*• Biblioteca Centrală Universitară "Lucian Blaga" Secţia de împrumut U/bia luntrea lui caron roman ediţie

I

„îmi pare rău, că n-nm de unde să tş urmăresc — ei. -/i

ii în apă !" Ana., fără a-şi da seama, îmi prove-. ■

f imaginaţia. Cînd replica mea a avei Uzul-o că nu hx'-

ga fiu încercat în asemenea chip, a fost prea tîrziu. Aru

mi-a aruncat t> imagine, eu am prins-o ca o minge <'<■

mătase. Se-ncruntă Ana, puţin, dar partea de jos' a obra-

!ui vorbeşte în alt grai. Un surîs îi descopere, pe sfert, « dinţii albi şi sănătoşi ceea ce îmi dă un junghi la inimă ;

tasta e suferinţa frumuseţii, suferinţă ce de atîtea ori am încercat-o în faţa acestei fiinţe, care îmi dă, mereu, senti­mentul că reprezintă în viaţa mea : inaccesibilul. Ana con­tinuă să-mi fie inaccesibilă, cum de altfel inaccesibilă, metafizic inaccesibilă, îţi rămîne în veci frumuseţea.

Ne despărţim cu un cuvînt convenţional în faţa porţii casei Loga. Cu suferinţa frumuseţii în mine mă întorc, prin cimitir, la casa părintelui Bunea.

Sunt aşteptat cu masa pusă. în cursul cinei împrospă­tăm cu părintele şi doamna preoteasă — amintiri. Amin­tiri din anii din urmă, de la marea schimbare încoace.

Mă interesez de cutare şi de cutare din cătun. Mulţi s-au stins în răstimpul celor şase ani, de cînd n-am mai dat pe-aci. Atîţia şi-au lăsat oasele prin închisori. O seamă de fruntaşi ai cătunului sunt încă „voluntari ai morţii" la canalul Dunărea-Marea Neagră.

„Ce mai face Simion ?" întreb. „Simion ? Oh, bietul Simion ! S-a întors, dar nu mai e morar", mă lămureşte doamna preoteasă. Pe .Sirnign l-am cunoscut pe vremuri, sătean cinstit, isteţ, cu inimă blîndă şi bărbată. Mi-l alesesem cîndva model,pentru Noe din piesa mea. NuiTs-i întîmplarea a făcut ca Simion să încapă pe mîinile mele drăceşti, de scriitor.

„Simion a stat şi el la beci vreo cinci ani !" îmi şopteşte părintele, „a stat fără de nici o vină şi fără judecată. După cinci ani de închisoare, i s-a aprins proces. Şi Simion a făcut pe nebunul. A mărturisit la judecată isprăvi de năzdrăvan, ce nimeni n-ar fi putut să facă vreodată. Spunea Simion că la intrarea.armatelor sovietice, ar fi organizat o bandă de partizani, cu gînd de-a hărţui pe eliberatori, că el şi cu alţi cîţiva, vreo zece feciori. ar fi risipit cu ciomege şi-ar fi decimat un regiment de

391

ruşi, că el singur ar fi capturat un tanc. întrebat ]_a proces ce-a făcut cu tancul, Simion a răspuns : l-am adus acasă, la Căpîlna, îl puteţi vedea în ogradă, se cad găinile pe el, noaptea ! Simion a fost achitat ca un nebur. nevinovat, după ce nişte experţi de la tribunal au constatat scrinteala omului la faţa locului, căci în ograda lui Siraion n-a văzut nimenea niciodată vreun tanc î"

.,Dar de mulţimea şoarecilor de prin poduri şi cămări ce s-a ales ?" întreb robit curiozităţii trezite de amintiri.

„Nu mai sunt, domnule profesor", răspunde popa. „au plecat în cîrduri. Reduşi la ceea ce ne rămînea dup;; predarea cotelor de grîu şi porumb către stat, s-au hotărî t să plece. Cred că au plecat spre Occident. Au evadai dincolo de cortină !" ^v

Ne ridicăm de la masă. Au stat cu noi, în faţa blidelor Amintirile. Ele şi-au amestecat hazul printre amărăciunile, ce se repetă, aceleaşi, aidoma, sau cu mici variaţiuni pretutindeni, pe întreg întinsul ţării.

După cină sunt condus de părintele Bunea şi de doamn;. preoteasă pînă la căsuţa de lîngă pripor, din ponorul d> sufot sprinceana pădurii. Părintele merge înainte, pe-c> cărăruie şerpuitoare, tot mai sus, pînă deasupra rîului.

Ajungem la căsuţă. Intrăm în încăperea mai mare. P"ir.tr-un pridvor scund. Sunt purtat de grija de a mă apleca mereu, ca să nu mă lovesc cu capul de grinzi. d:;i n-ar fi nevoie de aceste plecăciuni. Totul e de pro­porţii minuscule. încăperea mare însăşi cuprinde doar patul şi o măsuţă. Icoane pe sticlă foarte vechi, cu inscripţii cirilice. atîrnă pe pereţi. O oglindă spart;; într-un colţ şi-n rest pătată. Alături e a doua încăpere cu o vatră, ce cuprinde cam jumătate din spaţiu, ca s;i dovedească nu ştiu cui că o casă românească trebuie să sufere neapărat de ipertrofia vetrei. Vatra fusese spoit;' ctt'eva zile mai înainte în alb şi încăperea mai miroas* a var stins. Subt gura largă a hornului, aşezate-n pira­midă, gaterele de brad aşteaptă doar să fie aţîţate. Vedrt cu apă proaspătă răsfrîng lumina felinarelor, cu care popa şi preoteasa m-au călăuzit prin întuneric pînă aci Un lighean de spălat, enorm cît o piatră de moară, stJ într-o.dungă, căzimat de perete. Lăcaşul are o înfăţişări cura nu mi-o putusem imagina mai simplă, mai agreabila Şi în cele două încăperi pluteşte o mireasmă a cărc senzaţie se asociază în mine cu ideea ţărănească a sacru-

392

lui. Mănunchiuri de busuioc îşi scot din crăpăturile ce se cască printre grinzi, floarea uscată. Afară în noapte nici un sunet nu tulbură zgomotul spumegos şi frămîntat al rîului ; ba da, totuşi, căci prin uşa deschisă spre pridvor se aude ţiuitul beznei, un zbor sfîrîitor de insecte, ţîrîitul greierilor, o mare în care urechea nu sesizează sunete stinghere, decît dacă se asevite într-adins. Este o maree de sunete, constituite în condiţii necesare ale unfci una­nime zămisliri. Fluturi de noapte năvălesc pe uşă, atraşi luminările ce s-au aprins pe măsuţă şi pe marginea vetrei.

Preoteasa îmi tulbură acest univers organic al insecte­lor cu un cuvînt gospodăresc : „Pentru mîine dimineaţă, aveţi aici şi un ulcior de lapte, proaspăt muls. Nu trebuie Să vă osteniţi pînă în sat pentru întîiul dejun. Şi pîne coaptă chiar astăzi aveţi de asemeni, şi unt. Ştiu că vă place pînea neagră ca neghina !*'

Prea impresionat de atîta atenţie şi de rustica grijă cu care preoteasa şi părintele orînduiseră căsuţa, nu găsesc cuvintele de mulţumire : „Nu ştiu dacă mi s-a pregătit vreodată, în viaţă, ceva mai frumos !" le spun, după cum realmente îmi este simţirea.

După plecarea doamnei preotese şi a părintelui Bunea îmi deschid geamantanul, seoţindu-mi cele necesare pentru culcare. Suflu în luminările ce ard. Cu insistenţă, căci ele rezistă suflării, cu care vreau să le sting : „Trebuie să fie vie şi flacăra, prea ţine la viaţă !" Şi pe urmele acestui gînd mă duc în închipuire la făptura de graţie, care nu e departer Ea e colo în vale, învăluită de acelaşi cîntec al apelor, ca ri mine. Şi în gînd aduc fiinţa aci lîngă mine. O înec în mine, cu un fel de cruzime, ca să nu mai existe

^?t în mine şi prin mine ; poate că aşa voi scăpa de suferinţa frumuseţii. Sau poate că acesta e somnul : îneca-topirea, desfiinţarea în tine a fiinţei iubite.

M-am trezit oare vreodată în noaptea aceasta ?

voie îmi dau seama. Am dormit pe-un străjac umplut

cu foi moi de ştiuleţi de porumb şi pe-o pernă doldora

' de foi de ferigă. Trezindu-mă, mai simt în mine ecourile

semnului vegetal şi-ca o uşoară beţie de ferigă. E încă

do-dimineaţă. In podul scund al căsuţei a început o

- 393

dată cu zorile un ciripit, în silabe scurte. Se zbate apoi, acoie, deasupra mea, în dosul grinzilor, puzderie de vră-,•■. Numaidncît nu mă ridic din pat, fireşte. Urmăresc cu nesaţ joaca r_ri gîlceava vrăbiuţelor, ce nu par a se chisi de vreo prezentă omenească subt sălaşul lor. li,., ui meu gînd se încheagă pe linia unei aşteptări. Subt straturile somnului meu vegetal această aşteptare n-a aţipit, probabil, toată noaptea. îmi mişc buzele, rostind pentru mine însumi ceva : peste cîteva ceasuri va treeo pe-aici, ea ! Numai de nu s-ar schimba timpul ! Grija ce mi-o dă slarea timpului mă face să sar pentru un moment din pat pînă în pridvor, ca să mă asigur singur de vremea prin care se întrezăresc toate crugurile şi cu privire la care am de altfel o certitudine încă din clipa trezirii. Afară, cît e zarea lunii, se arată un albastru senin şi treaz. Soarele de abia ieşit de după culme urcă pe drumul său ceresc ; arde cu putere, dar încă fără a fi desfiinţat rouă, ce seînteiază, în reflexe colorate, prin iarbă. în faţa căsuţei, se înalţă cît omul un stog de fin, care, socotind după culoare, încă nu a fost ploiiat. O iau spre stog, bag mîna în el, parcă aş vrea sa scot ain finul, ce miroase proaspăt, un pepene pus de cineva acoîo să se coacă. Nu departe, dintr-un dîlm, curge apa unui izvor. Pornesc desculţ pe cărăruia, ce duce într-acolo. De mult, tare de mult, n-am mai simţit subt tălpi moli­ciunea lutului reavăn. Intre amintirea unei atari senzaţii şi senzaţia, de a cărei voluptate mă pătrund prin tălpi, se arcuieşte durata copilăriei, a adolescenţei, a întîii tine­reţi şi a vîrstelor lăsate în urmă. în dulcea confluenţă

' dintre amintire şi senzaţie simt, cu un cutremur, că nu mai sunt în plină vară a vieţii, ci oarecum pe la sfîrşit de august. Ah, dacă aş mai putea să fiu încă o dată în viaţă, unde sunt în anotimp : pe la mijloc de iulie !

Iarba crescută iar de-o şchioapă, prin preajmă, după întîiul cosit, e moale şi ea, ca lutul umed. Se pregăteşte otava mătăsoasă. Mă îmbie să mă întind. Mă dezbrac de pijama pînă-n brîu şi mă lungesc cu faţa într-o parte, în pîrjolul soarelui de dimineaţă. Văd acum peisajul, nou pi in toate ale sale, căci mă uit de jos în sus. Sunt într-adevăr subt o sprinceană de pădure. în dosul căsu­ţei — nişte splendizi goruni. Vrăbiuţele zburdă şi se zbat prin scocurile de tinichea ale căsuţei. Un sunet ca de cădere a unui obiect se aude pe coperişul căsuţei. întorc

394

privirea şi zăresc o veveriţă, care de pe coperiş s într-o tufă de mătăcină şi o ia în salturi neverosir spre pripor. Veveriţa se avîntase pe căsuţă dir.tr-',; gorun. Stau întins mai mult subt bolta cerească, decît p-" pămînt, cu faţa în sus. Pîrjolul soarelui îmi ia epiderma pe suprafeţe, ce se delimitează, arzînd pînă -în straturi celulare.

Pe cînd ora 9 se apropie, mă găsesc iarăşi în pridvor, gata îmbrăcat, îmi băusem -laptele şi gustasem şi din pli­nea popească, ce adună în sine toate aromele cîmpiei tran­silvane. Iau loc pe-o laviţă, lîngă perete, în faţa" mesei. Soarele străbate prin viţa de vie cu ramificaţii abundente, prinsă cu cîrcei de stîlpii pridvorului. Lăstarii crescuseră nesupravegheaţi, şi unii ajung cu vîrfurile pînă deasupra mesei. Pe masă se proiectează din desişul frunzelor o mulţime de sori mărunţi. Strugurii se umflă de se-dar boabele sunt încă verzi, bătînd spre vineţiul toamnei viitoare, latentă încă. în aşteptare aud într-un colt pridvor, la stînga mea, ciripit de rîndunică. îmi rii capul. între seîndura podului şi grindă un cuib rr>; clădit de-o rîndunică, din argilă cărată cu gura. O neala gurii a rămas întipărită pe forma, cu bulburi mici, a cuibului, din care atîrnă fire de paie cu care pasărea şi-a întărit lucrarea. Cinci capete de pui, cu guşi roşe şi cu caş gălbui la gură, tivesc marginea cuibului. Capelele stau unul lîngă altul parcă ar pîndi. După vreo cîtcvn clipe o rîndunică pătrunde în pridvor, zboară pe subt grinzi, cam agitată de prezenţa mea. Rîndunică se aşează. sprijinindu-se de partea dinafară, a cuibului ; în aceeaşi clipă cinci guri se deschid deodată, declanşate automat, parcă ar vrea să înghită lumea. Rîndunică vîră musca adusă în ciocul unuia dintre pui. Apoi zboară iarăşi în larg. Cele cinci guri se închid, iarăşi deodată, şi puii aşteaptă cu capetele unul lîngă celălalt, în linişte, reîntoarcere . rîndunicii. Imaginea cuibului, pe marginea căruia j şi-au potrivit mici adîncături pentru gîturile lor, • integrează desăvîrşit în privelişte. Cu asemenea guri pofticioase începe un nou ciclu al vieţii.

Apoi aud paşi apropiindu-se de căsuţă. Pridvorul e bătut cu seînduri pînă la brîu, uşa spre lumea verde i deschisă. Şi Ana apare, îmbrăcată ca şi aseară, cu tolba buruienilor de leac, atîrnînd pe graţia şoldului. Se opreşte în uşă :

395

„Ah, ce splendid e aici !"

„Mai frumos cred că nici nu poate fi nicăieri". îi spun, „poftim, poftim ! Cuprinde loc pe laviţă, aici lîngă mine".

Ana intră, fără a ezita cîtuşi de puţin. Intră în chip foarte firesc, ca şi cum aşa trebuie să fie, şi nu altfel. Şi ca să nu fie stînjcnită, ea îşi scoate tolba de metal şi şi-o pune pe masă. Cu mişcarea braţelor şi cu umbra sinilor, ce se reliefează feciorelnici prin bluză, ea stinge sorii mărunţi de pe masă. *

„Să te odihneşti puţin, urcuşul te-a obosit. Pe urmă putem pleca, să hoinărim şi să hălăduim pe culmi !"

„Are să fie iarăşi foarte cald astăzi. Ce plăcut, răcoros, e aici în pridvor", zice Ana, întoreîndu-şi privirile cu luare aminte, să examineze locul şi mai ales marginea pădurii, de unde orice curios ar putea să iscodească întîmplările din pridvor. Ochii i se opresc apoi pe pereţii pridvorului, prin viţa de vie : „Asta-i căsuţa din basm".

„Nu-i aşa ? Ascultă numai gîngăniile prin văzduh şi vrăbiuţele ce se zbat prin pod. prin scocuri !''

Ascultăm în tăcere cîtva timp joaca păsărilor deasupra noastră. Şi toate sunetele, ce vin din pădurea de alături.

„Aseară, cînd am sosit, pe întuneric, era aceea.fi năvală sonoră, dar altele gîngăniile !" remarc eu, „acum stăpîni-toare în peisaj sunt lăcustele, aseară erau fluturii d<: noapte !" Verzi sau bruni, de toate mărimile, „cosaşii" urr.plu aerul cu un susur haotic, pătrunzător. Nu atr Anei luarea aminte asupra- cuibului de rîndunicâ. Vreau sa descopere ea priveliştea, minunată îndeosebi cînd rîndu-nica se întoarce şi eînd se cască cele cinci guri. Rîndunicâ soseşte. Ana remarcă scena spectaculoasă şi se indr bătînd din palme, cu o exclamaţie de bucurie. Cele văw o transpun şi pe ea în miezul vieţii organice. Ochii ni vor întoarce mereu spre cuib de cîte ori vedem rîndunicâ revenind.

Şi tăcem îndelung. Mai mult decît ar părea cuiva că se cuvine. Tăcerea noastră e palpabilă aproape, ea n t pare golul dintre cuvinte, ci mai plinul dintre cuvinte.

„Aş asculta la nesfîrşit acest grai al lunii, şi aş tăcea Ia nesfîrşit. Astăzi, des-de-dimineaţă, am ieşit desculţ pînă colo la izvor. In mijlocul pri\^Teliştii ani simţit ca un junghi de prăsea în inimă. îmi spuneam că de toat<^ astea va trebui să mă despart peste cîteva zile. Şi simţeam

396

că nu mă voi putea rupe din privelişte fără de a-mi

siî,;ia fiinţa".

„Da, e greu să te smulgi din acţst snsur şi zminzet, după ce o dată te-ai lăsat ademenit căzînd în laţul de mătase alte cîteva clipe ea îşi rosteşte o dorinţă : .,N-ai vrea mai' bine să-mi citeşti ceva ? Din poeziile tale. Le cam ştiu pn de rost, dar parcă aş vrea să le aud o^dată* spuse §C tine".

„Era şi un gînd al meu. Mai ales că eu, care nu le-am ştiut niciodată pe dinafară, le-am cam uitat. Nu mi le-am mai zis, nici singur, nici în dragă tovărăşie, de ani de

. Şi cum însumi doream să le încerc zimţii şi carateJi;. mi-am adus volumul. Bucuros nu prea citesc altora, dar ţie. acum, aici, e altceva. De-un glas prea tare stihurile mile sg sfarmă. Poezia mea nu se pretează deloc la o

fiune aşa zisă «artistică». Dar la un citit monoton,

erupt de multe tăceri, în doi, şi într-un pridvor ce răspunde în lumea verde... cred că merge..."

„Aşa mi-am şi închipuit orice împărtăşire a lor. Cu modulaţii simple. Să iasă în relief textul. Substanţa să nu fie copleşită şi destrămată de arabescuri sonore".

Trec în încăperea de alături şi-mi scot din geamantan volumul. Reluîndu-mi locul lîngă Ana încep să citesc. La alegerea bucăţilor ajung în oareşicare dilemă. Ea vrea să audă spicuiri şi din întîile culegeri, dar ezit să-i împlinesc dorinţa, murturisindu-i că acele culegeri le socot depăşite şi că nu mă mai pot transpune în atmos­fera lor : .,O întoarcere îmi este aproape interzisă. De altfel lirismul meu s-a desfăşurat, în ultimele mele cule-

î, la altă adîncime şi cu alte mijloace. Această făină o voi cerne, deci, după placul meu, în orice caz prin sită de mătase şi nu prin sită de păr de cal". Ana nu mai stăruie să audă neapărat, ceea ce cunoaşte pe dinafară. O port prin poezia ce-i rămăsese întrucîtva străină. Ea urmă­reşte cu tot. mai vie luare aminte. Simt că prin modul simplu al dicţiunii, ce nici nu poate fi numită dicţiune., i, poeziile mele mai din urmă, ce-şi creaseră faima de a fi

cile, îi devin dintr-o dată accesibile. Nu prin explicaţii. ci doar prin felul citirii, prin care reliefez sensuri şi accente. îi atrăsesem atenţia încă de la început că trebuie să urmărească cuvîntul cu imaginaţia şi cu inima deschisă.

397 ■

Să nu cadă în greşeala unei raţionalizări, la care poezii •.'obşte nu aspiră. Sensuri ascunse, ce ar putea să fio mulate în chip abstract, nu se găsesc în poezia raca, d >cît ca alunecări, pe cari însumi le condamn. Toate sensurile ţin de domeniul unei sensibilităţi metafizice, ce coboară în adînc şi vine din adînc, ele n-au confinii cu înţelegerea filozofică discursivii*- Aceste lămuriri ale melc, ce încearcă doar să pună pe orice ascultător în gardă faţă de ispita curentă de a transpune stihurile mele în inter­pretări şcolăreşti, didactice, cad pe un teren sufletesc prielnic, căci şi Ana a înţeles dintotdeauna să se apropie de poezia mea în acest chip. Şi ceea ce-i împărtăşesc în clipa de faţă vine ca o întărire a unei atitudini receptive pe care ea o luase instinctiv încă de mai înainte. E drept că Ana fusese, şi ea, ca atîţia la nivelul liceal, derutată de modul didactic, în care unii profesori caută să deschidă vîrstei adolescentine poartă spre poezia mea. Lămuririle mele, de caracter mai mult negativ, de înlăturare a unei poziţii, ce zădărnicesc justa înţelegere intuitivă şi emo­tivă, îi vin Anei tocmai bine, pentru ca să nu se mai lase abătută de înclinarea, proprie dascălilor, de a da poeziei mele semnificaţii alegorice.

Ana, cu capul răzimat de peretele din dosul laviţei, ascultă zîmbind. Se pătrunde în plină zi ca de-o pulbere astrală, şi cîntecul se clădeşte încă o dată în inima ei. Intercalez în lectura mea şi cîteva poezii de iubire. Ana se adună puţin în sine, după deschiderea de adîncaori. Ea caută să-şi ascundă emoţia, dar luarea ei aminte se înteţeşte. Pleoapele i se deschid un moment mai tare şi apoi bat 'ca nişte fluturi ce s-ar lovi de-un perete. Adevărul e că citind, la modul cîntecului, aceste poezii, pe cari o dragosta de mai demult, pe care am curmat-o brusc, mi le inspirase, o neprevăzută mişcare sufletească mă ia şi pe mine în vîrtejul efaţcoana fiinţei care înainte cu zece ani mi-a hrănit o arzătoare înălţare, parcă nu mai vrea să se închege îiv min&». Iar emoţia, întrupată în stihurile de altădată, se revarsă firesc şi fără zăgazuri asupra fiinţei de lîngă mine. Numai aşa versurile îşi ■ cdobîndesc viaţa. Palpită lîngă mine o altă fiinţă. Fără de această suavă vecinătate, stihurile mele mi s-ar părea cadavrele unor emoţii puternice, dar trecute. Vibraţia, te ne cuprinde pe amîndoi, se comunică aerului. Printr-o spărtură de verdeaţă soarele pătrunde în pridvor.

393

Răsfoind prin volum, în căutarea unei poezii de alean, po caro doresc s-o mai citesc, îmi ridic o clipă ochii şp Ana. Buza descopere v-ţm- luciul unui dinte.. E ca un şenw qă Ana încearcă o duico pierdere de sine. Ea nu

aptă la ceea ce urmează, şi ceea ce şi pentru l&ii va veni firesc şi cîtuşi de puţin gîndit. Mă întiild spre s visul de vrajă şi-l cuprind, sârutîndu-l. Este doar o âtinger, de-o clipă. Buimăcită într-un fel de fapta mea neaştepl-Ana se ridică, aproape sărind, pînă lîngă uşa*pridvoruî. îşi vîră obrajii între foile de viţă, parcă să se ascundă apoi, _cu un uşor tremur de emoţie în degete, cuprinde palmă un strugure, mîngîindu-l. De mirat că strugurele nu s-a copt într-o clipă în mîna ei.

„A fost fără de voie. Veni — aşa — peste mine. lartă-mă !" îi zic, în timp ce toată făptura mea cade prada unor gesturi necontrolate, ce desfigurează frumuse'. clipei. Ana nu răspunde cu nici un cuvînt. Dar îşi 11 locul lîngă mine, cu îndrăzneală firească, şi cu un a serios, parcă ar intra în drepturile ei, din care aş alungat-o cu insolenţa mea de adîncaori. Cu acest ac de seriozitate Ana vrea parcă să pună între noi o distant pe care lumea fizică nici n-ar putea-o cuprinde.

închid volumul şi-l pun într-o doară pe masă.

„Prea te uiţi la mine, mustrîndu-mă cu tăcerea !"'. îi zic, şi cum nu mai pot să-i îndur privirea, în cart prinde grai o severitate intrigată şi nedumirită, îmi ÎKtgrop obrajii în poala ei. Prin cutele fustei simt _%cu obr: căldura trupului ei. Absorb în mine un miros curat dt siofă mătăsoasă, dozat uşor cu un parfum de levăn: şi c-o aromă feminină, ce dă bătăi inimii. Ea nu-depărtează capul şi nu se apără. Dimpotrivă, îi simt mîna, care-mi mîngîie părul.

îmi ridic brusc capul şi mă potrivesc spetezei laviţei. cu decenţă, lîngă ea : „Sunt atîţia ani de cînd mă port cu acest alean".

„S-a terminat cu cititul" zice ea, „păcat, căci a fo I aşa de frumos !"

„Aspirăm mereu spre mai mult. De la poezia din carte spre poezia în carne şi oase".

„Şi de-aci spr"e poezia care încă nu s-a născut", completează Ana, rămînînd cu gura întredeschisă.

Am vorbit probabil în şoaptă şi cuvîntul ne era pesemne copleşit de vînzoleala vrăbiuţelor pe căsuţa

399

şi-n scocuri, căci un moment — veveriţa apare în pragul pridvorului, se ridică în două labe, pentru ca să dispaiă vederii noastre, după ce ne-a ochit cu mărgelele ei negre de la rădăcina botişorului.

„Ne-a făcut o demonstraţie de graţie. Era firesc pentru o zi ca aceasta !" este încheierea mea.

„Plecăm prin păduri ?" întreabă Ana.

„Dacă vrei !"

Ea se ridică. Mă ridic şi eu. Suntem uşor ameţiţi amîndoi ca după un scurt vîrtej. Lăcustele verzi lucrează de zor, parcă ar fi tocmite cu simbrie la cosit de iarbă. Cum ridicîndu-mă, mă potrivesc în faţa Anei, foarte aproape, o cuprind cu mîinile de subsuori şi o trag spre ni ine. Gurile noastre se găsesc. Ea tremură în braţele mele. Nu manifestă nici o împotrivire. Aroma văratică a gurii ei — îmi reţine sufletul, de astă dată mai mult drcît o clipă. Am simţămîntul unei mari şi tainice descope­riri : am dat de izvorul vieţii.

Coborînd din pridvor, Ana îşi scoate, pe pragul de piatră, pantofii (ciorapi nu are) şi' aleargă desculţă pe lutul moale, uşor umed, întipărindu-şi tălpile goale pe cărăruia ce duce la şipotul din apropiere. A dat desigur urmare unei ispite de a încerca cu tălpile senzaţia răcori­toare a lutului, ce se modelează subt' presiunea tălpilor ţi degetelor. Şaua tălpii se întipăreşte şi ea în acest mulaj. Dar — fără a-şî da bine seama, Ana a cedat, fără îndoială, şi ispitei de a-şi amesteca urmele tălpilor ei cu urmele tălpilor mele, care se văd, sigure şi mai adînci, în lut. La şipot Ana îşi întinde picioarele, căznindu-şe să-şi întoarcă tălpile aşa ca apa diii micul scoc să-i spele, în cădere arcuită, lutul roşietic-gâlbui, ce-i Colorează pie­i-a. In cursul acestei operaţii, ce are aproape înfăţlşaVea unui rit născocit pentru desfătarea fiinţei ei în miezul lumii luminoase, dibuiesc, cu ochii, subsuoara albă a piciorului, din dreptul rotulei, prin ceea ce în această mare privelişte se înfiinţează un fior de caldă şi fragilă senzualitate. Cu tălpile spălate din îndurarea şipotul ui, A -i a so întoarce prin iarba măruntă şi mătăsoasă, intră, fâră a se apleca, în pantofi. Cu cîtă îndernînare intră în pantofi femeile ! Dar acest gest, văzut şi la alte femei, e de astă dată graţios şi firesc şi nu o are nici o implicaţie frivolă. Pornim. S-ar crede că o vom lua la deal, să ne umplem piepturile de verdele şi de răcoarea fagilor,

400

ir, cînd să apucăm în sus, Ana intervine ; „S-o luăm itr-altă parte. Parcă mi-e teamă să nu desfiinţez prin «forturile sportive ale urcuşului, emoţia ce a rămas în mine ^i pe care vreau s-o păstrez. S-o luăm mai comod — în­tr-acolo !"

„într-acolo" e un cuvînt însoţit de un gest, ce. indi.ă o direcţie solară, tocmai spre grădina de pe pripor. Gî ' dina e în apropiere, după o părere de dîmb, ca la o aruncă­tură, două, de suliţă. Iată că şi ajungem. Ne aplecăm cu grija, să nu. ne scrijelăm, pe subt un laţ din gardul ce împrejmxiie grădina. Schimbări n-au prea avut loc pc-aci în cei şase ani, ce trecură, de cînd mi-am făcut, pentru un sezon, din această grădină cuib de refugiu şi loc de lucru poetic. s

„Să-ţi arăt ceva, un petic de grădină dintr-un timp ce ni s-a părut apocaliptic pînă cînd a venit un altul şi mai apocaliptic. Mă leagă de loc unele dragi amintiri". Ne îndreptăm spre umbra părului pădureţ, cu coroana retezată circular ca o umbrelă : „Aici era o măsuţă şi o bancă. Nu mai este acum nici masă, nici seîndură. Dar ac mi-am scris piesa «Arca lui Nee», în ore grave, cînd, î > timpul războiului, auzeam cu tălpile bubuiturile su ale-bombardamentelor dih Valea Prahovei. Simţeam vibraţiile ce veneau pe subt. munţi, prin roci de ba şi de calcar de la o distanţă de 150 km. Aci m-a vizj într-o zi veveriţa ce o văzuşi adîncaori. Aci vevei şi-a ridicat lăbuţele pe vîrful bocancului meu, în-ti pe, stînd, liniştit, picior peste picior, la masă, -lucram. A fost ca şi cum m-ar fi vizitat o flacără, ce sare liberă prin cetini şi copaci : singurul semn de bun augur printre ea ce prevesteau sfîrşitul unei lumi. De-atunci sorocul potopului ce-l închipuiam, în piesa mea, apropiindu-se, a ut. Dai* noianul tot mai întîrzie peste aceste meleaguri, şi nu putem prevedea, cînd se va retrage". -

„Nu ştiam că ai întruchipat tocmai prin aceste locuri

?nda lui Noe. Deunăzi, trecînd pe acolo, pe drumeagul

ce se vede" — Ajia arată cu un gest spre înălţimi — „pe

subt Fruntea Rea, mi-am adus aminte că ai folosit acest

nume de măgură stîncoasă chiar în piesa ta".

„Dar piesa este în întregime, prin fapte şi întîmplări, localizată aci... Personajele... Moara de lemn a lui Noe... R 'al... Valoa... Nu le-ai recunoscut ?... In sat ţi-oi arăta şi pe ţăranul, după care am modelat figura lui Noe... Nu-l ştii

401

pe Simion ? A făcut bietul şi puşcărie pentru asta. servit, mă rog, drept model pentru un personaj din p unui poet reacţionar ! A suferit Simion prin beciuri vr<>o cinci ani ! Şi mult timp n-a ştiut bietul pentru ce anum. ; Şi-a născocit omul, în faţa instanţei, motive imagm,,: şi ilare, mărturisind vini, precum că ar fi decimat regiment de «eliberatori», el şi cu alţi vreo zece flăe- , CU ciomege, şi că ar fi capturat un tanc de la ruşi^-Vina Iui cea adevărată era însă aceasta, să nu rîzi Ana : a sen , cfrept model unui poet reacţionar, pentru un personaj d piesa «Arca lui Noe» ; foarte retrogradă şi e^P'Am afl> astea, în taină, chiar aseară, de la popa Bunea, într-moment cînd preoteasa plecase de lîngă noi. Ce-ai zice s roborîm în sat, să identificăm anume locuri, sălaşe, oameni ? Ţi-arăt, mai colea, podişul unde l-am închipu pe Noe, clădindu-şi arca !"

Şi pornim spre sat, coborînd poteca şerpuitoare. A' înainte, eu după ea. Din paşii Anei sar mereu, ca¹ di praştie, înainte, în stînga şi în dreapta, lăcuste, de toaîi soiurile. Unele, mai brune, cu zbor scurt; şi oarecum neajutorat, îşi arată somptuoasa căptuşeală roşie, vie. ai ipilor, ceea ce ne minunează tot la zece paşi. Coborîr pe cărare, printre tufe mari de măceşi. Cîţiva cosaşi îşi taie ovăzul copt, ce se răstoarnă în brazde, fără împofa t vire. Un vers popular îmi trece prin cuget. Mi-l spun. îilîi încet pentru mine, apoi cu glas tare pentru An:. „Stă mîndra la sărutat ca spicul la secerat". Şi tot mimai pentru mine mă întreb : a apropiat vreodată, cineva, şut semnul fatalităţii, una de alta, dragostea şi moarte,*¹, cu mai multă gingăşie şi adîncime de simţire_/decît re face î. aceste versuri ? — Ne oprim o leacă şi intrăm în vorbo ■ t cosaşii. Oamenii mă recunosc după atîţia ani, ca şi cum doar ieri aş fi trecut pe-aci. Pe unul dintre ei î recunosc şi eu numaidecît, e om mai în vîrstă, cu scrum

la tîmple, cu faţa brăzdată adînc de frămîntul vremii.

..Hei, bade Zaharie — bun lucru !"

El se uită la mine ca pierdut :

.,Rine aţi venit pe la noi, domnule profesor !"

,,Ce mai faceţi pe la sat, bade Zaharie ?"

,,Ce să mai facem, domnule profesor, muncir aşteptăm..."

402

Acest ,.aşteptăm" a fost rostit cu o subliniere aluri-.-}, ivederată pentru orice ureche. îmi păstrez calmul, şi i_nu vreau să apuc numaidecît spre înţelesul ce bad<>a Zaharie îl dase cuvîntului său. Mă ia subt zarea senin", nu ştiu ce poftă de şagă şi mă gîndesc să-l pun puţin 1 î încercare pe badea Zaharie, care tocmai la asta hu pare a se aştepta. Nu răspund provocării sale, îl privesc numai lung, fixîndu-l.

„Aşteptăm, domnule profesor", repetă badsa, siîabi-sindu-şi, de astă dată, cuvîntul cu pricina, mai puţin aluziv, mai puţin ostentativ, încercînd parcă să restituie vorbei rostite sensul neutru şi inofensiv. Evident, moş Zaharie nu mai vrea să pară subversiv, din moment ce eu tac privindu-l. Parcă şi-ar spune acum, şi el, în sinea sa : de, nu poţi să ştii niciodată ce fel de rumâni sunt orăşenii ăştia, mai vîr.tos că domnii s-au cam dat cu Antihîrţ în vremea din urmă. încep însă să fiu însumi oarecum intrigat de jocul ce sunt pe cale de-a-l face. Şi de astă dată îl fixez pe moş Zaharie cu oareşicare severitate, drept în ochi. Ca şi cum i-aş spune : „Fii cu luare aminte bade, că nu ştii cu dine vorbeşti ! Badea H pierde siguranţa, şi pare încetul cu încetul luat de-o neîncredere faţă de mine, care, oricum, nu sunt tocmai de-al lor, cu toate că prin părinţi şi prin atîtea din simţirile mele sunt de-al lor, şi încă de-a binelea.

„Aşteptăm, domnule profesor", repetă moş Zaharie. întoreîndu-şi puţintel ochii de la mine, ca şi cum ar căuta să dea un înţeles cu totul nevinovat cuvîntului său. Dar eu, după ce m-ara dat jocului, nu mă mai opresc, ci-l duc pînă la capăt. îl pironesc cu privirea pe badea Zaharia, aproape aspru şi încruntat. El îşi pierde acum cu totul siguranţa, şi, întoreîndu-şi, de la mine, privirea, se uită la coasa ce-o ţine în pămînt cu tăişul în sus, Iri mai spune o dată vorba, completînd-o, de astă dală, ca-ntr-o fabulă de veac cu un cuvînt circumstanţial de împăcare cu soarta : „Aşteptăm, domnule profesor, cura aşteaptă iepurele, să-i crească coada !"

încep să rîd ca să-i redau liniştea : „Că bine o nime­rişi, bade Zaharie ! Ai întors-o mai îndemînatic, doc Ii ni se dâ nouă cărturarilor s-o facem ! Ei, vă urez spor la lucru ! Fie-vă osteneala cu rod, şi ziua bună ca ovă/rî de aur ! Cît priveşte stările din lume, mai bine docît ai ^vpus-o D-ta, n-o putem spune nici noi. Atîta doar ta

. 403

noi facem vorbă lungă, pe cînd D-ta ai spus-o dintr~Doamna Ana, înveselită de această întîmplare, adaugă un cuvînt de liniştire pentru cel cu coasa în mînă _: ..Bade Zaharie, să mai nădăjduim, poate că totuşi o să-i crească iepurelui coada !''

Ne despărţim de ţăranii îmbrăcaţi în cînepă alb* Ei intră iarăşi cu -coasele în ovăz. Sunetul vînjos ne urmăreşte pînă dispărem după un dîîm, de unde cărarea coboară spre. podul rîuhii. Odată dispăruţi din zan. cosaşilor, eu şi cu Ana ne rostim mulţumirea de chipiu cum badea Zaharie a ieşit din încurcătură. îşi are întîr:i plarea hazul ei, căci cuvîntul de la început al lui badt Zaharie reflectă valul de mari aşteptări, ce creştea iarăşi în inimile tuturor odată cu izbucnirea războiului coreea-l în acest război din depărtatul răsărit obştea vrea să vad; începutul sfîrşitului. Cuvîniul din urmă al lui bade.i Zaharie oglindea şiretenia ţăranului, maleabilitatea 6 i formală. în atmosfera de nesiguranţă generală a unu etat poliţist. Iată cum ţăranul face faţă unei situaţii d*. limită, cînd exploatarea omului de către om, ziee-s< că s-a curmat, dar cînd neîncrederea omului în om ie forme delirante. Nu e de mirat că ţăranii se comporî-, astfel în faţa băltoacei stagnante şi în faţa unor aşteptări mereu înşelate. Marea schimbare anunţată de peste hotar» cu surle şi ţimbalo, s-a amînat şi se amînă iar şi iar, cu lunile la început, apoi cu anii, iar acum fără termen Badea Zaharie a ieşit din încurcătură cu o imsgine în aparentă defetistă. Dar defetismul nu este al său. Bade;¹ Zaharie a vorbit aşa, fiindcă simţea că noi, ,,domnii'', dac?. nu suntem nişte infami agenţi ai secuiitătii. puteas sâ fim în cazul cel mai bun nişte defetişti.

Trecem podul peste rîu şi coborîm de la capătul podului \t\ zăvoiul dintre cele două ape. Una duce la moara do lemn. Umbra arinilor şi a sălciilor ne fereşte de săgeţile s;,]are ale ceasului vertical. Răcoarea, adiind din apă, ne invită parcă să ne dezbrăcăm şi să descindem de pe m?