*• Biblioteca Centrală Universitară "Lucian Blaga" Secţia de împrumut U/bia luntrea lui caron roman ediţie

ubţiii de staniol, lungi, zburau de-a valma prin văzduh, precum funigeii în zile senine de toamnă, şi cădeau peste cătun. Nu prea înţelegeam de ce bombardierele lă­sau în urma lor funigei metalici. Cineva da lămuriri, nu ştiu nici astăzi cît de valabile, că fîşiile de stanfol s-ar îansa intenţionat, pentru a înşela aparatele de ţintire ale apărării antiaeriene, de jos.

Printre curioşii care urmăreau retragerea bombardi­erelor, se găsea şî doamna preoteasă, cu încă o tînără doamnă despre care bănuiam că ar fi doamna Ana Rareş, soţia naturalistului de la laşi. Făcurăm cunoştinţă. Doamna Rareş m-a învrednicit de-o scurtă, foarte atentă, privire, ca să continue apoi a urmări, cu mîna streaşină peste ochi, bombardierele argintii, ce seînteiau uneori orbitor în zare. Mă uitai dintr-o parte la ea. Mi s-a părut că privea mai departe decît se găseau bombardierele, parcă ar fi dorit sa vadă ceva, cu mîna streaşină peste ochi în zarea vii­torului, îmi veni în minte o observaţie, ce o mai făcui în viaţă. Cînd faci cunoştinţă cu oameni, a căror prietenie interesa, se întîmplâ nu o dată ca spaţiul dimprejur

27

să dobîridească o dimensiune lirică şi să se transforme it\ timp. Priveşti în spaţiu ca şi cum ai privi în viitor, dori-tor a ghici ce-ţi aduce ziua de mîine în legătură cu oame­nii. Grupul de curioşi, inclusiv doamna preoteasă, & depărtase, risipîndu-se. Cum doamna Ana Rareş tot mâi stăruia, cu privirea indecisă între zare şi viitor, mă apro-piai de ea : „A fost oare nevoie de-o zi cu văzduh de apo­calips, ca să ne cunoaşte-m ?" deschid eu vorba. Doamna Rareş răspunse zîmbind : „Parcă ar începe într-adevăr ce ni s-a profeţit. Cetăţile zboară peste ţară". Şi vorba veni repede despre Leonte Pătraşcu, care nu tocmai departe de-aci, în Cîmpul Frumoasei, urmărea probabil şi el. în clipa aceasta, chiar din apropiere, zborul cetăţilor.

„Mă socot cea mai bună prieienă a lui", îmi spune Doamna Ana Rareş, „dacă aţi şti cît de adesea şi cu de mult mi-a vorbit despre D-voastră'\

„Iată că au trecut trei săptămâni, de cînd s-a întîm-plat să~mi rostească în mjz numele D-voastră, şi abia acum am bucuria de a vă mtîlni. V-aţi împresurat cu ziduri. Chiar şi atunci cînd staţi într-o grădină''. Cuvintele mele erau cam stîngace, dar nu găsii altele mai potrivite spre a sublinia întîrzicrea regretabilă ce a intervenit ca să st amîne mereu ceea ce de mult trebuia să aibă loc.

„Domnule profesor, dacă v-aţi înălţa puţin în viţiul picioarelor, sunt sigură că aţi vedea şi peste ziduţi. Be altfel casa unde stau are poartă, şi are uşi, pe care st: poate intra"'. Acestea au fost cuvintele de şagă, cu care donmna Rax*oş îmi răspunse.

Era în glasul doamnei Ana mult zîmbet. în modulaţiile, glasului ghiceam aproape un reproş, că am lăsat să treacă săptfimînile, fără de-a căuta prilejul de-a ne cunoaşte, şi aceasta în pofida faptului ştiut de amîndoi că prietenul meu cel mai bun şi prietenul ei cel mai bun, era una şi aceeaşi persoană : filozoful din Cîmpul Frumoasei.

în aceeaşi zi, pe seară, Doamna Ana Rareş se înfiinţa. cu un pretext gospodăresc, în curtea părintelui Bur.ea. Venise să se intereseze de niscai lucruri la doamna preo­teasă. Eram şi eu de faţă, de asemenea soţia mea şi fiica. Se încinsese taifas în casa^mai mică, de vară, din aceeaşi curte, unde în casa de iarnă locuiam şi noi. Doamna Rare;» era o făptură aproximativ mijlocie la stat, de-o distincţie care o înălţa. Zîmbet era toată fiinţa ei. Remarcai nurnai-

28

i ,_cît că frumuseţea ei nu era spectaculoasă. Frumuseţea f _se alegea din cînd în cînd, cu totul pe neaşteptate, fie !>in mimică, iie dintr-o mişcare, fie dintr-un complex de Hnii neutre. x\voa un umblet plin de graţie, pe care ea ^Ansă« nu părea să şi-o cunoască. Ochii, foarte vii şi strălu­cind de inteligenţă, se iveau în obrazul mai curînd al unui suflet, decît al unui trup. Şi totuşi, trupul era şi el printre noi ca să exprime prin fiecare mişcare sau gest un farmec dozat din nuanţe greu de definit. Chiar numele ei era parcă acela al unui aer dulce. Această făptură de carate Yieosten-tative, care, sub aspectul ei de vrajă fără nume, putea să ascundă desigur şi unele mici cruzimi feminine, ne-a in­trat în ogradă. Se interesa, fără de-un scop precis, de unele trebuii gospodăreşti : unde s-ar putea găsi covăsit de oaie, lcuşteon de ciorbă, sau carne de miel şi cele mărunte nece­sare pentru prepararea drobului. Era un chestionar de a zecea mină, pentru ale cărui rubrici putea să găsească răspunsurile cele mai precise chiaj în casa unde locuia, Ia familia Loga ; unde ea ar fi găsit de altfel din belşug ceea ce se prefăcea a căuta. Venise, învederat, pentru alt­ceva, şi era de mirat că nu-şi luase nici o osteneală de a născoci pretexte mai puţin transparente. Da, venise cu gîndul de a-mi cunoaşte familia. Aşa a fost interpretată vizita ei de către toţi cei ce erau de faţă. Soţia mea şi fiica — se uitau la ea, încercate pînă la îmbuj orare de mica minune, ce avea un aer atît de urban şi de campestru în acelaşi timp.

Doamna Rareş a stat cît a stat, şi, după o conversaţie, ce luă o întorsătură degajată şi foarte prietenească, se pregăti, printr-un gest al mîinilor, şi prin tonul glasului, de plecare. Am schiţat un îndemn discret către fiică-mea să rămînă acasă, şi însoţii pe doamna Rareş. numai eu, pe cele două hudiţi laterale pînă în faţa casei din uliţa princi­pală, unde locuia. Pe drum, doamna Ana Rareş îmi spuse că îi este foarte dor să stea de vorbă cu filozoful ei ; nu-l mai văzuse de cînd a venit la Căpîlna. Eu îi fac numaidecît propunerea să ne ducem într-o zi, în excursie, Pe jos, pînă în Cîmpul Frumoasei, împreună. Proiectul, de abia schiţat, fu acceptat cu bucurie, rămînînd să ne înţelegem alia dată asupra zilei, cînd vom porni pe vale în jos.

29

Situaţia noastră în lumea satului avea să ia o întorşi tură cu totul neaşteptată. Cui să-i fi trecut prin cap c-a, fi cu putinţă şi atari neajunsuri ! Aşa se complică uneor din pricini mărunte, neprevăzute, meschine, chiar şi ţ viaţă ce pare a se clădi pe linii mari şi în coordonate di destin. Din pricini, căzute ca din senin, refugiul nostru h Căpîlna era cît pe-aci să ia sfîrşit, şi încă unul brusc, zgo-| rootos şi spectaculos.

Cîteva zile mai înainte de a pleca din Sibiu, soţia tnec îjâ o fată de serviciu, o fata de la ţară, singura, prin­tre multele, ce mi s-au îmbiat, care se arăta dispusă

ăscască oraşul, pentru a sta cîteva luni sau cîteva ano-«impuri la sat. Măriuca avea 18 ani. Era frumuşică, dar, precum puturăm repede să ne dăm seama, uluitor de uşu­ratică. Suferind de-o curiozitate bolnăvicioasă, ea intra Ia Căpîlna în casele oamenilor, iscodea fapte şi relaţii, şi, cînd nu le găsea, le născocea cu imaginaţie de mitomană fără astîmpăr. Parcă am fi adus, cu noi, un diavol în sat. Dibuisc în cîteva zile toate măruntele romane, ce se ţe-seau între tinerii din cătun. Luată pesemne de-un foc, căruia nu avea. puterea să i se opună, fata ţinea să-ţi' îmbogăţească, dintr-o dată, enorm şi torenţial, eremit; aventurilor personale. Astfel se făcea că, în fiecare noapto f ea atrăgea cîte-un flăcău, în gx adina din dosul casei care locuiam. Băieţii părintelui Bunea, cei doi. adolc cenţi, care urmăreau desigur cu interes atari 'aventu ancilare, ne-au atras încă de la început luarea amin. asupra isprăvilor fetei. Sperînd că pot înfrîna dezmăţul hotărîi să stau de vorbă cu Măriuca. I-am arătat cu sfioat ocolişuri, cele ce se vorbeau prin sat pe socoteala ei. Măr'-uca m-a ascultat, fără a se îmbujora. în timp ce-i vorbeair, ta luă, spre surpriza mea, o tot mai învederată atitudini' de cochetărie, pentru ca la urmă să-mi răspundă : „Crede domnul profesor că la vîrsta mea se poate trăi fără dră-guţ ?" — Pentru moment izbutise să mă dezarmeze După alte vreo cîteva zile fata căzu la grea gîlceavă c mai multe familii din sat, pe care le aţîţase una împotriv alteia. Măriuca reuşi, prin intrigi, bîrfeli şi prin neruşi­nate iniţiative nocturne să creeze în sat o tensiune, gat. a se răsfrîngc subt formă de resentimente şi bănuială, şi sîrâ. Fata avea aerul că se Bucură de protec-

30

,-,_a noastră, deoarece se ignora împrejurarea că noi înşine * luat--o în serviciu doar cîteva, zile mai înainte de a orni pe drumul bejeniei. Se făcu apoi că Măriuca pocnise

făspîndi în cătun şi diverse basme despre nu ştiu ce Bogăţii" şi „comori", ce le-am fi adus împachetate în /âzi cu căruţele, cînd am sosit în sat. Lăzile au putut să ie văzute de oricine. Ele conţineau cele necesare traiului. adevărat e că unele lăzi conţineau altceva, şi tocmai aces­tea aii trezit probabil imaginţia fetei. Da, într-adevăr, în ".stea erau „comorile". *"

S-a mai întâmplat, tot cam pe-atunci, ca nişte călă­tori, trecînd prin cătun spre aşezările mai înalte, de munte, de la Casa, să se intereseze la cîţiva localnici, cam cine

rt cei ce s-au „refugiat" aci în sat. Un căpîlnean oare-l pronunţat şi numele meu : Axente Creangă. Trecă­torul şi-a făcut comentariile sale : „Ha, poetul ! Apoi Să ştiţi că după ăsta umblă avioanele engleze şi americane !" Comentariul, cu multele înflorituri, ce i se adăugară, pînă ,a ajungă ia celălalt capăt aî satului, a prins repede rădă­cini. Şi urmarea a fost o mare, obştească îngrijorare. în sufletul unora se aprindea chiar teama şi panica. Părinte-,ii Eunea care ne găzduiţi, i se sugera din partea unor batrîni ai salului, să plecăm în altă parte. Se susţinea eu' o naivitate, în care se amesteca o anxietate magică, că prezenţa noastră ar expune satul la bombardamente din partea englezilor şi americanilor. A fost nevoie ca părin* iele Bunea să intervină într-una din predicile sale dumini­cale, punîndu-şi la cîntar toată autoritatea, spre a stinge asemenea poveşti iscate din glumele unor' necunoscuţi fâră căpătîi.

într-o atare atmosferă nu ne mai puteam permite să îatărîtăm cătunul şi cu isprăvile şi drăciile Măriuchii. O expediarăm deci înapoi la Sibiu, şi de acolo în satul părin­ţilor ei. Expedierea ei la obîrşie se făcu cu o rapiditate şi cu o promptitudine că şi diavoliţei rustice îi pieri piuitul. Prevenirăm astfel răscoala cătunului împotriva noastră După plecarea Măriuchii tulburarea s-a aşezat. Printre oa­meni stărui însă, încă luni de zile, bănuiala că lăzile, înguste şi lunguieţe, ce le îngrămădiserăm în una din odăi, cuprindeau mari comori. Lăzile erau într-adevăr foarte grele pentru „neînsemnata" lor mărime, argument ce sîcîia imaginaţia norodului. Măriuca, voind să-şi dea importantă, lansa încă în ultimele momente înainte de

31

alungarea ei, feluri de basme despre „aurul" pe cart Munţii Apuseni ii vânsaseră în lăzile noastre.

Deocamdată atmosfera în sat se mai linişti, dar po­vestea „aurului*' avea să-mi mai fie amintită, ani în urmă în alte împrejurări. Fapte şi întîmplări ce par un episod, se leagă adeseori, pe multe fire, cu viaţa omului. Suntem!' însă, încă tot în luna mai 1944, către sfîrşit. Şi cele ale tim­pului trebuiesc povestite pe rînd.

Inlîlncam rar pe doamna Ana Rareş. Odată, cînd mi se potrivi, îi amintii de proiectul schiţat, dar rămas în sus­pensie, de a surprinde cu o vizită pe filozoful din CSmpul Frumoasei.

Mînecarăm în excursie In ziua de Rusalii, sărbătoarea sfîntului duh, care cădea destul de tîrziu în acel an. Ziua se anunţa minunată. Pe drum, în conversaţia noastră săl­tăreaţă, aveam să atingem cele mai variate chestiuni. Doamna Ana aruncă un cuvînt, încă de la început, şi des­pre atmosfera dezagreabilă, ce ni s-a creat în sat, la ri­sipirea căreia ea însăşi a colaborat ca o sfetnică ascultată cu încredere şi cu simpatie din partea ţăranilor. Era fi­resc să vină vorba între noi şi despre lăzile, înguste şi^: lunguieţe, în care Munţii Apuseni şi-ar fi vărsat mărun­taiele de aur.

„Ciudat e că aceste lăzi există cu adevărat", adaug eu, „şi ele cuprind într-adevăr ceva preţios, sau, mni precis ceva «preţios»- pentru noi, şi mai ales pentru soţia mea. Lăzile, vreo zece, conţin veche faianţă luzitană din seco­lele XVII şi XVIII. Şi acum sînt sigur că vreţi să auzii 1 povestea achiziţionării acestei faianţe".

. Doamna Rareş îşi întoarse puţin capul spre mine, ceea ce îmi dete ocazia să remarc cît de frumoasă se „alegcr în dimineaţa aceea, de răcoare solară şi-n aerul, ce iest a parcă radioactiv prin apele spectaculoase ale rîului.

„Face ?" mă întrebă doamna Ana, tachinîn.du-mă, într-un fel, pentru întrebarea ce-i pusesem.

„Face", îi răspund, rîZînd şi încep să istorisesc : „în 1938, pe cînd mă găseam în Luzitania, într-o zi de vară. insuportabil caniculară, mă dusei la birourile legaţiei noas­tre. Aflai acolo o scrisoare, ce tocmai s&sise. După ante i

32

Teul venea cie la Bucureşti, de la Ministrul Palatului. nouă scrisori erau în plic ; una semnată de Ministrul Pâ-i tului. O citii. Eram poftit să mă interesez de situaţia uiUi niedic luzitan, care solicita intervenţia Regelui Ro­mâniei într-o chestiune profesională, despre care aveam -ă aflu amănunte din scrisoarea a doua. A doua scrisoare era scrisă în franţuzeşte. Semnătura era caligrafiată -loroape copilăreşte : Dr. Ribeira. Era semnătura solici­tantului, care îşi indica şi adresa. Medicul luzttan scria _fje-a dreptul Regelui României. în rîndurile introductive, ,1 întreba cu plecăciuni, ce se ghiceau din alura slovelor, dacă suveranul îşi mai aminteşte de medicul luzitan, pe uare l-a cunoscut cîndva la Biarritz ! Medicul arăta în scri­soare situaţia precară, în care se găsea... Auzind că în Luzitania ia fiinţă o mare întreprindere petrolieră, un soi de filială a «Rcdevenţei române»-, medicul îşi ia îndrăz­neala să solicite o intervenţie regală, spre a ti numit mi -clic al .întreprinderii. Rugai pe secretara legaţiei, o tînără Inzitană de tip arab, să caute în indicatorii! telefonic nu­mele şi adresa medicului, şi să-l poftească pînă la legaţie. Secretara descoperi într-adevăr numele şi adresa; a] ridică receptorul, formează un număr. O întrebare în limba ţării, care-mi deranja încă auzul cu multele sale s-uri şi jumătăţi de î-uri, şi cu diftongii anevoie de pr< -nunţat, căci îţi cereau să-ţi potriveşti maxilarele pentru un fel de lătrat. începe la telefon un schimb de cuyinu. Secretara se înroşeşte, ridică glasul. Repetă. Insistă vorbească medicului cutare. Apoi tăcere. Pe urmă alt gl; la telefon. Undo lămuriri. Niscaiva scuze. Medicul fus gădit, în sfîrşit, «şi va veni numaidecît la legaţie». Rec < tara se scutură de rîs. La telefon se prezentase, după c era de bănuit, soţia medicului, care, auzind un glas .'< -painin, rosti dteva cuvinte pe un ton de injurie : ■■] .; ţia României ? Las' că şl iu cu ce legaţie îl caută !*■ Ti -tuşi lucrurile s-au lămurit. După vreo cîteva minute dpar, medicul suna la intrare. îşi îndrepta probabil cravata, în uşa legaţiei. I s-a deschis. A fost poftit să intre în bi­roul meu. Se opri în prag, fără a saluta, zicînd : -Mi .se pare că ava comis o mare prostie şi-o oai'ecare necuviinţă. Totuşi am venit, Domnule Ministru, faceţi ce voiţi cu mirse. T;iia'i-mi capul !» Medicul luzitan era scunc}. I ţel, dar simpatic. Grăia într-o franţuzească impecabil , apreciind omul după înfăţişare, nu mă aştept

33

• ■•» t «jr.trea iul Caron

Eu : n-aţi făcut

nici o pro Aş vţeă su

ţ

„iţi vă rug, Luaţi loc. ue-aceea v-am chemat !»

El : «Să lăsăm prostia la o parte, dacă d-;,, totuşi necuviinţa vîr-jit-o. Ani s

\âaiei o scrisoare»,

«Da, strein, îi răspuî: a-l lămui

tului c"ă scrisoarea se găs i . tarul

pre ce-i scriaţi E gelui ? L-aţi cunosc «Solicitam • înalta-i intervenţie' la întrep mânească, ce ia fiinţă, după cum aflai din zia în acest oraş, să fiu numit medic al întreprinderii... Şti Domnule Ministru, o ducem foarte greu — noi mediei

astră s>r a R

. «Şi e

cîntiva

derea 1

chiar ;>

.a necaz or

iei»-. Aşa vi

«Am prii

ile subt scul

pârori

i chestiune

I, ci d

re pa

â, di'

i^:.e. Cu

.anţea,

lint gata să

ilui îi ir'i 3i Dr. Rib

it de la E

ale D-vot

prin cap cele mai năsti

eeva. Si j .

^Medicul

a vil

inţul nao

Bl. î

un tîni

Bucureşti o indicaţia să vă iau g ii răspund. «Să rectific însă mai îr '.. cu privii a la întreprinde ■ .. despre o întreprindere ron ■ între statul luzitajn ?i o 5 ' franefo-româri' a f

iri peripeţii. în curjna vot

■■'. într ■ te o .

uzitan şi societi; :u directorul. N~aş putea Ins • iată. — Şi acum să vorbim desp aflu in ee condiţii l-aţi cunoscut ,

i pe-o ltu la Biarriţz,

■ştire : «Ei a fost prin an

al României se găsea în surghiun i mea, chiar în restaurantul hotelului îocită apropiere luau dejunul, la .. elegant, cu o doamnă. Mă între

o voce destul de tare_r cu soţia mea, în limba luzii a cum se face de obicei, cînd umbli prin străinătate >i

porţi cu gîndul că nu e nimeni prin preajmă să te Leagă. Remarcai că tînărul de alături trăgea uneo> i echea la conversaţia' noastră. Impresia s-a ci tînărul trimise pe chelner să ne întrebe ce m. Am răspuns: limba luzitar.'

o f-

1 discret din i abilă, căci ne trîn

34

iii

cheme o sticlă de şampanie. Tot pi in chelner ci'n că piimcse cu toată mulţumirea, dacă perechea _c "alături va accepta după dejun o cafea neagră pre­gătită în fel luzitan. Tînărul se învoi, trimiţînd cu-vînt tot prin chelner. După dejun le-am trimis cafeaua, pe care o pieparam e-un aparat special, chiar pe masa din f^aţ&- După ce-şi bău ceaşca de cafea, tînărul se ri-cTcă şi o i^a "*P^re masa noastră, ceea ce mâ obligă s4 mă ridic şi ^u î^mi mulţumi plin de curtoazie pentru cafea şi-mi spuse că poartă un deosebit interes Luzitaniei. L-am întrebat ce naţie este. Mi-a răspuns simplu şi sobru ^: ro­mân. La auzul numelui acestui neam de oameni, am re­acţionat fără control, spunînd : „Noi lusitanii avem o mare admiraţie pentru prinţul Carol !" , Dar cura ? Pentru ce ?", întrebă tînâiul. „Vedeţi", îi spin, „un piinţ cai o renunţă la tron pentiu o femeie, este ceva ce exaltă pe toţi hizi-tanii"- Şi-atunci, puţin perpkx, tînărul zi?;*: ,E ^>mt prinţul Carol". Vă închipuiţi setna, DomnuV Ilinis' Că­utam să văd cam de pe unde şi cum tnb voi zîmbitoiului prinţ. Şi deveniram hv după dejunuri, cînd noi la ei, cî se transformase întî-un iitv ¹ preună. Prinţul se interesa Luzitania, unde lucrurile ap şi bun. Şi acum, iată, cînd treprindere, îmi luai îndrăz^c... ;> Un rege nu putea să uite pe micul său piiett . a i zis».

«Şi iată că nu v-a uitat» rdăugai eu. -în i a'stn d-voastră trebuie să aveţi însă puţină răbdare».

«Am răbdare şi în fond chestiunea aceea n ei nu mai intciesează, din moment' ce văd că Regele nu r. -.. uitat». Cu aceste cuvinte, medicul plecă.

Luai degrabă legătura cu directorul înticpiîndciii inginerul petrolist Nălucă, pofiindu-l să tieacă pe la gaţie într-o chestiune de urgenţă.

Înţelegerea cu privire la înfiinţarta întreprinderii fian-co-româno-luzitană întîmpinase ncimaginabile dificu;-*-&\i. Pevrolul anglo-arnerican deţinea piaţa luzitană fă> Ă concurenţă şi-şi impunea pieţurile după plac. Reprezen­tanţii petrolului anglo-amci ican se străduiau să zădc':-nicească, pe orice calc, ca întreprinde) ea numită .rorr"~ nească", să ia fiinţă, căci o asemenea înti eprindere, .'»i

35

mu voi i au:'f	a
^T^j prictf J ^
noi L*,,	t'tl
.am te'	,av
pe do	le din
ie pe-u ^	'm nou
?lare desf»	>'a V»-
ă scriu tt.t

care intra ca asociat şi statul luzitan — ar fi dus la eli­minarea petrolului anglo-american de pe piaţa locală. Reprezentanţii, îngîmfaţi şi puternici, ai acestui petro!, căutau deci să compromită, prin intrigi şi prin ici de fel de zvonuri calomnioase, îndeosebi pe inginerul Nălucă, petrolistul care purta în numele Redevenţci tratativele cu statul luzitan. Ca ministru al României în acea ţară nu aveam decît un rol de observator, dar de cîte ori mi s-a cerut, am intervenit în mersul discuţiilor, uneori chiar în momente hotărîtoare, mai ales pentru a risipi neîncre­derea, ce luzitanii începeau s-o arate faţă de reprezentan­tul petrolului românesc, cît pe-aci să cadă victimă Unor calomnii de cea mai rea credinţă. Ştiam însă pe de alta parte că dictatorul Luzitanici ţinea să se emancipeze de. subt tutela petrolului anglo-american .şi că în consecinţa dorea să se ajungă la o înţelegere cu inginerul Năluca. Şi astfel intervenţia mea se producea mai mult pentru salvarea prestigiului personal al d-lui Nălucă, din val-vh-lejul bnl'elilor. Convenţia franeo-româno-luzitană s-a sem­nat, iar întreprinderea ce urma să ia fiinţă, avea sa de­vină, după toate prevederile, cea mai de seamă întreprin-dere industrială din Luzitania. căci această tară se găsea pe atunci, din punct de vedere industrial, cu cincizeci de " ani chiar şi în urma României noastre.

Directorul Nălucă sosi. li spun despre ce o vorba : o ; scrisoare de la Palat cu o apostilă a Regelui. Nălucă hotărî ■ fără a sta măcar o clipă să cumpănească : «Dacă este do­rinţa Regelui, atunci doctorul Ribeira să se considere me­dic al întreprinderii». «Staţi, staţi, mai cu încetul", îi zic, «încă nici n-aţi început lucrările». «N-are a face. Să vie . doctorul chiar de mîine, să-şi ridice leafa. Peste cîteva luni va avea probabil şi de lucru». Nălucă era deci un om foarte expeditiv.

A doua zi mă grăbii mai matinal spre legaţie, ca 'să chem pe doctorul Ribeira. Eram nerăbdător să-i comunic omului o veste bună. Cînd a sosit, i-am spus că, din clipa de faţă chiar, este medicul întreprinderii, şi-l poli ii la sediu spre a-şi ridica salariul de la casierie. Doctorul a pălii. Puţin lipsea să salte de bucurie prin birou.

Şi-apoi, adunîndu-se, începu să-şi ofere serviciile cu ■ retorica unui mediteranean : «Ştiţi, domnule Ministru, eu am legături strînse la toate ministerele. Şi la ministerul