1 iulie „De aceea mă deprind să am totdeauna o conştiinţă fără vină înaintea lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor. Fapt. Ap. 24: 16

22 IULIE

„Dacă slăbeşti în ziua necazului, mică îţi este puterea." Proverbe 24:10
Când crucea Domnului Isus Hristos este în centrul unei vieţi, când lucrul pentru El este făcut cu râvnă şi evlavie, viaţa celui credincios întâmpină greutăţi şi împotrivire. Dar Cuvântul ne spune că pentru fiecare ispită, Domnul a şi pregătit harul izbăvirii. El este Acela care are soluţia pentru greutăţile noastre şi tot El este Acela, care dă biruinţă în împotrivire şi în orice ispită. El le îngăduieşte pentru a întări credinţa copiilor Săi şi pentru a le da prilejul de a merge mai departe cu El şi mai adânc în El. Cuvântul divin ne învaţă să privim viaţa în această lumină şi când copilul Său o înţelege, el vede cum i se măreşte puterea în timpul mersului. El ştie că pericolul de a slăbi este prezent, dar prin Har, el este biruitor. Sunteţi voi deja slăbiţi ?

Sunteţi cuprinşi de un sentiment de nelinişte ? Viaţa se scurge, picioarele se îndoaie, mâinile cad fără putere. N-aţi făcut voi experienţa aceasta în domneniul spiritual ? Câţi credincioşi au tendinţa de a slăbi în faţa greutăţilor şi necazurilor din vremea de acum ! Glasul slăbeşte, mersul dă înapoi, braţele se încrucişează şi puţin câte puţin, iată-i epuizaţi sub presiunea împrejurărilor prin care trec. Dumnezeu să ne ajute, să ne facă atenţi la acest pericol şi să ne păstreze ! Lumea are nevoie de creştini hotărâţi, de braţe puternice, în stare să „izbăvească pe cei târâţi la moarte" cum spune versetul următor. Sunt suflete care au nevoia de a fi salvate; sunt fraţi şi surori care au nevoie de îmbărbătare şi îndemn, de a fi sănătos zidiţi sufleteşte şi aceasta o poate face fiecare din noi. O caldă strângere de mână, o vorbă dulce, o vizită acasă şi orice am putea face pentru a ne purta în adevăr sarcinile unii altora. Şi noi care am putea să facem această lucrare, suntem slăbiţi, obosiţi, descurajaţi, pierzând interesul pentru orice am putea şi ar trebui să facem pentru Domnul nostru. Şi aceasta pentru că ne-am lăsat doborâţi de necazurile personale şi de aversiunea şi lipsa de dragoste pe care am întâmpinat-o.

Să încetăm de a mai privi la noi înşine şi la împrejurări; Să cerem lui Dumnezeu să ne facă în stare să realizăm tragedia vieţii de acum, fie în lume, fie poate în adunare sau chiar în familie. Să venim la Domul Isus, izvorul nesecat de viaţă şi putere, de dragoste şi de râvnă, şi El să ne ajute să trăim viaţa Lui de înviere.

23 IULIE

„Cine este orb, dacă nu robul Meu şi surd ca solul Meu,

pe care îl trimit ?" Isaia 42:19

Viaţa creştină este asemuită cu o alergare în care alergătorul se aruncă, fără să-i pese de ce se întâmplă la dreapta sau la stânga lui. Pentru cel ce vrea să câştige premiul chemării cereşti a lui Dumnezeu în Isus Hristos, alergarea este înconjurată de ispite de tot felul; el este tentat să asculte ce spun unii, să privească ce fac alţii şi apoi şi mai rău, să se aşeze şi să comenteze toate acestea nescăpând, fără ndoială şansa de a-şi încărca cugetul. În adevăr, ce ispită mare este să asculţi ce spun cei ce privesc alergarea noastră, chiar şi atunci când ei poate o laudă sau o apreciază, cu toate că lucrul acesta e mai grav decât o critică. Când alergătorul se lasă influenţat de părerea vreunuia care nu este pe pista de alergare, efortul lui este slăbit, încetinat şi poate pierde din vedere ţinta şi poate pierde chiar cununa, negreşit însă nu mântuirea.

Dar solul Domnului este surd; urechile lui sunt deschise numai la îndrumările lui Dumnezeu şi închise la influenţele înconjurătoare. Câţi martori s-au oprit de a da o bună mărturie, câţi creştini sunt paralizaţi de la trăirea unei vieţi de alergător pentru că au plecat urechea la: „se zice că..." şi s-au lăsat astfel abătuţi de la alergare pentru că n-au mai avut înainte ţinta alergării; pe Domnul Isus.

„Cine este orb dacă nu robul meu?" Una din ispitele cele mai obişnuite şi cele mai periculoase ale slujitorului lui Dumnezeu, care vrea să-şi împlinească sarcina cu smerenie şi credincioşie, este de a privi la ce fac alţii de a se lăsa chiar impresionaţi de succesele lor aparente. Credinciosul care cedează în privinţa aceasta nici nu realizează că s-a oprit din alergare, pentru că el lucrează, el este activ, cu toate că el deja este alături de pista pe care Dumnezeu a ales-o pentru el. Căzând astfel în ispită, el a trecut de la slujba în Duhul la slujba sprijinită pe puterile lui proprii; a trecut deci de la ce este dumnezeiesc la ceea ce este religios şi imitaţie. El a uitat că pista de alergare spre cer este îngustă şi necesită o cruce. Numai când ochii noştri privesc la ţintă, adică la iubitul nostru Mântuitor vom realiza o alergare fără încetinire sau chiar oprire, primind la sfârşitul ei „Cununa care nu se poate veşteji, a slavei." Dar şi dacă n-ar fi o cunună, prezenţa Domnului Isus este mai presus de orice răsplată.

24 IULIE

„în seara aceleaşi zile, cea dintâi a săptămânii, pe când uşile locului unde erau adunaţi ucenicii erau încuiate de frica Iudeilor, a venit Isus, a stat în mijlocul lor şi le-a zis: „Pace vouă!” Ioan 20:19

Ucenicii aveau în urma lor toată groaza Golgotei şi sufereau de un gol şi un zbucium cauzat de absenţa învăţătorului lor care le-a fost smuls de mâini josnice. În urechile lor încă mai răsuna strigătul tulburător: „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?" Cu toată mărturia femeilor şi a ucenicilor din Emaus, ei erau pradă lacrimilor, necredinţei, deznădejdii, a luptelor din lăuntru şi din afară. Cât priveşte viitorul, nici nu îndrăzneau să se gândească la el, căci împietrirea inimii lor îi împiedeca încă să înţeleagă Scripturile. Dar iată, cu toate uşile închise, Domnul Isus se prezintă de odată în mijlocul lor şi le spune: „Pace vouă!" Oh, câtă nevoie avem şi noi să auzim astăzi aceste cuvinte mângâietoare: PACE VOUĂ!

Acesta este pentru ei şi pentru noi primul mesaj al învierii! Cum putem noi să facem faţă vieţii acesteia, să cinstim Numele pe care îl purtăm, când inima noastră este plină de tulburare, de griji, de nelinişti şi de temeri cu privire la viitor? În situaţia aceasta nu putem trăi ca nişte copii ai luminii, ca nişte martori ai învierii. Să mărturisim deci lui Dumnezeu că aceasta este starea noastră. Să nu uităm că dacă nu ne putem compara cu apostolii, este totuşi o mare asemănare între ei şi noi în ce priveşte greutatea lor de a pricepe, după înviere, privilegiile duhov­niceşti care le erau destinate.

Ca şi ei, şi noi am trăit aproape de Domnul, am cunoscut ajutorul Lui şi am mărturisit că îi suntem devotaţi, consacraţi. În realitate însă, am trăit ca şi cum El n-ar fi înviat cu adevărat, ca şi cum puterea învierii Lui nu era la dispoziţia noastră. Şi totuşi, Domnul este prezent, El aş­teaptă, El Cel înviat, ca noi să ne lăsăm ajutaţi, izbăviţi şi mângâiaţi.

Pacea aceasta le-a fost dată ucenicilor nu numai când le-a spus: „Pace vouă" ci, mai ales când le-a arătat mâinile şi coasta Sa. Pacea aceasta dulce şi plină de siguranţă emană direct din rănile Lui, dându-ne putere, curaj inspiraţie în tot ce avem de făcut, pentru a-I sluji cu credinţă. Să lăsăm deci ca pacea Lui dumnezeiască să pătrundă şi să îmbrace întreaga noastră fiinţă !

„Rămânând în Domnul Hristos, credinciosul primeşte în inimă Duhul de pace şi de calm. Dumnezeu este Dumnezeul păcii şi pacea Lui ne păzeşte duhurile şi inimile." - J.N.D. „Dumnezeul păcii să fie cu voi." - Romani 15:33