1 Coordonatoare: Prof. Univ. Dr. Mihaela miroiu septembrie, Bucureşti 2011 cuprins

Ce fel de relaţii implică cetăţenia?

O definire generică a unei relaţii ar putea fi cea conform căreia aceasta reprezintă o legătură, o conexiune între lucruri, idei, fapte, procese, termeni. Această definire nu foloseşte prea mult în analiza cetăţeniei, fiind mai degrabă statică, iar aşa cum am văzut elementele pe care le leagă conceptul de cetăţenie sunt complexe şi dinamice. Mai potrivit în cazul de faţă ar fi referirea la o relaţie ca legătura între posibilele însuşiri ale unor lucruri, fapte, idei, procese, fiind surprinse astfel şi particularităţile specifice cetăţeniei în mulţimea relaţiilor posibile între indivizi şi comunităţi politice.

Literatura de specialitate defineşte relaţia între indivizi şi comunităţile politice din care aceştia fac parte ca fiind în principal una de incluziune care presupunea izolarea unei comunităţi a cetăţenilor într-o mare de indivizi. Incluziunea, care aduce inevitabil în discuţie şi aspecte legate de caracteristicile celor incluşi, de viziunea cu privire la indivizi sau la cine trebuie sau merită să fie cetăţean, dar şi la teritorialitate⁴⁴, presupune în mod necesar şi o latură excluzivă a relaţiei. Relaţia de incluziune implicată de cetăţenie este una ordonată din perspectiva faptului că toţi cetăţenii sunt consideraţi a fi egali în drepturi şi îndatoriri, deci sunt comparabili din acest punct de vedere. Aşadar, premisa de la care pornim este cea conform căreia fiind dată mulţimea indivizilor, o submulţime a acesteia reprezintă indivizii incluşi, iar o alta reprezintă submulţimea celor excluşi. În pasul următor al analizei devin importante criteriile care trebuie indeplinite pentru a fi inclus, pornind de la premisa că cetăţenia este dezirabilă, criterii asupra cărora voi reveni în cele ce urmează.

Dezirabilitatea cetăţeniei raportată la relaţia de incluziune pe care o presupune implică faptul că aceasta are o valoare pe care o consider a fi în principal instrumentală, atât timp cât statutul de cetăţean reprezintă nucleul garantării drepturilor cetăţeneşti, dar şi a impunerii obligaţiilor. Iar dacă vorbim de dezirabilitatea incluziunii în comunitatea cetăţenilor, consider important de înţeles ce presupune acest lucru, pornind de la caracterizarea acestui tip de relaţie.

Reflexivitatea, tranzitivitatea şi antisimetria⁴⁵ sunt principalele proprietăţi pe care le voi pune în discuţie şi care consider că aduc un plus de înţelegere cu privire la ce înseamnă a fi cetăţean. Făcând o paralelă, cum s-ar putea regăsi aceste proprietăţi în cazul cetăţeniei şi care ar fi implicaţiile acestora?

Reflexivitatea presupune proprietatea unei relaţii de a avea loc întotdeauna între un element şi el însuşi⁴⁶, iar din perspectiva cetăţeniei implică faptul că individul care capătă statusul de cetăţean se presupune a fi conştient de acest status, adică de rolul şi capacitatea sa de a participa la luarea deciziilor, de drepturile şi obligaţiile asociate astfel. În acelaşi timp, această proprietate aduce în discuţie şi un alt aspect pe care îl consider deosebit de important şi anume cel al înţelegeri şi semnificării cetăţeniei care se leagă inevitabil de cetăţenia trăită în interacţiunile din viaţa de zi cu zi. Dincolo de a fi un status predefinit, destrupat, a fi cetăţean presupune şi practica cetăţeniei în funcţie de felul în care fiecare individ alege să îşi semnifice propria relaţie cu comunitatea politică din care face parte.

Tranzitivitatea⁴⁷ implică acea dimensiune care se referă la cetăţenie ca sursă a legăturilor sociale. Astfel, într-o comunitate politică modernă sursa legăturilor dintre oameni este calitatea cetăţean, adică participant la legitimarea şi suveranitatea comunităţii politice din care faci parte. Această proprietate este importantă din perspectiva unei democraţii consolidate, deoarece ea pune baza formării culturii civice, a încrederii între cetăţeni care îi poate determina pe aceştia să colaboreze pentru a-şi promova cât mai eficient interesele şi pentru a genera binele comun pe care îl implică o bună guvernare.

În ceea ce priveşte ultima propritate pusă în discuţie, antisimetria⁴⁸ - cei care nu sunt incluşi înseamnă ca sunt în mod automat exluşi - poate părea redundantă însă ea vine să întărească acele criterii în virtutea cărora se obţine statutul de cetăţean spunând că, dacă un individ trebuie să îndeplinească criteriile x, y, z pentru a fi cetăţean, cel care nu le îndeplineşte nu este cetăţean⁴⁹.

Una dintre aceste proprietăţi o consider ca fiind fundamentală în construcţia cetăţeniei, mai ales din perspectiva contextualităţii şi dinamicii acesteia, şi anume reflexivitatea. Potenţează în mod direct de reflexivitate, participarea a sau lipsa acesteia poate avea implicaţii majore în remodelarea criteriilor în funcţie de care gândim apartenenţa la comunitatea cetăţenilor. Este important de subliniat aici că atât cei incluşi, cât şi cei excluşi prin relaţia de aparteneţă (membership) delimitată de cetăţenie pot fi reflexivi. Mai mult, considerând statutul de cetăţean ca fiind dezirabil, existenţa reflexivităţii poate conduce către o permanentă negociere şi renegociere între cetăţeni şi reprezentanţii comunităţii politice prin participare, a criteriilor de aparteneţă ale căror rezultate sunt surprinse în timp prin diversele grade de incluziune internă sau externă⁵⁰ ce au caracterizat o anume comunitate politică⁵¹. În acelaşi timp, proprietatea cetăţenilor de a fi reflexivi le oferă acestora sentimentul de apartenenţă la o comunitate politică la construcţia căreia participă şi pe care o recunosc ca centru de putere îndreptăţit să le reglemteze comportamentul prin impunerea unor obligaţii.

Referindu-se la acest proces, Christian Bachelier spune că grupuri de indivizi au trecut de la statutul de străini⁵² la cel de cetăţeni în virtutea faptului că au realizat că există o legătură între urmărirea interselor private şi binele comun, incluzând aici acceptarea obligaţiilor implicate de cetăţenie⁵³. Dincolo de asta, extinderea cetăţeniei a fost văzută ca fiind legată de sfera publică şi nu de cea privată depăşind astfel barierele subiectivismului, iar o astfel de viziune asupra cetăţeniei a impus în timp principiul nediscriminării⁵⁴. Totuşi Bachelier cade în capcana gândirii dihotomice⁵⁵ şi în limitele abordării cetăţeniei în sens formal, prin faptul că asociază conceptul cu o realitate exterioară indivizilor, obiectivă, separată de subiectivitate. Trebuie însă încă odată subliniat faptul că, dincolo de abstractizările menite să ne faciliteze înţelegerea, cetăţenia are şi această importantă dimensiune care ţine de instrumentalizarea ei în sensul de mijloc de generare a binelui comun, o abordare ce nu poate fi disociată de filtrul individual, deci de subiectivitate. Reflexivitatea relaţiei de incluziune are tocmai rolul de a pune în evidenţă acest fapt şi a condus treptat la o permanentă remodelare a cetăţeniei prin însăşi resorturile asigurate de acest statut şi în mod special prin participare.

Cetăţenia: drepturi şi obligaţii

Cetăţenia mai poate fi văzută şi ca „dreptul de a avea drepturi”⁵⁶, adică acel ceva care condiţionează accesul la anumite beneficii prin apartenenţa la o comunitate politică. Dar ce sunt drepturile şi cum pot fi ele identificate? Dacă în privinţa definirii nu întâmpinăm mari probleme, drepturile acestea fiind văzute ca cereri pe care indivizii le fac guvernanţilor în favoarea unor anumite standarde de decenţă cu care aceştia ar trebui trataţi⁵⁷ şi în virtutea deţinerii controlului legitim asupra statului, în ceea ce priveşte substanţa drepturilor şi felul în care ele pot fi identificate există mai multe viziuni. Dintre acestea se disting două, pe care le consider a fi cele mai relevante: a) cea conform căreia drepturile sunt necesare pentru ca cetăţenii să fie trataţi de ceilalţi indivizi şi de guvernanţi cu grijă şi respect egale, care conduce mai departe la dezvoltările neo-liberale şi b) cea conform căreia drepturile sunt necesare pentru a da posibilitatea cetăţenilor să participe la procesul de luare a deciziilor de pe poziţii de egalitate şi care conduce mai departe la dezvoltările comunitariene şi republicane. În cele ce urmează voi face o scurtă trecere în revistă a tipurilor de drepturi şi obligaţii asociate cetăţeniei.

În literatura de specialitate⁵⁸ regăsim două mari abordări cu privirea la drepturile cetăţeneşti, prima fiind din prisma funcţiei drepturilor, iar cea de a doua din prisma ariei de acoperire a acestora. În ceea ce priveşte domeniul de acţiune şi funcţia lor vorbim în principal de drepturi legale sau civile (securitate personală, acces la justiţie, conştiinţă şi alegere), drepturi politice (personale politice, organizaţionale, drepturile cu privire la apartenenţă), drepturi sociale (drepturile de capacitare, drepturile care se referă la dezvoltarea oportunităţilor, drepturile redistributive şi compensatorii) şi drepturile de participare (drepturile legate de piaţa muncii, drepturile consultative sau determinative care fac referirie în principal la drepturile rezultate din negocieri colective şi drepturile la co-determinare, drepturile cu privire la controlul capitalului). Din perspectiva ariei de acţiune a drepturilor putem vorbi de drepuri universale (se aplică tuturor cetăţenilor care se află în situaţia de a le utiliza) şi de drepturi particulare (speciale) (se aplică unui grup restrâns de cetăţeni în virtutea unor diferenţe specifice care identifică grupul ca atare în mulţimea cetăţenilor şi care sunt menite să sprijine nediscriminarea şi/sau afirmarea persoanelor din acel grup). Cele două tipuri de drepturi sunt văzute în special în cadrul abordărilor de sorginte liberală ca fiind conflictuale, drepturile particulare fiind asociate deseori cu drepturile colective, în timp ce abordările care se situează sub umbrela multiculturalismului, în special a multiculturalismului liberal, susţin compatibilitatea între cele două tipuri de drepturi şi complementariatatea acestora⁵⁹.

O altă abordare cu privire la drepturi care merită amintită şi care pune foarte bine în evidenţă dinamica acestora este cea propusă de Hohfeld conform căreia drepturile implică libertăţi – drepturi care pot fi urmărite fără a implica ajutorul celorlalţi; cereri – implică obligaţia celorlalţi de a respecta şi proteja acele drepturi; puteri – se referă o formă de control cooperativ care poate fi impus celorlalţi; drepturi politice şi de participare – generate în virtutea suveranităţii care este deţinută şi delegată de către cetăţeni; imunităţi – acele drepturi care permit celor care le deţin să scape de sub controlul celor care au puteri⁶⁰. Acestă abordare evidenţiază faptul că, cel puţin în ceea ce priveşte cererile, puterile şi imunităţile, forma concretă pe care acestea o îmbracă la un moment dat depinde fundamental de nevoile resimţite de cetăţenii care, în virtutea libertăţilor şi a drepturilor politice şi de participare, pot acţiona în vederea impunerii formulei de puteri, cereri şi imunităţi pe care o consideră convenabilă. Un exemplu în acest sens ar fi cererile care asociază femeile cu statul bunăstării⁶¹ – variatele indemnizaţii pentru creşterea copiilor, concediile pre şi postnatale, politicile afirmative - cereri prin care în virtutea unor experienţe specifice, femeile susţin necesitatea acestor drepturi care să fie impuse spre respectare celorlalţi cetăţeni⁶². Cum ajung aceste drepturi să fie garantate efectiv? Prin capacitatea celor care au aceste cereri de a le impune reprezentanţilor politici, mai exact prin exercitarea drepturilor politice şi de participare⁶³.

La fel ca şi în cazul drepturilor, discuţia cu privire la obligaţiile asociate cetăţeniei depinde de felul în care diversele abordări cu privire la indivizi şi comunităţi politice se structurează în jurul relaţiei de incluziune şi care modelează substanţa cetăţeniei în diverse formule teoretice. Aşa cum vom vedea în cele ce urmează, obligaţiile sunt centrale în teoria comunitariană a cetăţeniei, construindu-se astfel cetăţeanul viruos, sunt mijloace de garantare a acesului la drepturi în teoria liberală şi de garantare a accesului la construcţia identitară în teoria multiculturalistă.

Jean Leca pune o întrebare interesantă care consider că trebuie aminitită în analiza conceptului de obligaţii cetăţeneşti: care sunt bazele obligativităţii politice şi care sunt limitele acesteia? Leca atrage atenţia asupra faptul că, dacă drepturile pot fi sau nu apropriate şi exercitate, când vorbim de obligaţii lucrurile stau cu totul diferit, obligaţiile afectând absolut toţi cetăţenii, fie ei activi sau pasivi. Dar, în acelaşi timp trebuie să ţinem seama de faptul că, de felul în care sunt conceptualizate aceste obligaţii depinde în mare parte legitimitatea guvernării comunităţii politice respective, iar această conceptualizare este rezultatul permanentei negocieri a contractului cetăţenesc atât la nivel politic, cât şi la nivel social⁶⁴. Din punctul meu de vedere, felul în care sunt configurate în general obligaţiile cetăţeneşti reflectă foarte bine acest mecanism prezentat de Leca. Mai exact, obligaţiile sunt menite să creeze cadrul în care se pot exercita, cu maximă libertate şi de către toţi cetăţenii, drepturile. Vorbim deci, în principal de obligaţii care sunt trebuie să menţină organizarea politică ce garantează drepturile (fidelitatea faţă de comunitatea politică, apărarea acesteia), obligaţii care garantează accesul la o categorie de bunuri comune şi publice (obligaţiile legate de contribuţiile financiare) şi de obligaţiile care rezultă din construcţia universalistă a cetăţeniei (exercitarea cu bună credinţă a drepturilor şi libertăţilor).

Diversele dezbateri şi abordări cu privire la drepturi şi obligaţii sunt numeroase, discuţia - pe măsură ce intră în profunzime - tinzând să să refere mai degrabă la studii de caz, la aspecte punctuale în evoluţia conceptelor motiv pentru care nu consider necesară o astfel de prezentare în cadrul acestei lucrări. Doresc însă să subliniez că obligaţiile, la fel ca drepturile, se formează într-un proces continuu de adaptare la realitate, proces care dă substanţa construcţiei politice în care acestea sunt apropriate şi exercitate de către cetăţeni.
1. 2. Teorii ale cetăţeniei
În prezentarea teoretizărilor cu privire la cetăţenie voi distinge pe de o parte între abordările clasice ce aduc în prim plan dezbaterile cu privire la teoria liberală, cea comunitariană şi cea republicană, iar pe de altă parte între noile evoluţii care se concentrează pe teoriile multiculturale şi cosmopolite, dar şi pe dezideratul construcţiei cetăţeniei europene. În acelaşi timp, în prezentarea acestor teorii voi pune accent în special pe felul în care se combină principalele componente prezentate în paginile anterioare într-o viziune unitară, explicativă cu privire la cetăţenie, mai exact felul în care o anumită abordare cu privire la natura umană, la construcţia politică, la natura şi rolul relaţiei dintre indivizi şi comunitatea politică se concretizează în drepturi şi obligaţii care la rândul lor se regăsesc în instituţionalizarea statutului de cetăţean. Diversele teorii cu privire la cetăţenie sunt menite să găsească un mecanism explicativ care să răspundă la întrebările: ce îi determină sau ce ar trebui să îi determine pe indivizi să se trasforme în cetăţeni? Care este elementul care face cetăţenia un concept valid? Ele sunt rezultatul procesului de modelare prin care se stabilesc relaţii între indivizi şi comunitatea politică din care fac parte. Existenţa mai multor teorii pune în evidenţă diversitatea răspunsurilor ce pot fi asociate acestor întrebări, cât şi dezbaterile intense şi actuale care animă câmpul de lucru al studiilor cu privire la cetăţenie.
1. 2. 1 Abordări clasice cu privire la cetăţenie
a) Teoria liberală a cetăţeniei.

Construcţia cetăţeniei liberale⁶⁵ începe de la indivizi. Plasarea individului în centru teoriilor liberale se fundamentează pe o viziune optimistă cu privire la natura umană, astfel în virtutea raţionalităţii pe care o deţin aceştia sunt egali şi liberi, dar şi cei mai în măsură să îşi gestioneze propria viaţă, orientându-se spre satisfacerea cât mai eficientă a propriilor interese⁶⁶. Distingem deci, două dimensiuni majore care se împletesc în construcţia individului liberal, cea morală şi cea economică. Dimensiunea morală rezultă din raţionalitatea fiinţei umane, translatată în liberul arbitru ce presupune liberatea ca valoare în sine. Pornind de aici sunt modelate drepturile menite să garanteze liberatea personală, facilitarea participării cetăţenilor la viaţa statului şi libertatea socială - egalitate de şanse şi mobilitate socială⁶⁷. Dimensiunea economică este definită extrinsec în raport cu cea morală, în sensul că piaţa liberă reprezintă cel mai bun instrument prin care indivizii îşi pot atinge interesele care sunt juste în măsura în care sunt fundamentate pe raţionalitate. Această concepţie cu privire la natura umană a fost adesea criticată din perspectiva egoismului pe care pare⁶⁸ al impune, critică pe care Adam Smith o combate prin punerea în evidenţă a necesităţii cooperării între indivizi în societate⁶⁹. Autointeresul nu se mai poate confunda cu egoismul în sens moral, iar cooperarea rezultată din diviziunea muncii, atenuează critica cu privire la egoismul unei abordări profund individualiste.

Dezvoltarea concepţiei cu privre la individ are implicaţii evidente şi în modelarea criteriilor care stau la baza unei forme de guvernământ legitime. Dincolo de discuţiile cu privire la felul în care apar instituţiile într-o comunitate politică, cert este faptul că acestea sunt construite de oameni, „îşi datorează originea şi întreaga existenţă voinţei umane”⁷⁰, sunt de asemenea puse în acţiune de oameni neavând un scop în sine ci fiind construite pentru oameni. Rezultă în mod evident că, „funcţiile adecvate ale guvernământului nu sunt o chestiune fixă, ci diferă în diferite stări ale societăţii”⁷¹ şi că un guvernământ bun depinde în mod fundamental de „calităţile pe care le au fiinţele umane asupra cărora se exercită guvernământul respectiv”⁷² şi de „gradul în care tinde să sporească suma de calităţi bune din cei guvernaţi”⁷³. Avem deci de a face cu o relativizare a celei mai bune forme de guvernământ, aceasta fiind permanent raportată la interesele indivizilor, care în măsura în care pot fi staisfăcute prin piaţă implică reducerea pe cât posibil a atribuţiilor statului, în virtutea incapacităţii acestuia de a estima suficient de bine caracterul unui guvernământ doar prin legitimitatea de care acesta se bucură. Construcţia liberală cu privire la rolul statului are ca scop evitarea riscurilor ce rezultă din faptul că relaţia dintre indivizi şi comunitatea politică în care acţionează este reglementată cu ajutorul legitimităţii, care acoperă doar partea bună de guvernământ, partea rea scăpând astfel de sub control. Astfel, conform teoriei liberale, atâta timp cât există o formulă alternativă care să garanteze promovarea intereselor indivizilor şi anume piaţa, rolul guvernământului poate fi minimizat reducând astfel riscurile apariţiei unor acţiuni guvernamentale nelegitimate.

Pornind de la aceste fundamente, cetăţenia liberală poate fi definită ca acea concepţie distinctă al cărei prim scop este de a maximiza libertatea individuală a cetăţenilor⁷⁴. Într-o astfel de construcţie indivizii acţionează, în virtutea drepturilor garantate de comunitatea politică, conform propriilor credinţe şi valori, sunt liberi să hotărască dacă şi cum participă civic sau politic, în ce fel de tranzacţii se angajează pe piaţă, asumându-şi astfel şi efectele alegerilor pe care le fac. Drepturile individuale sunt universale şi precedă obligaţiile şi statul, dar cetăţenii „liberali” sunt în acelaşi timp toleranţi în baza obligaţiilor ce rezultă din necesitatea respectării drepturilor celorlalţi. Drepturile colective nu există decât secundar invizilor şi nu sunt atribuite unor construcţii abstracte. Statul trebuie să asigure un climat în care cetăţenii să se bucure de egalitate de şanse, climat care este este cel mai bine generat prin garantarea în principal a drepturilor civile şi politice. Susţinând egalitatea civilă şi politică în virtutea raţionalităţii cetăţenilor, cetăţenia liberală tolerează inegalităţile în privinţa bunăstării şi a veniturilor pe care le asociază cu performanţa atinsă pe piaţă, fapt care conduce la o incompatibilitate între aceasta şi politicile de redistribuţie.

Unul din principalii teoreticieni ai cetăţeniei liberale, T. H. Marshall, propune un model al evoluţiei graduale a cetăţeniei începând cu garantarea drepturilor civile - accesul la piaţă prin dreptul la proprietate, libertatea de exprimare, accesul la justiţie etc., - care preced şi potenţează totodată garantarea drepturilor politice – dreptul de vot, dreptul de a candida pentru o funcţie publică etc. – conducând mai departe la dezvoltarea drepturilor sociale care temperează inegalităţile generate de mecanismele concurenţiale ale pieţei. De asemenea, Marshall vede cetăţenia modernă ca fiind reprezentată de combinaţii al celor trei tipuri de drepturi şi între statul bunăstării şi economia capitalistă.⁷⁵

Teoria lui Marshall cât şi viziunea liberală cu privire la cetăţenie au stârnit de-a lungul timpului multe controverse. Dintre aceste critici, se disting cele de orientare marxistă, care atrag atenţia asupra faptului că simpla garantare a drepturilor nu le face şi efectiv funcţionale, diferenţele de venituri putându-se transforma în bariere de netrecut în calea exercitării acestora. Susţinute şi asumate de anumiţi teoreticieni şi amplu criticate de alţii, teoriile liberale cu privire la cetăţenie rămân încă foarte influente în domeniu.

b) Teoria comunitariană a cetăţeniei

O alternativă la modul în care a fost teoretizată cetăţenia din perspectiva liberală este cea care vine dinspre teoriile comunitariene⁷⁶. Cum este simplu de înţeles pilonul de bază în jurul căreia se construieşte cetăţenia este comunitatea⁷⁷, văzută ca fiind anterioară ordinii politice şi a statului.

În ceea ce priveşte natura umană, comunitarienii susţin că nu există un cadru fix de referinţă în această privinţă şi că, de fapt, normal ar fi să vorbim de o natură umană dinamică aflată în permanent proces de dezvoltare şi de definire⁷⁸. Conform acestei teorii, nu ne naştem ci devenim oameni. Pornind de aici, comunitarienii consideră că în măsura în care benficiază de un mediu de socializare favorabil, încărcat de valori şi moral, indivizii se dezvoltă tot mai virtuos. Socializarea devine astfel esenţială, în speţă socializarea bună şi, alături de ea, mediile de socializare devin punct focal în abordarea comunitariană. Familia, şcoala, comunitatea şi comunităţile de comunităţi sunt astfel văzute ca infrastructura morală de bază în formarea indivizilor. Foarte important este şi faptul că socializarea în scopul binelui comun - care nu presupune agregarea unor interese individuale ci mai degrabă un standard moral - se face continuu, mediile de socializare intersectându-se şi cooperând permanent. De asemenea, unii comunitarieni cum ar fi Michael Walzer⁷⁹ susţin că libertatea aşa cum este văzută ea de liberali este de fapt un instrument de coerciţie în mâna statului şi că libertatea fără ataşament afectiv nu are nici o valoare. Tocmai de aceea indivizii nu se pot simţi cu adevărat liberi decât când conştientizează importanţa relaţiilor în care sunt implicaţi şi când acţionează în aşa fel încât să amintească comunităţii din care fac parte că şi-au asumat apartenenţa la aceasta⁸⁰.

Referitor la comunitatea politică, comunitarienii susţin abandonarea ideii conform căreia aceasta trebuie să fie neutră, propunând în schimb o abordare în vorbim de o implicare a politicului viaţa comunităţii, în generarea binelui comun prin faptul că este capabil să impună autodeterminării o serie de limite „ necesare ca să prezerve condiţiile sociale capabile să genereze şi să potenţeze autodeterminarea”⁸¹. Conform acestei abordări cetăţenia este un produs rezultat în cadul unei comunităţi bine definite de un specific cultural, accentuându-se astfel dimensiunea socială a drepturilor şi obligaţiilor. Pentru comunitarieni cetăţenia presupune, în acelaşi timp, participarea la viaţa politică a comunităţii, dar şi o cale prin care este conservată identitatea acesteia, fiind într-o formă sau alta un atac la universalismul implicat de cetăţenia liberală care, din această perspectivă, devine problematică în raport cu integrarea unori identităţi foarte diferite⁸². Atenţi la diferenţe, comunitarienii susţin egalitatea în demnitate a cetăţenilor şi consideră că majoritatea trebuie să facă concesii în favoarea minorităţilor şi, foarte important, că statul trebuie să ofere acestora recunoştere formală.

Teoria comunitariană cu privire la cetăţenie aşează binele comun, al societăţii ca întreg şi al comunităţilor care compun societatea, deasupra intereselor personale ale indivizilor. Astfel, obligaţiile sunt derivate din urmărirea binelui comun şi sunt mai importante decât drepturile indivizilor. În acelaşi timp, chiar dacă poate părea paradoxal, obligaţiile asumate de către membrii comunităţii contribuie la potenţearea reală a universalităţii drepturilor individuale, ajutând la construcţia şi asumarea identităţii şi făcând astfel ca relaţia dintre drepturi şi obligaţii să nu fie în mod necesar una spontană. Aşa cum aminteam mai sus, comunitatea politică (statul) este considerat a fi agent moral, asigurând impunerea obligaţiilor alături de societatea civilă⁸³.

Relaţia dintre drepturi şi obligaţii, felul în care acestea sunt distribuite, dar şi viziunea cu privire la rolul statului au fost şi sunt puncte de dispută între liberali şi comunitarieni⁸⁴. Criticii comunitarieni susţin că: a) liberalii nu au reuşit să propună o teorie convingătoare cu privire la obligaţii şi la felul în care indivizii devin loiali şi ataşaţi comunităţii; b) accentuând drepturile în defavoarea obligaţiilor, statul devine împovărat de cererile venite din partea grupurilor minoritare care nu reuşesc să îşi impună interesele, fapt care conduce mai departe la diminuarea legitimităţii statului; c) incapabile să genereze responsabilitate, democraţiile liberale crează un vacuum moral în care indivizii îşi urmăresc propriile interese erodând valorile comune ale comunităţii; d) astfel, indivizii sunt din ce în ce mai alienaţi şi disfuncţionali atât în viaţa publică cât şi în cea privată⁸⁵. În contrapartidă comunitarienii, aşa cum rezultă şi de mai sus, pun foarte mult accent pe responsabilizarea indivizilor care se face prin organizaţii de voluntariat, societatea civilă fiind generată de aceste organizaţii care îi capacitează pe indivizi în urmărirea binelui comun.

c) Teoria republicană a cetăţeniei

Tradiţia republicană europeană de sorginte iluministă, porneşte de la premisa confom căreia omul este prin natura sa un animal social şi politic care trebuie să coabiteze într-o asociaţie politică. „ [...] un om bun trebuie să fie un cetăţean bun; o organizaţie politică bună este o asociaţie alcătuită din cetăţeni buni; un cetăţean bun este înzestrat cu calitatea virtuţii civice; virtutea este predispoziţia de a căuta binele tuturor în treburile publice; o organizaţie politică este bună, prin urmare, nu numai că reflectă, dar şi dacă promovează virtutea cetăţenilor săi”⁸⁶. Aşadar, republicanii pun foarte mult accent pe virtutea civică, însă în acelaşi timp ei atrag atenţia asupra faptului că aceasta nu este imuabilă, ci din contră un popor sau conducătorii lui pot deveni corupţi, cel mai mare pericol fiind cel generat de apariţia unor facţiuni politice care să promoveze o stare conflictuală în interiorul republicii⁸⁷. Cetăţenia republicană se aşează undeva între cea liberală şi cea comunitariană, încercând să găsescă un echilibru între drepturi şi obligaţii, între individ şi comunitate, promovând în acelaşi timp cooperarea şi competiţia. Republicanii consideră că cel mai bun instrument capabil a conduce către acest este participarea - fie ea civică, politică sau pe piaţă - şi critică teoriile liberale care pun prea mult accent pe privatitate şi drepturi indviduale şi prea puţin pe promovarea virtuţilor civice care pot să îi conducă pe cetăţeni la o cât mai bună îndeplinire a obligaţiilor.

Richard Dagger susţine că, pentru a înţelege mai bine care este nucleul de bază al teoriilor republicane, ar trebui să ne uităm cu mai multă atenţie la ceea ce republicanii numesc transparenţă publică şi auto-guvernare. Transparenţa publică impune ca a) deciziile cu privire la afacerile publice să fie luate transparent, în public; b) publicul să nu fie un simplu grup, ci să fie o entitate cu propriile judecăţi şi revendicări, ce îi adună pe membrii ai unei comuntăţi care au intrese şi preocupări comune. Auto-guvernarea este pentru republicani cea mai de preţ libertate individuală, libertate care însă se supune domniei legii menită să înlăture arbitrariul care ar genera haos în societatea respectivă. ⁸⁸

Din prezenarea de mai sus este lesne de înţeles că teoreticienii republicani pun accent pe ceea numim cetăţenie activă, acea formă a cetăţenei în care indivizii participă la luarea deciziilor dincolo de simpla democraţie electorală. Republicanii susţin cetăţenia ca fiind un mod de viaţă, un statut care genereză participare şi care, în acelaşi timp, capacitează cetăţenii, dezvoltând deci şi o dimensiune etică. Vorbim aşadar de căteţeni activi⁸⁹ (cei care participă) şi de cetăţeni pasivi (cei care nu participă sau cetăţeni doar cu numele), aşadar o construcţie pluri-nivelară a cetăţeniei, care implică tipologii de cetăţeni. Cetăţenia şi implicit participarea au valoare instrumentală contribuind, pe de o parte la integrarea cetăţenilor în comunitatea în care activeză, detensionând astfel posibilele conflicte, pe de altă parte la educarea cetăţenilor prin dezvoltarea abilităţilor acestora, abilităţi care ţin de comunicare, cooperare, negociere.

O altă dimensiune importantă a cetăţeniei republicane ţine de aspectul legal al acesteia. Tradiţia republicană vede libertatea ca pe un produs al legilor generate de cetăţeni prin participare, spre deosebire de liberali care susţin că legile sunt un rău necesar menit să conserve atâta libertate pentru indvizi cât aceştia au nevoie pentru a putea trăi împreună⁹⁰. Astfel, în timp ce liberalii pun accent pe primatul autonomiei individuale, republicanii susţin primatul coeziunii comunitare care se autoguvernează în virtutea legalităţii rezultate din participarea cetăţenilor la crearea legilor⁹¹.

Rezumând, cetăţenia republicană europeană se doreşte a fi o via media între abordările comunitariene şi cele liberale, prin faptul că: atât indivizii cât şi comunităţile sunt importante, de aceea participarea este cea mai bună cale către consens; grupurile trebuie să respecte drepturile indivizilor care, fiind subreprezentaţi, trebuie să formeze asemenea entităţi care să le reprezinte interesele, deoarece acestea au o capacitate mai mare de negociere; există un echilibru complex între drepturi şi obligaţii, între universal şi particular, echilibru generat prin domnia legii. Totodată, instituţiile rezultate într-o asemena interacţiune între indivizi şi comunitatea politică crează spaţiile în care cetăţenii pot participa activ la luarea deciziilor.