*• Biblioteca Centrală Universitară "Lucian Blaga" Secţia de împrumut U/bia luntrea lui caron roman ediţie

ă cptropeşte. Gura ei mi se lasă ca o fe­ Îmbrăţişarea durează o scurtă veşnicie. Destul !", zice Ana desprinzîndu-se din în­cleştarea braţelor mele. Mă uit la ea, jubilînd mut, şi ţinînd-o încă cu mîmlle de coate. Buzele ei au o paloare de frunză da mesteacăn, toamna. Ana nu-şi pusese ruj. Rentarca i o fue pentru mine însumi. Nu-şi pusese

ruj Intr-adins. nu fiindcă n-ar fi avut timp pentru aceasta. Se dorea sărutată, din primul moment, după cum avea să-mi fie voia şi dorul. De aceea nu-şi pusese ruj. Ca sa nu-mi citească nici unul din gînduri, o întreb : „Nu mi-ai lăsat ştampile-n roşu, pe obraji ?•' „Ba da, ţi-am lăsat, pecetea nevăzută a inimii mele !" Intrăm în salonaş. In lumina încăperii o văd iarăşi : arată bine. Şi are în jurul ei un aer de munte, o tine­reţe indestructibilă, de cetină.

„Ai întinerit," îmi zice ea, „ai întinerit cu zece ani !" Ana se aşează într-un fotoliu. Eu, aducînd un scaun. mă aşez în faţa ei, foarte aproape, încît îi pot cuprinde în palme rotulele genunchilor. „Genunchii tăi, dulci şi mici !"

Ana se arată foarte emoţionată şi înveselită de aceste manifestări intempestive de tandreţă. După o clipă de îmbătare, ea îmi alungă mîinile cu minutele ei de fetiş­cană, în timp.ee se trage, cu fotoliul, înapoi, distanţîn-du-se de mine cu un şăgalnic rîs, ca şi cum mi-ar spune : Nu aşa de repede ! Ai timp, ai timp. june năvalnic ! Apot

440

lintr-o dată. Ana întreabă cu un aer surprinzător de

„N-ai adus vreo poezie nouă ? In scrisorile din urmă _r,u rm-ai mai trimis nici una".

„Am stihuri cîte doreşti, prin buzunarele «iele ai «■-.si cu zecile ! Cu atîta impetuozitate n-am scris în viaţa niea !" Iau pe rînd cîte-o filă din buzunar. Citesc poe­ziile, cînd cu grijă, cînd neglijent, oarecum la qivelui ca­ligrafic al ciornelor. Şi mut foile în celălalt buzunar al hainei.

Ana îşi exprirpă, cînd printr-o exclamaţie, cînd în tă­cere, satisfacţia.vEa se simte, pe bună dreptate, centrul acestei lumi poeilce, ce s-a clădit în lipsa ei în cetatea Noului TestamerJ?¹ Ana cîntăreşte în gînd caratele aces­tor creaţii. Părea se mira de registrul vast al motivelor şi de varietatea formelor. Acesta-i rodul cîtorva săptămâni ? Doar nu-şi închipuie c-o amăgesc ? !

Mai citesc şi iarăşi citesc. Şi ea îşi desiăşoară, după fiecare poezie, părerea. Sensibilitatea Anei se-nalţă în faţa mea ca scara lui Iacob, pe care îngerii suie şi co-Loară. Mă simt uşor intimidat în faţa rigorilor şi căldu-ni aVestui gust născut, iar nu făcut. Cu o siguranţă fără greş Ana relevă punctele de minoră rezistenţă.

„E bine că-mi atragi luarea aminte", îi spun, „în ce.le mai multe cazuri golurile le ghicesc şi eu, dar pa-i rnitatea mă ţine în îndoială şi mă face să văd lună plină iT.de nu e decît crai nou. Tu cum o aduci, că observi aşa de just golurile ?"

Ana dă nedumerită din umeri : „Ştii, eu orice poezie o •■imt ca un zbor. Mi-ar fi cu neputinţă să nu iau act de - golurile» în care cad pe neaşteptate. în asemenea mo-n eiite simt în capul pieptului chiar senzaţia aceea cu t tul aparte, a «căderii»".

îmi golesc buzunarele. Nu mai am nimic de citit. Şi . ':um, ca după nu ştiu ce mare ispravă, mă simt îndrituit • .\ mă apropii, cu scaunul, din nou de Ana. Ea stă ca to-; tă m fotoliu. Numai spiritul ei este în vie încordare. ■ii ei, puţintel, parcă se împlineşte îngînîndu-şi pro-voluptate. Spaţiul dintre noi s-a umplut ca de-o iie caldă, ce-ar putea să fie înregistrată, desigur, ic. Dar în clipa cînd ajung cu scaunul chiar în faţa

Ana îşi împinge cu o mişcare din tălpi şi din călcîie,

441

fotoliul şi mai înapoi, spre perete : „Te rog rămîi locu­lui", îmi zice ea, „apreciind distanta dintre noi după singurele măsuri cuvenite, trebuie să recunoaştem că nu suntem mult mai departe unul de celălalt decît este su­fletul de trup. Dacă ne-am apropia şi mai mult, n-aş xni>) putea să judec poeziile la «rece», cum este necesar. i\u vreau să mă corupi prin apropiere, nu vreau să ames­tec nici un criteriu de circumstanţă în cîntărirea acestor poezii. Te rog să-mi mai citeşti o dată cîteva din ele".

Ana îşi arată preferinţele. Şi-i mai citesc o dată, pe rînd, poeziile, aşa cum, prin cîte-un detaliu reţinut, gla­sul ei mi le cere :

„Citeşte-mi-o pe aceea, în care subt paşii mei pămîn-tul se face străveziu ca apa de munte".

li citesc poezia.

„Citeşte-mi pe aceea, în care mă bănuieşti că m-am depărtat de mine însămi, în timp ce tu rămîi ca un fluture cu zborul răpus într-un cristal de chihlimbar",

I-o citesc.

„Citeşte-mi-o pe aceea, în care absenţa mea din pei­saj, o simţi ca o rană în spaţiu".

I-o citesc.

„Citeşte-riii-o pe aceea în care polenul din plopii albi ne cade-n gură, cînd vorbim".

I-o citesc.

,.Citeşte-mi Cîntecul Focului".

Ii citesc Cîntecul.

Remarc pentru mine însumi că Ana, arătîndu-şi unele preferinţe, a început cu poezii din cele mai „sublimate'¹, ca să ajungă la Cîntecul Focului, prin care o angajez ia jocul mare al pierderii de sine. Ana nu-şi dă seama, cit de dulce şi alambicat îşi trădează mişcarea sufleteasca, de care e cuprinsă.

Mă ridic şi mă duc lîngă ea. Mă aşez pe jos, îmi ra-zim capul de genunchiul ei. Ea îmi netezeşte o şuviţă de păr, ce-mi căzuse pe frunte. Mă mîngîie pe cap. Subl itmplă îi simt palpitînd trupul, prin mătase. Ana nu mă alungă. Tăcem amîndoi. îmi întorc puţin faţa, ca să pir adînc şi lung mireasma, ce străbate prin mătase. S i ridic brusc. Ana zîmbeşte, cu buza de sus răsfrintă, pio i -dută într-o vrajă în propria-i aură invizibilă.

442

»S-a făcut tîrziu. Dă spre amiază. Ne înţelegem să trec jn după amiaza zilei iarăşi pe la ea. Mă însoţeşte pînă hi antreu. Ne îmbrăţişăm îndelung, înveşmîntaţi amîndoi în beţie şi soare.

Pe la ora 4 după amiază sunt iarăşi în vila de subl cetate. Hotărîm să ieşim într-o excursie campestră dfi cîteva ceasuri. Vom trece prin cetate, vom ajunge pe podişul larg ce păstrează atîtea istorice amintiri. Lăsăm în urma noastră drumul, pe care Mihai Viteazul a intrat fn cetatea Bălgradului. Ajungem pe cîmp cu mirişîi Calea apucă printre porumbişti spre dealul cu podgorii. K înalt porumbul anul acesta, dînd o impresie de an­samblu ca de junglă. Vîntul foşneşte printre foile prelungi şi prin creste, aducînd din desişuri amăgirea unor pi e-Senţe umane. Ne desfătăm privirea prin zarea Munţilor fjkpuseni. Cunosc profilul munţilor, îmi sunt ştiute ceio tiouă piscuri, ce domină peisajul : vîrful Galbei şi piscu! Craivei, unul alcătuind un arc, altul ascuţit. Le ştiu încă din copilărie. Atunci le vedeam albăstrii, în zare. Le ve­deam atunci din Cîmpul Frumoasei. Prin preajma acestoi ©iscuri localizam în copilărie basmele despre ţara vîl-velor.

Subt bătaia piezişe a Soarelui, ce se înclină, basmul se iamestecă acum în mersul nostru agale. Puteam oare să prevăd în copilărie că într-o după amiază de început de toamnă, pe la început de toamnă a vieţii, mă voi bucura, apropiindu-mă de piscurile Vîlvelor, de glasul unei fiinţe. care va da atita înălţime şi atîta adîncime zilelor mele ? Nu puteam.

Dar iată, copilăria îmi ajunge din urmă vîrsta aceasta. ,Şi soseşte tocmai bine ca să dea nu ştiu ce nuanţă de severitate şi zburdălnicie ceasului,

„Bună ziua, copilărie ! Ai sosit ?" zic eu către cineva ţfsre ar sosi din urmă. îmi ridic pălăria reveranţios : •„Să-ţi facem loc între noi ? Poftim făptură, care te-ai ţinut ascunsă ! Pe unde mi-ai fost ? Vino, este loc. Mergi 'numai înaintea noastră şi saltă cîteodată ! Ţine-o, tot ,îruiinte, tot înainte pe sfoara de iarbă, ce desparte în două această cale. Vorbeşte-ne ! Spune-ne ceva, despre acest tlrum, despărţit în două, care este totuşi numai unul ! în
443

visul nostru nu cerem acestui drum decît un singur lucru ; să nu mai -sfîrşească ! Tu, copilărie, însoţeşte-ne pînă unde te poartă picioarele !"

Soarele ne arde în ceafă. Dar pîrjolul e agreabil. Cîte-o boare, ieşind din porumbişti, ne întîmpină şi varsă peste frunţile noastre cîte-o găleată de răcoare. Un ceas ne tot ducem, ne ducem, spre ţinta ce se alege peste cres­tele acestei jungle transilvane. Şi ajungem la poala podgo­riilor. Piatra vînătă stropită abundent pe foile de vHă leagă, într-un fel, podgoriile de obîrşii cereşti. Cutreierul nostru caută mereu pretexte de prelungire. Trecem po subt poala podgoriilor, pe lîngă tufele dese de „porum­bele" albăstrii. Apoi drumul obştesc intră în inima viilor. Stfugurii rubinii se coc la soare, arătîndu-şi nestematei..-ca nişte stropi de sînge. Nu cerem îngăduinţă nimănui, dar gustăm dintr-un ciorchine îmbietor. Sîngele strugu­relui trece de-a dreptul în sîngele nostru. Ne aşezăm în umbra unui corn.

„Aş mînca aici, în podgorii, şi pămînt ; aşa de mult simt nevoia de a comunica cu peisajul şi cu ceasul. Aici printre struguri şi rod mărunt de corn — te-aş mînca şi pe tine". Astfel copilăria, ce ne-a ajuns din urmă, stă să se transforme în Eros canibal.

Aria îmi întinde mîna, zicîndu-mi ;

„Mănîncă !"

Ii iau degetele în gură, strîngîndu-le între dinţi. Mă pătrunde îndemnul s-o răsfăţ. Să-L dau spaima că şi-a băgat degetele într-o gură de balaur. Atingînd inelul ei cu dintele cîinelui, gura mi se umple de tandreţe.

In zilele următoare nu mai este cazul, deocamdată, să ne părăsim, nici eu — biroul, nici Ana — laboratorul. Nu vrem să atragem atenţia sau să trezim vigilenţa ce­lor ce supraveghează muncile. Şi nu e oportun să subliniem prea ostentativ dorul de libertate. De altmin­trelea simţămintele, ce ne debordează, fac un soi de cara­pace în jurul fiinţei noastre. Nu mai sesizăm de la o vreme aproape nici un fel de constrîngere, cu toate că silnicia se tot înteţeşte. în libertatea noastră lăuntrică nu se poate pătrunde cu mijloacele oricît de brutale, la care recurge regimul social, economic şi politic, ce ni s-a

444

apus cu forţa şi prin aranjamente de masă verde, conti-entale şi mondiale. Inainte-de-amiezile suntem sclavii Pînuncii. Nimic şi nimeni nu ne va împiedica însă să ne închinăm nouă înşine după-amiezile tîrzii, ai căror stă-pîni mai suntem încă.

In fiecare zi vom descoperi noi drumuri de *cîmp ce duc spre o ţintă a fericirii, care, fiind în noi, e pretutin­deni. Şi la orice întoarcere în cetatea Albei din cutare ' sat, din cutare crîng, din cutare pădure, unde şipbtele cîntă numai despre lumina zilelor, ne însuşim — drumu­rile. Devenim proprietarii cărărilor după dreptul stră­vechi al primilor ocupanţi. Şi cu toate că drumurile au făgaşe şi urme de tălpi goale, noi ne socotim cei dintîi oameni, cari le descoperă, şi le luăm în stăpînire după pravila noastră. Ni le însuşim într-atîta, că la un nou cutreier ni se pare că ele fac parte din noi.

Se întîmplă ca Ana să aducă vorba despre trecutul mai îndepărtat. E modul ei de a evada. îi place să-i poves­tesc Îndeosebi despre întîmplări din viaţa mea diplo­matică, din anii aceia lungi dinainte de al doilea război riiondial. Despre acele timpuri vorbesc de obicei liniştit şi cu oareşicare duioşie. Ana nu prea înţelege un lucru : absenţa regretului din cuvintele prin care evoc străină­tatea şi epoca dinainte de catastrofa, ce-a început în septembrie 1939, şi ale cărei urmări mai durează şi astăzi, ayavîndu-se în multe privinţe, de la un an la altul.

„Da, asta e : absenţa¹ regretului, ce mă surprinde în poveştile tale", intervine Ana. Şi ea se întoarce spre mine şi mă priveşte în ochi : „Spune-mi, dar sincer", insistă ca, „nici astăzi, după atîţia ani de război şi de robie, nu regreţi că te-ai întors din străinătate ?"

„Nu, Ana ! Mai întîi dă-mi voie, eu nu regret nici­odată nimic !" Mă opresc puţin să cîntăresc cele ce vreau să-i spun : „Soarta s-a însărcinat să mă poarte pe multe drumuri, silindu-mă să înfrunt neajunsuri şi adversităţi, easta încă din adolescenţă şi apoi mereu, mereu. Dar triaţia pe subt stele triste şi printre calamităţi m-a imulat nespus. înclin să apreciez situaţiile în perspectiva ncţiei lor creatoare. Am întîmpinat dificultăţi, obstacole, r chiar şi în condiţii din cele mai umilitoare şi grele — ajunsurile mi-au prins bine. M-au învăţat saltul şi zbo-il. Crede-mă, Ana, chiar şi viaţa diplomatică de mai iu, oricîte avantaje ar fi oferit, m-a făcut să pierd

445

J

mult timp pentru inutilităţi. Dacă ai şti cît de goală, fadă, stupidă este uneori şi această viaţă diplomatică, 1» cave alîţia gîndesc cu jind, ai înţelege mai lesne absenta regretului. Singurul avantaj, excepţional ce-i drept, al acelei vieţi, a fosi de a-mi oferi ocazii. Ocazii de a cu­noaşte ţări, oameni, moravuri, legi, şi, din vestigii, isto­ria de demult a popoarelor. Mi-au venit bine, desigur, toate astea, căci m-au ajutat să-mi alcătuiesc o conştiinţa-.

Ana îşi îndreaptă asupra mea o privire întrebătoare, în care se rosteşte ca o nedumerire : „Totuşi, apogeul vieţii nu ţi—1 simţi pe undeva în trecut ?"

Ezit puţin, pe urmă răspund :

„Un ochi ce priveşte lucrurile pe dinafară ar putea să desprindă din trecutul meu momente foarte specta­culoase. Vrei să zîmbeşti şi tu în faţa unui asemenea spectacol ? Uite... în primăvara anului 1938 am descins la Donalisa în Luzitania. La cîteva zile mi-am prezentat, în obişnuitul cadru, foarte solemn, scrisorile de acreditare ia preşedintele republicii. Prezentarea scrisorilor oferă curioşilor, acolo, în Luzitania, un spectacol, ce îmbină aspecte de ale vieţii moderne cu foarte vechi şi desuei.e aspecte medievale. închipuie-ţi, Ana, totul, fă un efoi t de imaginaţie... Spectacolul se desfăşura într-o ţară de-pyrtată, foarte exotică prin toate ale ei, printre palmieri şi migdali, printre smochini şi eucalipţi. închipuie-li suita de imagini... Am pornit de la locuinţă cu eîteva maşini, flancate şi urmate de-un escadron de călăreţi, în uniforme dintr-un secol al luminilor, ce rămăsese pe undeva, în istorie. Parcurgeam bulevardele în văzul mul­ţimii, ce-şi da ghes la încrucişările de străzi. Alaiul avea s-o ţină pe lingă golful senin al Tajelui, ce se tot lărgea, pînă la o cetate, din vremea lui Vasco da Gama, unde trebuia să aibă loc solemnitatea acreditării. Pentru un ochi ce priveşte întîmplările pe dinafară, desigur, evenimentul, mersul lin al maşinilor, trapul călăreţilor, uralele conven­ţionale ale mulţimii adunate pe bulevarde şi cheiuri, pot să fie apogeul unei vieţi ! Ce se întîmpla ? Mă cununam cu oceanul ? — Dar mie oamenii mi se păreau ca nisip figuri de ceară. Mi se păreau toţi cuprinşi de nu ştiu ce insulară melancolie ! Însumi mă simţeam foarte înstră­inat de propria-mi fiinţă... Ce-ayea a face acest drum — cu drumurile mele ?... Asemenea momente să le regret, as­tăzi, cind apogeul vieţii mi-l simt în allă parte ?"

446

frumoasei cu vehicolul obişnuit. Cu autobuzul. Dorinţa _ne-o rostim, întîmplător, în aceeaşi clipă, ceea ce înseamnă _că începem să avem o viaţă paralelă, cu gînduri'ideniiie _De undeva, prin sub-cuget. Ne cheamă pe amîndoi mor-rnîntul lui Leonte. Plecăm des-de-dimineaţă şi ne vom întoarce seara. Ana duce flori din straturile »din Jurul vilei în care locuieşte. Sunt multe feluri de flori în grădiniţa ei. Domină un soi din cele mai insignifiante, dar care umple strada de miresme tari : regina nopţilor. Pen­tru mormîntul lui Leonte, Ana duce un mănunchi mare de roze.

. în Cîmpul Frumoasei descindem din autobuz în faţa bisericii. Intrăm în cimitir. Ne oprim lîngă mormîntul lui Leonte. E aşa cum trebuie să fie : dezolant de neîngrijit. Cotropit de bălării. Crucea de lemn, pe cale de-a cădea într-o parte, fiindcă vreun bou de pripas şi-a frecat frun­tea de ea, împingînd-o cu coarnele.

„Nu te mîhni", îi spun Anei, „crucea se va ridica odată de la sine. Cîndva ! poate că peste zeci de ani, poate câ peste o sută : atunci cînd fiii Frumoasei îşi vor aduce iminte că aici zac rămăşiţele unui om adevărat. Uite, Iiormîntul este, în parte, risipit. S-a scăldat aci, în ţarină,

0 cloşcă pămînteană, dar haide, Ana, să ne închipuim că

1 fost cloşca cu puii de aur, de sus !"

Pe cărarea ce duce pe lîngă biserică în satul de jos. care este vatra acestei aşezări omeneşti, pe nume Cîmpul Frumoasei, ne iese în cale, venind dintr-acolo, o bătrînică cu înfăţişare de fată sprintenă. O recunosc de la oareşicare distanţă. E Măriuţa, sora lui Alexe Păcurariu, a „mos­covitului", care după „marea revoluţie din Octombrie" conducea un sector al capitalei sovietice şi avea dese au­dienţe la Lenin. Ne oprim şi intrăm în vorbă. Mânuţa lăcrimează fără a plînge. Şi dintru început se tînguie : „Mă duc pînă la progadia nouă. Aţi auzit că săptămîna trecută l-am îngropat pe Alexe ?" — Vestea mă loveşte de-a dreptul în inimă : „Ei, cum ? N-am auzit încă nimic !" irDa" urmează Măriuţa, „l-au tîrît prin toate închisorile şi lagărele, încă din 47. Mai acum vreo două săptămîni i-au dat drumul să moară acasă. Era numai piele şi os, cu

.e de schingiuiri pe tot trupul. L-au bătut şi l-au

urme

447

I

călcat în picioare, cu potcoave de cizme, pe piept şi _pe faţă. I-au zdrobit fluierele". Din alte vorbe, cam fără şi_r ale Mânuţei, înţeleg ca Alexe a îndurat neomeneşti sul plicii prin beciurile de la Ghencea, Aiud, Caransebeş, Pi_ teşii. Voiau călăii să scoată din el, pe-această cale, tot ce mai rămăsese nemărturisit de Alexe în memoriile lui către Siguranţa românească de altă dată. Aceasta ca să se arate ce păţeşte omul-român, care ţine să fie în primul rînd român, şi numai în al doilea— socialist. Mai înainte de a-şi da sufletul, Alexe a destăinuit Măriuţei că în închi­sori ar li fost adesea iscodit cu privire la legăturile ce le-ar fi avut cîndva cu mine şi cu Leonte Pătraşcu. — în­cerc o consolare pentru Măriuţa, un cuvînt ce spune prea puţin în atari împrejurări. Şi ne despărţim.

Gîndurile mele mai gîfîie, înalte, pe lîngă amintirea lui Alexe. ca ulii în jurul turnului bisericii, li spun Anei „Va să zică şi Alexe s-a dus ! Cel ce a ieşit în 1925 pe poarta închisorilor sovietice în calitate de «mort->. recu­noscut ca atare prin certificat de deces, a fost în sfîrşit îngropat în progadia satului sau natal. Anno domini 1950-'.

Ieşim din vechiul cimitir. Ne strecurăm prin trei-â-toarea de lîngă şcoala comunală. Nu ne abatem nici pe ia casa părintească a mea, nici pe la casa părintească a lui Leonte. Oamenii, cari locuiesc în ele, îmi sunt străini. Ajungem la moara satului. Trecem podul peste rîu şi ne ducem agale pînă subt arinii copilăriei. Crescuseră unii, de nerecunoscut, pieriseră atîţia. Dar o umbră pentru odihna de-o clipă a celor doi călători va avea oricare dintre arinii ce ne întîmpină. Umbra unui copac e totdeauna primitoare. Ce ne-ar putea opri să ne aşezăm ? Iarba ? Troscoţelul ? Păpădia ?

„Ştii cine mi-a al tas întîia oară luarea aminte asupra ta ?" o întreb pe Ana.

„Cum aş putea să şliu ?"

„Leonte !"

„Leonte ?"

„în primăvara anului '44. Primejdia bombardai: telor ne izgonea din cetatea Cibinului. Am plecat ca-n bejenie. Luînd-o spre Căpîlna, am făcut un mic ocol pe la Leonte, care se refugiase aci în Cîmpul Frumoasei. Ne-am întreţinut atunci asupra multor, de toate, cu Le-onte. La despărţire el îmi zice : ^Axenle, la Căpîlna v< i

448

:

Icunoaşie pe aoamna .\n_L\ m.)t^>. A rostit numele tău ca şi cum ai' i'i simţii in \ocde şi-n consoane multe din ale viitorului. Şi a aruncat o voi bă de şagă în legătură cu muzele ! Ar J'i fost cu neputinţă ca acest om să nu prevaciă şi aceasta ! — Şi cînd mă gîndesc, Ana, la aceşti ^ani, de-a lungul cărora m-ai ocolit cu atîta obstinaţie !"

„Pricina sau vina, dacă vrei, nu cade în sarcina mea !'' îmi răspunde Ana cu un zîmbet, ce parc a înccrca*o ta-chinare.

.,Fiind vorba de-o vină şi nu despre o simplă pricină, eşti desigur gata, ca orice femeie, s-o muţi pe umerii unui bărbat. Iată, sunt gata s-o iau asupra mea, chiar mai îna­inte de a şti la ce faci aluzie.''

„Axente, în coi şase ani socotiţi de la bombardamente şi pînă nu de mult, m-ai frustrat de tot norocul !"

„Eu ? Cum asta ?"

„Nu vei tăgădui că erai cuprins de cineva !'' se dez­leagă Ana, .,auzeam şi eu cîte ceva, fără să umblu într-a-dins după orice pleavă risipită în vînt. Veşti şi zvonuri prindeau înfăţişare chiar şi în zilele acelea de demult de la Căpîlna. Tu nici nu bănuieşti cît se vorbea despre tine, despre drumurile tale, despre legăturile tale ! Femeile, mai ales, vorbeau despre cîtc de toate pe toate cărările. Se şoptea la început despre o domniră din Ţara Bîisei, apoi despre un anume fenomen Tîrufmai apfopîal'*'. "

Ana pune degetul pe răni. Am ajuns cu aceasta la vn punct mort ? Nu. Căci Ana rosteşte numele Octaviei OJ-teanu şi aduce apoi cuvînt despice lucruri şi întîmplări mai apropiate, şi despre tot ce imaginaţia unui ţinut jere-dea că se petrece la hanul brodnicilor, în care pe urmă, după o misterioasă dispariţie, a intrat pustiul.

„Nu m-ai cruţat, Ana. Şi bine ai făcut. Ai luat în răspăr rănile, trccînd în revistă tot ce-a fost şi tot ce n-a fost. Află acum şi tu unele lucruri, pe cari. desigur, nu le cunoşti. Ce-ai spune, Ana, dacă ai descoperi pe neaştep­tate că în dispariţia Octaviei eşti, într-un fel, amestecată şi tu ? Amănuntul îmi este cunoscut numai mie. Tu nu ai însă nici o vină, dar_absolut nici o vină, Ana. Aşa vin, totuşi, uneori — lucrurile, tju să vezi că există în lume gi vinovaţi fără vină !''

449

I

Ii povestesc Anei întîmplările din noaptea de Sfîni Nicolae, din ultima noapte ce am petrecut-o la hanm brodnicilor, îmi întind imaginaţia şi cuvîntul prin toate amanuntelc, de care îmi pot aminti. Şi îi arăt Anei că noaptea aceea, ca de coşmar, a căzut în han pe neprevă­zute. Au venit toate ca dintr-o ursită demonică. Ciobanul cu turma de lupi. Popa care trece lupii cu brodul. Ceasu­rile de năduf din încăperile hanului. Octavia care se furi­şează după miezul nopţii în coşmarul meu. Nu-i ascu_:> ; Anei nimic — dar absolut nimic. Cu oareşicare cruzir,,.-îi dezvelesc şi ceea ce simţeam pentru Octavia, descriind situaţia nudă, împrejurările, înăbuşitoare, de răscolii ■ a simţurilor. Cum Octavia mi-a zis ca-n transă : Ştii că n > mi-ai spus încă niciodată că mă iubeşti ! — Şi-i spun Anei cum, în clipa aceea de supremă solicitare a sinec;■•:-taţilor, cu n-am putut să rostesc nici un cuvînt. Şi cum Octavia m-a întrebat dintr-o dată ,,la rece" : „Ce mai fia doamna Ana Rareş ?"' — Mai înainte de a putea răspund»¹ Octaviei, s-auzi detunătura de pistol, pe care popa îl des-cârca în pridvor. Octavia dispăru pe fereastră în boz:- >. nopţii şi în apele Mureşului. Motive, ce puteau s-o detc -mine la această faptă, avea Octavia atitea şi atîtea : p goana generală, ameninţarea de la securitate, destrămat < < vieţii obşteşti, bătăile conjugale, pistolul popii, apoi bănu­iala că, în timp ce ea^: se furişa în noaptea braţelor mei-gîndul meu era într-altă parte ! Ultima speranţă înşeli' -\ şi spaima de delirul popii au făcut-o să sară pe fereast Astfel căzu deznodămîntul în demonia de la hanul bio­nicilor în noaptea de Sfînt-Nicolae. « Ana ascultă înspăimîntată. Eu urmez : , ^% „Nu te-am frustrat de ani de noroc, draga mea. Gînc!' ^: meu ţi-a dat tîrcoale tot timpul. Şi acum ltnişteştc-U Nici o vină tu nu ai în toate aceste întîmplări — de mu trecute !*

¹ ,,De mult trecute ? Cum adică ? Dacă nu mă-nşel. mai sunt trei luni pînă s-a 'mplini un an — de citul...'"

„Da ? Ciudat ! Eu ţi-am vorbit din simţămîntul un ■ alte depărtări. Tu, Ana, m-ai ajutat să pun asemenea răs-timpuri între mine şi cele ce au fost eîndva. Haîd să-nchidem ochii. Să tăcem, un cens, două. Şi apoi să trecem mai departe".

450

Şi se face întocmai precum am zis. Ca subt puterea ■ unei sugestii, aţipim alături. ,

Ne trezim după vreo două ore, în bătaia soarelui, care în răstimp desfiinţase umbra, ce ne protejase. Mă trezesc mai întîi eu. Ana mai doarme. Nu am prilejul fericit de g-i urmări somnul, ce caută parcă o ieşire spre vegheşj pea de alături. Palma Anei e întinsă spre mine ca o floare deschisă. Pot să-i ghicesc liniile din palmă. Smgcle^zvîc-i noşte la încheieturile degetelor. Mă bate o negrăită dul--ceaţă pe la inimă. Pun un sărut în palma Anei, pe liniă vieţii, ce se alege. îmi stăpînesc pe cît pot turbulenţa. Dar i^na se trezeşte. E îmbujorată de odihna ozonată. Cum dogoarea e acum de nesuportat, emigrăm din soare în umbra ce se mutase. Emigrăm cu adevărat, căci umbra are contururile unei ţări. Ne mutăm într-o altă ţară prin gîmpla osteneală de cîţiva paşi.

în umbra de-o răcoare paradisiacă adie aromele amă­rui de frunză de arin. Şi tace fiecare. Ne pricepem, şi eu, ţi Ana, la asemenea tăceri substanţiale. Ele se interca­lează între rostiri. Cînd tăcerile se înfiinţează, e ca şi cum he-am vorbi într-un grai neomenesc, despre cîte de toate, idespre apă şi vînt, despre lume, despre noi. Cuvintele, ce !e găsim după atari eclipse ale graiului, sunt mai grele lîeeît cele obişnuite* Dar învăţăm tot mai mult să îndrăgim gîndul neîmbrăcat îh sunet. La început a fost tăcerea. De cînd tăcem acum ? Se mai poate măsura timpul ? Nu mijloc pentru aceasta, decît poate că nisipul ce cwrge prin gura Iui Leonte în vechiul cimitir ca printr-o imaginară clepsidră. îl aud curgînd.

Şi-apoi se naşte iarăşi un cuvînt. >

„Frumuseţe, răscruce de drumuri eşti tu, dezlegare şi Szbăvire. Ai fi acestea toate şi în cea mai bună dintre Iu-, nile cu putinţă, cum aievea eşti şi în cea mai rea, în lumea ■coasta pe care o vedem cu ochii, cu rănile şi cu amără-Bunile noastre. L-ai ajutat pe Leonte să-şi redobîndeas^ destinul. Prin ce ? Prin moarte hotărîtă de el însuşi. Pe mine mă ajuţi să-mi regăsesc rostul ziditor, căruia nu-i mai văd sfîrşit. Prin ce ? Prin iubh*e. Şi minunat din cale afara este că faci acestea toate fără a şti şi fără a vrea. p"u înfloreşti, simplu şi fără eforturi, ca o plantă, şi ■ceasta e destul ca să reaşezi sorţile în ţîţînile lor".