*• Biblioteca Centrală Universitară "Lucian Blaga" Secţia de împrumut U/bia luntrea lui caron roman ediţie

1

Aceasta este marca metamorfoză, în cursul căreia omida lumii se transformă în fluturele divin. Cu ce altceva mai măreţ şi mai frumos s-ar umple pînă la saturat ie Timpul nesf îrşit ?

Marele Orb

Un alt sistem de gîndire metafizică ar fi fost poate caşul să se ivească pe la Sibiu din mintea vreunui disci­pol al lui Gheorghe Lazâr, marele dascăl care a adus de la Viena multe învăţături „filozoficeşti". Un atare sistem ni-l putem imagina, pornind atît din gîndirea ţărănească, cît şi din sugestii apusene.

Intr-o legendă caro circulă, în felurite variante, în diverse regiuni ale ţării, ni se spun următoarele : „Cică la început, cînd a făcut Dumnezeu cerul şi pămîntul, s-a brodit de a făcut pămîntul mai mare decît cerul şi nu încăpea pămîntul subt cortul cerului, nu se mai vedea nici soarele, nici picătură de ploaie sau fulg de zăpadă. Ce să facă Dumnezeu ca să dreagă lucrurile ? Să ceară sfat la arici. Cheamă pe albină şi o trimite la arici. Al­bina se duce şi-i spune ; «Uite, nene arici — cum o fi 2is ca pe-acolo — m-a trimis Dumnezeu să te întreb cum ar putea să bage tot pâmîntul subt cer ?**. «Şi toc­mai la mine te-a trimis, la un ghemuit ca mine ? Da ce ştiu eu, zice ariciul cu supărare. Du-te de-i spune că nu mă pricep eu la de-al de astea !» Albina plecă, dar în loc să iasă pe uşă, se aşeză pe clanţa uşii, iar ariciul crezând c-a rămas singur începu a dondăni : «Hm, el, Dumnezeu, după co şi-a bătut joc de mine şi m-a făcut aşa de ghemuit şi de urît, acum ar pofti să~l învăţ cum să micşoreze pămîntul. De ce nu mi-a dat putere multă să strîng pămîntul în labe pînă s-o încreţi, să se facă munţi şi văi, să vezi atunci cum încape !«• Sbrrr ! atunci şi hoţoaica de albină de pe clanţa uşii şi fuga cu vestea la D-zeu. Astfel făcu Dumnezeu munţii şi văile".

Legenda despre arici că animal al iscusinţei, circulă în multe variante, din Bucovina, prin Ardeal, pînă în Muntenia. Putem desprinde vreun sens mai adînc, ascuns subt învelişul naiv al legendei ? Nimic mai simplu. Se întreţes în legendă o seamă de înţelesuri. Ni se spun-mac întîi că lucrurile lumii nu 3aioăt,14cule^toate m±x

484 ""*

actul xceatta;.iîiliial- Intîiul rezultat ai genezei se bănu-• a fi fost o mare dizannonic, o asimetrie între cer fifei pămînt, care a trebuit să fie înlăturată printr-un act Epigon etic. Unele fapte (munţii, văile) sunt creaţiuni de circumstanţă, de impas, simple mijloace de a înlătura un neajuns primar prea tîrziu remarcat în zidirea lumii. Cert, cosmogonia biblică e, chiar şi numai prin ateste cîteva amănunte, hotărît depăşită şi modificată. Din ie gendă se mai desprinde sensul, destul de reconfortant pen tru slăbiciunea umană, că nici D-zeu n-a izbutit, < Epapul locului, şi printr-un singur act, să făurească o Ibperă de desăvîrşită armonie. Dimpotrivă, alcătui ■suferea de-o meteahnă, jalnică oricum. Dar legenda ni • ■puprinclo şi un alt sens latent, mult mai grav, şi cwe Contrazice temeinic dogma despre atotputernicia şi aU.i~ Rtiinţa lui Dumnezeu. D-zeu n-a fost în stare să îndrept-■ Kjngur ceea ce ratase. A avut, zice-se, nevoie de-un sfet-ihic cosmogonic. Că acest sfetnic s-a nimerit să aibă o

g

pţ atît de insignifiantă, nu trebuie să ne tulbure. Sîîntul Duh s-a mai întrupat el şi în alte făpturi insig-nii'iante.-Legenda adînceşte deci în chip neaşteptat pers-fpectiva genezei biblice, prin aceea că imaginează ca prim rei'ultat al genezei o imensă discrepanţă cosmică, care cerea neapărat şi de urgenţă un al doilea act, de îndrep­tare, de desăvîrşire. Paralel cu această adîncire a perspec­tivei, constatăm în termenii legendei şi o surprinzătoare umanizare a Creatorului, care nu este privit ca' atoate- ştiutor.

Originalitatea unui popor nu se manifestă numai în

'. creaţiile ce-i aparţin exclusiv, ci şi în modul cum asiim-

Ilează motivele de largă circulaţie. Fenomenul asimilării

Idevine din cale afară interesant şi concludent, mai ales

icînd temele şi motivele se prezintă spiritului unui popor

. cu prestigiul intangibilităţii, cu aura lucrului supus unui

regim special de protecţie. In cazul legendelor, cum este

cea povestită, motivele sunt sacrale, canonice. Cît de

neconformist este în stare, totuşi, spiritul unui popor să

trateze şi să modifice asemenea motive !

Dar să ne întoarcem la discipolul imaginai¹ al lui Gheorghe Lazăr. Intrigat de spontaneitatea naivă a legen­delor, n-ar fi pulut el să gîndeascâ mai departe ? Experi-lenţii vieţii, observaţia de toate zilele, rezultatele gîndirii filozofico şi ştiinţifice, l-ar fi putut îndruma spre o meta-

485

J

ferică mai amplă, mai puţin naiva, mai raţionalist susţi­nută, dai- tot atît de neconformistă în raport cu dogmel< , ortodoxiei, cum este concepţia pe care putea s-o des prindă de subt învelişul legendelor.

Să admitem, şi-ar fi putut spune el, că în lume Iu creată un spirit divin, ca sufletul într-un corp. Să conec dtzn că un asemenea spirit este din cale afară de puternic ţ-i de multe ştiutor. Experienţa de toate zilele, gîndireâ filozofică şi ştiinţifică ne fac să vedem în alcătuirea lu­mii, în finalităţile proprii vieţii de pe pămînt, adese; multa raţiune şi multă noimă. Dar aceeaşi experienţă şi pnriire ne aduc în situaţia de a descoperi cîleodată şi jitîtea neajunsuri, grave greşeli de alcătuire, ba atîte;> întocmiri absurde, aiîta contra-sens încît anevoie i-air mai puiea atribui unui Spirit al lumii „atotputernicie" şi „atotştiinţă".

Discipolul imaginar al lui Cheorghe Lazăr ar fi putut tă afle cîte ceva sau chiar mai multe despre viaţa fosilă din alte ere geologice. în jurul acestor descoperiri el ai fi putut să speculeze foarte liber şi cu totul aperte. Daci: wr fi privit evoluţia biologică de pe planeta noastră, i-ar fi fost cu neputinţă sâ treacă cu vederea formele de viaţă eare din cînd în cînd par a eşua. Dacă un principiu divii lucrează în producerea acestor forme, se pare că adese. însuşi principiul „tatonează" în căutarea unor soluţii pe care nu le găseşte. S-ar spune să Spiritul Lumii st căzneşte, se frămîntă, încearcă, îşi părăseşte proiectele înaintează treptat,, dibuind de multe ori ca un orb, care dispune de unele elemente de orientare, dar care e lipsit vederea clară, solară. In comparaţie cu Spiritul dîvir:. B animă şi organizează pe dinăuntru lumea, noi oame-suntem desigur foarte neputincioşi. Este însă de bănuit in noi s-a aprins o anume „inteligenţă", de larg ori-*t, care sondează tainele existenţei într-un alt chip fiecît o face Marele Spirit, şi într-un mod ce ar putea sâ fike de folos acestui Mare Spirit. Inteligenţa ar putea să ne aducă pe noi, oamenii, în situaţia de a vedea uneori absurdul, contra-sensul, care se furişează în atîtea alea tuîri ale lumii. Nu înseamnă aceasta că noi, bietele crea­turi, am putea să fim uneori de ajutor Spiritului cosmic '.' Poate că Dumnezeu este Marele Orb, care aşteaptă ce mn, fiii săi, să-l ducem de mînă, întrucât noi avem vede­rea solară, pe care el h-o are. Marele Orb are desigur i

486

puternicie şi o ştiinţa, cu care ne întrece nemăsurat.

Aceasta nu~l va împiedica pe om să fie înzestrat cu sira-Mx\ văzului solar, care lipseşte Marelui Orb. Nu s-ar putini pjtîmpla ca Spiritul Lumii să aibă în anume împrejurări ■tevoie de noi oamenii ca de nişte sfetnici cosmogonici, num Dumnezeu cel din legendă a avut nevoie la facerea fţnunţilor şi văilor de sfatul ariciului ?

într-una din duminicile închinate Metafizicei, Leon^e pretindea cu un surîs, după cum mă lămureşte Ana, că H fi găsit pe undeva manuscrisele unui gînditor român Bare, mai în vîrstă decît el, ar fi lăsat în urma sa un sls-Hem filozofic, amplu şi închegat, care a rămas necunoscut. Eînditorul a evitat să-şi dea la iveală operele, deoarece fceilo sale luau în răspăr spiritul pozitivist al epocii. Eonccpţia este clădită în jurul ideii despre „materia ■agieă".

Materia magică

Gînditorul, ale cărui manuscrise nu s-au tipărit, aduce Hn filozofia timpului un concept nou, acela despre „malor pria magică". „Materia magică" este înţeleasă ca factor Epsenţial de relaţie între materie şi spirit. Căci acestea

it stihurile de bază pe care gînditorul nostru le admită in zidirea lumii : materia şi spiritul. Pentru a "explica

aţiile şi colaborarea dintre aceste substanţe metafizice ■Hnditorul român mai admite însă şi un al treilea ele-Enent : „materia magică". Materia magică ! Iată ideile p şi le-a format gîndilorul nostru despre acest subiect, (Preocupările sale în jurul acestui subiect au început încă Rin timpul studiilor universitare, pe care el şi le-a făcut Ba străinătate, în cursul primului război mondial. In capi-■Lala unui imperiu pe cale de a se destrăma studentul a Wuns, ca din întîmplare, să ia contact cu unele cercuri (Spiritiste, în ciuda aversiunii ce-o nutrea faţă de „spiri-

n" s-a făcut că studentul a asistat de cîteva ori la •şedinţe cu un personaj mediumal austriac, în jurul căruia,

e stupoarea tînărului nostru, se produceau, în riguros

itrolate condiţii, o seamă de -fenomene oculte. Şedin­ţele, zise „spiritiste*, aveau loc în locuinţa unui profe­sor univers&ar, satr-o cameră, ce putea să fia cercetată,

487

J

«laminată, şi iscodită prin loate ungherele, cu orie? mijloace de investigaţie spre a asigura asistenţa că nici o înşelăciune nu intervine, voit sau nevoit, în producerea ..fenomenelor". Tînărul român avea o gîndire trecută prin toate rigorile criticismului. El mărturiseşte făţiş că are aderenţe numai la filozofii cari ţin seama de rezul­tatele ştiinţelor exacte, clădite pe principii galileo-newto-n.iene. în cadrul şedinţelor „spiritiste" tînărul s-a putut convinge, în condiţii de experimentare dintre cele mai sever controlate, că în jurul personajului mediumal, car* rădea în transă, se produceau printre altele şi anume feno­mene de levitaţie anevoie de pus în vreun acord raţiona! cu legile galileo-newtoniene ale materiei. Tînărul român vedea astfel o măsuţă, deplasîndu-se, cu un pocnet, vreo 30 cm, fără de a fi atinsă de cineva dintre cei prezenţi. Unii dintre aceştia erau de părere că măsuţa a fost deplasată de-un „spirit", care s-ar fi manifestînd prm personajul mediumal (acest „medium" însuşi pretindea în stare de transă că ar „lucra" într-adevăr cu ajutorul unui spirit). Alţii dintre cei prezenţi pretindeau că măsuţa ar fi pusă în mişcare printr-un mijloc subsanţial, anormal, ce ar emana chiar din personajul mediumal. Fenomenul consistând în deplasarea măsuţei, fără vreo atingere accesi­bilă observaţiei obişnuite, dar şi atîtea alte fenomene, desigur şi mai misterioase, ar fi produse, în stare de transă, chiar din pai'tea mediumului şi cîtuşi de puţin din partea unui pretins „spirit", care s-ar manifesta prin personajul mediumal.

Teoria şi consideraţiile filozofului român cu privire la „materia magică" pornesc de la asemenea observaţii şi păreri. Obiectele materiale din jurul personajului mediu­mal ar fi puse în mişcare din partea mediumului însuşi, nu prin organele sale anatomice, ci prin organe formate ad-hoc din „materia magică", adică dintr-o materie ce ar lua forma ghidului. Mîni, braţe, picioare, beţe, funii şi alte lucruri, s-ar putea forma, invizibile sau chiar vizibile în anume condiţii, din „materia magică", pe care persona­jul sau subiectul mediumal o are la ~ dispoziţie în chiar corpul său. O asemenea ipotetică materie magică, ce stă la dispoziţia subiectului mediumal, rămîne desigur, şi încă pentru mult timp, o realitate misterioasă, dar mai puţin misterioasă şi mai compatibilă cu legile galileo-newioniene, decît ar fi acţiunea unor „spirite", ce ar

483

interveni din împărăţia morţilor. Anume înclinări scien­tiste îl îndrumau pe gînditorul nostru spse alcătuirea tainei ample teorii cu privire la „materia magică", căci foimple păreri că ar exista o substanţă ideoplastică la Kispoziţia subiectelor mediumale fuseseră puse în circu-Haţîe încă mai înainte ca filozoful român să-şi dezvolte [într-o amplă concepţie metafizică o asemenea presupunere. Din capul locului gînditorul nostru şi-a spus că o j asemenea „materie magică", dacă există, n-ar puîea să fie o realitate excepţională, în funcţie doar de cutare sau Bjutare personaj mediumal. Materia magică trebuie să fie |0 realitate generală, un constituent al vieţii îndeobşte. Ipoteza despre o „materie magică" nu poate să rămînâ li> ipoteză pentru explicarea unor fenomene „anormale", ■şum ar fi ridicarea la distanţă a unor obiecte materiale. Ipoteza despre „materia magică" trebuie să devină o ■eorie de mare amploare, destinată să dea complicaţii pi cu privire la fenomene „normale" — şi anume cu Rrivire la nenumărate fenomene, cari din păcate au înce­tat să fie pentru noi nişte „probleme". Atari fenomene tormale au încetat să fie „probleme", nu fiindcă ni le-am putea explica, ci fiindcă ne-am obişnuit cu ele. Zeci de ani gînditorul român a fost preocupat de posibilităţile de . dezvoltare şi de amplificare a teoriei sale cu privire la fcmateria magică", şi anume chiar în domenii pe cari ■e privim drept „normale", şi nu „oculte". Astfel o reimplă ipoteză, prilejuită de observaţia unor anume feno-fmene oculte, începe să se amplifice, să se adîncească, să fee articuleze, ca să devină o teorie metafizică cu privire Ha nenumărate fenomene, pe cari le socotim ..normale", pi cari ca atare au încetat să ne mai preocupe.

Problema eternă, mereu reluată, a relaţiilor dintre ■spirit" şi „materie" se deschide încă o dată în faţa Roastră. Gînditorul român a studiat-o pe larg, pe mii de ■fâgini; atît în legătură cu fenomenele „normale", cît şi In legătură cu fenomenele „anormale." Ce legătură este Bi poate să fie între conştiinţă şi corp, între suflet şi Kziologie, între spirit şi materie ? Sunt aspectul conştient ■i aspectul corporal al unităţii noastre organice vitale Rumai două feţe diferite ale uneia şi aceleiaşi realităţi ? mJn Spinoza a prezentat în „Etica" sa „gîndixea" şi fcmateria" ca două atribute permanente ale uneia şi pceleiaşi substanţe. Substanţa privită pe dinăuntru ax fi

489

sHre (conştiinţă) ; aceeaşi substanţă privită pe dinafară

B materie. Dificultăţile acestei metafizici încep chiar de la vocabula „a privi". Căci cina „priveşte" substanţa, dnd pe dinăuntru, cînd pe dinafară ? După chiar pre­misele spinoziene, în afară de substanţă, n-ar putea să existe un subiect care „priveşte". — Dar metafizicii lui Spinoza i se mai pot opune şi alte obiecţiuni. Sunt sufi­ciente indicii obiective că în univers conştiinţa nu are aceeaşi întindere şi frecvenţă ca şi materia. S3 pot cita pe urmă argumente ce pledează categoric împotriva unei identităţi de substanţă a materiei şi a spiritului. Gînditortd nostru s-a însărcinat să adune din cărţile alto; gînditori toate aceste argumente, sporindu-le numărul şi cu unele foarte personale.

E.^y.mîne alunei în picioare părerea că spiritul şi materin coexistă ca două realităţi separate, cari stau totuşi în relaţie una cu cealaltă, după cum ne-o dovedeşte viaţii personală capabilă de acte corporale la comanda conştiin­ţei. Dar cum e posibilă o asemenea relaţie ?

Cineva Jşi propune să aştearnă pe hîrtie un gînd Şi istă că mîna lui încape să scrie. Cum este posibilă această relaţie între fertotnentă psihic şi fenomenul corpo­ral ? Examinînd mai da aproape fenomenele psihice, prin Introspecţie, şi pe alte căi, descoperim că ele sunt cu toiul altfel decît cele corporale. Fenomene psihice, cum ar fi de pildă cele ale asociaţiei ideilor (potrivit cunoscute­lor legi psihologice, a analogiei, â contiguităţii, a contrastu-kd) nu pot să fie coordonate în nici un chip unor feno­mene material-corporale, cari îşi au şi ele legile lor, de-o cauzalitate ce nu seamănă în nici un fel cu cauzalitatea psihică. Psihicul şi Fizicul sunt incomensurabile. Ele sunt realităţi cari pot să coexiste. Influenţa lor însă, a uneia asupra celeilalte, deschide un mare semn de între bare. Relaţia se constată, evident,, cu creionul în mînă. Totuşi problema rămîne în picipare : cum se realizează o asemenea relaţie ?

Problema este desigur de natură metafizică, şi c atare ea va fi mereu reluată din partea gînditorilor. Au fost în trecut unii metafizicieni cari, încercînd să pătrundă în natura relaţiei dintre spirit, şi materie, s-au văzut si să capituleze, afirmînd că o relaţie între factori atît de incomensurabili ar fi posibilă numai ca miracol divin.

490

Gînditorul nostru desfăşoară o noua teorie pe marginea ituaţiei. El intercalează între conştiinţă şi corp un al reilea termen. Considerînd psihicul drept substanţă sau Brept manifestare a unei substanţe sui generis, oonsido-■fnd fizicul de asemenea ca o substanţă, ce n-ar avea nici B asemănare cu întîia, cum s-ar putea totuşi imagina eă ne produc relaţiile, evident, constatate, între ele ? Relaţiile mcestea s-ar lămuri poate mai uşor admiţînd existenţa tapei a treia substanţe, care prin natura sa participă atît la însuşiri psihicej cft şi la unele însuşiri fizice. Drept o ■temenea substanţă mixtă am putea să ne închipuim &Batcria magică. Materia magică s-ar comporta, subt-unele pin aspectele ei, într-un fel psihic, trădînd o anume itenţionalitate ; subt alte aspecte, ea s-ar comporta însă materia, cu care ar avea comun în primul rînd extensiu-;a, posibilitatea de a lua forme spaţiale. Să dezvoltăm teoria, aplidnd-o în cadrul problemelor ni se îmbie. S-a emis ipoteza că subiectul mediumal ar ţj nevoie de-o „materie" cu ajutorul căreia se produc ■Imulacre de organe necesare- spre a pune în mişcare o feasă ia distanţă. Gînditorul nostru e de părere că de-o Bfctare „materie magică" ar avea nevoie nu numai subiectul Kiediumal „anormal'¹ spre a-şi produce fenomenele, ci şi price subiect „normal", pentru toate actele sale, în care ■psihicul şi fizicul sunt deopotrivă factori implicaţi subt E» formă sau alta. Dacă subiectul mediumal are nevoie de Inaterie magică spre a pune în mişcare o măsuţă îa Mistanţă, e foarte probabil că orice subiect normal are şi ml nevoie de materie magică spre a-şi pune în mişcare ■propriul său braţ. în conştiinţa mea se iveşte intenţia de fir-mi mişca mîna. Cum se va realiza fizic acest act gvndit ■are în sine şi prin sine nu se vede ce priză ar putea avea ■supra corpului meu (intre psihic şi fizic neexistînd nici ■n fel de asemănare) ? Eu îmi mişc probabil propria-mi ■jiîoă la fel cum subiectul mediumal mişcă masa la dte-iţă ; cu ajutorul „materiei magice", factor intermediar psihic şi fizic, în toate fenomenele ce se produc cele două planuri. Deosebirea între mine, subiect nor­ii şi subiectul mediumal anormal este numai aceea că ibiectul anormal dispune de „materia magică" din sine dincolo de limitele în care eu dispun de materia magică mine. Explicaţia unuia dintre fenomenele „oculte", lormale, ce se produc atît de frecvent în cabinetele

491

,,spiritiste", devine în teoria filozofului nostru un mod do explicaţie a tuturor fenomenelor normale, cari implică o relaţie psihieă-fizică. Potrivit acestei teorii nici un feno­men normal, în care joacă psihicul şi fizicul, nu s-ar petrece fără de intermediul celei de a treia substanţe, care este „materia magică". Materia magică ar interveni, cu aiie cuvinte, în cele mai normale fenomene psihice, m orice fenomen psihic despre care se presupune că ar avea şi o condiţionare fizică : în fenomenul percepţiei, al memoriei, al asociaţiei ideilor, şi aşa mai departe, adică în toate fenomenele despra care ne vorbeşte orice manual de psihologie. Cu ajutorul cărui factor imaginea fizică .i unul obiect, ce se produce în organul de receptare senzi­tivă, se transformă în imagine psihică ? Cu ajutorul materiei magice, care face legătura între fizic şi psihic chiar prin natura ei mixtă. Ce factor intervine să trans­forme în „amintiri" semnele întipărite fizic în celule!* cerebrala ? Factorul acesta poate fi materia magică. Datorită cărui factor ideile noastre se asociază potrivi! analogiei, contiguităţii, contrastului dintre ele, cînd „semnele" lor întipărite în creier nu pot să stea, ele între ele, în relaţie de analogie, de contiguitate şi df contrast ? Ce factor excită la actualizare psihică „semnele'" fizico întipărite în creier ? Materia magică singură poate să prilej uiască în lumea fizică o ordine de natură ana­logică sau de contrast. Cu ajutorul materiei magice spiritul trezeşte şi asociază ideile într-o ordine cu totul cita, decît este aceea la care ne putem aştepta ţinînd seama de natura fizică a substratului cerebral al ideilor.

Teoria cu privire la materia magică este susceptibilii de amplificări. Toate fenomenele psihice, cu care o coordo­nare faţă de fenomene fizice este atestată, au drept complice „materia magică". Să ne gîndim bunăoară la un fenomen, cum este „uitarea finalistă". Se crede că orice subiect uman ar fi purtătorul unei memorii oarecum „absolute", în care se înregistrează toate experienţele şi trăirile. O asemenea memorie ar fi însă pentru orice subiect uman un balast insuportabil. Ea ar zădărnici viaţa „în clipa de faţă" ; trecutul memorial ar copleşi mereu „prezentul". Pentru corectarea unei atari situaţii intră în joc, în permanenţă, o „uitare" plină de secrek noime, datorită căreia memoria manifestă anume reducţii Memoria se reduce mereu la ceea ce trebuie să fie c

492

nu ne copleşească. Şi, totuşi, se pare că uitarea aceasta finalistă" nu este o adevărată „uitare". Ea este o uitare Teoria aceasta, despre rolul intermediar al materiei taagice în relaţiile dintre spirit şi materie, propune în fond • lămurire metafizică a uneia dintre cele mai dificile probleme, pe care gîndirea omenească şi-a pus-o în ultimele veacuri. Gînditorul nostru şi-a dat seama că pentru a stabili substratul şi condiţiile unor fenomen*:; Rrmale este adesea indicat să porneşti de la cele anor­male. Perspectiva deschisă de gînditorul român asupra «Gestei probleme metafizice nu este monistă ca la Spinoza, nici dualista ca la Descartes, ci trialistă. Teoria gînditoru-lui nostru porneşte, şi ea, de la fenomene anormale (oculte), ca să devină în cele din urmă o teorie generală cu ■ivire la toate fenomenele normale, în care poate fi vorba despre o relaţie între spirit şi materie.

Teoria, o dată închegată şi articulată, răînîne jsă fie japlieată, extinsă şi asupra unor fenomene de altă natură, precum ar ,fi bunăoară cele fundamentale ale biologiei. Şiologia, cu mijloacele pe care experienţa le pune la dispoziţie, n-a putut pînă în momentul de faţă să dea un fcăspuns satisfăcător la o întrebare palpitantă, cum este Reasta : Cum se produc speciile ? Nici lamarckismul, ■ici darwinismul nu oferă soluţii mulţumitoare. Ideea tiare a evoluţiei oferă o perspectivă, dar nu o explicaţie. Şi ftunri problema se pare că ne-ar îndruma spre o rezolvare-»e plan metafizic. — Oare în producerea de noi specii, iiroces ce are loc în desfăşurarea vieţii pe pămînt, nu îucreară, în chip hotăritor, şi un fel de „raţiune" a vieţii ? bacă ar fi aşa. s-ar putea bănui că o atare „raţiune" ar putea cu ajutorul „materiei magice" să remanieze, să ■structureze, să reformeze plasma germinativă a unei ■pecii biologice în sensul producerii unei noi specii,

N-am trecut în revistă de«:ît vreo cîteva din aplicaţiile posibile ale teorfci eu privire la materia magică. Şi jr, această enumerare interesează în primul rînd aplicaţiile asupra unor fenomene „normale". Dar teoria odată formn-Jată, poate fi din nou treciită în domenii ..anormale".

Iii domeniul „ocultului"' se deschide un vast cîmp dp aplicare a acestei teorii ; în a-tipic, în excepţional, C ■> d:scă materia magică este idcoplastieă, dacă ea po;;U forrtia ghidului, dacă prin intermediu! ei „kieoa" s< poate ..întrupa'" într-un î&l, atunci s-ar putea presup'.i: . atsriâ magică poate îmbrăca cele mai felurite forr,..■■ buh subiect mediumal ar putea să-şi creeze, c >rul ei, nu numai simulacre de mîini, sau de picioar. Limai simulacre do „făpturi" (fenomenul de materiali a unor fantome), ci şi mijloace de felul uneltele/ •aratelor, după chipul şi asemănarea celor tehnic. • \ ; oculte antene de receptare pe mari distant jnde"' emamnd din creierul uman. Un bun sufaie* i ar putea crea „orcane" anormale, de sesizar, i toiul în afară de „normal", a unor lucvui ă un fel de văz, pentru a ghiei sau , i unor obiecte închise în încăperi cu peren

i, în perspectiva deschisă prin teoria despi. magică", atîtea întîmplări şi fapte oculte, atestaţi litrii de necontestat, din viaţa vrăjitoarelor sau . sfinţilor, ar permite să fie apropiate înţelegerii, fntr-asemonea perspectivă sfîntul Serafim de Saratov, car' a fost adesea văzut umblînd la oareşicare înălţime dea siî[u-a pămîntului, ilustrează un fapt de domeniul reali taţilor posibile. Nu umbla sfîntul pe-un fel de cataligi d« „materie magică" ?

Nu încape îndoială că prin admiterea ipotetică „materiei magice", ar intra în realitatea cosmieă un fe do elemente de basm. în basme, „magicul" e atotputerni. şi fără limite.-Ar rămîne de acum ca o sarcină a ştiinţe_; viitoare să cerceteze care sunt limitele şi care este potenţia Iul formativ al „materiei magice".

Într-o perioadă de pozitivism intolerant, gînditoru român a îmbrăţişat probleme nespus de dificile şi di delicate. El a făcut-o în spirit imaginativ, dar şi efitk în acelaşi timp. Faţă de anume fenomene „oculte*, d-. cabinet, în producerea cărora aşa de uşor poate să inter

494

rină escrocheria, gînditorul nostru şi-a păstrat pozitivis-fiul criticist : el a refuzat de la început orice credit ipo-Kei spiritiste.. Gînditorul român a transpus problema, B multă îndrăzneală-, din empirie în metafizic, câutînd ri dea o amploare, pe care ea n-o avusese mai înainte, oblema a fost mutată din domeniul oarecum meschin ■ ocultului pe un înalt podiş metafizic. Şi teoria a crescut, ţ luat proporţii, vizînd îndeosebi marea, permanenta j?ro-Bmă a relaţiilor dintre spirit şi materie. •

| Dacă se va dovedi că „materia magică" este o realitate, «unei noi şi grele sarcini se vor pune ştiinţei. Ştiinţa :ine va trebui să cerceteze, în condiţii de supremă Bsiditate, în ce măsură realitatea cosmică participă ^a tfructuri de basm.