*• Biblioteca Centrală Universitară "Lucian Blaga" Secţia de împrumut U/bia luntrea lui caron roman ediţie

VII

Numai foarte anevoie aveam să mă obişnuiesc cu atmosfera şi cu oamenii din mica, veche urbe. La margi­nea de către Mureş a oraşului, pe unde străduţe de-o înfăţişare foarte provincială răspund în cîmp deschis găsirăm, într-o casă fără etaj, un apartament alcătuit din cîteva scunde încăperi. Aci, soţia mea, economisind la maximum spaţiul, vîrî mobilierul, o seamă de rarităţi muzeale, şi vase, covoare, ustensile de ale gospodăriei. Peste tot acest calabalîc plutea parcă un blestem al mută­rilor, de care nu mai scăpăm şi care ne-a purtat mereu din loc în loc. Mobila „antică" de autentic stil baroc şi biedermeier, pe care ne-o adunaserăm, cu pasiune grijulie, pe vremuri, în străinătate, trebuia să-şi găsească loc în cîteva încăperi atît de mărunte şi joase, că aproape nu mai lăsau aer şi vieţii. Obiecte gospodăreşti, lăzi cu cărţi, canapele, etajere de bibliotecă, dulapuri, 'stăteau claie-grămadă. Mobilele ce le îndrăgisem încă din clipa achiziţionării, comode din secolul al XVII-lea, o vitrină Măria Tereza, scaunele vechi de stejar, înalte, ca de strană, cu încrustaţii heraldice, nu mai aveau nici pe departe spa­ţiul necesar spre a produce în preajma lor atmosfera, ca le era proprie. Aglomerate şi fără de nici un raport între ele, mobilele au încetat să „trăiască". Vegetau doar, sufo­cate unele de celelalte. Covoarele de pe pereţi nu mai erau nici ele o privelişte odihnitoare pentru ochi, căci în cea mai mare parte se ascundeau pe după dulapuri. Şi cele cîteva bucăţi de „corda seca", faianţă luzitană, pe care am achiziţionat-o cîndva în străvechiul oraş Coimbra, chiar din catedrala în care sfîntul Antoniu a slujit în tinereţe ca diacon, dispărea acoperită de ulcele banale, în vitrina Măria Tereza. Cele mai multe şi mai alese cărţi,

203

legate în piele, le păstram prin colţuri de pod, împacli₀, tate în lăzi, pîndite de mucegai. Cred că se prăseau acuj^ şi şoarecii prin ele. La fiecare pas şi ochire descoperea^ ursuz şi acru cumplita nepotrivire dintre interioare ^ casa de-o înfăţişare cu totul dezolantă pe dinafară. Era o casă situată către cîmp, într-o uliţă mărginaşă, unde l_H întîile ploi se plămădea îmbelşugat noroi, prin care se pu­tea circula doar pe calaligi. Casa însăşi fără de nici _oţ' formă, uşor piezişă din pricina terenului alunecos, ci_;t prin toate aspectele ei ca o invitaţie făcută locatarilor ■ atenţie ! Părăsiţi aceste locuri ! Clădirea era opera jalnică a urmi zidar simpluţ cu cunoştinţe de clase primare. Casa fusese, după toate semnele, zidită din material strîns la întâmplare sau mai bine zis furat cărămidă cu cărămidă, grindă cu grindă, pervaz după pervaz de pe la diverse şantiere de construcţie. Elementele clădirii erau îmbi­nate cu o lipsă de gust ce-mi comunica ^No senzaţie de ruşine de neslăpînit. în alte împrejurări n-aş fi intrat într-o asemenea clădire nici să mă adăpostesc de-o aversa de primăvară. Acum ne bucuram şi ne felicitam că avem un coperiş peste creştetele noastre. Cei ce avurăm cîndva norocul să locuim lungi sezoane de basm prin clădiri n din o mie şi una de nopţi, sălăşluiam acum în noroi. în noroi pînă în gît. - _f

Soţia mea intra tot mai mult în grijile gospodăriei, Ioana, fiică-mea, frecventa liceul. Era în una din clasele Inferioare. Schlmbînd şcoala în ultimele luni ale anului şcolar, ca întîmpina unele dificultăţi de adaptare la meto­dica noilor profesori. Cu unele eforturi, eram -sigur d avea să facă faţă cerinţelor şcolare.

Eu, cu orar fix, şi cu condică de prezenţă, încercam s< mă obişnuiesc cu noua mea slujbă de la Batyancum Urma să mă ocup îndeaproape de organizarea aceste biblioteci ce trecuse nu dq mult în patrimoniul statului Aceasta era ,,linia moartă", pe care eram împins, ca ut vehicul mecanic, pentru vina de neiertat de a fi poetul burgheziei în putrefacţie. Poetul burgheziei în putre facţie ! Acesta era epitetul cel mai puţin grav, ce mi s( arunca peste umăr, cele mai adesea, în presa şi în perii*, dicele timpului. Critica literară se încăpăţîna să nu-m descopere nici o circumstanţă atenuantă. Epitetul nu er< tocmai infamant, dar pe mine mă indigna. Căci tot timpU

204

cele două războaie avusesem de luptat cu neînţele-'erea masivă a „burgheziei", ce căuta să mă prezinte ca „_e un poet de neînţeles. Devenisem, fără voie, şi oarecum «este noapte, exponentul liric cel mai autorizat şi cel mai defăimat al unei clase destinată să se prăbuşească. Burghezia troznea într-adevăr din toate încheieturile subt ochii mei : oiicît aş fi încercat, nu vedeam totuşi ce legă­tură putea să existe între lirica mea şi nişte oameni, care _n-o înţelegeau. Dar mă întreb : eram eu într-adevăr -pus pe linie moai tă pentru poezia mea calificată drept „deca­dentă" şi pentru estetica mea „idealistă" ? Fapt e că regimul, statul, lua măsuri de apărare împotriva primej­diei de moarte ce putea să-i vie din partea poeziei mele, care nu cuprindea însă nici o slovă de natură politică ! în justificarea măsurilor prin pretinsa „decadenţă" sau prin criminalitatea „idealistă" nu prea credeam. Hotărâ­toare, pentru soarta ce mi se crea, au fost în primul rînd motivele adunate în dosarul, ce-mi purta numele, şi care tot mai mult va ţine loc de „cetăţean". Dosarul meu era doldora de născocirile infame ale Viţelului diplomatic. Fostul secretar de legaţie era sursa principală de infor­maţii ce se ticluiau într-adins ca să mi se frîngă gltul. Acesta era „martorul" cu săgeata otrăvită. Acesta pusese pe hîrtie slova marii minciuni că în ultimul an al carierei mele diplomatice aş fi pregătit regelui Carol condiţiile pentru o eventuală evadare şi pentru un viitor exil. Ca şi cum înainte de izbucnirea celui de al doilea război mon­dial cineva ar fi putut să prevadă că Domnul ţării va părăsi cîndva meleagurile ţării în condiţiile în care aceasta avea să se întîmplc. Acesta era, în afară de „deca­denţă" şi „idealism", principalul punct negru din dosarul meu. Gogoaşa ieşea în întregime din imaginaţia Viţelu­lui diplomatic, care ţinea să se răzbune cu întîrziere pentru umilirea îndurată pentru matrapazlîcurile sale de la Legaţie. Mai aveam însă şi altele la dosar. împreju­rarea că scurt timp după încheierea războiului nu am cedat presiunilor morale de a mă înscrie într-un nou partid, ce se demasca singur, chiar de la înfiinţare, ca simplă masă de manevră la dispoziţia partidului comu­nist, cădea greu în cumpănă în defavoarea mea. La fel cădeau în cumpănă aurul ce mi l-au dăruit vîlvcle din Munţii Apuseni şi pretinsele legături cu emigranţii

205

„trădători". Dacă n-ar fi fost aceste puncte negre la do- ' sar, probabil că nu ajungeam aşa de repede pe lini_e moartă, oricît de decadentă ar fi părut poezia mea şj oricît de idealistă estetica literară. Acestea erau cîtev^ din feţele situaţiei. Erau însă şi alte aspecte care, cu glas ce-i drept foarte stins, vorbeau în favoarea mr_a, Intre cele două războaie izbutisem să-mi fac un num? şi dincolo de hotare, nu ca diplomat, ci pur şi simplu ca poet. Versuri de ale mele s-au tradus în cele mai multo limbi europene şi chiar în turcă şi ebraică. Piese de tea­tru de ale mele se reprezentaseră pe scene în alte ţări, Oamenii zilei nu se lăsau cîtuşi de puţin impresionaţi de un atare nimb ; totuşi, în măsurile ce se luau faţă df mine, intervenea, oricît de cănit cu funingine idealistă, oricît aş fi mirosit a jeg burghez, o frînă. Eram adică frumuşel aşezat pe linie moartă, dar încă nu înfundam puşcăria alături de „criminalii de război". In privinţa aceasta o mică paranteză. Pe vremuri, diplomaţii gala-xiei noastre se căzneau, pe la Liga Naţiunilor de veş-nică pomenire, să dea o definiţie „agresorului". Cazna' s-a împotmolit în abstracţiuni platonice. Dificultăţile ine-rente definirii agresorului s-au soluţionat numai mai tîrziu şi aceasta în chip practic : la începutul unui răz­boi nu se poate niciodată stabili cine este agresorul, dar* la sfîrşit rămîne agresor cel ce pierde războiul. La i4 avea să se soluţioneze şi chestiunea criminalităţii de răz-| boi. După al doilea război mondial „criminalii de răz­boi" s-au ales cei ce au pierdut războiul. Categorie noui" a dreptului penal, criminalitatea de război, a devenit după capitularea din august 1944, un motiv şi un pre-^ text, în numele cărora aveau să fie osîndiţi la închisoari grea pe viaţă mii de oameni, ale căror nume, de obice de notorietate, ieşeau la iveală ca la un joc de loterie la care participa toată ţara. Noua categorie a dreptulu penal devenea însă, după împrejurări, şi un pretext pen tru a arunca, fără de nici un proces, în beciuri, atîţii nevinovaţi sau simpli indezirabili care pentru vinile Io n-ar fi fost demni nici chiar de „purgatoriu". Tot mi mulţi oameni, mai vîrtos foşti „naţionalişti", de un o» reşicare nivel intelectual, dar şi de aceia cari au juc^ roluri, oricît de neînsemnate, în viaţa politică a ţărf erau strînşi de pe la vetre, prin ridicări masive în cîte*¹

206

jpgură noapte spre a fi zvîrliţi în închisori, sau duşi la «unea forţată", aceasta pe baza unor simple şi sumare hotărîri administrative. Nu se mai ostenea nimenea nici măcar să salveze aparenţele juridice. Cei mai mulţi din­tre aceşti semeni, tîrîţi în năpastă, erau ţinuţi în totală neştiinţă cu privire la pricina decăderii lor din orice drept al omului. Aproape toţi cei ce într-un fel repre­zentaseră cîndva „burghezia" sau „chiaburimea" erau trimişi! î^{n va}l^UI"i> să-şi facă „stagiul" în cele mai cum­plite condiţii de detenţiune sau de muncă forţată. în beciuri, deţinuţii sînt constrînşi să-şi mănînce escremen-tele sau să bea în loc de apă urina paznicilor. După îm­plinirea stagiului unii mai scapă, şi ajung din nou "în ale vieţii, storşi de suflet şi de ultimul strop de vlagă. Spa­ţiul de afară e însă tot un mormînt. Anevoie puteai să afli de la aceşti „scăpaţi", adepţi ai mutismului, cîte ceva despre muştruluielile, foamea, bătăile, schingiuirile, bolile, chinurile şi umilinţele îndurate pentru nimic sau pentru vini, uneori mai fictive chiar decît teologicul păcat stră­moşesc.

Chiar a doua zi, după ce îmi luasem în primire noua slujbă la biblioteca Batyaneum, se înfiinţa în biroul meu un medic, care-şi mîntuise stagiul. Dorea să mă cunoască. îmi mărturisea că a fost oprit o leacă, adică vreo patru ani, prin purgatorii de diverse grade. A scăpat teafăr datorită oaselor sale tari, ce-au rezistat tuturor unel­telor de tortură. Medicul ar vrea să-şi reia activitatea în mica urbe cu un atît de temeinic, dar îndeobşte necu­noscut trecut istoric, dar nu i se îngăduie încă. Medicul trece deci pe la bibliotecă, dintr-un interes oarecum gra­tuit. Cercetează anume infolii mucegăite în legătură cu istoria medicinii. La Batyaneum se găseşte abundent ma­terial documentar în acest sector. Ne vedem zilnic şi un fel de prietenie începe să se înfiripe între noi. Medicul Lae Niculae, căci acesta îi e numele, înalt, osos, are şi un spirit foarte ascuţit. Cineva mă informa că omul îşi cre­ase, înainte de a trece prin închisorile ale căror rigori îi veneau ca pe măsură, un prestigiu de priceput şi con­ştiincios profesionist. Se pare însă că ambiţiile sale ţin­tesc mai departe ; ambiţiile, dacă în cazul său se poate ^vorbi despre ambiţii în sens obişnuit. îl preocupă pro-

207

bleme în legătură cu medicina, pe care pretinde că ar fj descoperit-o în „sfînta scriptură". Doctorul Lae Niculae pretinde că în Biblie, în Vechiul ca şi în Noul Testament, s-ar găsi şi ultimul cuvînt al medicinii moderne. într-un ceas de dispută, în biroul meu de la Batyaneum, încă des-tul de tînărul medic (nu are mai mult de 35 ani) mă asi­gura nu tocmai de mult, cu peroraţii ca de la amvon, că în paginile „seripturale", cum îi place să spună, ar fi des-coperit chiar şi Psihanaliza. Afirmaţia nu mă surprindea, căci ştiam că omul crede în „revelaţii". în discuţii doc-torul pune o deosebită vigoare şi o logică de-o stringentă excepţională, dar tocmai de aceea cam suspectă. Lae Ni-culae are şi un fel de filozofie a sa. A citit mult înainte de a trece prin rigorile „pensiunilor" ; în răstimpul de­tenţiunii n-a mai citit, dar a gîndit cu ochii în tavan. Concepţia sa despre lume şi viaţă e strict creştină, teo­logică, în cursul disputelor care de fiecare dată ameninţa să nu se mai termine, mă surprinde iarăşi şi iarăşi prin consecvenţa imperturbabilă a gîndirii sale. Medicul pro­blematizează radical totul, avînd o singură cerească cer­titudine, pe aceea a sfinţilor părinţi şi a sinoadelor ecu­menice. El se frămîntă în cele ale duhului, dar, curios are înfăţişarea unui crai bucureştean. Trăieşte ca un ascet, şi se luptă cu demonii sexualităţii. Lae Niculae îmi mărturiseşte multe din frămîntările sale, de care mi se pare că face totuşi prea mult caz. Este adică un indivi­dualist orgolios, nu un suflet cu adevărat smerit. I-arn spus odată, cam obosit de discuţii, că locul său nu e prin­tre noi, ci pe Muntele Athos, într-un fund de prăpastie, sau pe-un vîrf de stîncă, unde se poate ajunge, dar de unde nu mai poţi coborî. „Da", îmi răspunde Lae Niculae, „dar încă nu sînt destul de tare pentru aşa ceva. în mine se dă încă lupta cu dracii"'.

„înţeleg dilema d-tale, dar dacă n-o iei spre Athos, atunci va trebui să te împaci într-un fel cu dracii", ii spun eu lui Lae Niculae. „în alternativă nu poţi să stărui pînă la capăt. O asemenea frămîntare, prelungită inde­finit, te duce pe pămînt sterp. Dacă te vei menţine p£| linia consecvenţei teologice, vei ajunge la extazele ato-riite. Dacă însă nu ai tăria unei atari consecvenţe, vei fi

208

nevoit să te 'rnnaci în ce¹^ din urmă cu Erosui. Ceoa ce n-ar trebui sâ le sperie, căci şi E^r^sulj3Ojy£jp^j^;yitoE.: cînd apucă pe drumul creaţiei. A_:a cum mi te înfăţişezi, mereu la răscruce, vei termina în sterilitate.

„Aţi spus — «creaţie» ? Creaţia nu este un drum pentru noi oamenii. Creaţia s-a terminat în ziua a şasea". Replica, ce mi-o dă Lae Niculae e atît de promptă, încît nu pot crede că şi-a formulat-o în acest moment. El a cîntărit ispitele acestei probleme, încă de, mat înainte. Pînă aci -mergea aşadar Lae Niculae cu teologia sa, îmi da cu aceasta încă o dovadă cu privire la consecvenţa gîndirii sale. Şi ca să nu-mi rămînă dator cu nimic, Lae Niculae îmi mai spune că în mine el vede un demonizat, deoarece m-aş fi hotărît pentru o existenţă creatoare.

„Se poate", îi răspund, „numai cît_ această existenţă nu se desprinde,. înţrucît mă ^iveşţe^din"^^'RofaWe. Ea îmj qste cronică,".

Am aflat, după multe ocoluri, şi în bună parte de la cunoscuţi de-ai săi, cum a ajuns Lae Niculae, cel tras ca prin inel, sveltul, ososul, să fie muştruluit de-a bu-şilea prin închisori. Tatăl medicului a fost preot ortodox într-un sat din nordul Transilvaniei. Cînd nordul Tran­silvaniei a fost cedat Ungariei prin dictatul de la Viena, tatăl lui Lae Niculae a fost ucis de cîţiva localnici unguri, ucis în chip fioros pentru simpla sa calitate de preot va­lah, şi aceasta chiar în primele zile după ocuparea ţinu­tului de către armata lui Horthy. La sfîrşitul celui de al doilea război mondial Transilvania fu reintegrată în ho­tarele patriei noastre. Lae Niculae, reîntors din refugiu la Cluj, se repezi într-o zi pînă în satul părintesc. Voia să încerce a descoperi pe ucigaşii tatălui său. Cinci ani după faptă, Lae Niculae voia să urnească procesul uci­gaşilor, care trăiau liberi.încă, deşi erau ştiuţi. Lae Ni­culae voia să amintească ucigaşilor, că faptele mai au şi o ispăşire. Cum s-a făcut, curn nu, omul care nu voia să lase nepedepsiţi pe asasinii, trăind în huzur, ai tatălui său, se pomeni arestat de noile autorităţi locale. Noile autorităţi, deşi erau noi, continuau să fie tot ungureşti. Ele erau însă comuniste, după tiparul epocii ce începea. Lae Niculae fu arestat, simplu numai pentru vina de a fi cerut să se facă cercetări pentru identificarea asasinilor,

209

pe care de altfel toţi sătenii, şi mai ales românii, îi ară­tau cu degetul. Medicul nu era minat de gîndul vreunpi răzbunări, ci doar de conştiinţa legii şi a dreptăţii. El credea că cea mai elementară etică socială cere identi­ficarea unor ucigaşi, aceasta mai vîrtos că toată suflarea din sat şi din împrejurimi îi ştia : asasinatul din 1940, a cărui victimă a fost un preot, cunoscut pentru vred­nicia sa, în toată Transilvania, se săvîrşise la lumina zi­lei şi în văzul atîtor martori, care mai erau şi acum în viaţă. Ca un simptom al răsturnării criteriilor, şi al de­moralizării ce pustia ţara de la „capitulare" încoace, trebuie amintit în legătură cu păţaniile lui Lae Niculae un incredibil amănunt. Autorităţile locale, comuniste, aveau să ridice pe ucigaşi, dar la fel aveau să-l aresteze, acum, şi pe Lae Nicuîae, pe românul care voia să por­nească proces împotriva asasinilor maghiari ai tatălui său. Amănuntul incredibil, la care mă refer, nu este însă acesta chiar, ci un altul. Medicul, odată arestat, a căutat, ciirn era firesc, să afle motivul pentru care a fost ares­tat. Rezultatul zbaterii sale a fost că el se trezi cu o des­coperire pustiitoare de suflet. Lae Niculae descoperea îa un moment dat că ceJula întunecată a închisorii, în care avea să stea un an întreg, o împărţea cu asasinii ta­tălui său. Asemenea înfăţişare lua deci dreptatea după noua legiuire. Asasinii erau ţărani unguri. Fiul celui asa­sinat era român. Coi dintîi erau vinovaţi de un asasinat, ce avea la rădăcina pornirea şovină ; cel din urmă era, şi el, „vinovat", de aşijderea de o crimă : i se punea în' sarcină aceeaşi pornire „şovină". După părerea noilor autorităţi — nu conştiinţa morală şi dragostea filială îl îndrumau pe Lae Niculae să caute a-i identifica pe asa­sini, ci ura. Ura — dintre neamuri, ura ce nu mai tre­buia că dăinuiască pe faţa pămîntului. Asasinii ca şi omul nostru, care căuta dreptatea, se făceau deci vinovaţi de aceeaşi criminală atitudine, de şovinism ; ei meritau prin urmare aceraşi pedeapsă, şi deopotrivă cea mai grea ; vor convieţui cîteva anotimpuri în aceeaşi celulă a închi­sorii, ca să-şi netezească pe încetul asperităţile sufleteşti, şi acesta cu reciprocitate. îşi închipuie oricine chinurile morale ale medicului, constrîns să îndure, el, cel fără nici o vină, detenţiunea, în tovărăşia ucigaşilor tatălui

210

său. Aşa era pusă la încercare, ca niciodată înainte, con­ştiinţa de creştin a lui Lae Niculae. Şi cînd te gîndeşti că incalificabila măsură a noilor autorităţi, putea să fie in­terpretată şi altfel : adică pe linia divinelor prevederi. Ajuns în atare situaţie, j s-a mai îmtîmplat lui Lae Ni­culae, foarte curînd, să se vadă nevoit a da ajutor medi­cal asasinilor tatălui său. Aceştia se îmbolnăveau pe ca­pete, parcă într-adins ca biata conştiinţă de creştin a lui Lae Niculae să fie cît mai apăsat pusă la încercare. Da, aşa au venit într-adevăr toate aceste lucruri. Să ne mai mirăm că în cugetul lui Lae Niculae a început să încol­ţească bănuiala că el era ales pentru atîtea cazne morale chiar de Dumnezeul tuturor creştinilor ? ! Religios fu­sese el crescut încă de acasă. Dar religios devenea el de abia în împrejurările de necrezut. Nu avea Lae Niculae pentru sufletul său multe drumuri de ales, doar două : nebunia sau religia. El a ales religia. Nu tocmai cu ex­clusivitate religia cu valorile ei imponderabile, dar aproa­pe. Aproape : căci uneori, mai rar, ideile sale păreau uşor atinse de manie. Spre a vedea însă cum în spiritul său intervine, ca o grimasă, întorsătura ce aduce a manie, trebuie că surprinzi în Lae Niculae momentul, cînd con­trolul de sine cedează. îmi amintesc şi de-un asemenea zguduitor mement. ^x

Consecvenţa cu care Lae Niculae urmăreşte o idee, logica sa impecabilă, sînt de natură să te facă să crezi în posibilităţile sale de cm de ştiinţă. Omul ar îi putut să devină un excelent cercetător în una din* specialităţile mai legale de concret ale medicinii. într-o zi Lae Niculae îmi istoriseşte, la un coîţ de stradă, că în timpul războ­iului, lucrînd în clinica de interne, de la Sibiu, ar fi ajuns la o importantă descoperire medicală. Pentru o boală oareşicare el a propus un nou tratament cu extract din-tr-o anume glandă, combinat cu încă ceva. Formula sa — lansată încă din timpul războiului — era aceea a unui medicament, care cîţiva ani mai apoi avea să fie enu­merată printre isprăvile de mare faimă ale medicinii americane. Medicamentul american dobîndeşte, subt nu­mele de „cortizon", cl largă şi senzaţională întrebuinţare in toate ţările în timp ce Lae Niculae se zbate ani de zile în închisoare pentru vina de a fi cerut urmărirea

211

igE!. "or tatălui său. Despre marea cucerire a ştiinţei medicale americane, Lae Niculae află de abia acum, cînd se pune din nou în curent cu progresele ştiinţei. Dar în chestiunea cortizonului omul nostru se prevalează cu toată convingerea de o pretinsă prioritate. „Să vedeţi", îmi şopteşte el, ca în taină, scoţînd o broşui'ică, ce o ti­părise într-adevăr, la Sibiu, în timpul războiului, şi în care se vorbea despre extractul cu pricina. Arunc o pri­vire asupra formulei şi dau din cap : „Da, s-ar putea să fie. aşa. Caută-ţi dreptul". „Sînt hotărît", urmează Lae Niculae, „să încep o acţiune. Trebuie să mi se recu­noască prioritatea acestei descoperiri ştiinţifice. Voi face apel chiar la forul internaţional de la Amsterdam, care decide în atari chestiuni. Există o singură dificultate. Cei de la Amsterdam se vor întreba bănuitori cum se face că mă interesez cu atîta întîrziere de descoperirile mele". „Ei, asta n-ar avea o aşa de mare însemnătate", încerc eu să-l consolez. „Ba are", răspunde Lae Niculae, „căci în ce chip aş putea să explic străinătăţii întîrzierea mea ? Pot eu să comunic cuiva că am fost ţinut prin be­ciuri timp de patru ani? Nu pot. Drepturile " vreau să mi le cer pe cale oficială, căci prin cortina de fier nici nu s-ar putea altfel. în memoriul ce-l adresez ministerului sănătăţii nu pot să scriu nimic despre cei patru ani de tăcere. Dacă aş face chiar şi numai o vagă aluzie la aşa ceva, ministerul n-ar da memoriului meu drumul peste hotare".

Toată această scenă, cu implicaţiile ei, arată cu pri-? sosinţă în ce condiţii de izolare, faţă de univers, începu­serăm să trăim în aceşti ani de obturare a orizonturilor intelectuale. între noi şi occident se lăsase încă de mai de mult faimoasa cortină, prin care nici o veste nu mai putea să treacă necenzurată, cortina în care dintr-o parte ricoşa panica în faţa adevărului şi din alta lumina.

Omul nostru, punînd o distanţă filozofică între sine şi agitaţia sa, se arată vădit preocupat de dificultăţile ce s-ar putea ivi în calea recunoaşterii internaţionale a drepturilor, pe care mie mi le dovedeşte cu o broşură palpabilă şi cu o formulă tipărită negru pe alb. în clipa aceasta se produce în spiritul lui Lae Niculae una din acele -întorsături, al căror martor nu mă doresc. Clipa mă pune- în faţa grimasei, în faţa celor mai secrete auto-rnatisme psihice, în faţa maniei. S-a simţit doctorul, pînă

212

adîncaori, urmărit poate cu prea mare interes din par­te-mi ? Mă uluise într-adevăr pasiunea, ce-o puned în pledoaria patetic desfăşurată în favoarea drepturilor sale. Şi-astfel, pentru a da probabil un accent mai pu-fin personal pasiunii sau pentru a-şi acoperi orgoliul (pe care în toate discuţiile noastre îl socotea ca un mare păcat), el a alunecat spre o stare de vigilenţă scăzută, spre o destin­dere a controlului de sine. Prin asemenea uşi îl invada mania. „Nu e pentru mine, domnule prof qgor",-*se sme­reşte el în faţa mea, în chip cu totul neaşteptat, „eu nu mai am nici o ambiţie. Vreau însă să se recunoască pri­oritatea Maicii Domnului în această problemă a ştiinţei medicale, căci ea mi-a sugerat fericita idee, în timpul cînd eram asistent la clinica de boli interne". „Dragul meu", îl întrerup cu blîndeţe, „nu ştiu de ce amesteci în aceaslă foarte frumoasă şi interesantă chestiune ştiin­ţifică — pe Maica Domnului ! Sper că nu-i aminteşti numele şi în memoriul ce eşti pe cale de a-l adresa minis­terului, şi nici în memoriul ce-l vei trimite la Amster­dam !^;' „Nu, asta v-o spun D-voastră !" îmi răspunde Lae Niculae, căutînd să calce iarăşi pe pămînt, adică pe caldarîmul cam grosolan şi cam desfundat al Albei.

Lae Niculae se arăta cam stînjenit că a dat gîas în faţa mea unei obsesii. La rîndul meu mă jenam de jena lui. Adevărat e că asociaţia de idei, a cărei victimă el devenise pentru un moment, mi-a adus un zîmbet pe buze. Deocamdată aş fi fost însă foarte înclinat să apre­ciez cele debitate de Lae Niculae încă tot rfumai în ca­drul consecvenţei sale de gîndire, aceasta ca să-l ajut să iasă din încurcătura sufletească, în care a ajuns. Dar în clipa următoare rni-am spus : Iată unde duce o prea susţinută consecvenţă a spiritului ! Circumscriam cu un eufemism îngăduitor o slăbiciune. Pe mai tînărul meu amic l-aş fi dorit scutit de atari alunecări în automatisme psihice. L-aş fi dorit mereu la acelaşi nivel de energie spirituală ca în clipa cînd mi-a adresat, aidoma unei pro­vocări, cuvintele : „Creaţia s~a terminat în ziua a şasea !" Lae Niculae şi-a ascuţit mintea în cei patru ani de „pensiune" la maximum. Şi şi-a dezvoltat la fel enti­tatea etnică. închisorile i-au oferit condiţii prielnice unei atari dezvoltări. La început el a convieţuit, precum am arătat, timp mai îndelungat cu ucigaşii tatălui său, faţă

213

de care făcea pe milostivul samaritean. Dar mai tîrziu el a fost învrednicit şi de alte tovărăşii. Am aflat multe de la Lae Niculae despre aceste tovărăşii, ce au priit dia­lecticii sale. Iureşul prigoanei nu s-a oprit nici în faţa celor mai agere şi mai cultivate spirite ale ţării. Fără număr erau intelectualii, ce-şi făceau, din felurite pri­cini, stagiul prin ocne, în lagăre de muncă, la canalul apelor negre, prin băltoacele cu lipitori şi cu nori de ţîn-ţarî ale orezâriilor improvizate prin mănoase¹ cîmpuri dunărene. Pretutindeni, în puţinele sau multele ore de răgaz, oamenii, intelectualii, discutau strînşi în taină la mici şezători ţinute în şoaptă. Deţinutul, robul, îşi mo­biliza din străfunduri de amintire tot ce ştia. Puterea de amintire se înteţea uneori, avansînd pînă în pragul con­ştiinţei ce nu cunoaşte uitarea. Deţinutul îşi organiza gîn-dirca. Spiritul se alegea mai ager şi se încumeta spre esenţial. Ce puteau să facă aceşti oameni în clipe de ră­gaz, ca să nu sucombe ? Discutau. Foşti generali se ve­deau muştruluiţi cu exerciţii fizice din cele mai inutil-besfiale, din partea paznicilor, care au fost cîndva şi ei muştruluiţi în anii de ostăşie. Foşti profesori universitari eifui ţinuţi goi în carceră îngheţată, fiindcă se împotri-vau să consume cirul, ce li se îmbia, după ce paznicii scuipaseră sau îşi suflaseră nasul în gamelă. Studenţi cu­leşi de pe băncile universităţii, în plină lecţie, se pome­neau aruncaţi în închisori pentru vina de a nu fi denun­ţi¹, t comploturi inexistente, despre care le vorbeau în şoaptă diverşi agenţi provocatori. Mîncarea ce li se da, e.a însoţită de sudalme, dar niciodată paznicul nu uita să facă propagandă în favoarea regimului : „Noa, vezi, ai vrut să-mburzi răpublica şi răpublica îţi dă mormo-ladă !" Ce puteau să facă aceşti oameni în clipe de răgaz, ca să nu sucombe ?■ Discutau. Şi se refugiau în teologie, singurul sistem în stare să dea o justificare atîtor sufe­rinţe absurde. „Suferim aici, ca să avem dreptul la bucurie — dincolo !"

Faţă de atari suferinţe, cărora viaţa le era supusă după metode descoperite de cei mai sadici tehnicieni ai suferinţei, mă simţeam ca un răsfăţat al sorţii. Ce în­semna faţă de asemenea suferinţe neajunsul .moral că eram pus pe linie moartă, că eram constrîns pe plan in­telectual la un fel de muncă de jos, sau că nu mai aveam niciuna din condiţiile creaţiei libere ?

214

vin

început de lună Mai. Vegetalul izbucnea cu toată pul crea, adunîndu-şi elementul verde din văzduh şi de gubt pămînt. Îmboldit de aer şi de alean primsvăratic mă lua dorul de a mă plimba pe cîmp. De ce nu m-aş duce ©dală pînă la Mureş, prin partea unde se arată ca o aşezam omenească ? Eram mereu ispitit să^riă duc, dar amînam iarăşi şi iarăşi. Aflasem întîmpîător de la nişte cunoscuţi că acolo s-ar fi stabilit încă din 1946, venind de la Cluj, Vasile Olteanu, fost profesor şi preot, cu Octavia, soţia sa. în primăvara acelui an, profesorul, din motive politice, ar fi fost scos atît din slujba preoţească, cît şi dm funcţia sa teologală. Urmînd pilda atîtcr intelectuali, care, eliminaţi pentru feluri de pricini din slujbele lor de la oraş, se întorceau la locurile lor de baştină, Vasile Olteanu apucă, şi el, pe drumul obîrşiilor. Nu avea să găsească un nou amvon pentru predicile sale cu miros de busuioc. I se deschidea însă calea spre ocu­paţii ţărăneşti, vrednice de pizmuit. După spusele cu­noscuţilor, acolo, pe apa Mureşului, nu departe de Alba, Vasile Olteanu şi-a alcătuit nebănuite rosturi. Popa av acoio loc de cîteva hectare, moştenire de la părinţi. Folositoare îi era palma de pămînt îndeosebi datorită faptului că-i tăiată în două de-o apă ca Mureşul, circ aduce în gospodărie de toate : umezeală pentru zar­zavaturi sădite în straturi, nămol prielnic mior anume legume bulgăreşti, neamuri de peşti, raci şi broaşte, şi apă subpământeană pentru arinii şi sălciile ce ţin, sub scutul coroanelor lor, aşezarea. Pitorească din cale afară devine aşezarea prin brodul arhaic co face legătură miş­cătoare între- cele două maluri ale Mureşului. Brodul îşi trage fiinţa tot din moştenirea pămîntească a lui Vasile Olteanu. Şi brodul e lucrativ. Cu cîştigul după el s-ar putea întreţine o familie patriarhală. Brodul e folosit de localnicii din împrejurimi, care evită să facă încon­jurul, incomod, ca să ajungă la Alba trecînd podul pe la Partoş. Oamenii dintr-o seamă de sate, precum Ciugudul. Limba, Daia, Şeuşa, Ghirbomul, Hcnigul, Hăpria, neavînd la îndemînă un pod peste Mureş, folosesc brodul familiei Olteanu, spre a ajunge mai fără de înconjur în cetatea

215

Albei. înconjurul pe la Partoş ia timp, prelungind dru­mul acestor săteni cu vreo opt kilometri. A fost o vreme, numaidecît după război, cînd brodul nu prididiea cu trecerea peste apă a călătorilor. Aceasta a fost cînd podul mare de la Partoş, fiind aruncat în aer de nemţii în re­tragere, rămăsese răstimp de-un an cu capul prăbuşit în apa tulbure a Mureşului. Acum podul mare e din nou în funcţie, de atîţia ani, dar o scamă de oameni din cîteva sate mai depărtate au luat imediat după război obiceiul de a folosi brodul, şi la acest obicei au rămas pînă astăzi. Pentru cei ce se duc în toate zilele săptămînii, din satele pomenile» cu ceapă, morcovi, ţelină, pătrunjel, cu vinete şi roşii, cu grîu şi secară, cu ouă şi lapte, la tîrgul din Alba, folosirea brodului înseamnă cîştig de timp.De altfel nu să­răcia îl supără pe popa Vasile. Moralmente penibilă este pentru el mai curînd întoarcerea de la o slujbă intelec­tuală la ocupaţii arhaice. O ierarhie de calitate a în­deletnicirilor omeneşti nu mai există, de altfel, la ora aceasta, şi Vasile Olteanu nu este astăzi singurul silit a se întoarce la ocupaţii, cărora înaintaşii li s-au închinat, uneori din moşi-strămoşi, cu smerenie totuşi, şi cu mîndrie.

Pe mine trecerea unei ape cu brodul m-a impresionat încă din copilărie. Imaginea brodului, care lucrează cu o lopafcă-vîslă, câlăuzindu-şi temeiul de-a lungul unei sîrm.e întinse de la un ţărm la celălalt, s-a transformat în su­fletul meu, în cursul anilor, într-o imagine plină. de. semni­ficaţii. Dau tîrcoale acestor semnificaţii, fără a jio putea cuprinde întocmai. In orice caz brodul este pentru mine, încă d?n copilărie, un mijloc mai arhaic de a trece apa, decît podul^ii arhaicul are darul de a-mi stimula ima­ginaţia cu altă putere decît lucrurile de civilizaţie cu­rentă. Brodul mai este, apoi, pentru mine ca o aluzie la barca lui Caron, în care umbrele trec de pe ţărmul vieţii, dincolo de împărăţia morţii. Cum brodnicul este de astă dată un fost profesor de teologie, apropierea de barca şi de figura lui Caron se impune şi mai mult închi­puirii şi simţirii mele. Brodul are pentru mine un halo de vagi semnificaţii mitologice. în anii petrecuţi în străi­nătate aproape că am uitat imaginea. Copleşit de ele-

216

frtele civilizaţiei moderne nu-mi mai pute m închipui brodul de lemn tare, cioplit cu bard.», &â mal fie în _r pe undeva, nici chiar în lumea noastră ţărăneasca^

Intr-una din aceste zile, de început de mai, am în-îlnit în ^fat^a liceului de fete din Alba-Iulia, în chip ne-steptat, pe Lelia, fiica Octaviei. Să tot aibă doisprezece li A făcut ochii mari, văzîndu-mă. Cînd am* cunos-Ltlo ? Da, la Cluj, la nişte ruda de-ale ei, în toamna anului 1946, după ce părinţii ei, deveniţi indezirabili în acel ^ora?> f<-'s^eseră mutaţi şi împinşi spre Alba. Stăm Sin de vorbă. Ea îmi dă unele informaţii cu privire la «aţa ce o duc de cîţiva ani încoace părinţii ei.

— Umbli la liceu ?

— Da.

— Ce face tăticu ?

__ Face pe brodnicu', îmi răspunde ea, puţin încurcatăj

dar fără a-şi pierde albastra seninătate.

— Şi mămica ?

— Face poezie.

Cad puţin la gînduri. Şi reiau vorba : ^.Poezia e şi ea un fel de brod. Tăticu-to trece oamenii de pe un ţărm ¹ pe altul, lucru foarte omenesc şi folositor, mămică-ta vrea să ne treacă dintr-o lume în altă lume, lucru mai puţin folositor, dar aproape ceresc. E departe brodul vostru ?"

— Nu-i departe. De-aici, să tot fie, cam o «oră şi ceva, pe jos.

— Şi cam pe unde vine ? — o întreb, cu toate că ştiam aproximativ pe unde este aşezarea.

Fata îmi dă lămuriri, arătîndu-mi direcţia, şi sfîrşeşţe cu obişnuitele îndrumări, ce nu le mai asculţi : la stînga, la dreapta, alia străduţă, la stînga, la dreapta, pînă ajungi pe cîmp. Şi pe urmă o ţii drept înainte, pînă dai de Mureş. Acolo e casa noastră. Şi brodul.

Sănătatea proaspătă a fetei îmi trezi în palmă dorinţa âe a-i cuprinde bărbia ca într-o cupă : „Spune mamei că fetiţa ei s-a făcut foarte drăguţă. Ia stai puţin. De cînd nu te-am mai văzut ?"

— Din 1946. De la Cluj.

— Uite, uite, cum cresc fetiţele ! Răsare altă lume !

217

Despărţindu-ne, îmi făceam în gînd socoteala r ai^ să mă duc totuşi într-o zi pînă la brod.

într-o zi ? Ce vorbă ! De ce să amîi pe-a doua zi ce poţi să faci numaidecît ? O iau spre casă. Fata avea î glas ceva din tonul şi din accentul mamă-sii. Octavia n se amintea prin faţa şi mersul fetei, parcă mi-ar fi trimis o veste. După atîta tăcere aşternută între mine Octavia, mă ia o reală dorinţă de a o revedea. Mă ui-în văzduhuri, trec în revistă mieluşeii cerului. Soarele agreabil arzător. Aşa ca la început de lună mai şi dup& crugul vremii anunţat în calendarul pe-o sută de ani.

_JPe drumul de cîmp deschis pînă la brod s-au depănat, Mntre holde verzi, în sufletul meu multe amintiri. Deo­sebit de ciudată îmi apărea mie însumi acuitatea dorin­ţei de a o revedea pe Octavia. Timp de luni şi ani ima­ginea ei aproape că nu-mi reţinuse interesul. Depărtarea ţ_a spaţiu se transformase încetul pe încetul într-o des­părţire sufletească. Pe ce plan de existenţă trăia Octavia

,ejitru mine ? Probabil că Octavia era pentru mine o existenţă trupească, fiziologică, pe cîmp palpabil, în.tr-o concretă. Totul se lega de coordonatele fizTce date. de cu totul altfel alintam imaginea doamnei Ana

Nici o surpriză, în afară de cele ale vieţii, nu este d_c l*^are*' ^{pe care pma mai} *^en> alaltăieri de asemenea n-o aşteptat pentru ceasurile următoare. Şi-mi fac soco! »^ai văzusem - de-un timp şi mai îndelungat IJnauni ţoala: un ceas încolo, un cc^s înapoi, două între, fac^³" ^obsef.^a ,™^ei,^mclod"- ^Cu g^dul la ea, ^injeam patru. Dacă plec pe la trei după amiază, pot să fiu pe » ^de"°₁ ^boala_A ^făra l^eac' ^{A ean} .^cste *^{ei)iru mme} **?'

i , . ^r .. . ^{r c} ' ^r *^v .!_„„ nl.oon Acum rfnri n c mm în fir>placi Cfrai. nrP7Pnta

la opt seara iarăşi acasă.

,La masă am dezbătut în mine însumi eventualitatea unei escapade pînă la brod. Şi mă vedeam dintr-o dată foarte nerăbdător de a mă duce pînă acolo pe neanun­ţate, îmi spuneam că fata, ce-o întîlnii înainte de amiază în faţa liceului, nu avea cum să-şi anunţe părinţii, atît

alean, alean. Acum, cînd o ştiam în acelaşi oraş, prezenţa ei se împotrivea încă să ia forme palpabile. Ana rămînea pentru mine pură vrajă imponderabilă, e în-

treţine foamea şi setea de înalturi. Aleanul cu care o învăleam în suflet era ca un alean, dulce şi amar, spre ceva foarte depărtat şi inaccesibil. Deocamdată aspira-

face deci prin surprizi So_ţiei _şi fiicei _mc,e ie ^^™J^?^^ ™£Z^ ?JS£££

, ar lua ti up, aspiraţia mea s-ar transforma în idolatrie.

Apropiindu-mă de hanul brodnicilor, văzui tocmai

despre întîlnirea mea cu Lelia, fiica doamnei Olteana.!

Ioana se mira că încă n-a avut prilejul s-o cunoască lai

liceu. Nu frecventau aceeaşi clasă. L - -

„Familia Olteanu s-a statornicit nu departe pe Mureş. I cum brodul pornea spre celălalt ţărm. Ducea un car în-

Pe jos, cam la o oră de-aici", lămuresc eu. Dora şi Ioana 1 ^c5rcat> ^{cu fîn de an}' ^{tras de bo1}' ^Broaul manila spre

mă îndemnau să pornesc numaidecît în explorare, fiind oj ^mijlocul apei. Popa Caron nu trecea suflete, ci care cu

lin. Am z'mbit fără voie, văzînd cum decad semnificaţiile pe malul Mureşului. Brodul trece de mijlocul apel. Cefce ţine în mînă ca o lopată, este fără îndoială Vasile Olteanu,

zi aşa de frumoasă !

— Dar ce fac ei pe Mureş ? — întreabă Ioana.

— Au un brod, răspund, gîndind aiuraa.

— Un brod ?

fost profesor la şcoala de înalte studii teologice de la

C

Caron.

Şi-i explic. Un brod. Apă. Barcă. Brod. Popa Vasitevjl -Cluj, astăzi „brodnic". Cu cîteva minute mai înainte, "^on- cînd da sâ se desprindă de la mal, popa căulase a ghici

Mă odihnesc puţin. Apoi o iau de-acasă trecînd din cine ar putea să fie străinul care se apropia agale de aşe-errăduţă în străduţă la stînga, la dreapta. înainte de a _{zarea ]or Eram încă prea depart}e ca să mă fi putut ajunge in câmp iscodesc care-i ieşirea spre Mureş Eram _{identifica> Cînd ajung în d tul a ezării> brodul îşi H}_ pe drumul căutat, n-aveam decit sa mere, tot înainte. „ , . . , . , ,-l1..- r>« - u j 1 Departe, pe albia Mureşului, indicată de picuri de arini Pf*?, tocmax, fruntea, decelalalt ţărm. Pma ce brodul va şi sălcii, ca de nişte semne simbolice, întrezăresc ca o" ^s^¹ descarce sarcina şi pma sa se întoarcă cu altă aşezare gospodărească, alcătuită din mai multe clădiri, P°^vară, va mai trece o bucată de vreme. Hotărăsc sa toate în lemn, pitite sub vegetaţia unui crîng. *, ^{nu ma}i aştept. Intru în casă.

218 „ 1 219

casă

Scria ceva cu creionul. Cum în încăpere nu se gă_Se, 1 P***; °i"= e nici o măsuţă, canapeaua servea doamnei drept pupit_r„ _raiul pe pamint ! de scris. Era Octavia. Am intrat, dar ea, îngenunchea ■P^{ai trecurâ vreo Clteva} minute pina sa se audă paşu şi cu spatele către mine, nu mă vedea. Era aşa de pr_eo • Olteanu urcînd treptele pridvorului. Luată ca, de-o cupată de cele ce scria că nici nu şi-a ridicat capul . bucurie copilărească, Octavia îmi spune să mă ascund vadă cine a intrat. îşi închipuia, desigur, c-a intrat vrei ,/iupâ ^{un dula}P> ^ca să"¹ punem la încercare pe Vasile. Să-i străin doritor de a trece apa cu brodul. Octavia nu punem adică la încercare darul ghicirii. Făcui după da-

de cuviinţă să-şi întoarcă faţa. Continua să scrie. Fărjj rintă- ^Mâ ascunsei după dulap.

a spune un cuvînt, mă apropiu. Sînt lîngă ea, dar ea încă 1 ^p°P^{a Vasile intră}-^: »^{Mi sc} P^{are că nc sosi un} oaspete", tot n-a prins de veste. De la oareşicare distanţă, pot _Sj #»^{că el cuv5nt}> ^dar într-un fel întrebător, cu un zîmbet, arunc o privire peste umărul ei : scria versuri. Mă înci,. pe care din ton şi fără de-al vedea îl ghiceam lăţit pe toată met s-o trezesc din transă : faţa.

— Scrii desigur o rugăciune în versuri, altfel nu te-a — -..Spui asta ca zmeul din basm, care sosind acasă căzni într-o poziţie atît de incomodă. se uită în dreapta şi~n stînga, şi zice : Miroase a ora!"

Ea sare cu un uşor ţipăt : „Axente !" Mă priveşte un Octavia face haz şi rîde : „Da, ne sosi un oaspete, dar să-l moment, ca să se trezească din surpriză. Mă cuprinde eu g^ceşti • _{a u}

amîndouă braţele pe după gît : „în sfîrşit ! Ai venit !" ^PoP^{a Vasile} încearcă să ghicească. Rosteşte

scrisei tocmai o rugăciune în versuri, o rugăciune ca J^ _{înt ţinutul}_ _{Şi mai ales de cu neputinţă de}