A Bibliotecii Naţionale a României LĂZĂrescu, M1rcea

Agresivitatea interpersonal-patologică antropologică se poate intersecta cu modalităţi biologice ale agresivităţii, caz în care, celălalt poate fi agresat, lovit, maltratat, rănit, omorât. Astfel de comportamente pot fi expresia comportamentului unei persoane psihopate, dar pot fi condiţionate, uneori, şi de convingeri delirante. Mai poate fi menţionată agresivitatea „elastică“, ce poate apărea în unele stări de delirium, când persoana distruge nediferenţiat tot ce întâlneşte în jur.

Agresivitatea umană intervine în fenomenele psihopatologice, în dublu sens, pe de o parte, ca ameninţare pe care subiectul o resimte din partea altuia (altora), a elementelor ambianţei sau chiar neprevăzut; e situaţia trăirilor fobice şi anxioase în sens larg, cuprinzând şi trăirile pre sau paradelirante. Pe de altă parte, agresivitatea poate fi expresia subiectului ce se îndreaptă spre lume şi acţionează cu această caracteristică, fapt ce-1 întâlnim parţial, la obsesiv, major, la psihopatul dissocial, în mod particular, la delirantul paranoiac expansiv. In unele cazuri, cele două aspecte coexistă, ca în unele stări delirante sau chiar la obsesiv. Pe de altă parte, e de reţinut faptul că subiectul poate reacţiona faţă de sentimentul de pericol, ca în cazul crispării psihologice a fobicului sau a agresi- vităţii „anticipatorii“ - a persoanelor timide, ce se simt vulnerabile. Ar mai fi de menţionat o modalitate indirectă de agresivitate, ca cea a persoanelor pasiv- agresive care sunt mereu de acord cu partenerul, dar nu realizează ceea ce promit; sau, cea din situaţia victimologică, în care subiectul se comportă de aşa manieră încât, irită constant un partener până în situaţia în care agresivitatea acestuia depăşeşte o limită şi se descarcă punitiv pe cel ce l-a incitat. In sfârşit, reamintim că, în depresie, agresivitatea e repliată pe sine, ajungându-se la auto- mutilare sau suicid.

6. 
   Mania
   

Maniacalul, trăind o stare de continuă bună dispoziţie, de veselie, euforie, pare a fi cuprins în vârtejul unui excentric joc şi dans, al unei „beţii“ sărbătoreşti, pe care o abordează de pe poziţiile unei omnipotenţe şi familiarităţi nefireşti cu celălalt. De fapt, şi în viaţa obişnuită, contopirea subiectului cu manifestările mulţimii „colective“ e, în principiu, depersonalizantă. Maniacalul trăieşte tem- poralitatea proprie ca un perpetuu viitor „a toate posibil“, ce i se deschide de pe poziţiile unui prezent superficial, amputat de profunzimea straturilor ce conduc spre nivelul bazai al duratei şi care e frustrat de un viitor structurat şi realmente posibil. In formele uşoare, maniacalul poate fi activ şi performant; dar, şi atunci, doar în manieră ţintită, centrat de câte o unică activitate prevalentă; ceea ce presupune o structură a personalităţii încă bine conturată, ce poate ţine în frâu expansivitatea pe cale de dezlănţuire. Lipsa de structură şi fundament a tempo- ralităţii din manie e concomitentă cu accelerarea trăirilor subiectului ce mereu se reiau ca proiecte, niciodată realizate. In lipsa acţiunii eficiente, a rezolvării reale a unei situaţii problematice, nu mai există nici prezent autentic şi nici substratul prezentului, ce constă din straturile paralele ale temporalităţii corelative acţiunilor organizate pe termen mediu şi lung; şi la fel se estompează sau devine extrem de fragilă chiar şi durata, ca instanţă ultimă şi fundament al structurii temporalităţii şi, în acelaşi timp, al identităţii. In cadrul dezlănţuirii sârbă- toreşti a maniacalului, sunt suspendate multe interdicţii, aproape totul devenind, pentru moment, permis şi marcat de semnul unei posibilităţi efective de realizare. Dar, doar „pentru moment“.

La fel ca şi temporalitatea, şi poate, mai intens, spaţialitatea interumană, pe care maniacalul o trăieşte, este aplatizată, redusă la o suprafaţă continuu mişcătoare. Nu mai există înrădăcinare, aşezare pe teren ferm, „puncte-de-sprijin“ şi „spate-acoperit“ pentru elaborarea unor raportări de apropiere şi îndepărtare psihică interumană, pentru indiferenţă sau pentru realizarea legăturii de dragoste reciprocă, calmă şi profundă. Totul se reduce la un contact superficial cu alţii, care-şi pierd, în cadrul acestei raportări, specificitatea individuală a persoanei lor, devenind cu toţii, în comun, câte un „cineva“, câte un „oricine“. Hiper-socia- bilitatea maniacalului este expresia unei perturbări, a unei distorsiuni a relaţiei, de obicei bine structurată, dintre eu-tu-celălalt-alţii-comunitate. Iar pe acest fond, uneori, poate să se manifeste o agresivitate verbală sau o constantă iritabilitate.

Distanţele interpersonale, care structurează spaţialitatea specifică psihismului uman, se reduc la minimum sau chiar dispar. Orice nouă persoană, întâlnită întâmplător, devine de îndată una familiară, faţă de care subiectul se manifestă fără reticenţe, căreia i se destăinuie, pe care, eventual, o şi critică public, imediat ce-i observă o deficienţă minoră; şi pe care o antrenează în vârtejul timpului său sărbătoresc.

Perpetua bună dispoziţie, sentimentul de valoare şi capacitate crescută, toate corelate unui sentiment al victoriei, sunt contagioase. Cei din jur, ceilalţi - într-o manieră nediferenţiată - se bine dispun şi râd, pentru moment, împreună cu maniacalul, contaminaţi de jubileul carnavalesc şi de mascarada acestuia; pentru ca, apoi, să se retragă în universul lor problematic, desfăşurând acţiuni cu scop şi sens, în lumea lor umană proprie, inserată în logosul comunitar bine structurat. Fapt de care maniacalul nu e capabil.

Identitatea subiectului, aflat în fază maniacală, e şi ea redusă la o schemă. El devine un „oareşcare-cineva“ (un fel de „caz“ impersonal), pe măsură ce eul său se amplifică, se umflă ca un balon, se simte hipercapabil şi omnipotent. Biografia şi particularităţile sale se estompează sau dispar. Acest „cineva-oricine“, care a devenit acum subiectul maniacal, e dezinhibat energetic şi pulsional. Lui îi dispare sentimentul oboselii şi îi creşte libidoul, devine bogat în proiecte şi planuri ce-i par uşor realizabile. Dar în care se angajează doar parţial, schimbân- du-le mereu. Nimic nu i se pare dificil de realizat. De unde şi sentimentul unei libertăţi totale; care e, de fapt, o libertate nulă, de vreme ce nu duce la nici o realizare efectivă. Maniacalul se mişcă mult, aproape continuu, parcurge spaţii largi, cheltuie banii fără o justificare întemeiată şi fără a se gândi la consecinţe.

Variantele în cadrul larg al „normalităţii“ antropologice, a ceea ce este starea maniacală, comportă limitări şi încadrări specifice. Euforia sărbătorească (carnavalească) e circumscrisă la anumite perioade temporale şi se desfăşoară în cadre sociale bine organizate din punct de vedere al logosului, al derulării programelor institucionalízate ale comunităţii. Orice sărbătoare comunitară îşi are regulile sale, la care indivizii care participă se conformează. In sfârşit, din perspectivă tipologico-caracterială, persoanelor cu trăsături hipomaniacale li s-au oferit profesii recunoscute şi respectate, cum a fost cea a „bufonului regal“ sau cea a clovnului de circ. Când atingem nivelul psihopatologiei, toate aceste variante normale sunt depăşite, prin preluarea controlului psihismului de zona endogenă, „mezogenă“ (în formularea lui Schneider). Faptul că o persoană, ce trăieşte astfel de episoade, poate, ulterior, să şi le conştientizeze, să le cunoască şi recunoască, să le controleze parţial, ţine de programul constituirii unei „personalităţi secunde“ prin efort terapeutic, psihoterapeutic, psiho-pedagogic.

7. 
   Depersonalizarea
   

Depersonalizarea este un termen care, în psihopatologie, se referă la perturbarea trăirii identităţii subiectului (cu sine), în cadrul raportării sale la alţii şi la lume. Această identitate se realizează printr-o sinteză, ce se petrece în cursul ontogenezei, şi vizează multiple instanţe supraetajate, de la trăirea apartenenţei la sine a propriului corp - în sensul delimitării, specificităţii, spontaneităţii şi valenţelor sale - până la cea a individualizării subiectului în plan socio-cultural (spiritual). Depersonalizarea se derulează, în primă instanţă, în planul perturbării intenţionalităţii conştiinţei semnificante (deci, în plan fenomenologic).

Nucleul şi baza sentimentului identităţii sunt, pentru subiect (pentru „eu“), cel al trăirii propriei corporalităţi, care prin „schema corporală“ delimitează spaţiul interior (al „corpului) de cel exterior, a lumii, considerată în general. Dar şi în diferenţierile acesteia, în cadrul cărora, un loc aparte îl ocupă „persoanele - subiecţi“.

Zona limitrofa a schemei corporale, a „eului“ care „apare“ în raport cu lumea în genere şi cu ceilalţi, a fost etichetată drept „corp-eu-fisiognomonico- estetic“ (expresiv), deoarece, prin aceasta, subiectul se expune percepţiei şi aprecierii valorizante a celorlalţi, exprimându-şi, în acelaşi timp, intenţionalităţile de acţiune §i comunicare. Depersonalizarea se poate manifesta într-unul din aspectele sale, prin resimţirea deformată tocmai a acestor limite dintre interior şi

exterior: propriul corp poate fi perceput ca mai mare sau mai mic (în ansamblu sau în unele părţi ale sale), ca insuficient de clar (difuz) delimitat până la indis- tincţia cu ambianţa, ca vulnerabil faţă de agenţi perceptibili sau imperceptibili, ce vin din lumea înconjurătoare (fapt ce se corelează cu fobia de murdărie, de microbi, prezentă în patologia obsesivă). Sau, sub forma unor modificări, deformări sau anomalii ale propriei forme corporale, ce ar putea fi percepute de către alţii (dismorfofobie), astfel încât subiectul ar putea deveni, în opinia sa, obiectul atenţiei şi comentariului negativ al celorlalţi; fapt ce conduce la idei sau delir de referinţă (senzitiv-relaţional). O problematizare a aspectului corporal îl pot trăi persoanele ce prezintă leziuni deformante ale feţei sau ale altor porţiuni expuse şi vizibile ale corpului, şi care-1 stigmatizează, de obicei social. Pot apărea „complexe de inferioritate“ însoţite de trăiri tensionare de anxietate şi agresivitate în raport cu alţii, cu ocazia apariţiilor publice ale persoanei. Tot o astfel de problematizare, se poate întâlni la persoanele cu diverse defecte fizice, la unii obezi, în pubertate, când există modificări corporale, iar interesul subiectului faţă de felul „cum arată“, cum este receptat de către alţii, devine prevalent. In această perioadă, poate apărea anorexia mintală a tinerelor fete, în centrul căreia stă refuzul psihologic patologic al metamorfozei corporale, ce implică creşterea în greutate. Aspectul corporal, perceptibil de către alţii, constituie o preocupare deosebită şi în his- terie sau în manie, pentru că subiectul tinde acum să-şi etaleze toate valorile proprii, inclusiv cele corporale. In schimb, el e neglijat în depresie şi în schizofrenia negativă, până la modalităţile dramatice ale lipsei de interes pentru igiena şi îngrijirea corporală în general.

In spaţiul interiorităţii corporale se derulează procesele fiziologice, care de obicei nu sunt percepute conştient. La acest nivel sunt resimţite şi durerile, cenestopatiile, greaţa, vertijul. In mod firesc, există o „spontaneitate“ a trăirilor corporale, cărora subiectul nu le acordă atenţie, deoarece, în mod esenţial, el îşi îndreaptă intenţionalitatea către lumea exterioară, perceptibilă în zona ob-jec- tuală. Dar, în spatele percepţiei şi semnificaţiilor schimbătoare ale lumii contactate, resimţirea propriului corp este o percepţie constantă, chiar dacă neconştientă. Se poate spune că propriul „psihism-eu conştient“ se „înrădăcinează“ în propria-i corporalitate. In anumite condiţii de viaţă, cum ar fi oboseala sau boala, subiectul resimte neplăcut interioritatea propriului corp. Acest fapt se poate întâlni şi în psihopatologie. De vreme ce corpul este, în mod firesc, sediul bolilor somatice, preocuparea hipocondriacă patologică îl va avea în vizor (fie că ea se poate manifesta fobie, obsesiv, prevalent sau delirant). Subiectul mai poate resimţi, de asemenea, o lipsă de energie, o epuizare, o lipsă de putere şi forţă corporală, fapte ce pot, în unele cazuri, să capete o intensitate psihopatologică (ca în tulburarea astenică, în sindromul de epuizare bio-psihică: „burn-out“). Toate aceste trăiri nu înseamnă încă depersonalizare corporală propriu-zisă. Aceasta din urmă este trăită o dată cu sentimentul „devitalizării“. Subiectul resimte cum corpul său este lipsit de viaţă, inert, preschimbat în ceva cu calităţi fizice, parcă ar fi de lemn, de piatră, de sticlă, din iască. Metaforele utilizate, deşi variate, sugerează acelaşi lucru: lipsa „indiferenţei“ faţă de propriul eu-corp, ca doar „implicat“ în trăire; şi, resimţirea sa ca o realitate intramundană ce susţine şi „poartă“ subiectul, dar care acum este marcată de nefiresc: el nu mai e spontan şi viu, fiind resimţit ca ceva de tipul „lumii obiective neanimate“, ca un „obiect“ oarecare.

Depersonalizarea psihică e trăită sub forma sentimentului ca „eu nu mai sunt eu“, că parcă mă preschimb, mă metamorfozez ca identitate. Această trăire e resimţită şi în normalitate, în perioadele critice ale ontogenezei, mai ales în pubertate, adolescenţă, dar şi în unele momente cruciale ale vieţii adulte, sau în perioada meno-andro-pauzei. In perspectiva psihopatologică, sentimentul este trăit penibil şi la o manieră pasivă: subiectul se uită în oglindă frecvent, întreabă pe alţii dacă nu au observat la el modificări în ceea ce priveşte aspectul, expresia, comportamentul. Apare nesiguranţa, incertitudinea interioară şi o anxietate concomitentă.

In depersonalizare, persoana pierde trăirea resimţită a propriei delimitări - în raport cu ceilalţi oameni şi cu lumea - sentimentul înrădăcinării în sine, între limitele propriului eu-corp, în propria durată biografică, nemaiputând controla zona secretului personal, emergenţa spontană-din-sine, a intenţiona- lităţilor cu care se simte solidar. Apare o de-diferenţiere globală a psihismului său conştient, cale posibilă pentru imixtiunea în intimitatea sa a lumii „exterioare“ nedorite, ca în fenomenele de transparenţă-influenţă. De asemenea, e resimţită o neclaritate a limitelor propriei fiinţe, urmată de un sentiment vag de schimbare a identităţii: „parcă mă preschimb în altcineva“. Această stare reprezintă un pas spre o posibilă metamorfoză negativă, spre obţinerea unei noi identităţi imaginare, care, în psihopatologie, este una delirantă.

Există trăiri psihopatologice care se află înaintea depersonalizării pro- priu-zise, din care se poate avansa înspre aceasta. Menţionăm crisparea agresivă, pe limitele propriului „eu“, ca mecanism de apărare (aceasta o întâlnim în fobie). In obsesionalitate domneşte ego-distonia (ambivalenţa, nesiguranţa de sine, indecizia), într-o manieră în care limitele propriei identităţi se pot realiza doar cu greu, prin efortul unei hiperrigidităţi formal-perfecţioniste. Şi formele marcate de tulburare histrionică (histerică) prezintă, dincolo de egofilie şi hiperexpresi- vitate, o sărăcie a trăirii şi rezonanţei afective, ce face parte din acelaşi spectru al depersonalizării incipiente.

în depresie, depersonalizarea poate parcurge, în funcţie de intensitatea fenomenului, diverse etape: de la faptul diminuării identităţii (subiectul ajungând să resimtă o stimă de sine scăzută, o devalorizare) până la forma negării totale a (valorii) eului, exprimată prin formula: „eu sunt un nimic“! De asemenea, în manie, depersonalizarea este prezentă prin faptul că subiectul devine, treptat (şi în final complet), un oricine, lipsit de elementele constitutive (demografice, temperamental-caracteriale, biografice) ale unui eu propriu şi individualizat. O zonă a psihopatologiei, în care depersonalizarea tinde să devină majoră, este cea a indiferenţei. In perspectiva semiologic-nosologică ne îndreptăm spre zona „schizotimei“ (şi apoi a schizofreniei) în care se întâlneşte pierderea capacităţii de sinteză, manifestară prin dezorganizarea ideo-verbală, ce va fi comentată în ultimul paragraf al capitolului.

Depersonalizarea este, de obicei, prezentă, ca moment esenţial, în procesul instituirii delirului. Subiectul care simte că „eu nu mai sunt eu“, nu e încă delirant, deşi trăieşte intens derealizarea. In momentul în care-şi atribuie o nouă identitate şi/sau noi calităţi, el poate fi calificat ca atare: „eu sunt Napoleon“, „eu sunt urmaşul lui Alexandru Macedon“, „eu sunt o nouă venire pe pământ a lui Isus şi pot face minuni“. In această fază, delirul instituit, depăşeşte depersonalizarea ce l-a precedat. Pe calea depersonalizării corporale se poate ajunge la sentimentul dedublării interioare, care poate, şi el, sfârşi în delir. La un anumit nivel, subiectul poate resimţi sentimentul: „eu nu mai sunt unul singur, unitar, în mine sunt două fiinţe antagoniste, opuse, unele acţionând într-un fel, altele în altul, de obicei contradictoriu. Această „dedublare“ este deseori polarizată între „eul cel bun“ şi „eul cel rău“. Subiectul e convins că, în interiorul fiinţei sale, considerată în ansamblu, deci şi corporal, se află două persoane opuse, sau că, în interiorul său se află un spirit malefic, un „diavol“ care-1 dirijează din exterior. E posibilă şi tematica delirantă a unei posesiuni zoopatice, subiectul fiind convins că, în interiorul corpului său, se află un animal, un şarpe, o broască, într-o altă direcţie, dedublarea personalităţii se manifestă nu atât „spaţial“, cât mai ales temporal. Aceasta e situaţia „stărilor disociative de conştiinţă“, ce pot culmina cu „dubla personalitate“.

Trăirile psihopatologice din seria depersonalizării, comentate direct în acest paragraf şi indirect în altele, se articulează cu o amplă serie de manifestări ale diapazonului normal ale trăirilor omeneşti, privite din diverse incidenţe

antropologice, inclusiv istorico-culturale. Astfel, „crizele de identitate“ sunt absolut fireşti în cursul personogenezei şi a ciclurilor vieţii, de la cea a ado- lescenţei până la „individuaţia“ pe care o tentează persoana matură. O altă perspectivă firească a punerii sub tensiune a identităţii este relaţionarea intim personală, ce poate evolua până la dragostea fuzională; esenţial e că, în normalitate, fuziunea intcrpersonală a dragostei este un „moment“ şi un „nivel“ al raportării interpersonale autentice fireşti, ce este în mod natural depăşit şi integrat. Problema se pune şi la nivelul identificărilor - mai scurte sau mai prelungite - cu alte persoane (puternice, „fascinante“ etc.); această eventualitate poate fi şi ea firească, fiind depăşită ulterior, fapt ce duce la îmbogăţirea diapazonului existenţial al persoanei. Depersonalizarea pe care o trăieşte circumstanţial o persoană, atunci când e cuprinsă în atmosfera de circumstanţă a „psihologiei maselor“, nu are importanţă decât pentru persoanele cu un eu slab, ce cad mereu victima acestor situaţii. In sfârşit, merită să fie amintită situaţia până la un punct depersonalizantă a extazului mistic. In normalitate, adică în firescul existenţei umane ce acceptă şi normalitate plus valorică, persoanele, ce fac parte dintr-o comunitate religioasă şi sunt adânc impregnate de ideologia acesteia, pot avea momente de contact transcendent mistic, fără ca, prin aceasta, să se alieneze socio-existenţa. Insă, deviantul va trăi extazul mistic într-o manieră care-1 exclude din comunitate.

8. 
   Hiperexpresivitatea şi histrionismul
   

în mod firesc, un om nu trăieşte singur. El coexistă şi comunică, colaborează şi se confruntă constant cu semenii săi. Relaţiile dintre persoanele umane se pot realiza nemijlocit, „în situaţie“, sau trans-situaţional, prin intermediul limbajului asertiv critic (în sensul lui Popper). Astfel, oamenii pot comunica şi prin scrisori, prin articole publicate în reviste, în care se critică reciproc, direct sau prin care comentează opera celuilalt; sau prin publicarea unei biografii comentate şi interpretate, privitor la „cineva“. Evident, în unele dintre împrejurările menţionate, raportarea nu mai e direct reciprocă. Există şi situaţii de confruntare directă între două persoane care, abordând teme comunitare sau abstracte - politice, teoretice - fac ca acestea să nu mai fie decât parţial raportări „personale“. In cadrul relaţionărilor situaţionale, aspectul personal şi cel supra- personal - ce ţine de logos şi spiritualitate - în mod firesc şi obişnuit se combină. Şi, de asemenea, intenţionalitatea este, în aceste cazuri, atât cu particularităţi

fenomenologice, cât şi cognitiviste. Când un orator încearcă să convingă un auditoriu, el se implică cu expresivitatea sa mimico-gestuală, cu tonul vocii şi mimarea unor situaţii sau roluri ce pot impresiona pe cei ce ascultă; dar, în acelaşi timp, încearcă să convingă prin argumentele expuse în discursul său, prin ordinea desfăşurării acestora, prin invocarea de situaţii, exemple şi eventualităţi care, prezentate într-un stil convingător, pot realmente impresiona şi influenţa pe ceilalţi. In dialogul direct cu o altă persoană sau în expresiile şi comunicarea în grup restrâns, aceste aspecte şi „efecte“ sunt mai puţin uzitate şi utile pragmatic; ceea ce nu înseamnă că nu pot fi - şi nu sunt - folosite.

Toate, cele menţionate mai sus, atrag atenţia asupra a doi poli ai comunicării între oameni, comunicare pe care o polarizăm, pentru început, la împrejurarea situaţională:

1. 
   Polul expresivităţii situaţionale nemijlocite, mimico-gestuale: de intonare a vocii, de regizare a modului în care se realizează apariţia - estetico- fisiognomică - pentru celălalt (ceilalţi), uneori prin „joc de rol“ ere. Desigur, exprimarea verbală e prezentă, dar subordonată expresivităţii ce se vrea receptată de un altul (alţii).
   
2. 
   Polul conţinutului structurat logic-noţional-semantic argumentativă a celor prezentate, în cadrul unei expuneri de „joc lingvistic“ dialogal sau în cadrul unei informaţii oficiale; ambele presupun şi corectitudinea gramaticală a expresiilor rostite sau afirmate prin diverse sisteme semiotice, astfel încât, cele comunicate să aibă suficientă comprehensabilitate.
   

Polul b), menţionat mai sus, se continuă cu discursurile suprapersonale şi impersonale; acest domeniu va fi abordat din punct de vedere psihopatologic în ultimul paragraf al capitolului, cel care comentează dezorganizarea ideo-verbală. In continuare, ne vom concentra asupra aspectelor ce gravitează în jurul polului a), nivel la care există o preocupare constantă a subiectului, privitor la felul în care el apare şi este receptat evaluativ de ceilalţi în situaţie, în cadrul unor evenimente. Această preocupare are, din perspectiva minusului psihopatologic, două direcţii importante:

1. 
   Una fobică, în care subiectul e predominant nesigur şi anxios ego-dis- ton, tensionat, poziţionat în atitudinea aşteptării unei evaluări nefavorabile din partea altora, a unor sancţiuni.
   

O altă direcţie este cea în care subiectul, este, în principiu, egosinton şi cu o bună părere despre sine, astfel încât, aşteptările sale sunt ca alţii să-l perceapă şi să-l evalueze favorabil. Dată fiind această „poziţionare atitudinală“ (cognitivistă), subiectul pune accent pe apariţia sa, pe faptul că, prin aceasta,

el poate impresiona pe alţii, în sensul de a -1 considera valoric §i a -1 admira.⁴⁴ Persoana respectivă doreşte şi se străduieşte să fie mereu în centrul atenţiei celor- lalţi, astfel încât, cultivă implicarea sa permanentă în evenimente sociale. Se poate spune că el „eveniment“ - analizează existenţa sa şi a celor din jur. Această tendinţă, manifestată la nivelul unei structuri caracteriale distorsionate (psihopate, în sensul lui K. Schneider), a fost etichetată de acest autor cu expresia „geitunsuchtige“. Şi aceasta, în mare măsură, pentru a evita etichetarea de persoană „histerică“ ce, în mod tradiţional, era atribuită acestor indivizi (fapt considerat de autor nu doar stigmatizant dar nefondat teoretic, conceptual). Ulterior, în apropierea zilelor noastre, s-a adoptat, pentru acest tip de personalitate, termenul de „histrionic“, ce face trimitere la un teatralism (o hiperexpre- sivitate captativă) de joasă speţă, deci plasabilă în aria anormalităţii. Această plasare în zona minus-valorică exprimă şi o anumită sărăcie sau goliciune inte- rior-intimă, un fel de „răceală“ afectivă (în sensul „depersonalizării“ de fundal, similaritatea pe care o sesiza Göppert, la persoanele cu obsesionalitate malignă). Histrionicul nu rezonează afectiv, este sărac în ceea ce priveşte relaţiile interpersonale (empatice), punând mereu accentul pe „contactul“ interpersonal prin care să impresioneze pe alţii. Deşi, aparent, este hiperemotiv, această expresivitate exagerată a emoţiilor este predominant jucată - ca joc de rol emoţional - şi nu trăită (în sens de „ve$u“, „erlebnis“), în profunzimile afectivităţii subiectului. De aceea, el nu e capabil nici să transmită altora „căldura afectivă“ specifică dragostei. Mai mult încă, deseori, el nu trăieşte complet nici plăcerea orgasmului sexual, deşi poate face mare caz de multiplele sale relaţii interpersonal-ero- tice (de tip Don Jüan - Dona Juana) care sunt, de fapt, montate, regizate, construite ca spectacol şi relatate cu dibăcie convingătoare, cu unica intenţionalitate de a impresiona anturajul. Pentru caracterizarea histrionicului s-au mai folosit expresii ca: „doreşte mereu să apară mai mult decât este în realitate (Jaspers); se manifestă în multe modalităţi şi feluri, apare ca fiind oricine, neputând să fie, niciodată, „el însuşi“. Oricum, nu contează mijlocul prin care subiectul atrage atenţia, aceasta putând fi şi compătimirea; e important să fie în centrul atenţiei, în maniera spectacolului.