*• Biblioteca Centrală Universitară "Lucian Blaga" Secţia de împrumut U/bia luntrea lui caron roman ediţie

V.LX O CI LA \*GL ou .LXJL CL^i vio wLIaXJL V CI■ iju XXXCl V \-*£ii. al £>d Wr^ V fi.\l » * * ^"^ *-* î i *r • t-\ ^^ « ■ t^* • ^ t^ *-* i ^w 4

Doamne, ce greu a fost acest timp !" Won C?cîdgu ^PUI"^G

„Sîntem de cîteva săptămîni la Alba. Astăzi întibi „Apă ! Apă",'striga Octavia ca-n joaca de-a v-aţi as-pe Lelia ta în faţa liceului. Mi-a dat veşti despre voi. Au _cunselea, cînd nu se nimereşte. Popa Vasile vrea să în­trecut ani de cînd nu mai prinsesem nici o ştire. Şi iată- - ă _ch_oie c-o înjurătură, dar se domoleşte. aici. Venii să te văd să vă văd. Dar haide mai în Iu- „feşi Axente de după dulap !" îmi porunceşte Octavia, mină, în toată făptura ! Am tras-o de mînă spie fereasud_{rÎ2Înd( >)Că s}._{a aprins spirtul m burta popii} j.« şi o privii : „Nute-ai schimbat aproape deloc. Cîţiva n _Am ieşit de după dulap. Popa Vasile nu era beat, dat­au trecut totuşi . probabil asta era uneori atmosfera prin preajma brodului.

Ea, în loc de oricejjt răspuns, mă încleştează iaiuji p_{e popa V}asUe îl cunoscusem într-o împrejurare în cu braţele pe după gitSI s-a adunat sufletul în glas, ac_{:anii de război cînd a venit o dată şi el pînă la Sibiu> unde} venind piedica cuvmtulul>Şi mi-a trebuit putere să ma_avea treburi la mitropolie. îmi aduse atunci şi o scrisoare desprind. - de la Oclavia, ceea ce pentru el părea să fie un lucru

— Ei, ajunge, îi zic pe un ton glumeţ, că vine Vasile foarte firesc. Popa Vasile nu s-a schimbat prea mult în şi ne găseşte aşa, strînşi în fără-de-lcge. răstimp. Atunci era însă foarte îngrijit şi so purta în re-

— Strînşi în fără-de-lege ! chiar aşa ! Află însă că^vereandă brună, curată. Acum era întrucîtva sălbăticit. m-am învăţat să măsor timpul, de care are nevoie Vasile ^at fiind că între mine şi Octavia erau relaţii de tup să treacă Mureşul. Tocmai aşa de repede nu merge. BroduHuire, caut să sar peste unele etape ale bunei cuviinţe, şi lunecă încet ca melcul. Şi afară de asta n-ar zice el nimic, ^îr*cep să-i spun, dintr-o dată, şi popii Vasile pe nume. Vasile, surprinzînd o întîlnire după atîţia ani l CîteodatJ ^iind mai în vîrstă decît el, îmi pot îngădui acest grai.

220

221

„Am venit să-mi citeşti din psaltire, Vasile ! Am a\ că te pricepi. Aş avea mare nevoie, căci sînt la maro curcătură cu vremurile astea !" îi spun popii, ca să tre mai uşor peste cele întîmplate cu joaca.

„Dacă vrei, îţi ghicesc", răspunde popa, sugrumîn sine ecourile rîsului de adîncauri. „îţi ghicesc, cu t că nu-mi prea merge cu intelectualii. Ghicitul ăsta e ] tru oameni simpli. La Cluj, cît am trăit subt ocm ungurească, veneau la mine tîrgoveţi, bărbaţi şi femei, vîrtos calvini, să le ghicesc din psaltire, dar şi pentru îurite slujbe. Ştii, calvinii, raţionalişti cum sînt, c pentru asemeni treburi, puse la ei subt oprelişte, îndec . preoţi români, răsăriteni, pe care ei şi-i închipuie în. traţi cu daruri de taină. Cu totul în afară de slujbe magie şi molitvelnic, nu pot trăi nici ei. N-am rex niciodată să împlinesc poftele oamenilor. Le ghiceam

fjsaltire şi le făceam slujbe la dorinţă, de toate prilej t> . mi făcusem vad, căci vorba sfîntului Pavel : de la i. trebuie să trăiască preotul".

Popa Vasile era un convins tehnician al rituxi pătruns de adevărul credinţelor sale. El căuta însă, îni spirit de consesvenţă gospodărească, să dea adevărulu¹ şi o funcţie învederat lucrativă. Cu totul neîntrebat, ⁴ că aduce vorba despre ceea ce cîştiga de la a] tar pînă acum cîţiva ani. Fără îndoială că vadul acela, al slujb îi aducea neasemuit mai mult decît vadul aceste brodului. Comparaţia, ce cade în dezavantajul act¹ sale profesiuni, îi sîcîie conştiinţa. E ros de gîndul t mai trăieşte după altar, precum l-a împuternicit sf" Pavel. Totuşi — nu pare prea mîhnit.

„Dar îndeletnicirea asta de brodnic cînd ţi-ai însuţ de-o faci ca un adevărat învăţat ?" îl întreb mai muh să încheg cuvînt, decît ca să aflu răspuns.

i. Ştii, părinte Vasile, în satul unde a trăit şi a mu-Iancu, se găseşte în registrele bisericeşti o filă Y« pomină, care ne arată cum se mută valorile. E vorba ^C'esP^{re car}*^ea morţilor din Vidra de sus. Dacă te-ai duce ^a dată sa răsfoieşti prin ea, ai găsi pagina pe care preotul °_atului a înregistrat în 1874 decesul lui Avram Iancu. Fi­lete p^oaI^ obişnuitele indicaţii cu litere de tipar, numele, ■4 -enumele omului, anul naşterii, meseria, data morţii. Preotul a însemnat conştiincios toate datele pe fila Lui 4vram Iancu. Cînd a aj^ns la rubrica «meseriei»-, preotul, duoă ce va fi ezitat o clipă a scris : «eroul românilor*-, pj-avea dreptate preotul ? Cred că avea, căci Avram Iancu _a avut într-adevăr meseria de erou. Pe vremuri eroismul ^utea să fie o meserie. Astăzi situaţia e puţin mai altfel. Astăzi intră o doză de eroism în toate meseriile ce inte­lectualii noştri sunt nevoiţi să le îmbrăţişeze, oricare ar fi meseriile, de la aceea de pietrar, de măturător de gră­dini publice, pînă la aceea de brodnic". Cu asemenea cu­vinte încerc să alung din sufletul popii Vasile un simţămînt 'de ruşinare, ce i se răspîndeşle pe faţă, cînd — o sonerie începe să cîrîie deasupra uşii. Călătorii adunaţi în răs­timp la brod. de o parte şi de alta, a apei, îl „sunau", che-mîncu-l la datorie.

Purta mai multe suflete în .şiiLQjiQpa-Xasilix Şi după

ce ::n încă de mai denr v:e el chiar de la

Octavia, omul purta în sine cel puţin vreo trei-patru : un suflet de „ţăran", unul de „călugăr", unul de „faun",-şi unul de „brută" pur şi simplu. Popa îşi dozează aceste suflete, după necesităţile de moment, cu mai multă iscu­sinţă şi meşteşug chiar decît un actor. Toate aceste su­flete, îşi dispută întîietatea în fiinţa sa. Dozajul se face după trebuinţă. în anume împrejurări se întîmplă ca unul din ■' duhurile, ce-l însufleţesc, să apară totuşi în formă

i ăl

care

n duhurile, ce1 însufleţes, s p ş

„Asta o ştiu din copilărie, cînd îl ajutam pe taică-ma neaţnestecată. Uneori popa Vasile îşi impune un trai călu-e era brodnic—■tot aici. Se poate trăi şi din asta !" garfesc de post şi rugăciune, desprins din toate mrejele

iil fl l ă t îă l i lb

j

cel mai slab, nu dezagrea-

poate trăi şi g p ş g, p

„Aproape toţi intelectualii români au fost şi sînt ^ispitelor lumeşti. Acest suflet al său este însă voiţi, în ultimii ani, să-şi schimbe ocupaţia. Cei ce nu sîfcel mai puţin rezistent. în fizionomia lui, g

siliţi la asta, sînt de obicei vînduţi". Şi cum stau de vorbMHK]_{ar cam} sălbăticită, singur albastrul ochilor răspunde cu un preot, trebuie să spun : „Vînduţi diavolului". M-.iHacestui suflet Barba roşcovană, buzele cărnoase, sprîn-dintre intelectuali apucă pe calea meseriilor. Dar ce a; ceftele ca nişte desişuri, dinţii sănătoşi ce şi-i spală doar a face ? Cred că nu este cazul să ne mai lăsăm muncii» ^ouşcînd din miez de fructe sunt desigur ale unui faun. Aşa conştiinţă, de mîndrie, sau de gîndul că ar exista şi unt; arată călugărul şi faunul. Ţăranul iese la iveală mai vîrtos profesiuni nedemne de noi. Se mută valorile de la o epoc tu f_ei_ui ^e a vedea viaţa cotidiană. Toate lucrările sale

222 223

.sunt cîntâritp gocpodăreşte în vederea unor dobînzi ce putea să pice. îşi iubeşte nevasta fără doar şi poate. £w dragostea lui e supusă celor mai capricioase fluctuaţii, ţ_ţ funcţie de curba foloaselor ce le aduce femeia în gospo, darie. E mereu cu ochii la ea. O păzeşte, evident, dar nu, 1 mai în anume limite. Cînd în cariera sa poate să aibjl anume avantagii, popa se arată dispus să închidă un ochi I Foarte îngăduitor a fost popa Vasile totdeauna cît priJ veste comportamentul soţiei — mai vîrtos în schimbul! „darurilor" aduse la casa sa subt pretextul că ar fi daruri I pentru altar. Uneori se întîmplă ca Octavia să depăşească, I într-un fel sau altul, limitele cuviinţei. Atunci izbucneştţ I în el cel de-al patrulea suflet : bruta. El nu suportă bună. 1 oară ca Octavia să scrie versuri. Acestea sînt de obicei g declarative şi prea legate de cuvînt. Uneori stihurile ie< 1 însă la înălţimea pasiunii, ce murmură în autoare. în as&l menea cazuri popa Vasile este, în chip reflex,. luat d( I accese de furie. Popa Vasile se întreabă adesea pentru 1 „cine" scrie Octavia. Nu încape îndoială că ea, fiinţă cel are patima concretului, scrie versurile totdeauna pentril „cineva", dar lui Vasile ea îi spune că le alcătuieşte aşa-l — în abstract. întîia reacţie a fostului profesor de teologi gle, cînd se~ntîmplă să găsească asupra Octaviei, priim vreun buzunărel de şorţ, sau pe subt bluză, vreo poezie*! este de brută, ce se declanşează atît de necontrolat că ani putea să facă moarte de om. Octavia mai poartă la timpi» o cicatrice de mult vindecată. Pe la începutul căsătoriei 1 ea îi citise odată nişte versuri de dragoste. Dar popa al dibuit cumva că poezia nu era scrisă în abstract, şi a i ghicit mai ales că nu el era obiectul platonizării. De ajuns I ca bruta să pună, atunci, mîna pe-t> călimară de meta I şi s-o azvîrlo cu toată puterea după Octavia. Seninul I unde a lovit, se mai vede şi acum, după atîţia ani. Ce 1 lesne ar fi putut să irămînă popa — făptaş, din pricina unoi 1 stihuri ! Dar a avut noroc omul cu conştiinţa,_ la care I colaborau patru suflete ! — Cînd farmecele soţiei puteai ■ fi lucrativ angajate pe linia unor plănui de avansare l sau simplu spor material, popa Vasile se arăta, de obicei J foarte concesiv. în atari împrejurări popa îşi îndruma 1 însuşi soţia pe căi de echivoc şi compromis. Astfel, îiM timpul războiului, Octavia, acceptînd bucuroasă sugestiile J soţului, se ducea zilnic în vizită la un ierarh, de-a cărui |

224

bunăvoinţă atîrna o nouă avansare. Vuia urbea de zvo­nuri, ce ajungeau şi la urechile popii Vasilo, dar el nu veţi ca decît avansarea. în fond ipocritul faun cumpănea cam aşa : soţia se purta faţă de el ca o fetişcană neştiu­toare, de unde puternica sa încredinţare că Octavia ar fi constituţional „frigidă". Octavia era încă '„frigidă" faţă de el, dintr-un fel de silă fizică ; în realitate ea ora de-un senzualism frenetic faţă de acei bărbaţi jcare-i stimulau darul stihuirii. Popa, cît timp luci'a t;u premisa consolai oaie a frigidităţii, era în stare să suporte fără arrnă de gelozie comportamentul cel mai lax al soţiei şi chîar gîndui că ca ar mai sări cîteodată poşte gard. Iar cînd vreun interes gospodăresc, sau vreunul pus în mişcare de-o situaţie precară, intervenea în jocul întîm-plărilor. popa era în stare să aranjeze lucrurile astfel ca soţia să ajungă pîr.ă în aşternutul vreunui puternic al zilei. In asemenea cazuri el se complăcea în ideea că Octavia ar fi frigidă şi mt<>rpi"cta faptele pur şi simplu cu indife­renţa cu care ar fi privit o virită o ei la un medic gineco­log. Lucrul principal era ca totul să se desfăşoare pe linia unei evidenţe lueraiivp. Faptul că soţia lui era preocupată de poezie, îl, deranja însă cumplit, căci bâiiuia in aceasta pieoeupare o reală fierbinte pasiune ce — într-un fel şi pe ocolite — dezminţea presupusa ei frig<;■■ ^;:.ite. Şi-atunci faunul, cu veleităţi de călugăr, era apu-/<>_; subt un pretext sau altul, de accese de furie, ce-l iu\ i au să se năpustească asupra victimei.

Toate acestea îmi trecură într-o clipă prin minte, cînd rămăsei iaiăsi singur cu frumoasa Octavia, care se îmbujora la gîndal că vom avea prilejul de a sta de vorbă, numai noi, între patru ochi.

..Cum îşi mai potriveşte sufletele Vasile al tău, şi după ce măsură ?' o întreb aşa într-o doară, ca să urnesc conversaţia.

„Iese tot mai adesea la iveală — bruta", îmi răspunde ea, ascunzîndu-iji subt bluză, îa sîni, cum ţărăncuţele ascund uneori merele, fila, pe care a scris versuri, în clipa cînd am &osit. Gestal ei era foaite ademenitor, şi parcă mă încerca o" pornire să-i ajut să ascundă cît mai bine versurile, prin tainiţe. „Pentru scris, folosesc totdeauna timpul cît Vasile o prins cu bradul", continuă Octavia. „îmi rupe oasele, cînd mă surprinde asupra faptei"'.

„Dar mie n-ai vrea să-mi arăţi ce scriai, cînd am intrat ?" o întreb aşa, fără a pune vreo insistenţă în întrebarea mea,

„Poate că, dar altă dată. Am rămas cu teamă de ochiul tău. Trebuie să mă obişnuiesc cu critica. Ai o conştiinţă incoruptibilă." Nici cînd îţi stau pe genunchi, n-ai fi în stare să te încălzeşti de-un vers, ce ţi-ar părea dulceag".

Octavia, a cărei pasiune principală era într-adevăr poezia, nu suporta, prea bucuroasă, observaţiile critice. Dimpotrivă, se îndîrjca în exhibiţii de orgoliu. Cel puţin aceasta era reacţia ei imediată. Cînd rămînea însă singură, nu făcea decît să reflecteze asupra criticii, se înrnuia sufleteşte, ca să profite î ar pe urma acesteia,

într^ale poeziei aveam o-experienţă consumată. La oricîtă bunăvoinţă m-aş fi înduplecat, nu puteam să-i privesc versurile decît cu aceiaşi ochi, cu care îmi priveam pe ale mele. Voiam s-o îndrum. Sâ-i cultiv gustul. Sâ-i dezvolt autocritica. Aceasta cu atît mai mult, cu cât recunoşteam reale şi mîndre posibilităţi în poezia ei. Octavia reuşea uneori să scrie versuri foarte frumoase. Dar cădea prea adesea într-o vorbărie, ce nu se deose­bea prea mult de improvizaţiile ce le debita în cunoscutele ei ,,irani.e" lirice. încercam s-o frînez. <^ncercam s-o învăţ să-şi controleze la rece o poezie odaîa aşternută pe hîrtie. îi ceream mereu să cîntărească substanţa, să rupă lăstarele de prisos ale viţei de vie, să reteze rîndurile, ce izvorau dintr-un fel de pierdere de sine în sunete şi în cuvinte fără acoperir|>Ţara trecea în vremea aceea, de sfîrşit de război, priiitr-un proces de inflaţie bănească. Atunci i-am spus, o dată, pustiindu-i versurile cu creionul, ştergînd cu nemiluita : „Asta este inflaţie de cuvinte". A rîs Octavia copilăreşte şi înciudată, dar a acceptat ştersăturile. Le-a acceptat însă cu suferinţă, aproape cu ţipete, ca nişte tăieturi în carne. Cînd în versuri de-ale ei am identificat odată o seamă de reminiscenţe din' poeziile mele, m-am încruntat, îmbră-cîndu-mi sufletul în asprimi, ce nu-mi erau fireşti. Şi-acum, amintindu-mi de vorbele, ce-i spusesem atît de apăsat, încep să zîmbesc de severitatea mea educativă de altădată. Deoarece Octavia se împotrivea să recunoască ecourile de aiurea, risipite prin poeziile ei, am repezit-o : „Ascultă, draga mea, eu doresc să devii o personalitate poetică, nu o maimuţă !" In momentul cînd îmi trec

226

prin cuget aceste amintiri, ea îşi dovedeşte într-alt chip putinţele de rezonanţă la gîndurile mele intime :

, îţi aminteşti cînd la Sibiu mi-ai spus că sînt o maimuţă ?■'

.,Nu-mi amintesc", răspund eu, „să-ţi fi adus asemenea ipjuri¹ ! Nu uzez de aton ppitete !"

„Bj da, mi-ai spus, şi-atunci a intrat în mine teama de a-ţi '-nai arăta versuri de-ale mele".

„Vtvi cît de anapoda ai interpretat încercarea jnea de a te ieri do anume lunecuşuri. Doream să eviţi drumul comoi al imitaţiei".

„M-a cam durut, dar recunosc că am învăţat ceva. Să ştii că acum scriu versuri mai bune chiar decît ale tale".

„Este tocmai ceea ce aşteptam, cînd mi-am rostit dnrinţ.) să devii o personalitate poetică, nu o maimuţă. Vezi, că în contextul lor adevărat cuvintele mele aveau o altă semnificaţie, decît aceea ce le-o dă amintirea şi oîgolml ? Ne-am înţeles ?■'

„Ai mereu acelaşi relief ! Spiritul tău ! îi încerci :' riţii, sună ca şi altă dată !"' îmi zice ea, lunecînd uşor

* transă, dar se-ntoa»'ce.

.Ti se pare numai. De ani de zile mă simt oarecum

un ban de aur fâiă efigie. E roasă efigia, pînă la

. E- !a~i !" face ea mirată, „Tu — fără efigie ?"

O > cum se duce spre fereastra ce răspunde spre

rîa. A a o privire de iscodire pe geam, apoi^e-ntoarce,

\ire la rr ine, cu exact expresia de alean oceanic, de altă

claia. Şi mi se aşează pe genunchi. Cu exact mişcările îhj;itito;LU e de altă dată.

îi .«pun :

,.Şlii că de ani n într-o fa..â c'e ster iii l rum c h"i mai ies !"

„Şi \ii aşa de mult să ieşi din ea ?"

„Ce întrebare i^l<

„O găseşti curioasă ? Nu. E foarte firească. Aşa te văd eu. Timp de un sfert de veac ai dat opere ce vor rămîne. Au intrat operele tale definitiv în patrimoniul p«etic al stirpei noastre. Ai dat cu vîrf şi îndesat. Eşti o figuiă deplin rotunjită. Ai dreptul la sterilitate. Mai

227

mai scris un rînd ! Mă găsesc i de reducţie, din care nu ştiu

ai cîţiva ani — de — hai să-i zicem — tinereţe fără vîrstă !"

„De flăcău tomnatic !" o întrerup glumind.

„Da, mai ai cîţiva ani de tinereţe, ce vine unsori toamna şi prin pomi. Trebuie să te bucuri de aceşti ani ! Oare nu te-ai dăruit prea mult acestui negrăit chin, acestui istovitor elan care este creaţia ? Tu nu mai trebuie să faci nimic. Bîntuie răul şi vremuieşte tare pe pămînt. Să te bucuri de ceea ce viaţa Hi îmbie în împrejurările triste şi aproape nimicitoare de astăzi ! Cronica isprăvilor tale e încheiată. Nu vrei să mai laşi şi altora de lucru ? Nici mie ? Lasă-mă să scriu eu dc-a-cuma şi să mă trudesc întru frumuseţe şi cîntec. Scriu eu — pentru tine şi în locul tău. în toate sensurile vreau să mă ostenesc pentru tine. Te iubesc pînă la dorinţa, pînă Ia vrerea, de a te înlocui, să te scutesc de oricv strădanie..." Octavia se opri o clipă, ca şi cum s-ar trezi : „Ţi-ani spus o prostie, nu-i aşa ?"

N-am răspuns. înregistram doar cu foarte mare luare aminte ciudatele, foarte ciudatele lucruri ee-ffii spunea această fiinţă, atît de inegală-cu sine în atîtea dih aspiraţiile ei. înregistram cu intenţia de a mă gîndi mai tifziu la ceea ce-mi spunea. Mă găseam dia nou în faţa uneia din obişnuitele ei „transe lirice" sau spusele ei veSxcau de astă dată din adîncimea unei lucidităţi inciden­tale ? Nu eram dispus să apuc pe drumul pe care ea mă invita, să-mi pun adică, subt toate aspectele şi-n toată adîncimea ei, problema existenţei creatoare. în răstimpul unei destinderi, ce dura cît trecerea brodului lui Caroti­de la un ţărm la altul, m-arn lăsat învăluit de căldura moale a fiinţei, ce-mi sta pe genunchi. Prilejul de a rnâ bucura era primăvăratic, nu tomnatic, şi era împletit din splendide ispite şi din răgazul ce ni-l oferea pentru senzaţia topirii, absenţa de o jumătate de ceas a omului, care era ţăran, călugăr, faun şi brută. Căldura trupeasca a acestei femei mă pătrundea din nou după ce atîţia ani ieşise din sfera simţurilor mele. Am mîngîiat ispita prin veşminte. Peste coapse. Peste piept. Şi aîit. Căci se auzeau paşi pe-afârâ. Octavia îşi părăsi locul şi începu a-şi face de lucyru printr-un dulap, ca să absoarbă în taină fiinţa

223

uşoara îmbujoraro, ce i se ivise în paloarea obişnuită a feţei.

Brodnicul revine cu fruntea năduşită. Ne ase2ăm tustrei la taifas, după ce popa trage în mijlocul încăperii

0 masă ascunsă într-o fundătură întunecată, pi;in care se

1 iroula spre altă odaie. Mă simt dator să dau unele lămu­riri cu piivire la noua mea situaţie. Ce rost aveam în oraşul din apropiere ? Arăt .lucrurile aşa cum au» venit. O dată epurat din corpul didactic superior, îhi s-a găsit glujba de bibliotecar. Un ins oareşicare, ocupînd o poziţie-cheie cît priveşte noua îndrumare a culturii, ajunse la încheierea că eu, care am publicat atîlea cărţi neaăftă-toasc, puse acum sub interdicţie, dar totuşi „cărţi", mă pricep desigur la bibliotecărie şi că m-aş potrivi într-o slujbă în consecinţă. Ca să se curme dezastruoaselor mele idei literare orice influenţă asupra tineretului, s-a căutat pentru mine un post de bibliotecar într-o localitate fără universitate. Arăt brodnicilor şi balastul ce apasă, potrivit dosarului ce mi s-a alcătuit, asupra trecutului meu. La rîndul meu aflu ci te ceva şi despre dosarul co i-a împins pe Olteni, mai înainte cu cîţiva ani, pînă între hotare,

re ocupaţia de brodnici. La Cluj ei deveniseră indezi-bili din pricini politice foarte clare. Dar punctul col mai întunecat din dosarul lor se datora unui păcat, în care Octavia cădea periodic, după crugul Lunii. Femeia are duhul limbii şi nu-şi stăpîneşte vorba, din care-pricină popa Vasile o apostrofează din cinci în cinci minute cu cuvintele : Taci din gură ! — De ani de zile Oetavia anunţă mereu, în dreapta şi-n stînga, la cunoscuţi mai vechi sau la proaspăt cunoscuţi, iminenţa unei violente schimbări : „Vin americanii peste trei luni !"

— ,,Ştii", caută să mă lămurească popa Vasile, „scumpa mea nevastă ave multe mari calităţi şi vreo două cusururi pe aceeaşi măsură. întîiul ei cusur : se ambalează repede de orice străin ce-i intră în casa, cu condiţia să fi trecut, teafăr peste pubertate, şi-n fiecare ea vrea să dibuiască un strop de sfinţenie," de eroism sau barem de geniu. Pe cît de repede se ambalează, pe atît de grabnic se plictiseşte, pentru ca în cele din urmă să dea, pe rînd, cu toţii, do pereţi ! Al doilea cusur : Octavia are o foarte naivă încredere în toţi oamenii ce-i întîlneşte. într-atît că le destăinuieşte tot ce-i trece prin

229

cap, şi mai ales secrete intime. Ea s-ar îmbolnăvi, dacă, prin vreo constrîngere, ar fi adusă în situaţia de a păstra pentru sine vreun secret".

— „Să -nu crezi o iotă din palavrele lui Vasile ! S-a scrintit la cap de cînd cu brodul şi cu cîrciumile !" ridică Octavia cuvînt, cam enervată şi nestăpînită.

O asigur pe Octavia, zîmbind cavalereşte, că pînă la proba contrarie, n-am să cred nimic din cele spuse de popa Vasile despre ea : „Dar vezi, aşa se bîrfesc soţii — între şase ochi". De altfel, tot cu neîncredere, resping acuza popii Vasile cu privire la comportarea Octavief faţă de străinii trecuţi teferi dincolo de pubertate : „Eu am cunos­cut-o pe Octavia mai acum vreo şase ani, şi văd că încă nu a dat cu mine de pereţi".

„Mai este vreme şi de asta !" face popa. Cuvîntul său cade ca morala în fabulă.

„Ştiţi ce ? Haideţi să vorbim despre altceva ! Sau mai bine arătaţi-mi", stărui eu, „aşezarea. Să ieşim, să ne plimbăm pe lîngă apă. Mai am timp, cam o jumătate de oră".

Ieşirăm din casă pînă la apă. In apropierea casei erau nişte construcţii de întrebuinţare gospodărească, aseme­nea unor barăci, un şopron mare de lemn şi un mic grajd de aşijderea în lemn. Aş fi voit să trec cel puţin prin grajd pentru plăcerea de a vedea acolo vreun viţel sau mînz. Dar Octavia mă dezamăgeşte : „N-avem încă nici un cap de dobitoc la iesle". Pentru mînz, făptură preferată a imaginaţiei mele, denumirea de „dobitoc" mi se păru cam tare.

„Încă nu ne-am putut gospodări, cum avem de gînd de-aci încolo", mă lămureşte popa, „avem recolte bugăt şi fîn ca să ţinem cîteva vite, dar de vite trebuie încă să ne cam lipsim. Poate că nu te aşteptai să găseşti aseme­nea nevoiaşi. Dar ce ştii, poate şi-a face cineva pomană cu noi !" w .

„Taci din gură, pomanagiule", îl repede Octavia, ca să ne îndemne apoi : „Să mergem pînă la viitoarea unde ai pus pleaşca de somni. Poate s-a fi prins ceva !"

Octavia o ia înainte pe o potecă, tot pe lîngă Mureş. Noi după ea. Purta o fustă cam scurtă şi îngustă, ce mereu se străduia parcă să i se ridice pînă peste rotule, dezvelind nişte pulpe plinuţe şi depresiunea senzuală de la subsuoara genunchilor. In ciorapii negri, străvezii,

230

tpulpele păreau nişte somni. Linia coapselor joacă atrăgă­toare subt veşmînt. Cum femeia merge înaintea mea, ochii fcîhgîie fără voie formele. Trecem pe subt arini şi sălcii, §e»şi prelungesc în apă fiinţa : roşii ca sîngele sînt radă-jpnile arinilor fin ramificate în firicele ca picioruşele toiriapodelor, gălbui sînt rădăcinile sălciilor, ca-de ceară. ţrvniea îmi arde, căci m-a pîrjolit soarele, cînd am venit spre aşezare. Miroase a mugur proaspăt şi a apă nămo-[oasă de rîu. Desprimăvărarea clocotitoare se. linişteşte, parcă, în timp ce soarele înclină spre asfinţit.

„Şi dacă vine cineva la brod 7" mă nedumiresc eu, aşa numai ca să spun ceva.

„La ora asta s-a cam terminat cu trecătorii, şi cine vine, să mai aştepte !" răspunde popa. îngrijorarea mea era de formă. Voiam să arunc o vorbă ca să-mi acopăr interesul ocular, cu care urmăream mersul Octaviei şi tălpile ei, ce se cufundau uşor în nămolul nisipos de pe potecă.

„De altfel nu ne depărtăm prea mult. Uite că se şi vede viitoarea, unde am pus reţeaua". Cu aceste cuvinte popa Vasile sare şi ne-o ia înainte. Astfel cel puţin cîteva clipe voi putea urmări nestingherit de vigilenţa popii mersul Octaviei. Ea nu pare a se simţi tocmai atît de strînsă, precum este, de privirile omului ce calcă pe urmele ei.

. Apa Mureşului era ca sufletul meu : relativ curată deasupra, dar purtînd nămol în adînc. Ah, da ! Apă" curată n-are Muneşul niciodată, nici chiar în zilele *cele mai senine, căci albia e nămoloasă, iar cerul se amestecă în oglinda apei mereu cu mîlul ridicat de vîrtejuri.

Ajungem la viitoarea unde apa zăgăzuită de cobile şi de un dig scurt de pietre se întoarce în sine ca şarpele ce s-ar muşca singur de coadă. Digurile acestea sunt făcute ca să împiedice măcinarea cîmpului.

■ „Somnii stau pe fundul apei, sînt peşti de nămol, porcii Mureşului, care mănîncă de toate", îndrugă popa, pregătindu-se să scoată pleaşca din fundul apei. Pînă la faţa apei popa ridică plasa încetişor, apoi o smulge din vîrtejuri, brusc. S-a prins într-adevăr un somn destul «le mare. Somnul se zbate în plasă, ce-şi închide gura pe oscat. Popa îşi alege prada din reţea. Cu un briceag el spintecă somnul şi-l curăţă de măruntaie. Operaţia se face cu îndemînare de pescar încercat.

231

r.

Ne întoarcem. Pe poteca Octavia, după ce-şi înmoaie

nările într-un mic vad de apă, culege urzici, din,cale.

„Sâ duci acasă o bucată de somn, învălită în urzici", !tfri spune ea. îmi anii ai-se din bopilărifi că înmuierea nărilor li? apă c necesari ca eă eviţi urzicarca. Ajunşi iarăşi kt „han", Octavia poMveşţe somnul pe marginea vetrei ,şî-l taie cu o barda, în bucăţi masive. Carnea are nuunte'de roz. Gospodinrt-poctu învăleşte în urzici bucata cea mai îmbietoare şi o vira într-o traistă.

„Carne de trandafir", remarc eu, „sunt ani, de .când n-am mai mîncat somn. Ce surpriză o să aibă Dora şi Ioana !"

„Surpriza le-o poţi face mai des, dacă mai dai pe-aici", îmi Vice Octavia, rostindu-.şi invitaţia pe-un ton ce nu trădează nimic din dorinţa ci de a mă revedea cît mai curÎRcI.

„Ce vorbă !", răspund. ,,Dacă mai dai pe-aici... Dar am să vin foarte des ! Dacă nu penti'U altceva, atunci pentru somni !"

„Ei da, desigur", glumeşte ea. „pentru somni !"

N-avca Octavia de unde să ştie la ce toă gîndeam subliniind cuvintele ,,dacă nu pentru alt, atunci pentru somni". Ea a simţit desigur că vorbesc aluziv, dar nu a prixis sensul. Fiind însă de faţă şi popa Vasile, nici eu nu puteam să fiu mai explicit. Aluzia mea la pulpele ei rămînea suspendată în gol.