Rânduiala săvârșirii
-
Referitor la împărtășirea mai rară sau mai deasă, normativă rămâne poziția Sf. Ioan Gură de Aur: ,,Mulți se împărtășesc o dată pe an, alții de două ori, alții mai des. Care trebuie lăudați? Cei care se împărtășesc o dată sau cei care adeseori, sau cei care rareori... nici cei ce se-mpărtășesc o dată, nici cei de multe ori, nici cei de puține ori, ci cei ce se împărtășesc cu conștiința bogată și a căror viață este ireproșabilă. Unii ca aceștia întotdeauna, iar cei ce nu sunt de acest fel, niciodată să nu se apropie de Cuminecătură” (Cuvânt despre Epistola după Evrei).
-
Pentru săvârșirea și primirea cu vrednicie a Euharistiei este necesară o pregătire, o curățire a conștiinței, așa cum cer Ap. Pavel (I Cor. 11) și mai multe canoane (41 Cartagina, 29 Trulan, 16 Timotei al Alexandriei).
-
Când cel care dorește să primească Sf. Împărtășanie nu este pregătit, el nu primește dezlegare de la duhovnic, fiind oprit de la Cuminecare, adică este afurisit sau excomunicat (afurisire mică – 28 Sf. Nichifor Mărturisitorul).
-
Numai clericii se pot împărtăși în altar (19 Laodiceea, 69 Trulan).
-
Ordinea împărtășirii: episcopii, preoții, diaconii (18 I Ec).
-
Ipodiaconilor nu le este îngăduit să administreze Sf. Euharistie (25 Laodiceea) pentru a face delimitarea între diaconi și ipodiaconi (diaconilor le era admis).
-
Ieromonahului tânăr nu îi este îngăduit a le împărtăși pe călugărițe (23 Nichifor Mărturisitorul).
-
Se interzice cu desăvârșire clericilor să pretindă sau să primescă vreo plată pentru Sf. Împărtășanie (23 Trulan, Enciclica lui Ghenadie al Constantinopolului).
-
Efectele juridico-canonice
-
Euharistia produce efecte juridice doar în două cazuri excepționale:
-
când constituie alături de lepădarea scrisă de toate învățăturile greșite, actul de reprimire în Biserică a unor schismatici (95 Trulan);
-
când constituie alături de rugăciunea de dezlegare, iertare și împăcare, actul de reprimire în Biserică a unui excomunicat (excomunicare mare).
-
În ambele cazuri, prin Taina Euharistiei, se pecetluiește redobândirea calității de membru al Bisericii.
Orice abatere de la dreapta credință este o erezie mai gravă sau mai puțin gravă. Pentru înțelegerea noastră, ceea ce canoanele 7 II Ec, 1 Vasile și 95 Trulan numesc erezie este erezie antitrinitară și erezie hristologică (Botezul nu este valid). Ceea ce Sf. Vasile numește schismă sunt erezii mai puțin grave (în cazul acesta canoanele acceptă lucrarea sacramentală săvârșită în acea grupare; Botezul este validat. Dar cum? Nu este nimic valid în adunările schismatice și cele ilegale, ci validabil. Deci se validează în momentul în care el vine în Biserica Ortodoxă, prin primirea Mirungerii, indiferent dacă a primit-o acolo). Cei din adunările ilegale (aceștia automat au plecat din Biserica Ortodoxă; nu poate fi o adunare ilegală una care s-a format în afara Bisericii) sunt reprimiți prin zapis (nu se repetă nici Botezul și nici Mirungerea), care echivalează cu taina penitenței sau a pocăinței și este primit la Împărtășanie.
zapis – reprimire celui care a umblat aiurea <=> cel care a desfranat, a ucis si a primit excomunicare mare nu mai da zapis la reprimire
Administrarea Sfintei Taine a Maslului
-
Săvârșitorul: episcopul și preoții.
-
Sunt necesari pe cale de tradiție 7 preoți pentru săvârșirea ei. Nu există nici o normă asemănătoare referitoare la un număr necesar de episcopi. În Molitfelnic se arată că în cazuri de necesitate această Taină să fie săvârșită de 5, 3 sau chiar numai de 2 preoți (Iacov: chemati preotii Bisericii).
-
Rânduiala privind numărul de 7 preoți nu are fundament dogmatic, ci numai caracter ceremonial. Totuși, bucurându-se de o confirmare constantă în practică, această rânduială a căpătat caracter de normă legală obligatorie, fiind admisibile doar excepțiile din cărțile de slujbă. In niciun caz Maslul nu poate fi savarsit de un singur preot.
-
Primitorul: creștinii bolnavi trupește, dar și sufletește.
-
Rânduiala săvârșirii: de regulă se săvârșește la casa celui bolnav, dar poate fi săvârșit și în biserică sub numele de Maslu de obște.
-
Efectele: este singura Taină care nu produce nici măcar, în mod excepțional, efecte juridice.
Administrarea Sfintei Taine a Spovedaniei
Adeseori Sf Taină a Pocăinței e privită ca fiind o judecată. Dacă se acceptă termenul, trebuie precizat că este vorba de o judecată atipică. Astfel, punctul de pornire e un autodenunț, căci penitentul vine de bună voie înaintea scaunului de spovedanie. Apoi tot penitentul e propriul său acuzator, neexistând un apărător, pentru că rostul acestei judecăți nu este de a pune în balanță faptele cele bune și cele rele, ci de a vindeca pe cel ce se pocăiește de faptele sale cele rele. Iar duhovnicul e judecător, nu martor, deși potrivit rânduielii din Molitfelnic la începutul Spovedaniei el se declară martor. El este investit de Mântuitorul cu puterea de a lega și de a dezlega, de a ierta sau de a ține orice păcate ale creștinului. Sentința promulgată de duhovnic e instantaneu validată în cer de Judecătorul Suprem.
-
Săvârșitorul: episcopul sau preotul duhovnic.
-
Deși prin Taina Hirotoniei preotul primește întreaga putere (învățătorească) specifică treptei preoțești, totuși pentru a administra Taina Pocăinței el trebuie să primească și hirotesia întru duhovnic, aceasta find permisiunea de a exercita puterea sacramentală dobândită prin hirotonie. Această rânduială nu a existat în Biserica primară și nici astăzi nu e prezentă în toată Ortodoxia. Pentru argumentarea hirotesiei întru duhovnic ca act ulterior hirotoniei se invocă, în primul rând, faptul că pentru un dialog care să îl determine pe penitent să își deschidă sufletul, preotul ar avea nevoie de maturitate și de experiență pastorală. Problema se pune la tinerii hirotoniți, aceștia având o vârstă sub limita canoanelor.
-
Pentru episcop nu există o astfel de rânduială.
-
În acest context s-ar putea pune problema validității Tainei Spovedaniei săvârșită de un preot ce nu a primit hirotesia duhovniciei. Totuși Spovedania săvârșită de preotul fără hirotesie este valabilă, numai că respectivul preot riscă să fie sancționat de episcop, excepție făcând săvârșirea Spovedaniei unui bolnav pe patul de moarte.
-
În Biserica veche au existat preoți special destinați pentru administrarea Tainei Pocăinței, și anume preoții penitențiari.
-
Primitorul: oricare membru al Bisericii cu excepția copiilor până la o anumită vârstă.
-
Rânduiala săvârșirii
-
Deși cele mai vechi dispoziții canonice se referă la o pocăință publică și deși unii teologi și canoniști vorbesc despre o mărturisire publică a păcatelor, trebuie reținut faptul că această mărturisire publică era un act excepțional. Asemenea mărturisiri erau făcute de bunăvoie de penitenții mai zeloși, neexistând o astfel de constrângere. La sfârșitul sec. IV, Nectarie al Constantinopolului interzice mărturisirile publice și desființează oficiul preotului penitențiar.
-
Ce înseamnă totuși penitența publică? Dacă un creștin săvârșea un păcat grav și păcatul era cunoscut de comunitate, respectivul om era obligat să intre în rândul penitenților, altfel risca să fie exclus din comunitatea creștină sau chiar anatematizat. Perioada de penitență era stabilită de episcop sau de preotul penitențiar (12, 13 I Ec; 5 Ancira; 43 Cartagina). Dacă păcatul era cunoscut de toți mărturisirea publică era fără folos. Singura acceptare de a intra în rândul penitenților era recunoașterea păcatelor. De asemenea, în rândul penitenților intrau și cei care aveau păcate grave, dar nu erau cunoscute de comunitate, ei mărturisindu-le în taină episcopului sau preotului. Prin urmare, fie că păcatul grav era cunoscut de comunitate, fie că era mărturisit în secret, respectivul creștin trebuia să intre în rândul penitenților pe o perioadă stabilită de episcop sau de preotul penitențiar.
-
Pentru cel ale cărui păcate nu erau cunoscute de ceilalți, fiind mărturisite în secret, faptul de a fi încadrat în ordinul penitenților era un indiciu pentru comunitate că el săvârșise un păcat grav. Cei mai zeloși dintre acești penitenți, când își începeau perioada de penitență, făceau și o mărturisire publică în fața comunității a acestor păcate mărturisite în taină episcopului sau preotului penitent.
-
Perioada de penitență a fost prevăzută și în canoane. Timpul de penitență era împărțit în mai multe etape. În fiecare din aceste etape, penitenții erau obligați să stea într-un anumit loc și să se manifeste într-un anumit fel.
Etape: I. Plângerea;
II. Ascultarea;
III. Îngenungherea;
IV. Împreună starea (vezi ,,Organizarea penitenței potrivit canoanelor Sfântului Vasile cel Mare).
-
Canonul 11 I Ec indică doar ultimele 3 etape (de citit, de asemenea, 12, 14 I Ec; 4-9 și 21 Ancira; 11 Grigore Taumaturgul; 75 Vasile Cel Mare; 4 Grigore de Nyssa).
-
La sfârșitul perioadei de penitență i se citea o rugăciune de împăcare de către episcop și excepțional de preot. Numai după aceasta respectivul revenea în rândul credincioșilor care primeau Sf. Împărtășanie.
-
Probabil cei cu păcate nu foarte grave mărturisite în secret, nu erau neaparat introduși în rândul penitenților.
-
Astăzi nu există un ordin al penitenților, indiferent de păcatele săvârșite; tot ceea ce ține de Taina Pocăinței se săvârșește în secret.
Epitimiile:
-
Epitimiile trebuie să urmărească vindecarea, determinarea lui de a renunța la păcat și anihilarea din inima lui a oricărei porniri păcătoase. In definire suntem tributari occidentalilor: nu sunty pedepse ci cai de intoarcere.
-
Epitimiile aplicate de un preot duhovnic au aceiași putere ca și cele ale episcopului. Episcopul nu poate interveni să mărească, să elimine sau să modifice o epitimie dată de un alt duhovnic. Canoanele care prevăd că episcopul poate dezlega pe unii penitenți se referă la epitimiile stabilite de el și nu de alți duhovnici. În principiu penitentul nu poate fi dezlegat de alt duhovnic atât timp cât el mai este în viață. Epitimiile pot fi scurtate tinand cont de pocainta penitentului: 102 trulan, 2, 74, 84 Sf Vasile.
-
Can 3 Sf Vasile admite vindecarea ca indepartare de pacat.
-
Efectele
-
Pe de o parte, efectul este dezlegarea de păcate, care nu presupune în mod automat și permisiunea de a primi Sf. Împărtășanie (ți se citește rugăciunea finală care presupune dezlegarea de păcate, dar ești interzis de la Împărtășanie). Pe de altă parte, efectul poate fi legarea sau ținerea păcatelor, aceasta echivalând cu oprirea de la Sf. Împărtășanie. Însă legarea se poate transforma din ceea ce numim excomunicare mică în excomunicare mare sau chiar anatema. În vechime, astfel de legări atrăgeau uneori și sancțiuni civile.
-
Diferența între cel afurisit și cel încă neprimit: afurist este cel aflat în stare de excomunicare mică (a început stadiul penitențial), iar cel încă neprimit este cel aflat în stare de excomunicare mare (nici nu a început stadiul penitențial).
Administrarea Sfintei Taine a Hirotoniei sau a Preoției
-
Săvârșitorul
-
În privința hirotoniei întru arhiereu (termen folosit pe teren dogmatic și liturgic) sau episcop (are mai mult o conotație juridico-canonică), canoanele prevăd că ea trebuie săvârșită de mai mulți episcopi. Deși canonul 1 Apostolic cere 2 sau 3 episcopi, posibilitatea ca hirotonia unui nou episcop să săvârșită de doar 2 episcopi a fost anulată de canonul 4 I Ec, care stabilește că trebuie ,,să se întrunească cel puțin trei”. Ulterior, mai multe canoane hotărăsc faptul că hirotonia întru arhiereu trebuie săvârșită de cel puțin 3 arhierei (canonul Sinodului de la Constantinopol din 394; 13, 49, 50 Cartagina – invocă rânduiala cea veche stabilită la Niceea; 3 VII Ec – reia integral textul can 4 I Ec).
-
De remarcat faptul că cele mai multe dintre vechile canoane, referindu-se la hirotonia episcopului, au în vedere atât hirotonia propriu-zisă, adică sfințirea în treapta de arhiereu, cât și actul premergător al alegerii, care se săvârșea prin ridicarea mâinilor, adică prin vot (hirotesia este punerea mâinilor). Mai mult, unele canoane, utilizând termenul ,,hirotonie”, s-ar părea că vizează exclusiv alegerea (19 Antiohia, 12 Laodiceea). Termenul ,,hirotonie” s-a folosit și cu sensul de alegere chiar și la începutul mileniului al doilea.
-
Evident, în cazuri extreme, s-ar putea accepta ca hirotonia unui episcop să se facă doar de alți 2, așa cum a fost îngăduit și înainte de pacea Bisericii, odată în care Sin I Ec a stabilit numărul de cel puțin 3 episcopi pentru hirotonia unui nou episcop. Oricum ar fi, confirmarea celor făcute în fiecare provincie revine mitropolitului (Pr. Floca concluzionează că hirotonia nici unui episcop nu se poate face fără prezența a minimum 4 arhierei, adică cel puțin 3 episcopi, plus mitropolitul; nu putem accepta această părere. Fie interpretăm confirmarea celor făcute ca examinare și cercetare canonică a alegerii, care precede hirotonia și pe care astăzi în Biserica Ortodoxă o face Sf. Sinod, fie că o înțelegem ca referire la actul înscăunării, ceea ce pare mai aproape de logica textului canonului, având în vedere faptul că și astăzi, cel puțin în BOR, gramata de înscăunare a arhiepiscopilor și episcopilor sufragani se dă de către mitropolit. Dar în nici un caz nu putem deduce din canonul 4 I Ec necesitatea ca mitropolitul să se alăture celor cel puțin 3 arhierei pentru a săvârși hirotonia, actul propriu-zis de sfințire a noului episcop, căci canonul nu-l obligă pe mitropolit să participe la această hirotonie, însă nici nu-l oprește. În cazul în care mitropolitul participă, nu este necesar să mai fie cel puțin alți 3 arhierei, ci cel puțin 2. Aceasta este logica care aparține BOR, care prevede că în cazul în care cel ales nu este arhiereu, el se sfințește de către mitropolitul locului, asistat de cel puțin 2 episcopi sau arhierei, și numai după hirotonie noul arhiereu ar putea primi gramata de instalare de la mitropolit. Așadar, Statutul BOR, spre deosebire de canon, îl obligă pe mitropolit să participe la hirotonia unui nou episcop, deși tot el va emite ulterior gramata de înscăunare).
-
Potrivit canoanelor, hirotonia preotului și a diaconului se săvârșește de un singur episcop (2 Ap – se referă și la hirotonia celorlalți clerici, adică clerul de instituire bisericească. La acea vreme, termenii ,,hirotonie” și ,,hirotesie” se foloseau amestecat, nefăcându-se o delimitare strictă a sensurilor. Folosirea echivocă a celor doi termeni se mai regăsește chiar și la începutul sec. XV la Sf. Sinod din Tesalonic. Ulterior, termenul ,,hirotonie” a fost rezervat pentru a desemna Taina prin care o persoană anume pregătită este consacrată într-una din treptele ierarhiei de instituire divină, iar termenul ,,hirotesie” desemnează o ierurgie prin care o persoană este rânduită într-o treaptă de instituire bisericească, adică prin care se intră în rândul clerului inferior sau prin care unui slujitor al ierarhiei de instituire divină i se conferă o distincție onorifică (grad) sau funcție administrativă. Mai mult decât atât, în canoanele vechi, de cele mai multe ori, cuvântul ,,hirotesie”, și anume cea a episcopului, se referă strict la slujba de sfințire a episcopului, excluzând actul alegerii și al înscăunării, adică ceea ce premerge și ceea ce urmează, iar ,,hirotonie”, în cele mai multe dintre canoane, include și alegerea și sfințirea), însă nu oricum, ci de episcopul eparhiot sau de oricare alt arhiereu care are încuviințarea episcopului eparhiot spre a cărui ascultare canonică se află.
-
Este interzisă episcopului nu numai să hirotonească în afara propriei eparhii (35 Ap), ci și în propria eparhie a unei persoane ce aparține de altă eparhie, fără încuviințarea episcopului eparhiei din care provine și indiferent care este intenția episcopului hirotonisitor (16 I Ec – partea finală vizează o astfel de hirotonie a unui cleric venit din altă eparhie, considerând-o fără tărie).
-
În acest context, o problemă delicată este cea a hirotoniilor săvârșite de episcopii depuși din treaptă sau caterisiți. În primul rând, trebuie precizat faptul că harul hirotoniei rămâne pentru totdeauna în cel hirotonit. Unul ca acesta nu mai poate deveni mirean, pentru că ,,Taina aceasta, ca și cea a Botezului și a Mirungerii, îl pune pe om într-o anumită relație fundamentală cu Hristos... această relație se imprimă în ființa omului lăsând în el niște urme chiar și fără voia lui” (Dumitru Stăniloae).
-
Așadar, caterisirea (definiție) este actul prin care autoritatea bisericească oprește pentru totdeauna pe un cleric vinovat de anumite abateri grave de a mai exercita puterea bisericească, socotindu-l ca și cum ar fi un simplu laic și lăsându-l să se bucure numai de drepturile laicilor. Deci acesta pierde dreptul de a învăța, a sfinți și a păstori (nu puterea), precum și drepturile de onoare ce i se cuveneau ca și cleric dimpreună cu numele și demnitatea de cleric, fiind șters din catalogul clericilor și socotit laic (nu este redus la treapta de laic, ci socotit).
-
Motivele care pot atrage caterisirea unui cleric pot fi grupate în 2 categorii:
-
un număr considerabil de nereguli destul de grave, cele mai multe dintre ele atrăgând caterisirea numai în caz de persistență în acea situație sau de recidivă (astfel de situații sunt prevăzute de canoane: părăsirea parohiei fără acordul episcopului (15 Ap, 10 VII Ec), despărțirea de soție sub pretext de evlavie (5 Ap, 13 Trulan), detestarea căsătoriei (51 Ap), jocurile de noroc și beția (42 Ap), camăta (44 Ap, 10 Trulan), neglijarea îndatoririi de a propovădui dreapta credință (58 Ap), neglijarea datoriei de a-i ajuta pe slujitorii săraci din subordine (59 Ap), intrarea in serviciul militar sau în slujbe lumești (7 IV Ec, 10 VII Ec), ținerea unei cârciumi (9 Trulan), participarea la spectacole sau petreceri nepotrivite cu starea clericală (24 Trulan), ținerea de femei pentru diferite slujiri în episcopii sau în mănăstiri de călugări (18 VII Ec), simonia (19 VII Ec);
-
erezia și toate celelalte fapte deosebit de grave asimilabile ereziei, care, de altfel, atrag o dublă pedeapsă în canoane: caterisirea și afurisirea (excomunicarea) în același timp, sau chiar anatema (afurisirea pronunțată într-un mod solemn; este pentru erezie); can 1 II Ec care să se anatematizeze orice erezie, prin urmare un cleric dovedit de erezie va fi nu numai caterisit, ci și anatematizat în același timp; mulți autori includ în această categorie și hula împotriva Duhului Sfânt; alte fapte sunt: simonia (29 Ap, 5 VII Ec), apostazia (62 Ap), vrăjitoria, magia și descântecele (36 Laodiceea), sărbătorirea Paștelui cu evreii (1 Antiohia), apelul la sprijinul stăpânitorilor lumești pentru ocuparea scaunului episcopal (30 Ap).
-
Indiferent de motiv, efectele caterisirii sunt aceleași, și anume: retragerea de către autoritatea bisericească a dreptului de a mai exercita puterea bisericească, precum și a dreptului de a se mai bucura de statutul clerical.
-
Pedeapsa caterisirii nu afectează puterea în sine, capacitatea harică a celui caterisit, putința lui de a săvârși acte sacramentale, care să-și producă efectul haric.
-
Capacitatea harică este afectată însă de însăși căderea în erezie sau de săvârșirea uneia dintre celelalte fapte asimilabile ereziei. Prin urmare, chiar și în cazul în care caterisirea este urmarea căderii în erezie, această pedeapsă pronunțată de autoritatea bisericească nu produce nici un efect suplimentar. Caterisirea, mai exact afurisirea sau anatema care o însoțește în acest caz, ori cele două pedepse împreună, constituie numai un act constatator declarativ de pierdere a capacității harice.
-
Totuși, pierderea capabilității harice sau căderea din har (21 Trulan) nu înseamnă pierderea totală a harului hirotoniei. O urmă din harul hirotoniei, mai mare sau mai mică, rămâne întotdeauna chiar și în clericul căzut în erezie, însă această urmă, oricât de mare ar fi, este insuficientă pentru ca o eventuală lucrare sacramentală săvârșită de un astfel de cleric să fie valabilă.
-
Unii autori ortodocși ezită să recunoască această urmă de har care rămâne în clericul chiar căzut în erezie, caterisit și exclus din Biserică, reținerea acestora fiind probabil determinată de faptul că învățătura despre caracterul indelebil (de neșters) al preoției a fost formulată în Apus în sec. XII și dogmatizată de Conciliul Tridentin în sec. XVI, și, astfel, se afirmă chiar că vechea tradiție canonică a Bisericii Ortodoxe nu cunoaște această noțiune.
-
Vorbind despre catari (secta novațienilor) și despre alte grupări schismatice, Sf. Vasile cel Mare afirmă: ,,separarea lor de Biserică a început prin schismă, însă cei care s-au lepădat de Biserică n-au mai avut harul Sfântului Duh peste ei, căci ruperea succesiunii a întrerupt și comunicarea. Într-adevăr, primii care s-au rupt primiseseră hirotonia de la Părinți și prin punerea mâinilor acelora aveau darul duhovnicesc, însă după ruperea comuniunii, coborâți la starea laică, n-au mai avut puterea nici de a boteza, nici de a hirotoni, fiind incapabili de a transmite altora harul Sfântului Duh de la care ei înșiși căzuseră”. Cu toate acestea, deși inițial ,,Părinții hotărâseră ca aceia dintre ei care revin în Biserică să se curețe din nou prin adevăratul Botez al Bisericii (pentru cei din a doua, a treia generație), ulterior, unii din Asia au socotit că e spre binele multora ca Botezul lor să fie recunoscut”, iar Sf. Vasile este și el de acord cu această recunoaștere. Pentru motive similare Sf. Vasile acceptă și Botezul encratiților, concluzionând că ,,trebuie să observăm obiceiul și să urmăm Părinților care au rânduit problemele noastre bisericești”.
-
În finalul aceluiași canon Sf. Vasile confirmă recunoașterea chiar a hirotoniei unor clerici veniți de la grupările eretice și integrarea acelora în Biserică: ,,Știu bine că le-am recunoscut fraților ce sunt împreună cu Izois și Saturnin (au fost hirotoniți de unii care au plecat de mai demult din Biserică) rangul de episcopi chiar dacă au aparținut acelei categorii. De aceea nu mai putem să-i ținem despărțiți de Biserică pe cei care sunt din aceeași tagmă, prin recunoașterea episcopilor lor fiind deja stabilită un fel de regulă pentru comunicarea cu ei”.
-
Înaintea Sf. Vasile, Sinodul I Ecumenic se pronunțase pentru integrarea clericilor, inclusiv a episcopilor veniți de la catari la soborniceasca și apostoleasca Biserică, recunoscându-le hirotonia (can 8).
-
Mai târziu, mai multe dintre Sinoadele africane (în 419, la Cartagina, s-a făcut o colecție a canoanelor acestor sinoade) s-au pronunțat pentru recunoașterea Botezului donatiștilor (47, 57 Cartagina) și chiar a hirotoniei clericilor reveniți de la această sectă (68, 99 Cartagina).
-
Dacă nu se admite această urmă de har, acea putere atrofiată, rămasă în stare latentă în cei care au fost hirotoniți, chiar și după căderea în erezie, nu poate fi justificată în nici un fel recunoașterea Botezului și mai cu seamă a hirotoniei ereticilor întorși la dreapta credință.
N.B. În canonul 7 II Ec reluat de 95 Trulan se face distincție între eretici și schismatici. Este la fel de adevărat că atât catarii cât și donatiștii se încadrează în ceea ce Sf. Vasile numește schismă, însă chiar Sf. Vasile afirmă că separarea lor de Biserică a început prin schismă, din argumentarea ulterioară lăsând să se înțeleagă că s-a ajuns la erezie.
STAREA CIVILĂ A CLERICILOR
Dostları ilə paylaş: |
