A Bibliotecii Naţionale a României LĂZĂrescu, M1rcea
Yüklə 1,88 Mb.
|
| MIRCEA LĂZĂRESCU                                               
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României LĂZĂRESCU, M1RCEA Psihiatrie, sociologie, antropologie / Mircea Lăzarescu, - Timişoara: Brumar, 2002 348 p.; 23 cm Bibliogr. ISBN 973-8057'82'5 616.89 316 PSIHIATRIE, SOCIOLOGIE, ANTROPOLOGIE BRUMAR
coperta: Loredana Tîrzioru paginare: Camelia Dogioiu Brumar, 2002 ISBN: 973-8057-82-5 Bun de tipar: aprilie 2002 Apărut: aprilie 2002 Coli tipar: 21,75 Tiparul executat la Brumar 1900 Timişoara, Pestalozzi 22 Tel./fax: +40 56 203 934 e-mail: office@brumar.dnttm.ro firmei Această carte este editată cu sprijinul România CUPRINS CUPRINS 19 CUVÂNT ÎNAINTE 22 I.INTRODUCERE 25 2.BOLNAVUL PSIHIC ÎN IPOSTAZA DE „CAZ“ MEDICAL PSIHIATRIC 38 2.1.Cazul psihiatric în perspectiva ştiinţei medicale şi a logosului 38 2.2.Modelul medical în psihiatrie. Consideraţii generale 40 2.3.Terenul predispus pentru tulburări psihice 41 2.4.Episodul psihopatologic 48 2.5.Semiologie psihiatrică 53 PWPWPP1 79 ÎTTTTTl VSAAA 79
\ 191
/ 191 ► 191
► 191 3.6.Problema periculozităţii 198 3.7.Perspectiva familială asupra patologiei şi terapiei psihiatrice 202 4.PSIHOPATOLOGIE - BAZE DOCTRINARE Şl PERSPECTIVA DEVELOPMENTALĂ 216 4.1.Baze doctrinare ale psihopatologiei 216 4.2.Problema psihanalizei 225 4.3.Psihopatologia developmentală 234 5.PERSOANA CONŞTIENTĂ ÎN PERSPECTIVĂ FENOMENOLOGICĂ Şl COGNITIVISTĂ. ASPECTE NORMALE Şl PATOLOGICE 276 1 277 5.1. Persoană, conştiinţă, subiectivitate (139), (140), (141), (142) 279 5.2. Identitatea şi spaţio-temporalitatea persoanei umane conştiente 283 5.3.Relaţiile subiectului conştient cu celălalt cu ceilalţi 293 5.4.Cunoaşterea lumii, lumea personală 299 5.5.Intenţionalitatea în perspectivă fenomenologică şi cognitivistă 302 5.6.Acţiune, comunicare, gândire, judecare 305 5.7.Biografie, structură şi tulburare psihică 308 5.8.Reacţie psihopatologică, nevroză, psihoză endogenă, psihopatie 318 5.9.Modalităţi particulare şi anormale ale subiectului de a fi în lume 327 5.10.Delirul 370 5.1 I. Dezorganizarea (disociaţia) persoanei în plan ideo-verbal şi motivaţional-comportamental 373
CUPRINS 19 CUVÂNT ÎNAINTE 22 I.INTRODUCERE 25 2.BOLNAVUL PSIHIC ÎN IPOSTAZA DE „CAZ“ MEDICAL PSIHIATRIC 38 2.1.Cazul psihiatric în perspectiva ştiinţei medicale şi a logosului 38 2.2.Modelul medical în psihiatrie. Consideraţii generale 40 2.3.Terenul predispus pentru tulburări psihice 41 2.4.Episodul psihopatologic 48 2.5.Semiologie psihiatrică 53 PWPWPP1 79 ÎTTTTTl VSAAA 79
\ 191
/ 191 ► 191
► 191 3.6.Problema periculozităţii 198 3.7.Perspectiva familială asupra patologiei şi terapiei psihiatrice 202 4.PSIHOPATOLOGIE - BAZE DOCTRINARE Şl PERSPECTIVA DEVELOPMENTALĂ 216 4.1.Baze doctrinare ale psihopatologiei 216 4.2.Problema psihanalizei 225 4.3.Psihopatologia developmentală 234 5.PERSOANA CONŞTIENTĂ ÎN PERSPECTIVĂ FENOMENOLOGICĂ Şl COGNITIVISTĂ. ASPECTE NORMALE Şl PATOLOGICE 276 1 277 5.1. Persoană, conştiinţă, subiectivitate (139), (140), (141), (142) 279 5.2. Identitatea şi spaţio-temporalitatea persoanei umane conştiente 283 5.3.Relaţiile subiectului conştient cu celălalt cu ceilalţi 293 5.4.Cunoaşterea lumii, lumea personală 299 5.5.Intenţionalitatea în perspectivă fenomenologică şi cognitivistă 302 5.6.Acţiune, comunicare, gândire, judecare 305 5.7.Biografie, structură şi tulburare psihică 308 5.8.Reacţie psihopatologică, nevroză, psihoză endogenă, psihopatie 318 5.9.Modalităţi particulare şi anormale ale subiectului de a fi în lume 327 5.10.Delirul 370 5.1 I. Dezorganizarea (disociaţia) persoanei în plan ideo-verbal şi motivaţional-comportamental 373 CUVÂNT ÎNAINTE Lucrarea de faß nu se doreşte a fi un manual sau tratat, o expunere didactică sau comentarea monografică a unui domeniu din aria psihiatriei; obiectivul ei este o dezbatere de idei pornind de la stadiul în care se află şi se dezvoltă psihiatria şi psi- hopatologia contemporană. Au fost alese trei incidenţe de abordare a bolnavului şi suferindului mintal şi câteva teme de articulare cu sociologia şi antropologia. Omul ce suferă o stare aberantă psihică — care se află în situaţie psiho-pato- logică - este comentat succesiv ca: a) caz medical psihiatric; b) cetăţean; c) perturbare subiectivă şi obiectivă minus valorică a psihismului persoanei conştiente; deci, ca pro- blemă psihopatologică. Aceste trei incidenţe sunt complementare, ceea ce conduce la inevitabile reluări ale unor aceleaşi teme din diverse perspective; repetiţie, ce credem, nu este obositoare, ci stimulativă pentru spiritul dornic de înţelegerea plurifaţetată a realităţii. Tulburarea psihiatrică (psihopatologică) se petrece evident la nivelul individu lui uman, a persoanei umane conştiente. De aici rezultă şi una din temele supuse medi taţiei, privitor la sinteza ce are loc la acest nivel între iridividualul bbsului şi al antro- posului (faptul de a folosi aceşti termeni oarecum pretenţioşi este argumentat în nota de subsol de la finalul primului capitol - Introducere). La o primă percepţie şi evaluare a individualulului biosului (individul biologic), aşa cum apare el la mamiferele antropoide superioare, prezintă o serie de funcţii, structuri şi comportamente „psiho logice* similare cu ale omului. Faptul a fost sesizat încă de Aristotel, susţmut cu tărie de Hegel, şi dezvoltat de actuala psihopatologie developmentală, ce ţine seama, în mare măsură, de studiile etologice dezvoltate în sec. XX. In ceea ce priveşte individualul antroposului, similar cu persoana conştientă, dotată cu subiectivitate reflexiv-evalua- tivă, acesta a fost, iniţial, conceput în termeni spirituali, cultivaţi de toate doctrinele religioase creaţioniste; iar articularea sa cu „corporalitatea“ (biologică) a fost comen tată în Europa, sub forma dualismului lui Descartes, reactualizat în sec. XX, prin filosofía lui Husserl (care a influenţat semnificativ psihopatologia); articularea între conştiinţă şi corporalitate era considerată ca o problemă insondabilă, ce stă sub regia lui Dumnezeu. Psihologia biologică, dezvoltată şi de etologie, s-a articulat în ultima parte a se colului trecut cu doctrina cognitivistă (filosofică, psihologică, psihopatologică, psiho- terapeutică) ce s-a impus în urma apariţiei unor noi ştiinţe matematizante, precum teo ria informaţiei, cibernetica, teoria sistemelor etc. De asemenea, ea s-a conjugat cu marile progrese realizate în domeniul „Inteligejiţelor ArtificialeIn raport cu această situaţie, inclusiv cu progresele enorme realizate în domeniul „ştiinţelor creierului* („neuroscience“), psihopatologia tradiţbnală a sec. XX - şi mai ales cea de sorginte fenomenologică - a trecut în plan secund. Dar, tocmai ea era cea care încerca să comenteze aspectele specific umane ale psihiatriei. De aceea, în lucrarea de faţă - într-un fel împotriva tendinţei majorităţii cercetătorilor - dăm importanţă şi încercăm să readucem în prim plan tocmai psihopatologia ce a derivat din cea fenomenologică, ca o provocare şi temă de reflexie pentru orientarea „biologizant-cognitivistă1. De fapt, se cere precizat că, actualul cognitivism, pe cale a se defini tot mai pregnant, deşi este, în cea mai mare parte, inserat în ştiinţele creierului şi corelat cercetărilor Inteligenţei Artificiale, are şi o zonă ce se poate articula fructuos cu fenomenologia. Elementul comun dintre cele două orientări este noţiunea de „intenţbnalitate“. în textul lucrării vom potenţa această provocare, propunănd-o ca un important subiect de cercetare. Problema ridicată mai sus are importanţă şi pentru clarifbarea uneia din cele mai dificile teme ale psihiatriei şi psihopatobgiei, cea a determinismidui „endogen*1, fură a pro pune soluţii, vom încerca să delimităm această problemă astfel încât să nu fie părăsită şi să constituie, în continuare, un obiectiv de studiu prioritar. Dacă pe parcursul lucrării se fac unele trimiteri la texte şi concepte filosofice, nu există nbi o pretenţie de a contribui direct la acest deosebit de pretenţios domeniu. Rămâne însă dorinţa de a suscita interesul antropologilor - şi chiar a antropologiei filosofice, importantă pentru fundamentarea psihiatriei - mai ales prin opţiunea pe care o facem acceptând coîicepţia lui Popper asupra celor 3 lumi, şi pe care o înţelegem într-un sens lărgit, posibil a fi dezvoltat. în scurtul comentariu de încheiere vom încer ca rezumarea principalebr teme care ne-au preocupat şi am încercat să le susţinem. Nefiind vorba de un manual, tratat sau studiu ţintit pe o anumită temă, ne-am permis o anumită laxitate la capitolul Biblbgrafie, care este prezentat împreună cu note şi comentarii. Cărţile monografbe au fost citate atât în ansamblu, cât şi prin artbolele lor. In cele mai multe cazuri s-au avut în vedere publbaţii şi sinteze din ultimii ani. Nu au fost însă ignorate nici lucrările clasice. Credem că e important ca, la sfârşitul unui veac, să se ţină seama de tot ce a fost gândit şi comentat la un nivel remarcabil în această perioadă. Unele licenţe, pe care ni le-am permis în aceste secţiuni terminale ale fiecărui capitol, dorim să fie scuzate de cititor. Sperăm ca lucrarea să aibă un prim nivel de lectură accesibil tuturor, chiar dacă unele probleme simt doar menţionate în treacăt sau rezumate (poate exagerat, până la limită). In intenţia textului există şi un al doilea nivel de lectură, chiar dacă acesta nu se referă la recitirea cărţii. E vorba de a ţine seama de trimiterile la autori, de analiza figurilor prezentate şi de cele două nivele de condensare a textului - prin forma scrierii - toate acestea în coroborare cu secţiunea Bibliografie, Note, Comen tarii ataşată fiecărui capitol. După modesta noastră opinie, cartea abordează probleme de mare actualitate. Recunoaştem şi faptul că, din unele puncte de vedere, cel puţin în ceea ce priveşte redactarea, scrierea nu este chiar în spiritul unei epoci ce e declarată de unii ca postmodemistă (avem în vedere, de exemplu, prezentarea sistematică a ele mentelor persoanei conştiente de la începutul Cap. 5). Sunt invocate şi alte studii ale autorului, menţionate la bibliografie. Nu e vorba pur şi siînplu de o dezvoltare directă a unora dintre acestea, ci de continuarea unui drum de gândire - din care fac parte şi lucrări nepublicate şi nedifuzate - adu cerea în dezbatere a unei arii problematice, cu dorinţa de a stimula dialogul, cercetarea, progresul întru cunoaşterea nuanţată şi diferenţiată în domeniul psihiatriei, psihopa tologiei, antropologiei şi a fundamentelor acestora. Mulţumesc pentru întregul sprijin şi efort de tehnoredactare colaboratoarei mele, Jeni BLAJOVAN. Mircea Lăzărescu Timişoara, Februarie 2002 « CAPITOLUL I
Psihiatria, ca ramură a medicinei, tinde tot mai mult să devină „comuni- tară“. Ea face eforturi să menţină cât mai mult timp persoanele cu „tulburări psi hice“ în mijlocul societăţii, să le trateze cât mai aproape de locul lor de existenţă curentă, să le integreze în viaţa comunităţii. Această orientare, care a devenit evidentă în ultimele decenii, se opune atitudinii de rejecţie, de claustrare care, în Europa, s-a manifestat încă din sec. XVII, şi s-a păstrat în formula „azilelor“ din sec. XIX şi a spitalelor de psihiatrie din sec. XX. Opinia actuală este că o comunitate trebuie să-şi accepte şi să integreze cât mai puţin rejectiv „nebunii săi“, această „minoritate“ ce nu poate fi eradicată. La fel cum, în manieră demo cratică, trebuie să integreze şi să respecte diverse alte minorităţi. Vom reveni constant asupra acestei probleme, subliniind însă de la început că fiecare indi vid uman, fiecare persoană conştientă, mai mult sau mai puţin normală sau deviantă, reflectă în structura subiectivităţii sale socio-cultura în cadrul căreia se formează şi se afirmă1. La fel cum, în interioritatea fiinţei fiecăruia dintre noi sunt prezente, într-o anumită modalitate specifică, „imagourile“ altora, a părinţilor şi cunoştinţelor, a eroilor reali sau idealifictivi cu care ne-am întâlnit, sau pe care i-am imaginat, cu care ne-am identificat, pe care i-am descoperit în cursul biografiei noastre. Şi la fel, e prezent şi funcţional, la acest nivel al per soanei conştiente, întreg cadrul logosului comunitar, limbajul şi normele comu nităţii, cunoaşterea, reprezentarea şi concepţia despre lume specifice acesteia, structurată prin liniile de forţă ale convingerilor şi credinţelor personale, cir cumscrise de idealitatea valorilor. Dacă societatea, cultura sunt prezente şi se 1 exprimă prin existenta fiecărei persoane2 fiinţarea instanţei socioculturale se realizează, şi ea, în mod evident, doar prin intermediul ansamblului indivizilor ce o compun, de toate vârstele, de ambele sexe, persoane cu diverse grade de instrucţie şi participare la destinul comunitar, cu variate nivele de inteligenţă, oameni liniştiţi sau stridenţi, sănătoşi sau bolnavi, normali, geniali sau cu tul burări psihice. Foucault (1) a corelat „marea recluziune“ din Europa occidentală post renascentistă - ce avea în vedere închiderea persoanelor cu comportament excentric, deranjant pentru o societate cu reguli şi funcţionalitate rigidă, în „campusuri de concentrare“ deseori aşezate pe locul fostelor leprozerii - cu o anumită etapă a dezvoltării spiritualităţii acestui colţ de lume, în care se impunea „Raţiunea“ (a tot ordonatoare) împotriva „Imaginarului“ (înfrăţit până la un punct cu dezordinea „Nebuniei“). Autorul francez a scris „Istoria Nebuniei în epoca clasică“ din perspectivă filozofică. El îl invocă de la început pe Descartes, care, în „Meditaţii metafizice“ (2) introduce, printre primii paşi pe care-i parcurge îndoiala sceptică privitoare la criteriul adevărului, ipoteza tul burării mintale a gânditorului. Chiar dacă se poate demonstra că această refe rinţă nu atinge esenţa demersului cartesian (aşa cum face Derrida) (3) care argu mentează că doar ipoteza „geniului rău“ este, de fapt, una fundamental filozofică, nu putem ignora că problema tulburării mintale (a „nebuniei“) i-a preocupat nu doar pe medici. în plină Renaştere matură, Erasmus din Rotterdam (4) scria mica lucrare, prin care a rămas celebru, „Elogiul Nebuniei“ (Morias Enkomion). Cartea este interesantă pentru actualele preocupări de psihiatrie comunitară, deoarece în ea sunt abordate şi comentate diverse excentricităţi, particularităţi şi aberaţii mintale dintre care doar foarte puţine ar putea fi încadrate, în prezent, în categoria tulburărilor psihice propriu-zise, diagnosticabile de către psihiatri. Se evidenţiază astfel un continuum între presupusa normalitate şi metamorfoza realmente patologică a psihismului, temă pe care o regăsim şi la Montaigne şi la moraliştii francezi. De fapt, în marile „campusuri de concentrare“ pe care le comentează Foucault, erau internaţi nu doar alienaţi mintali evidenţi, ci şi mul tiple persoane ce perturbau liniştea publică, precum magicieni, vagabonzi, pros tituate, libertini şi protestatari vehemenţi împotriva „Regimului“ politic. In mijlocul tuturor acestora, „nebunii“ aveau cel mai redus autocontrol; şi deoarece deranjau viaţa curentă a celorlalţi, deseori erau închişi în carcere şi puşi în lanţuri. Deci, în cadrul persoanelor „marginale social“, cei cu tulburări psihice majore ocupau uneori un loc aparte. Ar fi interesant dacă investigaţii de tipul celor făcute de Foucault ar fi privite nu doar din perspectivă filozofico-epis- temică, ci şi dintr-una socio-politică. Perioada „Clasică“, pe care (comen tează, este evident o perioadă a totalitarismului regal şi nu una a Operaţiei. Revoluţia Franceză, cu orientarea sa doctrinară anti-absolutistă, ma*ază un moment simbolic, prin actul lui Pinel, care zdrobeşte lanţurile cu careu încă tuşaţi nebunii (menţionăm acest moment, deşi „Revoluţia Franceză'benefi- ciat de multiple interpretări). Sărind peste sec. XIX, în veacul al XX-lre toc mai s-a încheiat, Europa şi întreaga lume au avut parte atât dtlurite democraţii, cât şi de variate modalităţi de totalitarism (dintre care unularte a fost cel comunist). Epoca noastră istorică a cunoscut şi ea, ca cea deisă de Foucault - dar cu alte condiţionări decât invocarea Raţiunii - campustfe sale de concentrare. Şi, deoarece „Imaginarul“ (şi poate sistemele politice) ^ XIX nu a reuşit să propulseze bolnavii mintali decât până la nivelul încadrăişufe- rinţei lor în medicină şi a închiderii lor în azile, sec. XX a realizat petica abuzurilor psihiatrico-politice (similare, până la un punct, cu ddnţia Marchizului de Sade, în Franţa prerevoluţionară a sec. XVIII). Ba chiamai mult, exterminarea lor fizică în Germania nazistă. Faptul că totalitarismul plitic a marcat veacul XX până către sfârşitul său, face ca mişcarea psihiatriei emu- nitare din ultimele decenii să fie aparent corelată, cel puţin în principa cu impunerea unei ideologii a democraţiei. Dar se cer făcute unele precizări, ^ări care se consideră de mult timp ca practicând un regim politic democratic, pre cum SUA, Marea Britanie, Franţa etc., au început procesul dezinstituţionaliirii bolnavilor psihici şi dezvoltarea ideii psihiatriei comunitare doar în ultineie decade ale veacului XX. Apoi, conceptul democraţiei socio-politice nu e ur.ul foarte precis, ci se află, şi el, în mişcare. Iar ceea ce apare în multe din ţările „lumii civilizate“ ca formule tot mai noi ale democratizării societăţii implică şi aspecte care au interesat şi interesează psihiatria. Din această categorie fac parte: homo sexualitatea (corelată cu problematica legiferării căsătoriei persoanelor de acelaşi sex şi a dreptului de adopţie a copiilor de către aceste familii); - perversiunile se xuale (răspândite prin casete video, filme porno); - dependenţa de droguri; - criminalitatea (realizată cu sânge rece de către persoane ce aparţin unor asociaţii de tip mafiot); - suicidul; - vagabondajul; - abuzarea intra-faniilială a copiilor (fizică, sexuală şi psihică) etc. Aceste comportamente - care se află, ce e drept, în marginea psihopatologiei - nu au dispărut o dată cu democratizarea societăţilor. Poate fi considerat ca pozitiv faptul că, în timpul nostru, temele respective sunt plasate în dezbatere publică, studiate şi analizate, cu încercări diverse de soluţii sau iniţiative de a le controla. Dar ele nu par să se fi redus acolo unde psihiatria comunitară a reuşit deja să se impună. Este necesar ca modelul Yüklə 1,88 Mb. Dostları ilə paylaş:
|