A. Principalele probleme de Filozofie creştină a Religiei



Yüklə 344,01 Kb.
səhifə6/7
tarix28.08.2018
ölçüsü344,01 Kb.
#75430
1   2   3   4   5   6   7

6. Legământul Moise
Faţă de toate Legămintele anterioare Legământul Moise se bucură de un statut deosebit datorită faptului că acoperă aproape toate situaţiile posibile ale existenţei umane. Această detaliere pune în evidenţă complementaritatea dintre comuniunea cu Dumnezeu şi cea cu lumea. O întâlnisem şi în cazul lui Avraam, în momentul posibilei jertfiri a lui Isaac, însă într-o formă aşa de esenţializată, încât semnificaţia ei tinde să se estompeze. Aici însă iese în evidenţă cu toată pregnanţa, demonstrând măsura în care drept este doar omul care actualizează în ambele direcţii posibilităţile de comuniune primite de la Creator.

Geneza Legământului Moise. Încheierea Legământului pe Muntele Sinai sau Horeb este prezentată în cea de a doua carte a Pentateului, Ieşirea. Capitolul 20 se concentrează asupra structurii sale esenţiale, cele zece porunci, iar cele care urmează până la capitolul 31, inclusiv desfăşurării lor rituale, sociale şi economice. În capitolul 34, 10 se menţionează apoi explicit încheierea Legământului,40 condiţionat de respectarea poruncilor primite anterior, reluate acum şi prezentate amănunţit în Levitic, Numeri şi Deuteronom.

Prin continuitatea clară dintre Iacov şi cele douăsprezece seminţii ale lui Israel Legământul Moise apare ca un moment particular al Legământului Avraam. Dacă în cazul Legământului Noe şi al Legământului Avraam nu sunt detaliate exigenţele pe care trebuie să le satisfacă dreptul, ele sunt prezentate cu minuţiozitate extreme în cadrul Legământului Moise. Acesta reprezintă, pe de o parte, momentul de încheiere al unei lungi perioade de pregătire, al cărui început l-a marcat iniţiativa lui Dumnezeu de a-i scoate pe vechii evrei din Egipt, iar, pe de alta structura în jurul căreia se va configura identitatea poporului evreu în noua sa patrie.



Extensiunea Legământului Moise. Dreptul acestui spaţiu teocosmic trebuie să se delimitează strict de spaţiile teocosmice înconjurătoare, pentru a putea fi protejat de interferenţe cu divinităţi străine.41 Această distanţare nu se referă doar la practicile cultice, ci la ansamblul existenţei sociale, cum ar fi, de pildă căsătoria. Prescripţii asemănătoare se găsesc, de altfel, şi în cazul lui Isaac (Gen.24) şi a lui Iacov (Gen.28), direcţionate de fiecare dată împotriva femeilor canaanence. În principiu este vorba însă de o izolare particulară, datorate tendinţelor politeizante ale unor evrei gata oricând să cadă în astfel de ispite. Dovadă că nu este o interdicţie radicală o constituie faptul că Moise însuşi era căsătorit cu o etiopiancă (cf.Numerii, 11,1).

Trebuie subliniat însă că Legământul Moise nu se extinde doar asupra evreilor a căror viaţă religioasă este centrată în jurul Templului din Ierusalim. Aceştia au intrat, desigur, pe făgaşul principal al istoriei mântuirii. Alături de mai trebuie menţionaţi însă în orice caz şi samarinenii, în ciuda dispreţului făţiş pe care li-l arătau evreii. Şi ei aveau un templu, şi ei aveau un canon scripturistic – redus, ce-i drept, la Pentateuh, şi ei se raportau la acelaşi Legământ. Aşa se explică şi faptul că au fost în măsură să înţeleagă propovăduirea Domnului Hristos şi să o preţuiască. Dialogul său cu femeia samarineancă (Ioan 4, 9 – 26) o arată pe aceasta cunoscătoare a descoperirii dumnezeieşti, iar convertirea unor samarineni pe baza mărturiei ei are la bază acelaşi Legământ Moise.

Din cele spuse rezultă că drepţii Vechiului Testament trebuie căutaţi şi în rândurile samaritenilor, după cum rezultă şi din cunoscuta parabolă povestită de Mântuitorul ucenicilor şi transmisă de Sf.Luca în capitolul 33 al Evangheliei sale.

Dreptatea relativă accesibilă omului. Pentru problema care ne interesează este important de reţinut că dreptul trebuie să satisfacă un catalog de exigenţe foarte precis, nerespectarea lor atrăgând pedepse dintre cele mai severe, inclusiv moartea.42 „Exigenţele Legii devin fir călăuzitor al acţiunilor omeneşti, împlinirea lor mod de viaţă valid.”43 Cine se sustrage de la îndeplinirea îndatoririlor legiuite, va suferi toate rigorile mâniei lui Dumnezeu.44 Suferinţa omului este rodul imediat al nedreptăţii sale, este semnul că a pierdut statutul de drept şi că suferă pedeapsa lui Dumnezeu.

Ştim prea bine că, la fel ca cei din Legămintele anterioare, drepţii Legământului Moise nu au fost desăvârşiţi. Istoria acestui legământ conţine numeroase căderi şi dezamăgiri, motiv pentru care Moise însuşi nu poate ajunge în Ţara Făgăduinţei. Aceasta demonstrează că în ciuda unei prezentări extrem de detaliate a exigenţelor, a pedepselor aspre prin care Dumnezeu a căutat să impună respectarea Legii, dreptatea la care se ajunge este relativă. După cum avea să explice cu minuţiozitate Sf.Pavel mai târziu romanilor, indiferent de cât de explicită ar fi Legea, omul tot parţializează preamărirea cuvenită lui Dumnezeu şi o întoarce spre făpturi, dându-le acestora o valoare care nu le este proprie.


7. Două situaţii particulare: Melchisedec; Iov
Legămintele la care ne-am referit până acum oferă o imagine diferenţiată asupra omului drept, însă nu completă. Pentru a o întregi, în mai mare măsură cel puţin, ne vom referi la două personaje biblice semnificative tocmai pentru legătura lor cu dreptatea, Melchisedec şi Iov.
Melchisedec. Prezentându-i pe urmaşii lui Noe, referatul biblic pune un accent distinct pe Sem şi urmaşii săi, până la Avraam. Este linia care configurează istoria mântuirii şi singura, de altfel, prezentată în întregime. După cum s-a arătat la momentul respectiv, din text nu rezultă în nici un fel o evidenţiere a acestei linii în privinţa calităţii de participant la legământul lui Noe. Semnificativ este în această privinţă episodul întâlnirii dintre Avram şi Melchisedec, regele Salemului, anterior legământului dintre Dumnezeu şi Avraam, adică din perioada în care acesta din urmă se încadrează exclusiv în spaţiul teocosmic Noe. Iată cum se relatează în Geneză 14, 18 – 20: Iar Melchisedec, regele Salemului, i-a adus pâine şi vin. Melchisedec acesta era preotul Dumnezeului celui Preaînalt. / Şi a binecuvântat Melchisedec pe Avram şi a zis: "Binecuvântat să fie Avram de Dumnezeu cel Preaînalt, Ziditorul cerului şi al pământului. Şi binecuvântat să fie Dumnezeul cel Preaînalt, Care a dat pe vrăjmaşii tăi în mâinile tale!" Şi Avram i-a dat lui Melchisedec zeciuială din toate.

După cum bine se ştie, Avraam este viitorul partener al Legământului ca moment semnificativ în istoria mântuirii. El este alesul lui Dumnezeu, valoarea sa este indiscutabilă. Tocmai din acest motiv este extrem de interesantă relaţia sa cu Melchisedec. Despre acesta se ştie că era regele cetăţii Salem, identificată în vechime cu Ierusalimul.45 Este vorba deci de o cetate istorică. Traducerea numelui său apare în Epistola către Evrei, 7, 2 - rege al dreptăţii, am putea spune „etalon al dreptăţii”. Faptul că el îi dă binecuvântare lui Avraam indică, în ce priveşte dreptatea, chiar o superioritate valorică faţă de acesta, după cum rezultă şi din interpretarea Sf.Pavel în versetul 7 al aceleiaşi epistole: Fără de nici o îndoială, cel mai mic ia binecuvântare de la cel mai mare. Pe de altă parte, textul nu oferă nici un element biografic care să justifice aprecierea excepţională de care se bucură. De aici rezultă concluzia că Melchisedec este una dintre întruchipările dreptului în sine, înţeles în primul rând ca persoană singulară.

Pentru problema drepţilor în Vechiul Testament este însă interesant şi faptul că Melchisedec nu se reprezintă doar pe sine, ci un întreg spaţiu teocosmic, Salemul, după cum rezultă cu limpezime din descrierea evenimentelor în acelaşi capitol 14 din Geneză: în contextul conflictelor relatate se amintesc doar regii anumitor cetăţi, acestea din urmă incluzând în mod evident şi pe locuitorii lor sau ai unui întreg regat cu capitală în oraşul respectiv.46 Acelaşi lucru este valabil şi pentru Avram. El apare, desigur, ca persoană individuală, însă atunci când sunt menţionate diferitele sale deplasări, sunt prezenţi implicit şi ceilalţi însoţitori ai săi, care formează un spaţiu teocosmic comun, spaţiul Avram. În sensul acesta se poate afirma că pe lângă drepţii din spaţiul teocosmic Avraam există cel puţin şi drepţii din spaţiul Melchisedec. Ceea ce confirmă cele spuse mai sus, că în toate naţiunile şi religiile există drepţi, în virtutea faptului că sunt incluse în legământul lui Noe.
Dreptul Iov. Istoria lui Iov face obiectul unei cărţi a Vechiului Testament în forma ei actuală cam în aceeaşi perioadă în care s-a constituit forma finală a Pentateuhului, la sfârşitul exilului.47 Ea prezintă un interes deosebit pentru precizarea unor conotaţii esenţiale ale dreptului în Vechiul Testament, deoarece în raport cu Legământul lui Moise aduce o sensibilă deschidere a orizontului, în sensul că afirmă existenţa unei comuniuni paradigmatice cu Dumnezeu în afara liniei principale a istoriei mântuirii. Introducerea unui astfel de text în Tanah de către evreii postexilici indică o echilibrare a caracterului în parte exclusivist al Legământului Moise, în sensul că acesta este înţeles cu ajutorul viziunii proprii acestei cărţi.

Se ştie din primul verset al cărţii că personajul ei principal, Iov, a trăit în ţinutul Uz, care pare să fi fost plasat în nordul Palestinei antice, la graniţa cu Siria, în vecinătatea Edomului. Toponimul Uz vine de la eponimul Uz, care apare de mai multe ori în Cartea Facerii, de unde şi dificultatea de a timpul în care a trăit cel care avea să devină pentru o lume întreagă şi toate timpurile prototipul dreptului. Astfel, poate fi încadrat, pe de o parte, în spaţiul teocosmic mai larg al lui Noe, ca nepot al lui Sem (Gen.10, 22), în cel mai restrâns al lui Avraam, ca nepot de frate al lui Avraam (Gen.22,21), sau în cel şi mai şi mai particularizat al lui Esau/Edom/Seir. Literatura de specialitate a reţinut prima şi cea de a treia posibilitate. În favoarea primei variante ar putea fi invocată vârsta patriarhală la care ajunge în final Iov, vârstă care nu mai apare la urmaşii lui Isaac şi Iacov. Cea de a doua variantă este recomandată de prietenii lui Iov, Elifaz din Teman, Bildad din Şuah şi Ţofar din Naamah, toţi trei edomiţi. Ţinutul Uz fiind învecinat cu Edomul s-ar putea trage concluzia că şi Iov însuşi a fost un edomit care trăia într-o regiune învecinată cu propria sa ţară.48 Indiferent la care dintre aceste personaje se raportează Iov, este cert faptul că se găseşte în afara traseului principal al istoriei mântuirii, că provine dintr-o ramură genealogică colaterală, oricare are fi ea.

Fără a aprofunda această problematică, constatăm că în Cartea Iov suntem confruntaţi cu trei tipuri de dreptate omenească, a lui Iov, a soţiei sale şi a celor trei prieteni. Prin ponderea care i se acordă în economia cărţii, cea de a doua pare cea mai puţin importantă, deşi ea cuprinde majoritatea oamenilor aflaţi în suferinţă, inclusiv în timpurile noastre. Ea promovează un concept de dreptate fragil, cu puternice tendinţe autarhice şi care îşi dobândeşte consistenţa doar prin împlinirea dreptăţii de către Iov.

Dreptatea promovată de cei trei prieteni este mult mai semnificativă, atât prin provenienţă cât şi prin conţinut. Prin provenienţă pentru că cei trei apar ca reprezentanţi ai Edomului, ţinut vestit în timpurile biblice pentru oamenii săi înţelepţi. Prin conţinut pentru că reflectă o viziune teologică răspândită în epocă şi care face o legătură deterministă între fapta morală şi consecinţele ei. Dreptul este pentru ei cel care împlineşte în totalitate exigenţele legii, ceea ce nu este, desigur, greşit. Dificultăţile apar în momentul în care fericirea şi bunăstarea personală este interpretată exclusiv ca împlinire a dreptăţii iar sărăcia şi suferinţa de orice fel ca încălcare a normelor pe care le comportă o relaţie autentică dintre Dumnezeu şi om.

Dreptatea lui Iov nu contrazice în sine dreptatea prietenilor săi. Nu contestă relaţia dintre faptă şi răsplată, ci implicarea sa negativă în această logică a fericirii – suferinţei. Temeiul imputărilor pe care i le aduce lui Dumnezeu într-o primă instanţă trebuie căutat tocmai în această perspectivă „edomistă”. Prietenilor săi le reproşează în fond doar că nu sunt consecvenţi în aplicarea ei, din moment ce îl acuză de nişte fapte despre care el însuşi ştie prea bine că nu s-a făcut vinovat. Deplină dreptatea dobândeşte dreptatea lui Iov doar în momentul în care înţelege că binomul fericire – sărăcie nu este întotdeauna direct proporţional cu cel dreptate – nedreptate, ci că depinde în cea mai mare măsură de modul în care conturează Dumnezeu destinul individual al fiecăruia, pentru ca acesta să-şi atingă finalitatea, adeseori fără să înţeleagă căile pe care este condus, însă acceptându-le.
* * * * *
Din punctul de vedere al analizei la care am procedat în această lucrare, semnificaţia lui Melchisedec şi a lui Iov este cu totul deosebită, pentru că îi reprezintă pe toţi cei aflaţi pe o linie secundară în istoria mântuirii şi care se bucură totuşi de statutul de drept al Vechiului Testament. Dacă Iov apare în mod special ca personaj singular, dar cu valoare exemplară, în cazul lui Melchisedec întâlnim o extensie cuprinzătoare, dată de statutul său de „rege al Salemului”, respectiv „rege al păcii”. Asimilarea celor doi şi a spaţiilor teocosmice pe care le reprezintă cu un statut paradigmatic, inclusiv pentru cei aflaţi pe linia directă a istoriei mântuirii, evidenţiază numeroasele nuanţe pe care le comportă calitatea de „drept al Vechiului Testament”.
7. Concluzii
Problema dreptului trebuie văzută în contextul comuniunii dintre Dumnezeu şi om, aşa cum s-a realizat ea în contextul primului spaţiu teocosmic care a fost paradisul. În acest sens dreptul este omul care realizează această comuniune la parametrii maximi în cadrul dinamicii chip-asemănare, constitutivă omului.

Toate spaţiile teocosmice postparadisiace sunt marcate de parţializări ale tuturor formelor de comuniune şi de false valorizări ale lor, ceea ce duce la o imagine complet deformată a omului asupra relaţiei sale cu Dumnezeu şi cu lumea. Chiar şi în aceste condiţii comuniunea în ambele direcţii se realiza în termenii fixaţi de Dumnezeu pentru fiecare spaţiu teocosmic în parte. Cei care satisfac aceste exigenţe sunt drepţi ai spaţiului teocosmic respectiv. Unele dintre aceste spaţii teocosmice sunt marcate de câte un legământ încheiat între Dumnezeu şi om, motiv pentru care constituie puncte de referinţă de-a lungul istoriei mântuirii, iar sub incidenţa prevederilor acestor legăminte intră toate spaţiile teocosmice care derivă din cel iniţial. În mod special ne-am oprit asupra Legămintelor Noe, Avraam şi Noe, datorită semnificaţiei lor excepţionale pe traseul istoriei mântuirii şi a relevanţei lor pentru problema care ne interesează.

Fiecare dintre aceste Legăminte configurează un anumit profil al omului drept, cu extensiuni şi intensiuni distincte. Astfel, extensiunea cea mai cuprinzătoare o are dreptul Legământului Noe, deoarece îi cuprinde pe oamenii din toate timpurile, din toate spaţiile teocosmice (din toate naţiunile, din toate religiile). Intensiunea termenului şi a calităţii de drept este însă restrânsă, fără ca prin aceasta să fie diminuată valoric participarea tuturor oamenilor din toate timpurile, de la Noe încoace, la acest Legământ.

Legământul Avraam este inclus în Legământul Noe, însă aduce nişte note suplimentare, specifice doar lui. Drepţi sunt toţi cei care îi satisfac exigenţele, indiferent că se încadrează pe linia genealogică a lui Isaac, Ismael sau a fiilor Cheturei, indiferent de spaţiul teocosmic din care fac parte. În raport cu Legământul Noe, extensia Legământului Avraam este mult mai mică, deoarece îi cuprinde doar pe Avraam şi pe urmaşii lui, nu pe toţi oamenii, ca cel dintâi. Intensiunea sa este însă mult sporită, iar cea a dreptului este pe măsură.

Intensiunea cea mai cuprinzătoare o are Legământul Moise, cu detalierea incomparabilă a exigenţelor pe care trebuie să le satisfacă dreptul pentru a rămâne în comuniune cu Dumnezeu. Pe de altă parte, extensiunea sa este extrem de redusă, îi cuprinde doar pe vechii evrei, cuprinşi însă organic în extensiunile mult mai cuprinzătoare ale Legămintelor Avraam şi Noe.

Constatăm, cu alte cuvinte că, fără a-i mai aminti pe contemporanii lui Noe şi înaintaşii lor, în acelaşi moment istoric, coexistă trei categorii fundamentale de drepţi ai Vechiului Testament, fiecare dintre ele raportându-se la câte un Legământ şi beneficiind, în consecinţă, de toate posibilităţile de comuniune şi, implicit, de virtuţile soteriologice ale acestuia. Aceste trei categorii cunosc apoi subdiviziuni numeroase, corespunzătoare fiecărui spaţiu teocosmic care se dezvoltă din cele trei Legăminte şi care are fiecare o lege proprie, adică o structură teocosmică şi un mod de relaţionare legitimat de Dumnezeu până la venirea Răscumpărătorului. Atunci când trimite la legea proprie păgânilor,49 Sf.Pavel se referă la această relaţionare specifică cu Dumnezeu a fiecărui neam, a fiecărei religii, deci a fiecărui spaţiu teocosmic. În nici un caz nu poate fi vorba de construcţii complet autarhice şi străine de lucrarea creatorului, sau chiar ostile ei, după cum se vede din cunoscutul episod al Turnului Babel. Posibilitatea aceasta de a-i găsi pe drepţi şi în afara dinamicii liniare a istoriei mântuirii este pusă în evidenţă de Melchisedec şi Dreptul Iov, fiecare dintre ei emblematic pentru dreptul Vechiului Testament, precum şi de spaţiile teocosmice pe care le reprezintă.

Drepţii cărora le-a propovăduit Domnul Iisus Hristos în timpul coborârii sale în cele de jos ale lumii au fost deci cei care au împlinit Legea proprie Legământului lui Noe şi legile particulare ale fiecărui spaţiu teocosmic derivat din Legămintele Avraam şi Moise. După cum am arătat, de altfel, în contextul respectiv, în textul de la 1 Petru 3,30 ordinea este inversă, în sensul că sunt menţionaţi doar cei care se bucură de o dreptate parţială în timpul lui Noe. În calitatea sa de al doilea părinte al neamului omenesc acesta îi include însă pe toţi drepţii din toate timpurile, care urcă împreună cu el în corabia mântuirii al cărei cârmaci spre deplină comuniune cu Dumnezeu este Răscumpărătorul anunţat în Proto-Evanghelia din Cartea Facerii, Domnul Iisus Hristos.
Concluzia 1: drepții V.T se regăsesc în toate religiile vechi testamentare respectiv în toate spațiile teocosmice ale V.T și sunt persoane care împlinesc regulile de comuniune rânduite de Dumnezeu în acel spațiu.

Există situații în care Hristos recunoaște dreptatea unor persoane provenite din alte religii (femeia samarineancă, sutașul Corneliu). Între drepții altor popoare poate fi găsită o altă credință mai puternică decât în cadrul poporului ales cu rol determinant în istoria mântuirii.

Orice potențial de superioritate intrinsecă este răsturnată. Sfântul Grigorie de Nyssa, interpretând fuga din Egipt se referă la furtul obiectelor de valoare din casele egiptenilor. Sf. Grigorie spune că e vorba de bunurile spirituale ale egiptenilor.

Concluzia 2: în toate religiile pământului există drepți în virtutea participării lor la unul dintre legămintele pe care le-a întemeiat Dumnezeu cu oamenii de-a lungul a ceea ce noi numim istoria mântuirii.

În legătură cu acești drepți trebuie notat și faptul că marea lor majoritate nu aveau habar de existența poporului evreu și totuși oamenii beneficiază de calitatea de drept.

După venirea lui Hristos celor din alte spații teocosmice nu li se poate aplica altă regulă decât contemporanilor evreilor (în măsura în care nu-l cunosc pe Hr.) Argumentul se aplică până la sfârșitul lumii. Toți cei care își împlinesc îndatoririle religioase ale propriilor lor spații teocosmice. Completare-a o situație de simultaneitate în cadrul drepților Iacov care moștenește legământul de la tatăl său și Ismail căruia i se întrevede un viitor măreț.

Faptul că drepţii sunt scoşi din iad de Domnul Hristos este documentat scripturistic la I Petru 3,19-20: „… s-a coborât şi a propovăduit şi duhurilor ţinute în închisoare,/
20/ Care fuseseră neascultătoare altădată, când îndelunga-răbdare a lui Dumnezeu aştepta, in zilele lui Noe …”

Există şi un text liturgic („în mormânt cu trupul în iad cu sufletul, în rai cu tâlharul șezând pe tron de-a dreapta Tatălui), care sintetizează problematica prezenței lui Hr. în iad.

După cum se vede, în I Petru 3, 19 Hr. se întâlnește direct și propovăduiește. Propovăduirea se realizează de la persoană la persoană și urmărește transmiterea unui mesaj esențial țintind întotdeauna receptarea mesajului de către celălalt.

Noi știm lucrarea lui Dumnezeu de propovăduire la nivel terestru, pe de altă parte avem universul întâmplărilor trăite de Hr. pe pământ, însă Sf. Scriptură redă esențialul. Tot așa trebuie să înțelegem și propovăduirea Mântuitorului din iad. Nu trebuie să ne uităm că în primul caz avem 3 ani iar în cel de-al doilea 3 zile. Ideea e că Mântuitorul trebuia să se facă cunoscut. Mântuitorul a propovăduit și i-a convins pe cei de acolo. Și în tradiție s-a conturat ideea că Sf. Ioan Botezătorul a fost înaintemergătorul Domnului și în iad. Deci trebuie să ne imaginăm această întâlnire ca o întâlnire personală dar suficientă ca cei de acolo să-L înțeleagă și să perceapă mântuirea.

În acest context extindem ideea inclusivistă a comuniunii subliminale cu Hristos şi asupra celor din iad, ceea ce ne permite să constatăm că şi cei înlănţuiţi acolo comunică subliminal cu Hristos și primesc un răspuns, astfel și cei înlănțuiți pot comunica cu Hr. Pe această bază pot recepta propovăduirea lui şi intra în comuniune cu el.

Învățătura despre pogorârea la iad este receptată și de sfinții părinți. Cateheza a patra a Sf. Chiril al Ierusalimului întrebările sale lămuresc faptul că Hristos nu e venit doar pentru mântuirea creștinilor.



Sf.Chiril al Ierusalimului, Catehezele, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Cateheza IV 113-114: S-a pogorât în cele mai de jos ale pământului, ca să răscumpere şi pe cei drepţi de acolo. Spune-mi: Voiai oare ca cei vii să se bucure de har, cu toate că cei mai mulţi nu erau cuvioşi, iar cei închişi de la Adam de multă vreme să nu dobândească libertatea? Profetul Isaia a propovăduit cu mare glas atâtea despre dânsul. N-ai fi David şi Samuil şi toţi profeţii şi însuşi Ioan, care l-a întrebat prin trimişii săi: „Tu eşti cel ce vine sau pe altul să aşteptăm?” (Matei XI, 3) N-ai fi voit să se pogoare spre a libera pe unii ca aceştia?

  • Descendenţii lui Adam amintiţi implicit sau explicit sunt drepţii, mai cuvioşi prin faptele lor, specifice propriului spaţiu teocosmic, decât contemporanii care îl aud pe Hristos şi îl acceptă, deşi sunt mai puţin virtuoşi decât înaintaşii. Concluzie: drepţii vor fi mult mai dispuşi să îl accepte!

  • A nu accepta răscumpărarea drepţilor ar constitui o lipsă de coerenţă internă

predica este realizată iniţial de SF. IOAN Botezătorul ca înainte vestire (cf. Origen, 235, Troparul Sf.Ioan ,

Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1943, ediţia II-a, III, 29 – Despre pogorârea în iad, p.273 – 274: „Sufletul îndumnezei se pogoară în iad, ca după cum celor de pe pământ a răsărit soarele dreptăţii (Maleahi, IV, 2), tot astfel s strălucească lumină şi celor de sub pământ şi care stau în întuneric şi în umbra morţii (Luca I, 79; Isaia IX,2); ca după cum a binevestit pacea celor de pe pământ, slobozenie celor robiţi, vedere celor orbi (Isaia LXI, 1; Luca IV, 18), şi celor care au crezut a devenit pricina mântuirii veşnice, iar celor care n-au crezut, mustrare a necredinţei, tot astfel şi celor din iad. „Pentru ca lui să se plece tot genunchiul celor cereşti, celor pământeşti şi celor dedesubt” (Filipeni II, 10). Şi astfel a slobozit pe cei legaţi din veci şi iarăşi a revenit dintre morţi, deschizându-ne calea către înviere.”

Avem imaginea unei propovăduiri complete a Mântuitorului în iad care presupune adeziune, convingere. E greu de înțeles dacă ne gândim la delimitarea temporală a propovăduirii: pe de-o parte avem trei ani pe pământ, pe de altă parte 3 zile în iad. Dificultatea aceasta nu e greu de depășit pt. simplu motiv că noi nu știm în nici un fel care sunt realitățile perceptibile ale sufletului aflat pe celălalt tărâm. De fapt nu știm nici în stadiul actual al existenței de ce suntem în stare noi înșine. Pe altă parte există o puținătate de informații din iad. Pe de altă parte însuși termenul de zi este foarte reflexibil(vezi referatul creației).

O altă problemă este modul de ființare pe tărâmul celălalt. Însă dincolo de aceste aspecte rămâne constatarea că cele 3 zile sunt suficiente pt. a împlini lucrarea mântuitoare. Aceste 3 zile se extind asupra întregului segment de timp de la facerea lumii până la momentul morții lui Hr.; pe lângă această componentă în timp, în aceste 3 zile mai este cuprinsă suma tuturor spațiilor teocosmice. Aceasta înseamnă o realitate a comuniunii și o sumă a tuturor existențelor teocosmice. Toți oamenii care au trăit vreodată sunt vizați de lucrarea Mântuitorului Hr. propovăduite de Iisus Hristos în aceste 3 zile.

În actul Cincizecimii avem o cheie de înțelegere analogică a ceea ce s-a întâmplat în acele trei zile. Așa cum cuvântarea apostolilor e înțeleasă de toți participanții în cheia lor de înțelegere tot așa cei ce aud cuvântul propovăduit de Mântuitorul au o experiență personală celei de la Rusalii. În acest teritoriu (al iadului) avem de-a face cu drepți, semi-drepți, nedrepți, situație similară cu a noastră. Orice comuniune va prezenta o varietate care doar d.p.d.v. stilistic o poți categorisi pornind de la premisa că Mântuitorul s-a adresat tuturor.

Mântuitorul se adresează tuturor cu deosebirea că față de propovăduirea pământească auditoriul de aici e infinit mai mare fără distincție de spațiu și timp(nu există om care să nu fi auzit cuv. Mântuitorului). În felul acesta avem d.p.d.v. al pluralismului religios o certitudine mesajul creștin se adresează întregului pământ. Mântuitorul îi scoate din lanțul iadului de drepți(oameni care își respectă regula propriului spațiu teocosmic) Mântuitorul propovăduiește iar cei de acolo aderă sau nu. Cei ce acceptă-drepții.
Pogorârea la iad şi oamenii care au trăit după Înviere. Această situație vizează trecutul. În momentul în care Sf. Pavel abordează problema păgânilor care fac din fire cele ale legii el se situează dincolo de momentul pogorârii la iad, are în vedere o situație de după moartea și învierea Domnului. El extinde lucrarea despre care am vorbit asupra unui moment ulterior fără a-i preciza termenul limită. Păgânii vor fi judecați după legea spațiului teocosmic propriu, iar drepții spațiilor respective vor fi în comuniune cu Hr. în condițiile în care toți vor auzi propovăduirea lui Hristos această situație va fi deci extinsă asupra tuturor timpurilor până la sfârșitul timpului; toți vor avea ocazia să asculte propovăduirea lui Hristos după trecerea lor la cele veșnice și răspund atât drepții cât și unii dintre creștini.

Pentru creștini trebuie să fie mereu în minte că orice om se poate ispăși într-un moment relativ scurt de toate relele existenței sale (ex: tâlharul de pe cruce). Ceea ce e valabil pt. tâlharul de pe cruce e valabil pt. orice tâlhar din lume. Trebuie sa-i includem în posibilitate mântuirii chiar și pe cei care ne fac rău.

Extinderea acestui mesaj creștin la toate neamurile trebuie ținut strâns în limitele personalismului creștin. În momentul în care spunem că Hristos propovăduiește tuturor și așteaptă de la ei un răspuns afirmăm că între Hristos și acești oameni există o relație de comuniune personală pe care o traducem în termenii


Yüklə 344,01 Kb.

Dostları ilə paylaş:
1   2   3   4   5   6   7




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin