A. Principalele probleme de Filozofie creştină a Religiei

Participarea omului la creaţie prin acordarea numelui

La o primă vedere poate să pară surprinzătoare participarea omului la actul creator, însă nu şi pentru creştinul ortodox care se vede permanent inclus în lucrarea lui Dumnezeu asupra lumii prin responsabilitatea pe care o are pentru aceasta. Această responsabilitate îi este încredinţată omului chiar din momentul creării sale, odată cu primele cuvinte care i-au fost adresate în Geneză 1,28: „Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi; şi stăpâniţi peste peştii mării, peste păsările cerului, peste toate animalele, peste toate vietăţile ce se mişcă pe pământ şi peste tot pământul!”.

După cum s-a arătat mai sus, lucrarea creatoare a lui Dumnezeu a fost finalizată în cazul făpturilor apărute în primele două zile ale creaţiei: lumina/zi, întunericul/noapte, tărie/cer, apa/mare şi uscat/pământ. Acordarea numelui nu reprezintă o înfrumuseţare a creaţiei ci este parte a procesului creator, prin care Creatorul exercită controlul exclusiv asupra făpturilor respective.

Acţiunea creatoare a omului se concretizează în mai multe momente:

a. Dumnezeu aduce animalele la om, pentru ca el să dea fiecăruia un nume adecvat. Iată textul biblic, din Geneză 2, 19-20: „Domnul Dumnezeu, Care făcuse din pământ toate fiarele câmpului şi toate păsările cerului, le-a adus la Adam, ca să vadă cum le va numi; aşa ca toate fiinţele vii să se numească precum le va numi Adam. Şi a pus Adam nume tuturor animalelor şi tuturor păsărilor cerului şi tuturor fiarelor sălbatice …”. Dând nume animalelor, Adam exercită un control asupra lor şi participă în chip creator la existenţa lor. Autoritatea creaţională îi aparţine însă lui Dumnezeu care aduce animalele la el – „… Domnul Dumnezeu, Care făcuse din pământ toate fiarele câmpului şi toate păsările cerului, le-a adus la Adam …” şi care confirmă validitatea numelui dat de om: „aşa ca toate fiinţele vii să se numească precum le va numi Adam.”

b. Pasul următor reprezintă un nivel superior al procesului – omul dă nume unui alt om: „Iar coasta luată din Adam a făcut-o Domnul Dumnezeu femeie şi a adus-o la Adam. Şi a zis Adam: "Iată aceasta-i os din oasele mele şi carne din carnea mea; ea se va numi femeie …”. În acest fel lucrarea sa creatoare se extinde şi asupra unei fiinţe personale, aflată pe acelaşi nivel existenţial cu el însuşi. Că este vorba de o reciprocitate în această privinţă rezultă indirect din comportamentul bărbatului faţă de femeie, prezentat în versetul următor: „De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va uni cu femeia sa şi vor fi amândoi un trup”. Urmarea soţiei înseamnă o acceptare a autorităţii, această implică însă lucrarea creatoare, ceea ce duce la ideea reciprocităţii despre care vorbeam.

Fireşte că ne întrebăm ce se întâmplă cu două categorii de făpturi, luminătorii şi plantele, pentru care nu este prevăzută acordarea numelui nici de Dumnezeu nici de om? Este vorba de o eroare a autorului inspirat? Nicidecum! În primul rând trebuie remarcat că omului i se încredinţează acordarea numelui şi implicit o contribuţie creaţională derivată exclusiv în ce priveşte făpturile vii, animale de tot felul şi alţi oameni. În cazul luminătorilor este apoi evidentă raportarea lor la două făpturi-cadru anterioare, lumina/zi şi întuneric/noapte, care îşi primiseră deja numele de la Dumnezeu. Tot ce urmează de acum încolo reprezintă un detaliu şi este supus competenţei umane. Important este în orice caz ca aceşti aştri să fie limpede subordonaţi lui Dumnezeu, ca ei să fie incluşi în zona creaturalului.

În ce priveşte plantele, ele reprezintă forme evoluate ale pământului, ţin de el şi nu sunt incluse, potrivit gândirii biblice, în categoria viului, deci nu primesc nume de la om. Ca şi în cazul aştrilor notăm că făptura lor cadru, pământul, îşi primise deja numele în care sunt cuprinse în mod esenţial şi ele. Şi una dintre plante primise un nume de la Dumnezeu – pomul binelui şi al răului – ceea ce arată subordonarea lor clară faţă de autoritatea exclusivă a Creatorului. Din această perspectivă numele celorlalte plante reprezintă un proces secundar pe care îl va rezolva omul prin lucrarea sa sinergetică. Acestuia i se atribuie totuşi o anumită autoritate creaţională asupra acestor făpturi prin atribuirea hranei. Spunând aceasta abordăm şi ultimul aspect al lucrării creaţionale a omului.

c. Fiecare făptură are un rost în cadrul creaţiei pe care trebuie să-l împlinească singure prin relaţiile dintre ele. Responsabilitatea pentru această împlinire revine omului, la rândul său chemat să ajungă la împlinire pe parcursul unui proces despre care vom mai vorbi şi care este subsumat sintagmei după chip şi asemănare. Fiind vorba despre o lucrare procesuală, înseamnă că şi responsabilitatea sa faţă de făpturi se concretizează tot procesual, că acţionează în mod diferit de la o etapă la alta pentru ca ele să-şi împlinească menirea. În felul acesta omul desfăşoară o activitate creatoare în raport cu sine însuşi şi cu celelalte făpturi, subordonată, fireşte, lucrării dumnezeieşti de fiecare clipă.
c. Participarea Pământului la creaţie
Pare destul de ciudat, dacă nu chiar riscant, ca un text biblic fundamental să-i atribui unei făpturi prin excelenţă minerale un rol creator. Şi totuşi aşa ne informează referatul biblic în Geneză 1,12: „Pământul a dat din sine verdeaţă: iarbă, care face sămânţă, după felul şi după asemănarea ei, şi pomi roditori, cu sămânţă, după fel, pe pământ.” Pământul apare aici ca subiect activ, care, prin activitate proprie, face să apară felurite făpturi – plantele. Nu i se poate contesta sub nici o formă această funcţie, cu o singură restricţie, şi aceasta majoră. El nu desfăşoară această lucrare creatoare cu de la sine putere ci în urma unei porunci precise date de Dumnezeu cu un verset înaintea celui menţionat: „Apoi a zis Dumnezeu: "Să dea pământul din sine verdeaţă … Şi a fost aşa.” Dumnezeu este, fără îndoială, subiect absolut în acest caz şi în toate situaţiile posibile. El este cel care creează plantele. Însă nu se poate ignora faptul că îi atribuie pământului rolul de subiect secund.

Exact aceeaşi situaţie se repetă în cazul animalelor, Gen. 1,24: „Apoi a zis Dumnezeu: "Să scoată pământul fiinţe vii, după felul lor: animale, târâtoare şi fiare sălbatice după felul lor". Şi a fost aşa”. Formularea este aici mai sintetică, în sensul că rolul de subiect al pământului este prezent implicit, deoarece după formularea poruncii la adresa lui urmează confirmarea „Şi a fost aşa”. Repet însă că situaţia este similară.

Nu pot fi încheiate aceste consideraţii referitoare la rolul creaţional al pământului fără o trimitere la disputele dintre creaţionişti şi evoluţionişti în legătură cu originea cosmosului şi a vieţii pe pământ. Textele acestea din Geneză au fost folosite de ambele părţi, fiecare dintre ele în folos propriu. Soluţia corectă este fără îndoială cea propusă de Sf.Vasile cel Mare, în sensul că trebuie să credem din toată inima că Dumnezeu este creatorul universului, a tuturor făpturilor, el hotărăşte şi modul în desfăşoară procesul creaţiei, singur, folosindu-l pe om sau realitatea materială a lumii. În toate împrejurările el este însă subiectul absolut al actului creator.

EXISTENŢA PARADISIACĂ
Referatele asupra genezei lumii din cartea cu acelaşi nume lămuresc aspectele esenţiale ale existenţei, în aşa fel, încât cei care le cunosc şi şi le însuşesc să înţeleagă sensul propriei vieţi, aşa cum se raportează ea la Dumnezeu şi la lume, să înţeleagă rostul lumii în care trăiesc potrivit menirii ei. Primul pas îl reprezintă învăţătura despre Dumnezeu însuşi, lămurită, cât se poate pentru înţelegerea omenească, în descoperirea dumnezeiască din Noului Testament şi din Sfânta Tradiţie. Al doilea pas l-a reprezentat înţelegerea lucrării creatoare a lui Dumnezeu, următorul se îndreaptă spre relaţiile care există între Dumnezeu şi făpturi în urma creaţiei. Ele se concretizează în viaţa paradisiacă a omului, esenţială pentru înţelegerea locului actual al omului în univers, pentru că indică principalele repere ale vieţii omeneşti, raportată la Dumnezeu şi la lume, şi pentru că permite o apreciere lucidă a propriei noastre existenţe în raport cu criteriile pe care le stabileşte ea. Doresc să subliniez în acest context importanţa excepţională a existenţei paradisiace a omului, care nu poate fi ignorată nici o clipă ci necesită, dimpotrivă, o permanentă reflexie asupra ei.

În cele ce urmează ne vom opri pentru început asupra cadrului ei structural, respectiv asupra dublei orientări constitutive ale oamenilor, spre Dumnezeu şi spre lume, asupra înzestrarea lor pentru aceste orientări, pentru ca apoi să poposim asupra relaţionării omului cu Dumnezeu şi cu lumea. În acest ultim context vom aborda, foarte succint, şi dinamica chip – asemănare, care-l evidenţiază pe omul singular ca existenţă teocosmică, inclusă în mod necesar într-un spaţiu teo-cosmic împreună cu ceilalţi oameni şi cu celelalte făpturi în mijlocul cărora trăieşte.

1. Orientarea constitutivă a tuturor făpturilor spre Dumnezeu şi spre lume.
Referatele asupra creaţiei arată că fiecare făptură este înzestrată de la bun început cu o dublă orientare, una spre Dumnezeu şi alta spre Lume. În figura alăturată făptura (F), indiferent care ar fi ea, este reprezentată sub forma unui dreptunghi, cele două săgeţi indică dubla orientare a făpturii, în timp ce majuscula D îl indică pe Dumnezeu, în timp ce majuscula L indică lumea. Două aspecte trebuie reţinute neapărat aici, şi anume faptul că este vorba de toate făpturile şi că cele două orientări sunt constitutive.

Punctul de plecare al consideraţiilor care urmează îl reprezintă orientarea tuturor făpturilor spre lume. Ne oprim mai întâi asupra ei pentru că este de domeniul evidenţei. Ştim foarte bine din proprie experienţă că nu există nici un obiect, nici o făptură, care să fie izolată de toate celelalte. Realizăm în crescândă măsură că toate obiectele sunt interconectate, nu există nici unul care să existe într-o singurătate absolută. Ne putem imagina un obiect oarecare plasat în vid, şi aici el se raportează la pereţii recipientului în care se realizează vidul. Am putea spune chiar că fără orientarea spre lume făpturile, indiferent care ar fi ele, nici nu ar putea exista.

Toate aprecierile de mai sus sunt valabile şi pentru oameni. Nu există omul care să trăiască într-o singularitate absolută. În primul rând în virtutea necesităţilor sale metabolice – întreruperea relaţiilor cu lumea echivalează cu întreruperea circuitului metabolic al trupului său, cu moartea. Însă şi din punct de vedere spiritual nu este posibilă o astfel de scurt-circuitare, pentru că refuzul de a include lumea în circuitul vieţii spirituale echivalează cu o moarte spirituală. Nu există om căruia să-i lipsească orientarea intenţionată sau neintenţionată spre alţi oameni, spre alte făpturi, spre lume.

Orientarea făpturilor spre Dumnezeu nu este la fel de evidentă ca cea spre lume, însă oamenii religioşi o percep cu acuitate din proprie experienţă. Ea pare, de altfel, mai uşor de explicat în cazul oamenilor. Este oare la fel de reală şi în cazul celorlalte făpturi? Cu siguranţă! Din referatele asupra creaţiei rezultă cu claritate că Dumnezeu le-a introdus în fiinţare, în privinţa aceasta totul este limepde. La fel de certă este însă şi comunicarea lor ulterioară cu El, pentru că altminteri nu ar putea aprecia despre câteva dintre făpturi că sunt bune şi despre ele toate că sunt „bune foarte”. Ele sunt în permanenţă sesizabile pentru el, îi transmit informaţii despre ele însele, sunt toate orientate spre el.

Această orientare spre Dumnezeu este mult mai evidentă în cazul omului, în mare parte datorită faptului că întregul său traseu în existenţă este determinat de modul în care actualizează această dimensiune a fiinţării sale. Trebuie să subliniat faptul că aceasta nu dispare nici în cele mai întunecate momente ale vieţii, aici mă refer, fireşte, la căderea în păcat. Dialogul omului cu Dumnezeu după cădere şi întreaga istorie a mâtuirii, aşa cum este descoperită în Sfânta Scriptură, demonstrează că, indiferent de circumstanţe, orientarea despre care vorbim nu este niciodată invalidată.

Din cele spuse mai sus se poate trage concluzia că toate făpturile introduse de Dumnezeu în existenţă, de la cele mai simple la cea mai complexă care este omul, prezintă dubla orientare enunţată aici, spre Dumnezeu şi spre lume.

Cel de-al doilea aspect la care ne referim este caracterul constitutiv al celor două orientări. Din cele spuse despre orientarea spre lume rezultă oricum şi caracterul ei constitutiv. Se poate afirma acelaşi lucru despre orientarea spre Dumnezeu? Nu este infirmată o astfel de presupoziţie de existenţa unui mare număr de oameni necredincioşi sau de oameni care pretind că sunt credincioşi, dar acţionează împotriva principiilor propriei credinţe, dând senzaţia că le neagă? Întrebări dificile, care nu ne fac însă să renunţăm la acest enunţ. El se bazează, pe de o parte, pe universalitatea sentimentului religios, pe faptul că toţi oamenii, primitivi sau foarte sofisticaţi, prezintă un comportament de tip religios, mai mult sau mai puţin pregnant, care corespunde unei astfel de orientări.

Pentru a afirma dincolo de orice dubiu şi contrar obiecţiilor amintite caracterul constitutiv al orientării spre Dumnezeu ne raportăm, pe de altă parte, la textul scripturistic în care găsim aceste desluşiri. Este vorba de un text de început în care sunt descoperite trăsături perene ale omului, ale relaţiei sale cu Dumnezeu şi cu lumea. Desluşirile despre care vorbim se referă la două situaţii exemplare – cea a omului paradisiac şi cea a omului post-paradisiac, căzut, care prezintă condiţia umană începând de atunci până la sfârşitul timpurilor. Dacă orientarea spre Dumnezeu este cât se poate de firească pentru omul paradisiacă, persistenţa ei în cazul celui căzut are un caracter paradigmatic. Textul Sf.Scripturi ne arată că aşa cum omul actualizează orientarea sa spre Dumnezeu şi după cădere, tot aşa o va face în orice altă împrejurare. În consecinţă ea este constitutivă.

2. Capacitatea structurală a făpturilor de a comunica cu Dumnezeu şi lumea
Dubla orientare ca dat structural. Orientarea constitutivă a făpturilor spre Dumnezeu şi spre lume are ca temei o anumită structură pe care au primit-o prin creaţie, şi o anumită înzestrare relaţională specifică fiecăreia dintre ele.

Structura despre care vorbim este cea a posibilităţii unei entităţi de a avea două moduri de fiinţare distincte şi simultane. Vreme de aproape două mii de ani s-a crezut că simultaneitatea unor moduri de fiinţare clar şi ireductibil distincte este posibilă doar în cazul lui Dumnezeu. Aceasta pentru că, pe de o parte, experienţa curentă universală nu cunoaşte o astfel de posibilitate, iar, pe de alta, pentru că ea a fost revelată în contextul fiinţării lui Dumnezeu în Sf.Scriptură a Noului Testament şi în Sf.Tradiţie, respectiv în formulările dogmatice ale primelor două sinoade ecumenice.

Descoperirile lui Albert Einstein în legătură cu fiinţarea ondulatorie şi corpusculară (fotonul) a luminii şi cele ale Louis de Broglie în ce priveşte fiinţarea ondulatorie şi corpusculară a fiecărei particule elementare din care este alcătuit universul material în care trăim şi din care facem parte în această dimensiune a fiinţei noastre aruncă o lumină net diferită asupra întregii probleme. Ele demonstrează că formularea dogmatică nu a descoperit doar felul în care ni se înfăţişează sacrul ci a şi anticipat cu 1600 de ani aproape o informaţie care se aplică tuturor componentelor subatomice ale lumii – simultaneitatea a două moduri de fiinţare nu reprezintă în lumea materială o excepţie ci o lege universală pe un anumit nivel al acesteia.

Concomitenţa a două moduri de fiinţare absolut distincte în cazul uneia şi aceleiaşi entităţi existenţiale nu este epuizată de nivelul subatomar al lumii materiale ci se poate constata şi în cazul dublei orientări a tuturor făpturilor, inclusiv a oamenilor. Orientarea noastră spre celelalte făpturi ale lumii este aşa de firească, încât nu mai stăruim asupra ei: suntem părţi componente ale lumii, nu putem fi separaţi de ea, împărtăşim cu toate celelalte făpturi aceeaşi condiţie creaturală, aceeaşi finitudine, la fel ca ele ne naştem ca să murim cândva. Diferă orientarea spre Dumnezeu de această realitate nouă aşa de familiară, încât să putem vorbi, în raport cu El, de un mod de fiinţare absolut distinct?

Ne-am obişnuit să vorbim aşa de frecvent despre Dumnezeu, încât nici nu mai realizăm că vorbim despre o realitate cu totul diferită de a noastră. Îl introducem aşa de mult în universul nostru, încât nu ne mai dăm seama că este cu totul diferit de El. Credinţa noastră ne spune însă că este radical diferit, că între lumea aceasta şi El există un abis ontologic care nu a fost depăşit decât o singură dată, prin Întruparea Domnului Iisus Hristos. Aceasta înseamnă că şi fiinţarea făpturilor în raport cu el este radical diferită faţă de cea în raport cu alte făpturi.

Diferenţa structurală de fiinţare este puţin vizibilă în cazul făpturilor necuvântătoare, mai ales pentru noi, cei ce trăim sub semnul păcatului, însă este afirmată ca atare de Revelaţie în cazul omului şi este resimţită de acesta în existenţa sa religioasă cotidiană. El o sesizează însă şi în privinţa făpturilor prin reflexie, după cuvântul Sf.Pavel din Epistola către Romani, 1,20: „Cele nevăzute ale Lui se văd de la facerea lumii, înţelegându-se din făpturi…”. Nu ne rămâne decât să constatăm că dubla orientare a omului şi a tuturor făpturilor, spre Dumnezeu şi spre lume, reprezintă o premisă a existenţei creaturale, indiferent de nivelul de complexitate al creaturilor la care ne referim.

Specificitatea înzestrărilor comunicaţionale ale făpturilor. Prin creaţie făpturile nu primesc doar o dublă orientare structurală, ci şi capacităţi comunicaţionale specifice, asociate de Sf.Părinţi, cum ar fi Sf.Justin Martirul sau Sf.Vasile cel Mare, conceptului de cuvânt seminal sau raţiune seminală. În ce priveşte orientarea spre făpturi, şi în mod special spre ceilalţi oameni, Sf.Vasile se referă la capacitatea omului de a-şi iubi aproapele, pe care o explică astfel: „Şi drept urmare a seminţei pe care Dumnezeu a pus-o în noi, el cere şi fructele când zice : „poruncă nouă vă dau vouă, să vă iubiţi unul pe altul”(Ioan 13,34).”¹⁴ Apare aici, după cum se vede, o înzestrare specială, primită de om de la Dumnezeu prin creaţie, de a-şi iubi aproapele. În argumentarea sa toate poruncile dumnezeieşti pot fi îndeplinite datorită existenţei unui cuvânt seminal, unei „specializări” comunicaţionale pe care o primeşte omul într-o direcţie sau alta.

Aceste înzestrări specifice îi permit omului să comunice cu făpturile neînsufleţite şi cu ceilalţi oameni. În egală măsură caracterizează şi relaţiile dintre făpturi, care nu se pot constitui decât în anumite limite structurale, corespunzătoare înzestrării primită de fiecare făptură în parte în momentul introducerii sale în existenţă de către Creator.

Ceea ce-l singularizează pe om de celelalte făpturi este nu neapărat raţionalitatea sa - există numeroase cercetări de etologie (etologia este ştiinţa care studiază comportamentul animalelor) care pun în lumină o surprinzătoare raţionalitate la nivelul animalelor – ci posibilitatea sa de a fi în comuniune cu Dumnezeu. Însă şi această capacitate se datorează unei însuşiri cu caracter general, ci unei înzestrări absolut particulare pe care a primit-o cu această destinaţie atunci când a fost / când este creat. Sf.Vasile afirmă, astfel, că iubirea faţă de Dumnezeu nu se poate învăţa, ci apare în virtutea unei înzestrări primite prin creaţie: „Iubirea de Dumnezeu nu se poate învăţa ... deodată cu întocmirea vieţii, adică a omului, ni s-a împlântat oarecare raţiune ca sămânţă, care are de la sine înclinarea (facultatea) de a-şi însuşi iubirea”.¹⁵ Continuând în acelaşi fel, el explică: „(Dumnezeu) … l-a învrednicit de cunoaşterea sa”¹⁶. Subliniem tocmai în această privinţă că orice comuniune cu Dumnezeu, cu modurile sale de fiinţare la care ne-am referit, nu este posibilă decât pe baza acestor înzestrări speciale, acestor raţiuni seminale, care sunt prezente în fiecare om din momentul creaţiei sale şi care sunt activate în primul rând prin lucrarea Duhului Sfânt, deci atunci când doreşte El, şi prin lucrarea sinergetică a omului.
3. Relaţiile omului cu lumea
De la bun început trebuie remarcat faptul că orientarea spre lume nu poate fi nicidecum separată de cea spre Dumnezeu şi invers, însă pentru a înţelege mai bine realităţile la care ne referim le vom aborda separat. Sub rezerva că în final vom reveni asupra legăturii dintre ele.

În referatele asupra creaţiei facerea omului apare la sfârşitul procesului creator, ceea ce i-a determinat pe Sfinţii Părinţi să vadă în el o încununare a creaţiei. Poziţionarea sa la finele lucrării creatoare a lui Dumnezeu îi conferă relaţii particulare cu toate celelalte făpturi, pe care le înglobează în însăşi structura sa.

Însuşi numele primului om – Adam = pământ în ebraică – indică apartenenţa sa indubitabilă la întregul univers fizico-mineral, în care gândirea semitică include şi plantele, după cum s-a văzut atunci când s-a vorbit despre crearea acestor făpturi. Componenta aceasta a propriei realităţi corporale este evidentă prin însăşi structura corpului nostru, compus din atomi de diferite feluri, din elemente fără de care nu am putea trăi. După cum se ştie, bolile de care suferă oamenii se datorează în mare măsură carenţei unui anumit element sau prezenţei sale în exces. Dincolo de acest aspect, referatul biblic atrage atenţia asupra unei poziţii dominante a omului faţă de toate făpturile de acest fel prin însăşi hrana care i se acordă imediat după facerea sa (Gen.1,29).  "Iată, vă dau toată iarba ce face sămânţă de pe toată faţa pământului şi tot pomul ce are rod cu sămânţă în el. Acestea vor fi hrana voastră.” Textul acesta are un foarte vizibil sens alimentar, ceea ce este de aşteptat, pentru că este vorba de o componentă vitală a existenţei noastre. Dincolo de aceasta el are şi un sens mai profund, indică anumite relaţii ale omului cu universul fizic, din care fac parte şi plantele, potrivit modului de a gândi al vechilor evrei. În această situaţie, încredinţarea celor mai nobile plante omului echivalează cu autoritate asupra pământului (şi animalelor li se încredinţează ca hrană iarba câmpului, ceea ce indică tot un fel de control, dar inferior celui exercitat de om).

În raport cu animalele superioritatea omului se face remarcată chiar din primul moment al creării lor, prin hrana care li se atribuie. Acordarea numelui, despre care s-a vorbit deja, conferă însă acestei superiorităţi o valenţă în plus. Arătam la momentul respectiv că numele nu reprezintă doar un apelativ, un mijloc de identificare a unei anumite făpturi în raport cu alta, ci, pe lângă aceasta, indică o autoritate efectivă, încredinţată în acest caz omului de Dumnezeu asupra animalelor. Prin intermediul acestora şi asupra acelor zone ale pământului asociate cu iarba câmpului, încredinţată animalelor ca hrană. Autoritatea omului paradisiac asupra animalelor o completează astfel şi pe cea asupra tuturor făpturilor asociate pământului.

Relaţiile de ansamblu ale omului cu toate făpturile sunt cuprinse însă în porunca primă (Gen.1,28) care i se adresează şi care îşi păstrează valabilitatea până la sfârşitul veacurilor: "Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi; şi stăpâniţi peste peştii mării, peste păsările cerului, peste toate animalele, peste toate vietăţile ce se mişcă pe pământ şi peste tot pământul!” Porunca aceasta a stăpânirii nu este sinonimă cu autoritatea bunului plac ci cu responsabilitatea faţă de Dumnezeu pentru bunul mers al tuturor acestor făpturi. Acest mod de a privi raporturile noastre cu toate celelalte făpturi din univers ne duce la reflexii obligatorii asupra relaţiilor omului cu Dumnezeu.
4. Relaţiile omului cu Dumnezeu
Se pune întrebarea: de ce nu vorbim mai întâi despre ele şi doar apoi despre cele cu lumea, din moment ce El se află în centrul universului şi nu lumea? Acest mod de a privi lucrurile este în sine justificat şi corespunde ponderilor ontologice pe care le mărturisim, însă am recurs, totuşi, la această succesiune pentru că noi îl percepem pe Dumnezeu în cadrul fiinţării noastre în interiorul lumii (intra-mundane) şi trebuie să ne referim întâi la aceasta pentru a putea vorbi despre relaţiile cu El.

De la bun început remarcăm faptul că referatele biblice asupra creaţiei ne prezintă două feluri fundamentale şi inter-conectate de relaţii ale omului cu Creatorul său, şi anume o comunicare/comuniune directă şi una prin intermediul vieţii sale în interiorul lumii. Ne vom ocupa de fiecare dintre ele în parte, nu însă înainte de a face o precizare asupra căreia vom reveni: cele două sunt egale valoric, comuniunea directă nu este specifică doar Paradisului iar cea indirectă vieţii omului după căderea în păcat. Amândouă apar încă la nivel paradisiac şi continuă şi în viaţa post-paradisiacă a protopărinţilor şi a urmaşilor lor de pretutindeni.

a. Comuniunea directă

Comuniunii directe i se mai poate spune comuniune dialogală sau faţă către faţă. Aşa cum indică şi numele, este o comunicare nemijlocită, în care Dumnezeu îi vorbeşte omului şi acesta îi răspunde, motiv pentru care este dialogală. O întâlnim, de exemplu, în momentul în care Creatorul îi adresează omului prima poruncă (Gen.1, 28), despre care s-a mai vorbit: "Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi; şi stăpâniţi peste … tot pământul”. Se observă în că toate cuvintele evidenţiate cu litere cursive sunt verbe la persoana a doua plural, specifică oricărei structuri dialogale. Similară este structura dialogală în cea de a doua poruncă directă dată omului în Gen.2, 16-17: „Din toţi pomii din rai poţi să mănânci, Iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit!”. Diferenţa constă în faptul că aici se foloseşte persoana a doua singular, datorită faptului că în acel moment există doar un singur om – Adam. Persoana a doua singular este însă şi ea, fără îndoială, specifică dialogului.

Mult mai pregnantă este structura aceasta pe parcursul convorbirii dintre Dumnezeu şi om din capitolul al treilea, pentru că aici apar cu toate claritatea două persoane, condiţia oricărui dialog deplin conturat. Fireşte că ea apare după încălcarea poruncii, după deteriorarea ontologică a omului, însă acesta se găseşte încă în Paradis, beneficiază încă de condiţiile de comunicare ale acestuia. Iată un exemplu specific (Gen.3, 9-10) pentru situaţia dialogală la care ne referim: „Şi a strigat Domnul Dumnezeu pe Adam şi i-a zis: "Adame, unde eşti?” Răspuns-a acesta: "Am auzit glasul Tău în rai ...”.

Cum se aude cuvântul lui Dumnezeu? În Omilii la Cartea Facerii Sfântul Ioan Hrisostom se întreabă cum este posibil ca Dumnezeu, care este duh, să i se adreseze omului cu ajutorul unor cuvinte perceptibile în universul material al acestuia. Răspunsul său este simplu: Dumnezeu i se adresează omului în conştiinţă, deci în partea sa spirituală şi tot de acolo porneşte şi răspunsul omului.

Fireşte că am putea argumenta, împreună cu Sf.Clement Alexandrinul în Stromatele¹⁷ sale, că, dacă doreşte, Dumnezeu, care este creator nu doar al oamenilor ci şi al mijloacelor lor de exprimare, poate crea în universul material şi entităţile sonore corespunzătoare unor cuvinte pe care auzul omului să le sesizeze.

Comuniunea directă este în acelaşi timp faţă către faţă, expresie prin care se sugerează o relaţie translogică între om şi Creatorul său. Nu găsim în referatele asupra creaţiei referiri pozitive la adresa acestei forme de comuniune, ni se spune însă în Gen.3, 8 că Adam şi femeia lui „… sau ascuns de faţa Domnului Dumnezeu”. Fireşte că „ascunderea” aceasta nu poate fi decât iluzorie, însă este evident că omul se refuză unei anumite forme de comuniune. Faţa presupune întotdeauna văzul, sinonim în toate regiunile spirituale cu o cunoaştere translogică, cu trimitere directă la fiinţarea nedefinită a omului şi a lui Dumnezeu. Nu întâmplător unele dintre cele mai vechi scrieri religioase ale omenirii au ca reper terminologic tocmai acest radical indo-european vd – Vedele.¹⁸ De altfel necunoaşterea, lipsa cunoaşterii, orbirea spirituală este circumscrisă în aceeaşi familie de cuvinte: avydia, echivalentă cu lipsa cunoaşterii profunde, care îl face pe om să alunece dinspre fiinţă spre posesiune, ajungând astfel avid – termenul român este de origine indo-europeană. Este vorba de acea cunoaştere interioară pe care o pune Eminescu în Scrisoarea a III-a la originea unei mari viziuni: „Un împărat dintre aceia ce domnesc peste vreo limbă, / Ce cu a turmelor păşune a lor patrie şi-o schimbă, / La pământ dormea ţinându-şi căpătâi mâna cea dreaptă. / Dar ochiul închis afară înăuntru se deşteaptă. / Vede cum din ceruri luna lunecă şi se coboară / Şi se apropie de dânsul preschimbată în fecioară.”¹⁹

Comuniunea faţă către faţă este cea a iubirii, care nu se poate niciodată defini, dar care este trăită cu mai mare sau mai mică intensitate. Cine poate defini iubirea faţă de părinţi? Faţă de orice persoană pentru care nutreşti un sentiment de maximă intensitate. Această dimensiune a fiinţării noastre ne este extrem de valoroasă, avem adeseori sentimentul, desigur exagerat, că doar ea dă consistenţă existenţei noastre. În toate situaţiile de acest fel suntem pe teritoriul nedefinibil al lui faţă către faţă, imposibil de prins în cuvânt, pe teritoriul misterului.

Închei aceste consideraţii cu o observaţie esenţială: comuniunea dialogală şi cea faţă către faţă sunt două modalităţi complementare ale aceleiaşi comuniuni. Nici una nu este mai valoroasă decât cealaltă, doar împreună constituie umanul deplin, rotunjit. Sublinierea aceasta este menită să atragă atenţia asupra supradimensionării raţionalului sau transraţionalului. Amândouă sunt la fel de păgubitoare şi în contradicţie cu revelaţia şi trăirea creştină, care se adresează prin raţionalitate catafatică şi mister apofatic omului întreg.
b. Comuniunea indirectă

Legătura omului cu Dumnezeu nu se epuizează în dialog şi experienţă mistică, care au întotdeauna un caracter punctual, periodic, ci se produce permanent în viaţa de zi cu zi. Revelaţia dumnezeiască ne confruntă cu două modalităţi prin care omul este chemat la comuniune pe această cale. Una dintre ele este prin ascultarea poruncii lui Dumnezeu, alta prin descoperirea lui în făpturi.