*• Biblioteca Centrală Universitară "Lucian Blaga" Secţia de împrumut U/bia luntrea lui caron roman ediţie



Yüklə 2,26 Mb.
səhifə37/38
tarix27.10.2017
ölçüsü2,26 Mb.
#15682
1   ...   30   31   32   33   34   35   36   37   38

XX

| Soarele stă în cumpănă cu noaptea. Lumina e măsu-fotă Ia egalitate cu întunericul. Eu şi Ana alegem o zi, ca să pornim într-o excursie mai depărtată prin văile «in ţinutul de aur al Munţilor Apuseni. Purcedem la drum toarte de dimineaţă, cu un trenuţ alcătuit din vagonete şi o locomotivă la fel de liliputane. Linia duce de la Bălgrad 'a Elatna. Trenuţul are o poreclă cunoscută de toată^, lumea : Mocăniţa. Ş\ este utilizat de mocănimea din regiune, mai ptrtos în zilele cînd la Alba este zi de iarmaroc. Ziua se ■nuntă excepţional de frumoasă, văratică, deşi este început wfe toamnă. Urcăm într-un vagonet cu simţărnîntul că ■rebuie să facem o concesie, să ne transformăm, de ■raqul proporţiilor, în pitici. Nu avem gînd să călătorim jirea departe. Vom coborî la una din haltele din regiunea Hăclu.roasă, cu văi mai largi. încă nu ştiu unde.

Călători nu prea sunt. Vom ţine deschise micile gea-ri, căci nu ne temem de fumul de la atîtica locomotivă, a a luat într-un rucsac cele trebuincioase unui „piek-k" în plină natură. în gara mică din Alba i-am luat vara din mînă. Acum rucsacul atîmă într-un cui- al mpartimentului, unde eu şi Ana am luat loc unul lîngâ jlălalt. încă nu este cazul să aruncăm privirea pe geam, ci priveliştile îmbietoare încep numai după ce trecem

495
de Mirii-i! Şi de Şard. Trcnuţuî gîfîie intrînd în vale;< Ampoiului. Inccpînd de la podgoriile fabuloase, peisajul, eînd larg, cînd îngust, îşi are surprizele geologice. SţÎBcile do la Ampoiţa, conuri retezate ce ies ca nişte cotonn-«■norme din verdele înălţimilor, ilustrează măcinişul cărui;! munţii aceştia i-au fost supuşi de-a lungul erelor părnnv teşti. Schimbări la faţă după fiece cotitura âje deal şi ■ a,','i de munte. Septemvrie nu are încă pete de toamnă iii: i s'ingerii, nici de aur, ici-eolo doar prin belşugul d< verdeaţă cîte-o frunză stingheră ca de ceară.

Eu şi Ana privim, cînd la stînga, cînd la dreapta, fărî, /■urare. Suntem contaminaţi de calmul dimineţii. Nu schimbăm decît rar cîte-un cuvînt. Ne simţim, faţă în faţă, suflete deschise în răcoarea ceasului. Prin geamul slobozit în teaca lui ne bate seninul cu îniros de apă do munte. Pardesiile, ţinute pe umeri, ne apără de boam Prin porii obrajilor ne pătrunde puritatea de cristal u anotimpului. La fiece haltă ne întrebăm, dai" numai din oi-hi, dacă ar fi cazul să ne dăm jos. Dar nu ne hotărîm speram privelişti tot mai înalte. Din parte-mi aii! şi un motiv tăinuit de a prelungi şederea în vagonetr> Mocăniţei : începuse să lucreze în mine o poezie în legă--titra cu Zodia Cumpenei.

Zodia e ascunsă în dosul luminii. Mi-o aminteşte doa' calendarul şi gîndul. Soarele ne bate dintr-o parte, da-sdhimbăcios, după cum cotim în peisaj. Uneori întrezăriri soarele prin coada de fum gros de la locomotivă, ca un glob roş. Mocanii, cu noi alături, obişnuiţi cu Mocăniţii. păstrează tot timpul feţe foarte serioase, cită vreme pe noi nu ne părăseşte un zîmbet, parcă unul singur lăsat pv două feţe, că în acest vagonet ne împărtăşim din joaca unor copii. Trenul liliputan se opinteşte uneori şi-şi duc-i-numai anevoie povara, ceea ce sporeşte în noi senzaţk; de întoarcere în copilărie, cînd orice joacă are un aer grav.

Trecem de Tăuţi, de Meteş, de Poiana. Venim d( vreo două ceasuri. Ajungem la Prisaca, cătun din car* atîţia mocani s-au mutat în Cîmpul Frumoasei, ca sâ mai umple golurile de despopulare. Oamenii din Cîmpul Fru­moasei pleacă mereu, absorbiţi de fabrici, de mine şi de carte. Cei din Prisaca, mai primitivi, sar ca la o chemare în golul lăsat. Ei se mulţumesc, în goana spre oraşe, cu etapa satului mai evoluat.

496


Ana îmi face semn cu privirea să coborîra, dar eu Ij8au tăgăduitor din cap. Vreau să mai cîştig oleacă de iimp, cam un sfert de ceas, căci poezia începută la Alba p-a închegat şi nu mai are nevoie decît de o singură strofă fepre a se rotunji. Mă aplec uşor spre Ana şi-i şoptesc : |,Dă-mi te rog încă puţin răgaz !'' Ana înţelege despre fee e vorba, surîde, şi-şi întoarce privirba în altă parte. Jjbu aceasta ies din unghiul vederii ei. Ea nu vrea să firtingherească cu nici un gest de nerăbdare rT>dul ce dă |în pîrg.

Ecouri de cimitir, amintirea unui trandafir crescut Jingă o cruce de piatră cu inscripţie cirilică, imagini din Kîmpul Frumoasei, se amestecă cu un anume calm al Sufletului meu, care se simte subt Zodia Cumpenei. Humai calendaristic, fireşte, căci suntem în plină zi, încît ■aţele nu s-ar vedea decît în fundul fîntînilor adînci, Kdînci.

Ajungem la Feneş. Fac un semn Anei că putem coborî. „Cum doreşti", răspunde Ana, ,,oriunde pe-aici e nrumos".

Ne dăm jos. fără deliberări, ca şi cum încă de îa plecare am fi hotărît ca această haltă să ne fie ţinta. Mocăniţa pleacă, scoţînd convulsiv fum gros pe horn, si se pierde, întrezărită, pe subt sălciile şi arinii rîului, tea să dispară apoi după o cotitură în dosul unui deai. Ştim că pe seară, trenuţul, întoreîndu-se, ne va lua din nou, şi ştiu că ne va lua din acelaşi loc. încarc să ghicesc >ucuriile, ce ne vor umple ziua, bucuriile dozate cu eloro-ilă, extazelp cu putinţă, clarvăzătoare, ale creaţiei, dra-fetea ce înteţeşte viaţa pînă Ia gustul desfiinţării şi pînă spaimă. Nimic alt nu este de prevăzut. Este în mine ca aşteptare, de care vibrez reţinut, puternic şi i'ir<\sc. acest suflet se comunică şi făpturii iubite. Do astă dată eu sunt cel care duc rucsacul, dar în \\i)~\. Pornim spre satul răsfirat în gura unei văi i ite^ !, ce de aşijderea este străbătută de-o apă. Păstrăvii vîlceaua aceasta atrag desigur pe toţi pescarii de la iş. Noroc că e zi de lucru, nu duminică. Altfel am întîlni avocatul cutare în cizme de gumă în viitoare pînă îasupra genunchilor, sau pe medicul cutare cu undiţa umăr, sau pe procurorul cutare adunînd lăcuste de >mcalâ. Astăzi e zi de lucru şi nici o primejdie de :îlniri inoportune.

497

Ajungem în sat. Casele sunt resfirate, ca din praştie, pe clinurile văii, învederînd că eîe au fost la început, şi numai după aceea cărările, Cîtc-0 Căsuţă albastră, cu coperiş enorm de paie negre, coapte de fum şi roase cb muşchi secular, ne opreşte luarea aminte.



Căutăm o ieşire laterală din sat pe-o uliţă ce, ureînd. se pierdo în pădure. Poate vom ajunge pînă în vîrfu! dealului. Aşezările omeneşti rămîn în urmă. Drumeagul şerpuitor ne duce departe, în sus. Făgetul se-ndeasă. Şi Cieştecare îşi umple ceasul cu gîndurilc sale. „S-a făcut ?" mă întreabă Ana.

,,S~a făcut", răspund, ghicind numai din zîmberul ei subiectul nespus al rostirii. „Atunci să mi-o spui !"

„Puţintică răbdare, draga mea. Să ne aşezăm undeva. Poezia, cel puţin aceasta, este incompatibilă cu mişcarea. Trebuie să stăm undeva, să ne odihnim puţin, să nu ne mai stingherească bătăile inimii".

„Uite colo, prin desişul pădurii, s-arată un luminiş Nu crezi că ar fi pe-acolo, prin iarba inimii, un loc pentru noi ?" Fără a mai aştepta un răspuns, Ana sare peste pîrîiaşul gureş de lîngă drum. Şi o ia repede, aproape c-un iureş, spre luminişul întrezărit printre frunze de alun Mă ţin după ea. Ajungem în luminiş.- Ne întindem pardesiele, închipuindu-ne c~ar fi nişte tundre de oaineiv de la munte. Luăm loc, la soare. Albastrul cerului e adînt şi curat. în obraji simţim plesnele mici ale pîrjolului solai Totuşi îro i place să-l tăgăduiesc într-un fel :

„Nu soarele arde aşa. Ne arde albastrul accsln. boli întreagă!", îi spun Anei, ,,a fost plăcut cutreierul jpt: drum, dar şi mai plăcut e să stai locului, să te pătrundă prin toată fiinţa albastrul".

Ana se întinde pe spate, cu braţele destinse în lături ca să cuprindă parcă toată lumina. Eu şed, cuprinzîndu-im genunchii. Mă uit la ea. Stă cu ochii închişi. Buza df sus i s-a răsfrînt. După cîteva minute, Ana stăruie iarăşi, fără a deschide ochii :

„Haide, spune-mi poezia !"

„Dacă doreşti, ţi-o spun. Se numeşte «Zodia Cumpe­nei-'-. Te previn că am alcătuit-o într-un metru antic, c<-nu m-a prea ispitit pînă astăzi. Suntem în echinocţiul de toamnă, pătrunşi poate amîndoi de-o melancolie, haide Să-i zicem adînc-senină, sau cel puţin calmă, antică în

498

felul ei. Melancolia e de stelă funerară din vechime. Dar jşnelancolia aceasta mai e şi ca o contra-pondero ce face ■arte din fericire.



Zodia Cumpenei

Dreaptă, ziua Cumpenei ne surprinde ,

printre roze : în cimitirul, unde *

cîteodată dragostea însoreşte

albe pietre.

Calm se-ndrumă spre cumpănire totul. Zi şi noapte trag înjugate vremii amîndouă cu-nţelepciune-ncearcă

paşi deopotrivă.

Se măsoară, se cîntăreşte rodul de argilă, visul şi umbra verii, ţi povara ce-i amintirea pentru

orice făptură.

Dacă din poveşti adevăr rămîne că trăim prin imponderabil cei vii, poate să mai umble cuvînt că trupul

este-o povară ?

Greu e numai sufletul, nu ţarina. Căci cenuşa noastră, iubito, poate fi pe talgere cîntărită cu vreo

cîteva roze. „

Ne pierdem cîtva timp în această antichitate, ce pare feă s-ar fi întins de la Marea Egee pînă pe meleagurile moastre, ca să ne atingă inimile. Apoi, prin reacţie, ne jcup"inde un adevărat iureş. Continuu să şed nu departe de IA na, îmi îmbrăţişez încă genunchii cu braţele. Văd ■prin pleoapele întredeschise cum bluza ei şi subt aceasta ternii feciorelnici zvîcnesc de bătăile tari ale inimii. Mâ ■încumet să mă întind lîngă ea, apropiindu-mi faţa de ■iţa ei. Ana mă priveşte chemătoare, dar şi cu o expresie rde uşoară spaimă. îmi pun gura pe gura ei, care cedează fenoale, lăsîndu-mă să-i descopăr dinţii. Aroma dă celulelor din cerul gurii o dulce nebunie.

..Ce duice-i această alternanţă de stingere şi viaţă !"

ami ?ice Aria, întorcftufti-şi suflarea ca să n-o sufoc, „dar

destul acum ! Destul ! ! ! Destul î ! Căci ne aşteaptă tre-

499


■■■■

buri serioase !? Şi-apoi pe-un Ion, de care mă simt certat : „Nil vezi că soarele e sus ? Se apropie amiaza, şi n-avem încă nimic pregătit !"

„Ce amiază ?" întreb eu. ,, nu e decît ora nouă !'; Ana îmi dă zor. Trebuie să încingem focul. Şi pentru asta e nevoie de vreascuri şi de crengi uscate !

„Sus !"


Ana sare, uşoară, pe picioare.

Săr şi eu. Şi ne risipim prin pădure, fără a ne pierde din vedere. Adunăm surcele, vreascuri, ramuri, frunze uscate. Facem grămezi. Mai apoi grămezile le scoatem pe braţe, în luminiş. Umbra fagilor s-a întins în răstimp şi peste locul, unde iarba s-a aplecat subt greutatea mea, subt trupul Anei.

Alegem un loc de vatră pentru foc. Aşezăm lemnele să se potrivească flăcării ce-o vom aprinde. S-apropie ceasul care va mistui ce este de mistuit. îmi pare rău că nu pot să aţîţ focul cu scînteie de amnar. Voi folosi un chibrit. Flacăra cuprinde frunze, vreascuri, crengi, buturugă. Pînă să se aleagă jarul dorit, Ana scoate din rucsac cele aduse, îi pregătesc. în răstimp, ţepi pentru frigărui.

Soarele e în zenit. Căldură de vară se ridică din vale pînă subt fragii noştri. Abia dacă mai trece o jumătate de oră, că-n luminiş se răspîndeste miros de fum, de vîlvătaie, şi o mireasmă de sfară de carne. Frigăruile puse deasupra jarului iau uneori foc. Miresme arse ne îmbată simţurile.

Nebunul, caldul septemvrie îşi pîrguia ultimele zile. întoreîndu-mă într-una din zile, pe ia amiază, acasă de la Batyaneum, găsesc pe masa mea de lucru, o scri­soare sosită de la Cluj. Corespondenţa mea devenise tot mai rară în attii din urmă. Am întrerupt-o aproape cu totul, căci voiam să evit Orice suspiciune cu privire la legăturile mele nu numai cu străinătatea, dar şi cu cetăţenii patriei mele. Ridic scrisoarea aproape cu strîngere de inimă. Mă uit iscoditor la caligrafia adresei : Axentc-Creangă. Stingherit oarecum de plicul ce mi s-a furişat în casă, încerc să ghicesc după scrisul cu mina cine ar putea să fie cel ce îmi scria. întorc plicul şi citesc : Expediază Constantin Daicu, profesor universitar. Se împlineau aproape doi ani, de cînd nu am mai văaut pe

500


■cunoscutul arheolog, pe care-l apreciam din cale afară I pentru priceperea şi zelul cu care de atîţia ani conducea | săpăturile de la Grădişte. După ultimele informaţii, ce Hp primeam, din cînd în cînd, de la funcţionarii muzeu­lui local de antichităţi, săpăturile de la Grădişte erau pe ■ale de a scoate la lumină colo mai importante monu­mente ale antichităţii dacice.

Deschid scrisoarea şi citesc. Daicu îmi da veşti cjpose-pit de îmbucurătoare tocmai în legătură cu a

Mai înainte cu vreo şapte ani, în timpul războiului, anume împrejurări şi preocupări m-au încurcat într-o polemică cu vreo cîţiva savanţi români : aceasta în legă-pnă cu mitologia Dacilor, sau a Geţilor, dacă o să pome-fiesc şi al doilea nume ni acostai popor. Mă interesa această problemă, intrucît intenţionam încă din ani mai ftinori să scriu un mare poem dramatic în jurul figurii lui Itamolxe. Pentru reconstituirea mitologici getice, dacă ,u subt aspectele ei concrete, cel puţin subt aspectul i do stil şi de factură abstractă, am făcut în cursul anilor iversc cercetări. N-am putut niciodată să mă împac cu za istoricului şi arheologului Vasile Pârvan, căruia îi urtam de altmintrelea multă stimă, despre un pretins cnotcism al Dacilor. Pârvan pornea, ce-i drept, în torpretările sale, de la o informaţie prestigioasă, scoasă

501


din Herodot. Eu, în opoziţia ce-o încercam faţă de discipo­lii lui Pârvan, porneam de la studiul comparat al mitolo­giilor indoeuropene. într-un mic studiu publicat totr-a revistă de filozofie, arătam că într-o chestiune atît de* importantă, nu te poţi întemeia pe-o informaţie a lui Herodot. a cărui istoriografie e plină de intenabile fantezij. şi din belşug dozată cu basme. Silogismul meu era foarte-simplu : toate mitologiile indoeuropene sunt politeisk-Dacii sau Geţii au fost o seminţie indoeuropeanâ, prin urmare şi ei au trebuit să fie politeişti. De altfel, ca poci, eu n-am putui niciodată să agreez în vreun fel ideea că monoteismul ar fi „superior" politeismului. Imaginaţia mea însetată de simboluri, sensibilitatea mea poetica, mă făceau să dispreţuiesc criteriile curente, după cari monoteismul ar reprezenta o fază spirituală mai înalta, lată de politeism. Pentru mine, problema esenţială in legătură cu religia Geţilor nu se amesteca în nici un fel ca puncte de vedere teologale proprii orgoliului etnic al uno. învăţaţi creştini, cari ţineau să prezinte pe Geţi ca deţină lori excepţionali ai unei pretinse revelaţii divine originare

Daicu mă anunţa că s-ar fi găsit pe terasa de la Gră­dişte, văzută de noi înainte cu doi ani, mai multe tempit-, de forme diferite, unul lîngă celălalt. Ceea ce, după spusei ■ sale, anevoie ar mai putea constitui un argument în favoa­rea tezei lui Pârvan şi a discipolilor săi. „Arheologia îţi dă dreptate, ţie ! Arheologia a scos la lumină argumentele concrete, pe care în ultima fază a polemicii tale nu le aveai la îndemînă." Aşa îmi scrie, negru pe alb, Daicu Dar amănuntul arheologic cel mai senzaţional din scri­soarea învăţatului clujean era altul. S-au găsit, îmi seri" el, de altă parte a cetăţii, într-o incintă secretă cioburile unui mare vas de lut ars, de-o formă indicind poate o întrebuinţare rituală. Pe cîteva din aceste cioburi se poaU-citi o inscripţie, de tipar invers, în limba Dacilor. Inscrip­ţia este foarte clară, în litere latine : „Decebalus per Sco-rilo !" „Din păcate, şi precum vezi, această cea dintn descoperită inscripţie în limba Dacilor, este alcătuită din numai trei cuvinte, dintre cari, şi încă o dată din păcate, două sunt nume proprii. După toate probabilităţile in­scripţia tradusă în limba noastră înseamnă : «Decebai fiul lui Scorilo*."

Totdeauna am găsit că printre atîtea ştiinţe aride doui sînt cele poetice : arheologia şi astronomia. Prin scrisoare.i

502


n Daicu îmi venea de subt pămîntul ţării un val de

Dar iată ce-mi mai scria, în răvaşul său, prietenul ^credincios al capiştelor păgîne. Peste vreo cîteva zile, fc'ţică în ziua de două octomvric, el va pleca di,n nou la Erădişte, cu un alai de amatori de atari ascensiuni. Ex-Htrsia se va face ca şi în anul 1943 cu un autobuz de îa Huj pînă îa Orăştie, iar de acolo cu trenuţul pînă subt moalele Grădiştii. Cine va lua parte la excursie*? O seama mk cunoscuţi de-ai noştri, desigur, ale căror nume nu sunî Smintite în scrisoare ; mai mulţi profesori şi asistenţi uni-■jrsitari, desigur. Daicu mă întreabă dacă nu doresc să iă ia şi pe mine de la Alba Iulia, căci prin această urbe este drumul.

Proiectul, auriu ca pădurile şi roşu ca flăcările toam-iei, propus de norocosul arheolog, îl primesc în sinea mea :u tot entuziasmul. Planul cădea în huma albastră a urni ■ericiri, în care se amesteca lumina melancolic sfîşietoare li zilei. Şi întîiul gînd care încolţeşte în mine, este s-o Înduplec şi pe Ana să ia parte la excursie. Cum ? Să ia toarte ? Ce vorbă ! Nu este ea inima tuturor zărilor acele 1 turn ? Mai e nevoie să se mute Ana din loc în loc ? Nu iesle ca pretutindeni ? Omniprezenţa ei rămîne totuşi un Bel de a vorbi al sufletului meu. încît, oricum, va trebui HM vorbesc, s-o atrag în cursa de aur a proiectului. [Astăzi însă, nu o voi mai vedea pe Ana. Dar mîine înainte [tie amiază, voi trece pe la ea, cînd mă voi duce Ja Batya-pBurn. Se va lăsa înduplecată, Ana ? Nu mă îndoiesc nid bo clipă. Chiar dacă în ziua aceea ar fi să sosească de pe lu-i-en, după atîtea luni de absenţă, profesorul Rareş $ 'Totuşi, după vreo cîteva clipe, mă surpă pe dinăuntru B îndoială. Se va hotărî Ana să ia parte la cereasca ascen­siune ? Date fiind condiţiile excursiei, întreprinsă m grup de atîţia oameni, pe cari ea nici nu-i cunoaşte, sr Kmtea să intervină atîtea chestiuni de convenienţă ? ■Anume ezitări se vor înfiinţa, nu încape vorbă. Voi fi nevoit s-o pregătesc pe Ana, în fel şi chip, sufleteşte, Inai înainte de a-i desfăşura planul acestui urcuş, pe ■oama munţilor.

A .doua zi de dimineaţă, luînd-o agale spre Batya-KUm, mă abat pe la Ana, mă abat pe la ea la o oră eu (totul neobişnuită pentru vizitele mele. Pe Ia şapte şi 'jumătate. îmi spun că poate că încă nici nu s-a ridicai

503

din pat, dar o găsesc în curte, în dosul casei, scuturînrl de praf un mic covoraş oriental, foarte vechi, compus din nenumărate bucăţele de alte covoare. Ana e în halat alb, cu o bonetă pe cap. Albul simplu îi vine bine, relo-vînd prin contrast cărbunii vii ai ochilor, adăpostiţi subt sprîncene uşor piezişe ca profilul depărtat, văzut din faţă, al unei păsări în zbor. Ce exprimă aceste sprîncene înclinate de sus în jos spre rădăcina nasului ? Ele sunt gata totdeauna să se încrunte, dar nu se încruntă nicio­dată. Aşa ar desena un copil, schematizînd totul din două linii, o pasăre în zbor, cu aripile lungi, deschise, venind din fundul cerului. Văzîndu-mă atît de neaş'teptat, Ana îşi rosteşte surpriza cu un uşor ţipăt de mirare bucu­roasă : „La ora asta ?" — Are Ana un glas de-o tonali­tate ceva mai joasă decît te-ai putea aştepta de la o figu­rină de-o înfăţişare atît de fragilă în aparenţă. Contrastul, aproape imperceptibil, dintre glas şi făptură, sporeşte cu carate neştiute vraja feminină de ansamblu. „M-a prins dorul să viu, să te văd !" îi zic cu oareşicare sfială. „Aşa de dimineaţă ?" mă tachinează ea. „Dacă dorul mă ţine zi şi noapte ! Şi dacă nu Vrea să contenească nici chiar cînd sunt lîngă tine ! — Dar poftim înăuntru, Ana, vreau să-ţi vorbesc despre ceva. Am primit nişte veşti, pe care trebuie să ţi le comunic". Spunînd acestea o cu­prind cu braţul pe după talie, silind-o, cu tandreţă, sa urce cele cîteva trepte. Ii simt coapsa pe coapsa mea, prin inuri şi mătase.



Ajunşi în salonaş, Ana mă cuprinde pe după cap cu braţele : „Ei, spune-mi, ce veşti ai primit ! Vreau să văd dacă ele motivează într-adevăr vizita ta !" Ana îmi re­tează, răspunsul, lipindu-şi gura caldă, moale, pe gurn mea'. întîlnirea buzelor îmi dă un uşor vîrtej. Apoi mă adun cu un efort, ca să văd ce trebuie să-i spun.

„S-a umplut un gol istoric !" îi spun, pe-un ton de veste într-adevăr îmbucurătoare.

„Unde ? Cum ? Aici ?"

,,La Grădişte, draga mea !" îi răspund a glumă. Nu vreau s-o dezamăgesc prea tare, localizînd „golul isto­ric" în geografia Daciei. Ea se gîndea la golul din sufle­tele noastre din acele lungi şi grave anotimpuri, ce an premers incendiului.

„A, îa Grădişte !"' face Ana, cam încurcată şi puţin dezorientată.

504


Mă aşez într-un fotoliu, Ana în faţa me-a, într-altul.

„Uite, să-ţi explic..." caut eu s-o scot din vîrlejul ftezorientării. „Am primit o scrisoare de la Cluj, de la Erheologul Daicu. îmi dă vestea, în stil telegrafic, că am pivut dreptate în chestiunea religiei Dacilor..,'"

Mă opresc un moment, căci Ana nu pare să se fi ocu-fcat vreodată, nici barem tangenţial, de această chestiune. (Şi astfel o iau mai de departe, de la Adam şi Eva.

„Ştii, Ana, pe vremuri, în timpul războiului, am avut m polemică dezagreabilă, cu nişte istorici şf arhcolt ■ Săpăturile ce s-au făcut în vara aceasta la Grădişte con-■irmă întru totul punctul meu de vedere. Nu-i o veste îmbucurătoare ? Iată scrisoarea de la Daicu !"

Şi iarăşi mă opresc, căci iau seama că Ana habar n-are lespre ceea ce-i îndrug cu atîta pasiune.

„S-o iau şi mai de departe ! Ştii, Ana, cu ani în urmă, i-a preocupat un mare proiect literar. Visam să scriu un jocm dramatic despre Zamolxe. Condiţiile, nici cele de Boc, nici cele de timp, nu prea m-au favorizat. Totuşi, Hncă n-am renunţat la vechiul meu proiect...Acum, cu [acest elan al nostru, s-ar putea să pornesc la drum. MiU>-togia pierdută a Dacilor m-a preocupat în cursul anilor, Kn fel şi chip, am încercat să reconstituiesc viata religi-Epasă a Dacilor, imaginile mitologiei lor, asupra cărora |nu avem pînă astăzi decît un singur mare şi foarte serios Istudiu : «Getica» lui Pârvan. M-am ocupat dt ţile Dacilor cu pasiunea cu care tu te ocupi de burjuicnile ■de leac. De altmintrelea cred că această pasiune, a ta ( jdn cele clin urmă de obîrşie gotică. Geţii, Tracii, cunoşt {plantele de leac mai bine decît toate vechile neamuri ale continentului nostru. Autori greci şi romani ne-au pâs-itrat o seamă de nume de plante de leac, de la Geţi si [Traci".

„Astea le ştiu", răspunde Ana, „dar nu ştiam că paii-Rinile noastre getice se prelungesc pînă în mitologie."

„Ideile pe cari le-am desfăşurat pe vremuri atît în fctudiui meu, «Noua Getică», precum şi în polemica ce ■ni-a fost dat s-o susţin, au fost — în lipsă de material Hstoric documentar — de natură oarecum speculativă. Plus Bti faţa unui gol istoric, m-am călăuzit după singurul ■ndreptar ce-mi sta la îndemînă. Vreau să spun că nea-Brînd informaţii despre conţinutul mitologiei dacice, tre~ fcuia să mă orientez Jupă mitologiile celorlalte seminţii

505

sau popoare indoeuropene. Aceasta — în spiritul unor presupuse analogii, căci Dacii sau Geţii erau ei înşişi o seminţie indocuropeană. Ramurile indoeuropene se întin­deau între Oceanul Atlantic şi Oceanul Indian. Poziţia mai mult centrală a Geţilor în această vastă arie spirituală v,(x mi se părea irelevantă pentru concluziile la cari pu-team să ajung. într-adevăr, dacă Geto-Tracii ar ocupa lin loc mai excentric decît Inzii pe de o parte, sau decît Colţii pe de altă parte, am fi poate în drept să ne aştep­tăm ca viaţa lor spirituală să manifeste particularităţi de diferenţiere excesivă faţă de ceilalţi indocuropeni. Timp de două mii de ani însă prezenţa Dacilor este atestată prin ţinuturile sud-est europene, adică între meridiane mai curând interioare, decît exterioare ale ariei indoeuropene. De aci concluzia mea că Dacii sau Geţii nu puteau să prezinte, faţă de ceilalţi indoeuropeni, şi mai ales faţă de vecinii lor, decît particularităţi în limitele unei diferen­te ri normale, moderate, fireşti. Poate că ai aflat că Pâr-van atribuia Geţilor, fără mult încunjur, o credinţă oare­cum superlativ şi raţionalist spiritualizată, credinţa într-o singură divinitate de natură cerească : Zamolxe. în .spiritul analogiilor, de care m-am lăsat îndrumat în ! pecjulaţiile mele, mi-am spus că Zamolxe n-a putut să fie unica divinitate a Dacilor, căci nicăieri la indoeuror pi ni nu întîlnim o asemenea mitologie. Dacii au fost şi ei politeişti, precum toate aceste seminţii. Desigur că îmi pot foarte bine imagina un Zamolxe zeu ceresc, dar acest Zamolxe, probabil, n-a fost exclusiv unanim cum crede P;\rT?an. Zamolxe a putut să fie şi un zeu al vegetaţiei sau mai precis al belşugului terestru. Zeus, la Greci. fusese la început un zeu al norilor aducători de ploaie şi de belşug vegetativ, la urmă ef a devenit uranian, stă-pîn al panteonului şi domn al ordinei cosmice. — Şi iată Că săpăturile arheologice de la Grădişte au scos la iveală m vara aceasta argumentele de piatră cari îmi confirmă speculaţiile cu privire la politeismul Dacilor !"



Ana îmi urmăreşte expunerea, cu ochi strălucitori: >,Bucură-te !"

Cuprins de atîta lumină surîzătoare, mă simt aproape ispitit să vorbesc Anei numaidecât despre invitaţia ce-mi făcea Daicu, de a mă asocia la excursia ce va avea loc peste cîtcva zile. îmi stă pe buze întrebarea : „N-ai vrea să vii şi tu ?" Dar cuvîntul nu vrea să se închege, mă

508

încearcă, un sentiment de incertitudine şi ca o vagă temere jpă Ana, din oareşicare motive do cetăţenească sfială, nu va accepta. în ciuda răsturnării tuturor valorilor social;: fai de convenienţă, o atare sfială tot mai stăruie în cugetul (bamenilor ,,de altădată". Aş fi putut să primesc un răs­puns ca acesta : Cum ? Să mă asociez, numai' cu tine, unui grup de necunoscuţi ? Cu ce ochi se vor uita la mine ?



Şi plec de ia Ana, fără de a-i pune întrebarea. Prefe­ram unui eventual refuz, să mă mai port cîteva zile cu chinul unei vagi speranţe. De altfel mai am răgaz, trei bile, s-o pregătesc pe Ana cu un deseîntec în sensul Idorinţelor mele.

Ajung la Batyaneum bătut în ceafă de săgeţile soare­lui. Mă închid în răcoarea agreabilă ce s-a adunat peste (noapte în biroul meu căptuşit cu străvechi manuscrise. Pe fereastra deschisă, văd ca printr-o firidă desfundată [prin ziduri groase de cetate, Munţii Apuseni, în lumină rele sfîrşit de septemvrie. E foarte luminoasă această lumină, dar şi sfîşietoare într-un fel şi grea de melan­colia marei treceri a timpului.

De cînd m-am pătruns în toată fiinţa de cîntecul focului pe vîrful, atît de dulce otrăvit prin simbolul şarpe­lui, de Ia Fc-neş, murmură în mine o efervescenţă lirică aproape celulară. Aş vrea să dau elanului meu celular o îndrumare sublimă, care să-mi scoată fiinţa din văi, să mă poarte spre supremele vîrfuri. Aştept să devin victima unui rapt divin ? Grădiştea, cu vedenia templelor, mă cheamă.

Nu p a £ m obiceiul, cînd sunt singur, să mimez cu mişcări din buze; cuvintele ce mi le spun. Dar acum mă •surprind singur asupra acestui mimetism. Cuvintele au rasupra mea o mai mare putere, decît în anotimpuri de luciditate.

îmi spun în cadenţa pasului prin încăpere şi în jurul 'mesei de lucru : „Dacii, ca oameni de pădure ce erau, îaveau desigur şi zeităţi de-ale pădurii. Pădurea era pentru [ei o divinitate palpabilă, magic-ocrotitoare. Cînd intrau în pădure, Dacii se simţeau intrînd, învederat, într-o (divinitate, de al cărei sînge verde, mirosind a fîn, ei se [bucurau dilatîndu-şi nările. îmi este cunoscut că colţii, [neam de aproape înrudit cu Dacii, aveau, în mitologia lor, mume, fiinţe protectoare ale casei şi gospodăriei. Noi,

507


"•

românii, mai cunoaştem şi astăzi o mumă a pădurii, cel puţin din basme. De multe ori memoria istorică se refu­giază în poveşti. Chiar dacă această mumă a pădurii n-a* fi o rămăşiţă arhaică, şi nu văd de cp n-ar i'i, bănuiesc palpitînd în dosul unor atari figuri un străfund de mitolo­gie şi de magie a pădurii, un străfund Geto-Trac. S-a spus nu o dată că „frunză verde", cuvintele runice de pe răbo­jul cîntecelor, ar fi simbolul legăturii strînse, ce a existat între român şi pădure, protectoarea în vremuri do bejenie, sau o amintire a veacurilor de haiducie. Eu văd în această „frunză verde" ceva mai mult : ecoul preistoriei. întreză­resc în dosul cuvintelor un verde arhaic, de mitologii şi de magie a pădurii şi a zeităţilor vegetate şi materne. „Frunză verde" are ceva dintr-o rituală invocare a stihii­lor vegetale, care ocrotesc viaţa şi sunt mai ales dătătoare de viaţă. Mă cheamă Grădiştea !

Dar cum s-o aduc pe Ana, prin ce silnicie, să spună şi ea, în clipa cînd îi voi desfăşura planul excursiei : ..Viu şi eu ! ?"' Acest consimţămînt, în care mai sper. trebuie să cadă firesc şi de la sine. Altfel ar însemna că încă nu suntem integraţi în acelaşi mare, unic spirit şi tîlc al pădurii, prin care trebuie totuşi să trecem. Grădiş­tea, în viziunea ce-o am despre ea, mi se pare o ultimă etapă către i-obia cerească spre care aspirăm !

In fiecare din cele trei zile, cîte mai sunt pînă la trecerea călătorilor tomnatici ai lui Daicu prin urbea noastră, mă voi duce pe la Ana, de fiecare dată pe la oră neobişnuită, o dată pe la şapte dimineaţa, o dată pe la unsprezece, o dată pe la trei după-amiază. Ana, cu ante­nele ei sufleteşti, simte că se petrece ceva cu mine, că vreau să mă salt la nivelul intrinsec al elanurilor mele, pe podişurile, unde potenţialul meu spiritual se mani­feste în desăvîrşită libertate creatoare. în conversaţii revin mereu la meridianele geografice, !a istovirea istorică, la situaţia obştească, la robia pămîntească. în care ne zbatem pe toată întinderea ţării şi dincolo de ea. Nu este cu putinţă nici o ieşire, Ana ?

Un exod nu este cu putinţă decît pe dimensiunea înălţării. încerc în fel şi chip să mut fiinţa Anei în alia lume. în una din după amiezi ii amintesc, în legătură cu profesiunea ei farmacologică, de-un text din Plafon : „Filozoful vorbeşte undeva, în <.Charmides», despre

508


leacurile şi descîntecele medicilor traci : despre cari se povesteşte că ar avea darul să-i facă pe oameni — nemuri­tori ! Tu, Ana, tu cunoascătoarea de plante, nu cumva fetii şi tu o asemenea buruiană, şi unde ţi-e deseînlecui ? (Bau tu însăţi eşti buruiana şi descîntecul ?."

într-o înainte de amiază i-am vorbit Anei despre moartea lui Decebal. Mă învîrt mereu în acelaşi cerc de preocupări : „Geto-Tradi erau un popor cu înclinări eminamente magice. Raţionalismul de astăzi e foarte .Străin de simţirea şi gîndirea magică, dar tocmai de aceea puntem aşa de expuşi la răstălmăciri. Sinuciderea lui jpecebal şi a fruntaşilor daci, după pierderea bătăliei a lost totdeauna văzută vulgar-raţionalist, ca un gest Si

„Supărarea zeilor", mai repet. Şt închei. Şi tac. Prin suflet îmi trece chipul lui Leonte. Dar riu-i rostesc numele. In aceeaşi clipă Ana, ascultîndu-mă, îi pomeneşte numele ■ L,Leonte !" Şi atît. Dar ne-am înţeles asupra unui tîlc.

Şi plec iarăşi de la Ana, fără a-i fi vorbit despre Excursia proiectată. Şi astfel cele trei zile trec. Mai am o jdupă amiază, ciad va trebui să-î vorbesc Anei despre călătoria lui Daicu. Dorinţa mea de a pleca, în dimineaţa [următoare, cu Ana la Grădişte ia tăria chinuitoare a unei (obsesii. Şi dorinţa începe să se rostească, în cele cîteva jore de birou de la Batyaneum, în ultima înainte de amiază, în ajunul plecării, în versuri, pe cari le aştern faicet pe-o foaie de hîrtie. După amiază sunt iarăşi în Salonaşul Anei. Aduc din nou vorba despre scrisoarea lui Daicu, şi-i dau pe faţă invitaţia, pe care am tăinuit-o, pvitaţia ce mi sg face de a lua parte la excursia arheo­logică :

509

Mîine dimineaţă la ora nouă autobuzul trece prin urbea noastră. Mă asociez şi eu. în aşteptarea acestui urcuş prin regiunea arheologică am scris nişte versuri. Vrei să ţi le citesc ?"



.,Da, cite.ştc-mi-le !'' intervine cu ardoare Ana.

Mă adun puţin. Şi-apoi citesc :

Grădişte

Sunt ostenit ea drumul şi uscat ca praful. Mai sunt isvoare pe pămîntul nostru ? întreb şi caut. Frunze-nlătur cu piciorul. Foi ruginite cad. Se-ngroaşă vraful;

E tristă luna azi în Dacia

cînd trece peste plai şi sUnă.

Subt cîte-o piatră de altar, subt capişte păgînă,

se spune că mai gîlgîic pe-alocuri apa,

mai murmură la obîrşii, prin munţi,

dar nu în vale, în îîntînă.

De-o apă-mi este sete, de apa isvorîtă din argint, d>n munte, ce leagăn fost-a seminţiei noastre. Se prpfilează-n zări piscuri cărunte.

Urcuşul pînă-n pragul unui zeu

pe coama muntelui e greu.

De mină şi la pas cu tine

n-aş pierde însă niciodat-cărarea

prin aluniş şi tufa de afine.

Ne-am poticni din cînd în cînd, dar nu ne-am pierde.

Pe vîrfuri sacre, în albastru, ne-ar călăuzi

un nor pe sus, jos muşchiul verde

şi fagii svelţi şi-nalţi, ce mai păstrează

în chipul lor o amintire trează

de mari coloane din vechime.

Subt paşi pe-acolo mai răsună,

subt bolovani şi flori,

acoperite bolţi. Sunt tainiţe de mii de ani,

adăpostind în ele amfore rotunde,

în care tu întreagă

510


aj încăpea, sau pîn-la subsuori.

(Mă-nceareă un surîs fără temei

Mai trebuie s-o spun ?

In amforele de argilă se păstrau

pe vremuri nu femei,

ci alte bunuri ale dimineţii,

aidoma femeilor : grîul cetăţii, plinea vieţii.)

Călcînd -prin rouă şi prin iarbă poate că am sparge chiar noi, subt talpa noastră, cupa de roşiatic lut, din care aprigul tăcutul rege îşi bău durerea-nfrîngerii pe scut. (Dacii cătau prin şuierul de brazi să schimbe magic o viaţă în legendă, in jurul regelui dansînd pe cataligi frenetic şi-n extaz.)

Ne va fi dat s-ajungem şi pe culme într-o zi ?

Pe-o treaptă sus vom iscodi

ce-a fost cîndva şi nu mai este :

templul de aur pe priporul din poveste.

(îl sprijineau vreo patruzeci şi noua de coloane,

înfăţişare-avînd de vipere, ce pline de ardoare

în vîrful cozilor s-ar ridica în soare.)

Pe-o lespede şezînd acolo lingă tine,

voi prinde iarăşi grai : iată supremele izvoare ! •

Şi umbra inimii îmi voi vedea *

în palma ta căzînd.

Prielnic peste frunte ne va bate vîntul.

Iar noaptea, în acelaşi loc, ne-or lumina, lucind din prunduri şi din unde, comorile'-ngropate-n matca rîului ceresc. Murmurul nostru, visul, se va-mpărtăşi din nemurire, printre greierii ce cîntă şi printre zei, cari, fără temple, mai trăiesc.

Privirile mi se îndreaptă întrebătoare spre Ana. Ea pare adînc mişcată. Stă puţin la gînduri. Apoi îmi spune : „Vin şi eu, fireşte !" Şi-apoi, după oareşicare tăcere : „Acolo sus, pe-o lespede, vreau să-ţi spun şi eu : iată supremele izvoare !"

sfîrşit —■

511


NOTA ASUPRA EDIŢIEI

Romanul inedit de Lucian Blaga „LUNTREA LUI CA-RON'' a fost redactat intr-o primă formă între anii 1951— 1953. Cea dc-a doua redactare, care cuprinde cîteva ca­pitole în plus. datează din perioada 1956—1953. Nici una dintre cele două variante nu a fost considerată de autor ca definitivă. în vara anului 1960 mi-a mărturisit că inten­ţionează să rescrie romanul. In acea vreme Blaga publi­case traducerea lui Faust traduceri din lirica universală ţ.i cîteva articole în presa vremii. Pentru ,,sertar" a scris un număr mare de poezii, aforisme, lucrări de filozofie şi îşi încheiase, cu „Fiinţa istorică", sistemul filozofic, re­feritor la care a lăsat şi un testament editorial din august 1959. Este posibil ca într-o nouă versiune a romanului să ti dorit să introducă referiri şi la tristul epieod Minai Beniuc şi romanul acestuia „Pe muche de cuţit"'. Cu mine nu a vorbit însă despre aşa ceva. Un. capitol din romanul lui M. Beniuc, intitulat ..Marele Anonim", a fost publicat de acesta în Gazeta literară condusă atunci de Zahaiia Stancu (iulie 1959). După cîte ştiu, cu eîtva timp înainte tatăl meu oferise pentru publicare cîteva poezii originale. Cred că respectivul capitol de roman, publicat de Beniuc, a fost o încercare de a compromite pe Blaga, pentru a împiedica apariţia unor poezii originale net superioare > < -lor publicate în epoca respectivă de diferiţi autori.

Romanul „LUNTREA LUI CARON' nu trebuie în legătură cu cealaltă operă în proză, „Hronicul şi d tecul vîrstcior", care este o scriere de esenţă pur autobio­grafică. Titlul „LUNTREA LUI CARON' a fost propus


Yüklə 2,26 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   30   31   32   33   34   35   36   37   38




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin