afirmaţii în segmentul de interviu, care dau autoritate sau interes suplimentar tăieturii şi când segmentul de interviu reprezintă drama umană.Jurnaliştii pot transmite de obicei faptele mult mai bine decât persoana intervievată. Dar în cazul vorbirii indirecte, o observaţie umoristică sau savoarea vorbelor unui intervievat se pot pierde şi atunci mai bine lăsaţi inserturile să ducă povestea mai departe şi să dea o notă mult mai vie ştirii. Uneori pot fi folosite ca inserturi zgomotele mediului înconjurător: sirenele unei ambulanţe care se apropie de locul unui accident, zgomotul apei care ţâşneşte dintr-o conductă spartă, uralele de bucurie ale unei mulţimi sau strigătele pline de furie ale unor protestatari. De asemenea, este indicat să folosiţi un insert sonor atunci când banda înregistrată transmite şi stările emoţionale precum bucuria din vocea tremurândă a unei mame căreia i-a fost salvat copilul dintr-un incendiu, disperarea din vorbele unui om care şi-a pierdut familia într-un dezastru. În acest fel, chiar dacă nu puteţi folosi toate înregistrările de la locul unui eveniment, ştirea va fi dramatizată. Ştirile nu trebuie începute şi nici sfârşite cu un insert. A începe cu un insert înseamnă de obicei doar a o lua pe scurtătură, dar există aproape întotdeauna o cale mai bună. A termina o ştire cu un insert este de asemenea o abordare defectuoasă, deoarece reporterul are vocea cea mai credibilă din ştire. Persoanele ale căror declaraţii le veţi folosi într-un insert, trebuie identificate atât înainte, cât şi după încheierea insertului. Ascultătorii de radio, nu au posibilitatea să-i vadă pe interlocutorii voştri, precum în cazul televiziunii, şi nici să revină asupra ştirii pentru a verifica identitatea sursei, aşa cum o pot face în presa scrisă. Dacă identificaţi vorbitorul doar la începutul insertului, fără a mai reveni cu identificarea sursei la finalul insertului, este posibil ca, dată fiind natura ascultării, oamenii care nu au fost atenţi la început să rămână nelămuriţi. Inserturile nu trebuie să fie şocante pentru a fi eficiente. Rolul lor este să ofere claritate şi credibilitate ştirii sau să aducă un comentariu la informaţiile prezentate de către jurnalist (Joanescu, I., 1999). Inserturile sonore sunt utilizate şi pentru a oferi dinamism unui program informativ şi pentru a sparge monotonia. Asimilarea informaţiilor pe cale auditivă nu este deloc uşoară pentru că oamenii nu se pot concentra mai mult de două minute în care nu apare decât o voce şi orice alt semnal sonor lipseşte. De aceea, unele posturi de radio folosesc aşa-numitele “virgule” (semnale sonore care marchează trecerea de la un calup de ştiri la altul, sau pauza publicitară). Aceste „virgule” au rolul să deconecteze ascultătorul şi să-l odihnească pentru a putea fi capabil să asculte următoarea serie de ştiri. Unele posturi folosesc aceste semnale sonore după fiecare ştire. Nu se recomandă transmiterea ştirilor având ca fundal muzică orchestrală deoarece ascultătorul ar putea fi distras de această muzică şi să fie mult mai atent la o melodie decât la informaţiile din ştiri. Cu toate acestea, există unele posturi comerciale care utilizează fundalul muzical la buletinele de ştiri. Pentru a evita monotonia, anumite posturi de radio cum ar fi postul public folosesc două voci, una feminină şi alta masculină, pentru prezentarea ştirilor. Folosirea inserturilor de sunet, cu declaraţii sau relatări, poate avea un rol bun prin apariţia altor voci, a declaraţiilor unor personalităţi, a unor microinterviuri, care atrag şi menţin atenţia ascultătorilor. Dintre inserturi, cel mai des folosit în jurnalele de ştiri este sondajul (denumit şi sondaj de opinie sau vox pop). Sondajul reprezintă opinia omului obişnuit. Persoanele sunt alese la întâmplare, pe stradă. Rolul reporterului devine secundar, mult mai importante sunt răspunsurile persoanelor intervievate. Sondajul are maxim două întrebări despre un fapt petrecut sau care urmează să se întâmple, de obicei, despre acţiuni ale oamenilor poilitici sau ale guvernanţilor. Răspunsurile pot fi pro sau contra, se preferă alternarea vocilor feminine cu cele masculine, selecţia răspunsurilor se va face la montaj, dar jurnalistul trebuie să fie obiectiv şi, conform deontologiei profesionale, nu trebuie să manipuleze publicul prin selecţia pe care o realizează, în funcţie de convingerile sale personale (Traciuc, V., 2003). Întrebările cele mai folosite în vox pop sunt „ce credeţi despre?”, „ce părere aveţi despre?”, „cum comentaţi decizia...?”. Sondajul este des folosit în presa radiofonică şi, în special, în jurnalele de ştiri deoarece dă posibilitatea oamenilor să-şi spună părerea în legătură cu un fapt sau un eveniment. În acelaşi timp, ascultătorii se identifică prin opiniile intervievaţilor. Inserturile într-o ştire pot fi şi declaraţii ale unor persoane cunoscute cum sunt politicienii, fragmente de interviu înregistrate de reporterii postului de radio, convorbiri telefonice cu persoanele implicate într-un eveniment sau cu experţi care pot comenta anumite evenimente sau decizii de importanţă pentru viaţa comunităţii, sau chiar fragmente de discursuri din timpul unor conferinţe, seminarii sau lansări de produse culturale.
Lansările pot preceda şi pachetul de ştiri al unui reporter. Acestea sunt scrise mai mult ca un lead, dar ele nu trebuie să repete lead-ul reporterului. Exemple de lansări: „Într-un interviu publicat în cotidianul Evenimentul Zilei, preşedintele Partidului Democrat, Emil Boc, a declarat că intenţionează să renunţe la conducerea PD. Corespondentul nostru de la Cluj Napoca, Mihai Popescu, povesteşte: (reporter) Politicianul Emil Boc a preluat conducerea Partidului Democrat în decembrie anul trecut, când... ”; „Preşedintele democrat Emil Boc a surprins astăzi lumea politică prin referirea la o posibilă demisie din fruntea partidului. Reporterul nostru, Mihai Popescu, are mai multe amănunte: (reporter) Anunţul surpriză a venit în timpul conferinţei de presă de la Primăria municipiului Cluj Napoca. Emil Boc este de părere că...” În radio, auzim adesea anunţuri de genul: „Rămâneţi aproape. În câteva minute urmează ştirile Europa FM...”, „Cum a supravieţuit un român dezastrului din Asia veţi afla în buletinul de ştiri Kiss FM. Dar mai întâi o scurtă pauză...”, „După publicitate, ascultaţi ştirile Radio Total...”, „Vom reveni cu detalii în următorul buletin de ştiri...”. Un anunţ înseamnă câteva propoziţii care au rostul de ispiti ascultătorul să rămână alături de postul de radio pentru ştirea ce va veni după publicitate sau în următoarea emisiune informativă. Dincolo de aceste scurte texte promoţionale se află ideea: „rămâneţi cu noi, veţi dori să auziţi asta”. În general este utilizată tehnica „spune unui prieten” sau „ştii ceva?”, „nu-ţi va veni să crezi ce s-a întâmplat.” Pentru anunţuri se scriu două, trei propoziţii scurte, destul de atrăgătoare pentru a capta curiozitatea. Un anunţ înainte de o pauză publicitară poate fi precedat de expresii precum: „imediat”, „în câteva momente”, „rămâneţi cu noi”, „când vom reveni”, „urmează”. Sau poate fi încheiat cu fraza: „Vă vom oferi această ştire când revenim.” Uneori, fragmente de propoziţie pot face ideea să treacă mai bine decât frazele complete (Joanescu, I., 1999). În special anunţurile conduc ele însele la fraze fără verbe: „În câteva clipe, povestea cutremurătoare a unui suprvieţuitor din atentatul de la Madrid”. Deşi nu avem nici un predicat în aserţiunea anterioară, se poate înţelege îndemnul: „rămâneţi cu noi dacă vreţi să aflaţi ce s-a petrecut la Madrid.”
Informaţia poate fi obţinută de reporter prin observare directă sau apelând la alte surse. Bineînţeles că metoda observării directe este cea mai eficientă, pentru că jurnalistul, fiind martor la eveniment, are posibilitatea să observe şi să interpreteze corect evenimentul. Atunci când nu este martor la eveniment, el trebuie să apeleze la alte surse pentru a obţine informaţia. De multe ori, chiar şi atunci când se află la faţa locului, el trebuie să obţină informaţii suplimentare, deoarece nu are capacitatea de cuprindere a întregului eveniment. Oamenii sunt dispuşi să ofere informaţii, atunci când au fost martori la un eveniment, dar de cele mai multe ori ei filtrează informaţia, fie datorită incapacităţii de percepţie si interpretare a faptelor, fie pentru a mări gradul de senzaţional, datorită căruia pot ieşi în evidenţă. Reporterul poate folosi şi interviul pentru culegerea de informaţii, uneori fiind chiar indicat să aibă informaţia preluată şi înregistrată pe reportofon. De multe ori personalitaţi din viaţa publică neagă cele afirmate cu puţin timp înainte, astfel încât banda de magnetofon devine o probă, care poate fi folosită atunci când este cazul. În acelaşi timp, se recomandă verificarea informaţiei obţinute prin încrucişarea surselor. Atunci când sursa B confirmă cele spuse de sursa A, obţinem „nucleul dur al informării”. În cazul în care informaţiile obţinute de la sursa B coincid şi se completează în unele aspecte cu informaţiile primite de la sursa A, dar se contrazic în alte aspecte, avem nevoie de o a treia sursă sau chiar de mai multe pentru a ajunge la ceea ce se numeşte „nucleul dur al informării”. Atunci când ceea ce ne spune sursa B este în totală contradicţie cu cele afirmate de către sursa A, avem „zero informaţional”. Interviul pentru culegerea de informaţii are o cu totul altă conformaţie decât interviul radiofonic. Dispare lansarea pe care o face deobicei jurnalistul şi se pune întrebarea sau întrebarile în legătură cu evenimentul respectiv mai multor surse, după care se face selecţia informaţiilor. Dintre sursele de informare ale unui post de radio putem menţiona următoarele: – sursele interne, care includ reporterii de teren ai postului de radio, corespondenţii care sunt angajaţi ai postului şi colaboratorii; – sursele externe, care sunt formate în principal din agenţii de presă, dar pot cuprinde şi alte insituţii, birouri de presă. Tot surse externe sunt şi conferinţele de presă, comunicatele de presă, ziarele, lansările, inaugurările, reuniunile electorale, alte medii; – sursele neidentificate sau protejate, care, în general, sunt formate din oficiali, frecvent necitaţi. (Traciuc, V., 2003) Corespondenţii asigură informarea studioului central în privinţa tuturor evenimentelor importante din regiune, consiliază redacţia centrală privind temele regionale, oferă regulat subiecte şi ştiri variate, preiau – în urma unei înţelegeri şi în limita posibilităţilor anumite sarcini ale centralei. Reporterul care primeşte informaţia pe alte căi decât prin observarea directă trebuie să caute surse suplimentare pentru a verifica informaţia primară. Pentru ca ştirea să fie difuzată, informaţia trebuie verificată, prin „încrucişarea” altor surse cu sursa primară. Există posibilitatea unor interpretări diferite ale surselor, caz în care reporterul trebuie să se gândească bine la oportunitatea difuzării informaţiei primite în astfel de condiţii. Când reporterul întâlneşte mai multe versiuni în legătură cu un fapt, el poate să difuzeze ştirea, cu condiţia de a cita diferitele surse. Agenţiile de presă sunt surse bune şi trebuie tratate ca atare. Dar şi ele pot greşi, aşa ca este bine să puneţi sub semnul întrebării orice vi se pare în neregulă. Un mod de a verifica un fapt este acela de a căuta informaţia respectivă şi în fluxul unei alte agenţii. De aceea este bine ca redacţiile să aibă mai mult decât un singur abonament la agenţiile de presă. Pe de altă parte, o agenţie poate avea detalii despre un eveniment pe care cealaltă nu le are. Când sursa care furnizează informaţia cere să i se păstreze confidenţialitatea, reporterul hotărăşte dacă difuzează sau nu informaţia, pentru că este pus în imposibilitatea de a cita sursa. Există cazuri în care a doua sursă de informare rămâne pe fundal, confirmând o pe prima, prin furnizarea de informaţii care clarifică evenimentul, caz în care sursa nu mai este numită, dar este descrisă folosind un termen general. Pot fi folosite formule de genul: surse oficiale, autorizate sau surse care au cerut sa li se păstreze anonimatul. În lucrările de specialitate se afirmă că secretarul de presă al preşedintelui Ford a fixat patru reguli de bază pentru uzul reporterilor de la Casa Albă: • Declaraţiile sunt citate direct şi atribuite sursei, prin numele şi titlul persoanei care face declaraţia – (On the Record); • Declaraţiile sunt citate direct, dar nu este menţionat numele şi titlul persoanei care le face. Tipul de atribuire este de genul „Un oficial al Casei Albe” sau „Un purtător de cuvânt al Administraţiei” – (On Background); • Declaraţiile sunt utilizate, dar fără să fie citate sau atribuite unei surse. Reporterul scrie pe cont propriu – (On Deep Background); • Informaţia este numai pentru cunoştinţa reporterului şi nu poate fi tipărită sau făcută publică în vreun fel. De asemenea, informaţia nu poate fi confruntată cu altă sursă, în speranţa obţinerii unei confirmări oficiale – (Off the Record). Don Fry de la Institutul „Poynter” pentru Studii Media, Saint Petersburg, Florida, a stabilit o listă de întrebări necesare în luarea deciziilor cu privire la folosirea surselor anonime:
Jurnaliştii cu experienţă recomandă ca, ori de câte ori este posibil, reporterii să încerce să obţină informaţii on the record, ceea ce presupune ca sursa să fie identificată. În acest fel, informaţiile sunt mai credibile, mai uşor de identificat, mai valoroase. Totuşi, în unele cazuri, sursele vor refuza să divulge informaţii în alte condiţii decât cele ale anonimatului. În plus, de multe ori desconspirarea sursei ar face imposibil de obţinut informaţii adiţionale valoroase, pentru că informatorul ar fi blocat de cei interesaţi să oprească scurgerea de date. Sursele de informare la care jurnaliştii de radio apelează (sau pe care ar trebui să le folosească) în mod constant sunt:
Deşi ştirile reprezintă un produs care se înnoieşte în fiecare zi, nici o zi de lucru nu porneşte de la zero absolut. Departamentele de ştiri nu adună fiecare informaţie în întregime prin eforturi proprii, pentru că acesta este un lucru imposibil. O organizaţie nu poate fi pretutindeni în acelaşi timp. De aceea, o instituţie de radio se bazează şi pe diferite servicii care oferă ştiri şi informaţii. Agenţiile de presă sunt sursa jurnalelor de actualităţi în toate tipurile de posturi de radio – locale, regionale sau naţionale. Ele sunt surse bune şi trebuie privite ca atare, deşi pot greşi şi ele. Prin urmare, orice informaţie care pare a fi în neregulă trebuie pusă sub semnul întrebării. O modalitate de a o verifica este aceea de a o căuta şi în ofertele altor agenţii. Acesta este un motiv pentru care o redacţie de radio ar trebui să aibă abonamente la mai multe agenţii de presă. În plus, o a doua agenţie poate avea mai multe detalii cu privire la un eveniment, amănunte care lipsesc din fluxul primei agenţii la care s-a apelat. Dacă informaţiile trimise de agenţii sunt incomplete, se poate contacta telefonic agenţia sau chiar sursa acesteia.
Citirea cotidianelor este o datorie pentru orice redactor de radio. Redacţiile ziarelor mai vechi dispun de contacte şi surse de informare pe care o redacţie tânără de radio le-ar putea construi doar printr-o muncă anevoioasă şi îndelungată. Dar printr-o lectură atentă şi prin valorificarea ziarelor, şi o redacţie mică îşi creează în scurt timp o bună bază pentru munca proprie. Utilizarea directă, adică reproducerea unor subiecte din ziar, este cea mai contraindicată. Un post care va reproduce într-o proporţie prea mare extrase din ziare, relatează ascultătorilor lucruri pe care aceştia deja le ştiu. Cotidianele ar trebui să fie folosite pentru munca internă de redacţie – pentru a obţine indicaţii privind manifestări, procese, sesiuni, aniversări, pentru construirea unei baze de date, pentru a afla informaţii referitoare la personalităţi, instituţii, asociaţii şi uniuni. Lectura ziarelor pentru care există un abonament este una din sarcinile fireşti ale fiecărui redactor şi ar trebui luată în serios, chiar dacă să citeşti unele ziare plicticoase este o muncă grea. Este însă o muncă de informare serioasă, orientată în funcţie de subiectele şi datele oferite, şi nu acel obicei ca după începerea programului de lucru să dispari pentru un sfert de oră cu o revistă ilustrată.
O conferinţă de presă serveşte unui număr de scopuri, unele mai puţin evidente decât altele. În primul rând, este un forum convenabil pentru un creator de ştiri de a transmite informaţia unui număr de jurnalişti. Pe de altă parte, o conferinţă de presă este un mijloc folosit de relaţiile publice pentru crearea, menţinerea sau modificarea imaginii publice a cuiva. Conferinţele de presă formale sunt anunţate cu două săptămâni înainte şi invitaţiile sunt refăcute cu trei – patru zile înainte de eveniment. Dacă este vorba de o situaţie extraordinară, timpul acordat jurnaliştilor pentru pregătire se poate reduce la câteva ore. Conferinţele informale se materializează oriunde reporterii se întâmplă să se întâlnească, cum ar fi aglomerarea de întrebări şi răspunsuri de pe treptele unui tribunal după ce s-a dat un verdict. Uneori redacţiile se limitează doar la transmiterea unor simple date oferite de către autorităţi, asociaţii şi grupuri de interese şi nu îşi îmbogăţesc articolele (sau nu suficient) cu informaţii proprii. De aceea, anumite evenimente care în mod normal nu ar fi luate în seamă de posturile de radio, se bucură totuşi de atenţie datorită conferinţelor de presă reluate de agenţiile de ştiri. Jurnalismul convenţional reprezintă pericolul de a lăsa să i se impună din exterior un subiect. O redacţie nu se poate sustrage acestei constrângeri, mai ales atunci când se teme că alte medii concurente receptează o conferinţă de presă. Jurnalistul nu trebuie să meargă din simplă curiozitate la o conferinţă de presă pentru ca va fi tentat să transforme efortul depus şi timpul consumat într-un câştig redacţional, adică să transmită câte ceva despre tema conferinţei de presă, împotriva criteriilor sale redacţionale. Este recomandat să se clarifice în prealabil cu ajutorul organizatorului despre ce subiect va fi vorba în conferinţa de presă şi cine va fi prezent ca interlocutor, dacă sunt de aşteptat luări de poziţie originale. În cazul în care există nelămuriri, reporterul poate ruga să i se trimită prin fax informaţiile necesare.
În această categorie intră diversele materiale realizate de insituţii ale statului şi de organizaţii independente: rapoarte ale statului, rapoarte ale unor instituţii de monitorizare, rapoarte ale comisiilor parlamentare. Uneori, aceste materiale pot părea şi chiar fi stufoase şi neinteresante, dar, studiate cu atenţie, pot oferi adevărate subiecte de presă.
Fiecare organizaţie, uniune şi asociaţie, fiecare partid şi fiecare întreprindere care se respectă răspândeşte communicate de presă. Acestea sunt o formaă esenţială şi indispensabilă a furnizării de informaţii. În acelaşi timp, fiecare comunicat de presă, chiar dacă este formulat “neutru”, constituie o activitate a departamentului de relaţii publice, departament care urmăreşte ca persoana care a redactat comunicatul să fie amintită nominal de un mijloc de comunicare în masă. Jurnalistul trebuie să întâmpine fluxul de hârtie din corespondenţa zilnică cu un scepticism binevoitor. Comunicatele de presă pot fi folosite în informarea zilnică dacă se acordă atenţia cuvenită câtorva aspecte. Prima întrebare la care reporterul ar trebui să răspundă este: are ascultătorul de câştigat din acest comunicat sau este util doar pentru cel care îl emite? În cel de-al doilea caz, comunicatul poate fi aruncat la coşul de gunoi şi nu trebuie transmis sub nici o formă. În luările de poziţii ale partidelor şi grupurilor de interese se ascund adesea informaţii ce nu trebuie preluate fără a fi verificate. O afirmaţie falsă nu va deveni corectă pentru că este transmisă de o altă sursă. Chiar dacă reporterul care a transmis-o va fi ferit de consecinţe juridice, nu va scăpa de reproşurile pentru o cercetare insuficientă. Dacă o afirmaţie afectează o terţă persoană, trebuie verificat dacă cel afectat confirmă corectitudinea afirmaţiei. Dacă nu, ascultătorii trebuie să afle că afirmaţia din comunicat este contestată. Luările de poziţie în acele probleme în care nu interesează pe aproape nimeni, nu trebuie difuzate. Grupările şi partidele politice iau cu plăcere poziţii nesolicitate faţă de cele mai diverse teme. Jurnalistul nu trebuie să se lase ispitit de comoditatea de a transmite nişte comentarii primite de-a gata, doar pentru că cineva furnizează o luare de poziţie care, de fapt, pe ascultători nu-i interesează deloc. Tot timpul trebuie să existe un echilibru în informaţii. Din când în când este bine să se verifice, prin consultarea grilei de programe, dacă anumite instituţii cu o activitate de presă foarte intensă nu ocupă un spaţiu prea mare în relatările postului de radio. în acest caz, poziţia adoptată trebuie să fie una echidistantă şi echilibrată. De multe ori, comunicatele de presă sunt însoţite de termenul “embargo” – emitentul decide şi informează când comunicatul trebuie dat publicităţii cel mai devreme. Termenele din embargo trebuie respectate deoarece în mod normal servesc la asigurarea conţinutului de adevăr al unei ştiri. De exemplu, un partid politic poate răspândi textul discursului unui politician cu câteva ore înainte de începutul acestuia, pentru a familiariza redacţiile din timp cu conţinutul eventual complicat şi amănunţit. Cu toate acestea, conţinutul discursului nu trebuie să fie anunţat înainte ca el să fie ţinut. Poate apărea ceva cum ar fi ca politicianul să sufere un accident şi discursul său ar trebui contramandat. Dacă un post de radio ar fi anunţat deja ceea ce a spus politicianul, înseamnă că nu a făcut decât să răspândească o ştire falsă. Dacă sensul unui termen din embargo nu poate fi recunoscut, informaţiile vor fi aflate de la cel care a emis comunicatul de presă. A nu ţine cont de termenul din embargo, fără a discuta cu cel care a emis comunicatul, reprezintă o încălcare a regulilor şi poate indispune sursa.
De când circulă zvonul că o masă bună i-ar putea îmblânzi pe jurnalişti, au apărut şi invitaţiile adresate redacţiilor la aşa numitele discuţii de fond şi de informare. Astfel de invitaţii, mai ales cele personale, sunt de regulă acceptate cu plăcere. Uneori, locul de întâlnire este un restaurant, iar politicianul va discuta problemele de serviciu, expunându-le ziaristului într-un separeu. În principiu, nu se poate reproşa nimic unor asemenea “discuţii de fond” ce nu servesc direct relatării, atât timp cât regulile jocului sunt clare. Câteodată, chiar prim ministrul ia masa cu jurnaliştii. Cine acceptă astfel de invitaţii, se va bucura să aparţină unui cerc de “aleşi”. Dar va trebui să verifice dacă şi relatările sale nu vor fi influenţate în timp de aceste relaţii amicale. Astfel de obiceiuri riscă să devină problematice dacă între funcţionari şi jurnalişti iau naştere afinităţi sau legături de prietenie: “îţi ofer informaţii, dacă tu nu scrii tot ce ştii despre mine”. Un post de radio care îşi începe activitatea într-un peisaj media în care există deja o “cooperare” între funcţionari şi jurnalişti, va avea de îndeplinit o misiune destul de dificilă – să nu îi irite pe oficiali cu relatările sale pentru a nu îşi rupe legăturile utile cu sursele de informare şi, pe de altă parte, să scape de tentaţia coruptibilităţii. Cu tot respectul necesar faţă de personalităţile din politică, administraţie şi economie, nu trebuie uitată misiunea unei redacţii independente de a emite pentru cetăţeni, împotriva funcţionarilor de stat şi nu invers. Situaţia prezentată se întâlneşte mai ales în mass media locale, unde există puţine instituţii de presă. Pentru invitaţii şi discuţii de fond este valabilă o regulă simplă: pentru orice participare la astfel de cazuri, un redactor ar trebui să poarte “discuţii de fond” în primul rând cu ascultătorii. Aceasta ar putea fi o discuţie la restaurant, o vizită la locul de muncă sau o sâmbătă petrecută pe stadion. Sau organizarea în mod conştient a unei zile a “uşilor deschise” la sediul postului de radio. Jurnalistul care, la rândul său, se întreabă dacă poate să accepte o asemenea invitaţie, trebuie să nu piardă din vedere că are o alternativă: drept răspuns, va invita şi el personalitatea în studio, la o discuţie. Astfel, nu va putea fi bănuit de corupţie în relatările sale.
Unele instituţii şi companii produc şi difuzează broşuri, cataloage şi pliante de prezentare a instituţiei, a serviciilor şi produselor pe care organizaţia respectivă le realizează. “Newsletters” reprezintă reviste editate într-un stil pseudo-jurnalistic care conţin interviuri şi articole destinate informării asupra activităţii şi promovării imaginii instituţiei. Aceste reviste, precum şi broşurile, pliantele şi cataloagele sunt adresate clienţilor, presei şi chiar personalului respectivei companii şi sunt mai degrabă mijloace de promovare a imaginii instituţiei şi de creare a culturii de firmă. Deşi nu reprezintă în primul rând materiale de informare, jurnaliştii pot găsi adesea informaţii utile în astfel de materiale. Condiţia pe care ei trebuie să o îndeplinească este aceea de a rămâne jurnalişti şi de a nu se transforma în nişte agenţi publicitari.
Apelul zilnic la serviciile de presă ale poliţiei este una dintre cele mai simple şi productive surse de informare. Legăturile telefonice cu poliţia ar trebui să fie permanente şi să includă următoarele:
Pentru jurnalişti, specialiştii constituie un ajutor indispensabil, deşi, de multe ori, nu sunt persoanele cele mai potrivite ca interlocutori. Experţii nu sunt oameni de media şi, prin urmare, nu sunt obişnuiţi să redea problemele lor complicate în cuvinte cât mai simple. De aceea, jurnalistul trebuie să traducă ceea ce spune specialistul într-un limbaj accesibil pentru public. Dacă nu sunteţi siguri că experţii care vă sunt surse pot prezenta informaţiile în chip adecvat radioului, este recomandat să renunţaţi la ei în emisiunile live. În caz contrar, ceea ce veţi obţine va fi, în cel mai fericit caz, o emisiune comică.
În mod surprinzător, una dintre cele mai importante surse de informare, uneori neglijată, este ascultarea altor posturi de radio. Indiferent cât de mult iubiţi postul la care lucraţi, în timpul serviciului este bine să ascultaţi programul concurenţei. Un redactor ştie ce va avea în propriul program, dar din programul celui mai bun concurent jurnalistic, poate afla în anumite împrejurări ce teme actuale a pierdut din vedere. Numai un director de program ascultă regulat postul propriu, pentru a-l verifica. Dacă postul propriu de radio are o linie directă cu poliţia, atunci trebuie avute mereu în vedere ştirile ce sosesc. Dacă nu, jurnaliştii pot asculta buletinul rutier al postului concurent de radio. Pe lângă ambuteiajele zilnice de circulaţie, buletinele rutiere anunţă şi evenimentele cu valoare de informare interesante, chiar şi pentru cei care nu conduc maşina. De exemplu, orice blocaj de circulaţie survenit pe autostradă înseamnă, aproape întotdeauna, şi un accident în care există persoane rănite ori s-au produs mari pagube materiale. Asemenea evenimente nu sunt îmbucurătoare, dar pot fi interesante şi pot fi difuzate. La buletinul rutier, autorităţile transmit doar cele mai importante informaţii. Mulţi ascultători sunt neliniştiţi de astfel de anunţuri de avertisment. În buletinul de ştiri, se pot oferi informaţii mai amănunţite în privinţa celor întâmplate, specificând pericolele existente. Televiziunea Într-o redacţie radio îşi are locul şi un televizor prin intermediul căruia se pot recepta cele mai importante programe, şi bineînţeles un program de ştiri precum Euronews sau CNN. Monitorizarea acestor programe nu înseamnă neapărat stimularea pentru propriul program de radio, ci o privire generală asupra situaţiei ştirilor şi informaţiilor. Orice post de radio transmite pentru nişte ascultători care se informează şi de la televizor. Un bun program de radio se realizează atunci când jurnaliştii se gândesc permanent la ceea ce discută ascultătorii acasă.
O mare parte a materialelor difuzate au ca surse oamenii politici. Cei mai abili dintre ei cultivă relaţiile cu jurnaliştii pentru că apariţiile în mass media contribuie la menţinerea sau chiar la creşterea popularităţii. Mulţi dintre politicieni întind adesea capcane jurnaliştilor. Atunci când reporterii transmit intervenţiile şi punctele de vedere ale oamenilor politici chiar şi atunci când acestea nu au valoare de informaţia, ci sunt doar simple stratageme pentru a prinde un loc în jurnalele radiofonice. Multe dintre ştirile de acest gen se încadrează în categoria materialelor despre ce se spune, şi nu despre ceea ce se întâmplă în realitate.
În multe ţări există şi funcţionează grupuri care îşi propun influenţarea deciziilor opiniei publice într-o direcţie sau alta. Aceste grupuri, numite şi de lobby, acţionează pe lângă politicieni, dar şi pe lîngă presă, pentru că prin mass media problemele pot ajunge mult mai uşor în atenţia autorităţilor şi a publicului. Atunci când problemele ridicate de aceste grupuri de presiune sunt de interes public, ele au valoare de informaţie. În cazul unor asemenea situaţii, rolul mass media este de a contacta autorităţile, oamenii politici din diverse tabere şi liderii de opinie a societăţii civile, pentru a le monitoriza reacţiile şi pentru a oferi publicului o imagine cât mai cuprinzătoare asupra unei anumite probleme.
Când se documentează în legătură cu evenimentele cotidiene, jurnaliştii încercă să ajungă atât la persoanele cele mai autorizate să ofere informaţii, dar şi la cetăţenii obişnuiţi, martori ai faptelor. De multe ori, oamenii obişnuiţi pot furniza subiecte extrem de interesante. Una dintre practicile obişnuite este vox-pop –ul, care constă în realizarea unor scurte interviuri cu oameni de pe stradă, în legătură cu o anumită temă. Deşi nu pot da o imagine de ansamblu asupra opiniei întregii populaţii cu privire la o problemă sau alta, aceste sondaje au meritul de a da notă mai umană , de a lua în considerare reacţiile populaţiei faţă de temele acoperite de jurnalişti. Există pericolul ca opiniile celor intervievaţi să fie interpretate de public sau chiar de jurnalişti, drept reprezentative pentru întreaga societate, ceea ce, de cele mai multe ori, nu este adevărat. Singurele sondaje care pot pretinde reprezentativitatea sunt cel profesionale, realizate pe baza unor metode sociologice, de instituţii specializate. Orice jurnalist trebuie să îşi creeze surse în mod permanent. În acest sens, vor fi folosite ca surse reţeaua de uniuni şi asociaţii, colaboratorii autorităţilor şi ai birourilor de relaţii publice, funcţionarii de la poliţie, pompierii, şoferii de taxi etc. Există foarte mulţi oameni bucuroşi să colaboreze cu un post de radio. Timpul necesar verificării ulterioare a informaţiilor primite este relativ redus, raportat la utilitatea lor. Alte surse ale jurnaliştilor sunt ministerele şi alte instituşii oficiale, sindicatele, poliţia, pompierii, salvarea, spitalele de urgenţă, organizaţiile neguvernamentale. (Bakenhus, N., 1998, Ulmanu, A., 1998)
Pentru a realiza o relatare, după ce s-a documentat în legătură cu evenimentul care va deveni cunoscut şi ascultătorilor, jurnalistul trebuie să aleagă mai întâi mesajul esenţial pe care vrea să-l transmită şi unghiul de abordare. Relatarea este un gen concis, dens şi precis în informaţie. Reporterul nu are dreptul să se implice afectiv în prezentarea evenimentului, aşa cum o poate face atunci când realizează un reportaj. Reporterul trebuie să rămână obiectiv şi să ia distanţă faţă de eveniment şi de organizatori. Deşi la prima vedere, jurnaliştii începători cred că relatarea este un gen jurnalistic uşor de scris, lucrurile nu stau chiar aşa pentru că relatarea nu trebuie să fie una plată, de tip proces verbal sau raport administrativ. De obicei, relatarea este făcută în direct de la locul de desfăşurare a evenimentului. Reporterul poate introduce în direct chiar şi un organizator, un participant sau un martor, care poate face o scurtă declaraţie şi dă unele detalii în legătură cu scopul sau rezultatele evenimentului, sau despre modul de desfăşurare a acestuia. Relatarea poate fi folosită într-un jurnal de ştiri şi are rolul de a completa informaţia prezentată din studio. Relatarea poate fi inclusă şi într-o emisiune informativă, când beneficiază de un spaţiu mai generos, chiar de peste un minut. Acest gen jurnalistic poate avea structuri diferite. Astfel, la o competiţie sportivă devin relevante elementele care prezintă principalele faze de joc, eventualele momente neaşteptate şi rezultatele. În cazul unor evenimente de tipul accidentelor, catastrofelor, conflictelor, structura relatării se schimbă, importante fiind detaliile în legătură cu zona, cuazele, autorii, personajele implicate, autorii şi urmările evenimentului (Traciuc, V., 2003). Relatarea are rolul de a completa şi de a da credibilitate informaţiei primare dată de jurnalistul aflat în studio. Informaţia prezentată din studio este de fapt o lansare, care conţine esenţa evenimentului, restul detaliilor fiind date de reporterul care face relatarea. Concizia este şi în acest caz esenţială, deoarece nu se poate întinde o relatare pentru jurnal pe o durată prea mare. Şi nu în ultimul rând trebuie spus că relatarea se face în direct, cu operativitatea specifică radioului. Exerciţii
Bibliografie
Yüklə 99,1 Kb. Dostları ilə paylaş:
|