Academia de studii economice
Maturitatea obligaţiunilor străine este următoarea
Yüklə 1,13 Mb.
|
- Bu səhifədəki naviqasiya:
- Durata unui activ / pasiv financiar
- Indicator Obligatiuni straine Euroobligatiuni
- Situaţii posibile în bilanţ Creşterea ratei Scăderea ratei
- Risc puternic
- Imunitate Imunitate
- Tehnici extracontractuale de acoperire a riscului de dobândă
- 3. Indicatorii privind structura financiară a unei companii (financial leverage)
Maturitatea obligaţiunilor străine este următoarea: = (30000 x 1 + 28000 x 2 + 26000x 3 + 24000 x 4 + 22000 x 5) / 100000 = 3.70 ani.
În mod similar, se calculează maturitatea celei de a doua variante de finanţare, aceasta fiind de 3,66 ani. Este evident că ambele alternative prezintă o expunere relativ ridicată la riscul de dobândă însă euroobligaţiunile sunt ceva mai puţin riscante decât obligaţiunile străine. Sensibilitatea unui activ / pasiv financiar are în vedere valoarea actualizată V0 a anuităţilor plătite în contul creditului contractat şi se calculează după formula: 
În acest caz, sensibilitatea (S) a unui activ / pasiv financiar (V) la o variaţie de rata (i) este data de relaţia: 
Acest indicator de sensibilitate măsoară modificarea valorii actualizate a anuităţilor cauzată de modificarea ratelor dobânzii i. Practic indicatorul măsoară sensibilitatea sau expunerea activului / pasivului financiar la riscul de dobândă. Un alt indicator prin care se poate evalua sensibilitatea unui activ financiar la riscul de dobânda este rata de elasticitate (E) calculată după formula:
unde:
Interpretarea acestui indicator este următoarea:
Gradul de sensibilitate (DS) se măsoară de asemenea sensibilitatea activelor financiare la riscul de dobândă:  .
Interpretare acestui indicator este:
Durata unui activ / pasiv financiar se prezintă sub 3 forme: i) Durata medie de viata; DMV= 
ii) Durata medie de viata ponderata; DMVP = 
iii) Durata. D = 
Interpretarea acestui indicator este evidentă, cu cât durata unui activ financiar este mai mare, cu atât expunerea sa la riscul de dobândă este mai mare. Exemplu: Reluând datele din exemplul anterior, ne propunem să determinăm acum care variantă de finanţare este mai expusă la riscul de dobândă, luând în calcul şi sensibilitatea şi durata celor două active financiare.
Din tabelul de mai jos se poate observa că obligaţiunile străine prezintă o mai mică expunere la riscul de dobândă decât varianta de finanţare prin euroobligaţiuni. Ambele active financiare reacţionează în acelaşi sens cu modificarea ratei dobânzii (elasticitatea pozitivă arată acest lucru), euroobligaţiunile au însă o sensibilitate mai ridicată la modificarea dobânzilor pe piaţa (atât indicele de sensibilitate cât şi gradul de sensibilitate sunt mai mari pentru cea de a doua variantă de finanţare). Şi sub aspectul duratei, obligaţiunile străine sunt mai puţin riscante decât euroobligaţiunile.
Analiza celor două variante de finanţare arată următorul lucru: sub aspectul riscurilor, finanţarea prin euroobligaţiuni este mai riscantă iar sub aspectul costurilor finanţarea prin obligaţiuni străine este mai costisitoare. Este evident faptul că alegerea uneia dintre ele depinde în mare măsură şi de atitudinea faţă de risc al celui care se finanţează. Acest tip de analiză a expunerii la riscul de dobândă se poate realiza atât pentru active cât şi pentru pasivele financiare din bilanţul unei companii. Dacă ar fi să sintetizăm expunerea la riscul de dobândă a unei companii, putem spune că cu cât maturitatea, durata şi sensibilitatea activelor este mai mare decât a pasivelor financiare, cu atât compania este mai expusă la riscul de creştere a ratei dobânzilor.
Tehnici de gestionare a riscului de dobândă Practica internaţională a dezvoltat ca şi în cazul riscului de ţară o serie de tehnici de gestionare a riscului de dobândă astfel încât expunerea unei companii la acest risc să fie sensibili diminuată. Tehnicile de gestionare a riscului de dobândă pot fi sistematizate în tehnici contractuale şi tehnici extracontractuale. Tehnici contractuale de acoperire a riscului de dobândă: Se referă la ansamblul de clauze contractuale financiare şi nefinanciare pe care finanţatorul le poate include în contractul de credit în scopul eliminării riscului de neplată a datoriei şi a serviciului aferent acesteia. Este evident că aceste clauze asigură o acoperire indirectă a riscului de dobândă, mai exact asigură o protecţie împotriva efectelor pe care materializarea acestui risc le-ar putea avea (refuzul de plată al debitorului pentru care creditul a devenit prea oneros di cauza creşterii semnificative a dobânzilor pe piaţă). i). Clauze nefinanciare:
ii). Clauze financiare: cuprinde un set de clauze care au în vedere cash - flow-ul companiei creditate, veniturile realizat de aceasta sau situaţia bilanţieră a companiei. Aceste clauze financiare intră în vigoare în momentul în care indicatorii financiari depăşesc marja de siguranţă şi este clar că pe termen scurt compania poate intra în incapacitate de plată. Principalii indicatori vizaţi de creditor ar putea fi:
Fiecare creditor are un astfel de sistem de analiză a unei companii, în momentul în care compania depăşeşte gradul minim de îndatorare impus de creditor, acesta îşi rezervă dreptul de a anula, amâna sau rezilia executarea contractului de credit. Tehnici extracontractuale de acoperire a riscului de dobândă Riscul de dobândă coroborat cu riscul de neplată este mai rar acoperit contractual, cel mai frecvent acoperirea realizându-se extracontractual prin următoarele metode:
6.5. Riscul de neplată Analiza riscurilor este permanentă, în concordanţă cu schimbările intervenite în tranzacţiile bancare. Ea începe la nivelul compartimentelor care pot expune banca la riscuri, urmărindu-se depistarea acestora înainte de a deveni o realitate, şi continuă cu evaluarea pe baza situaţiilor financiare şi contabile, care reflectă iminenţa apariţiei riscurilor sau eventual producerea lor. Gestionarea eficientă a riscurilor depinde în mare măsură de capacitatea băncii de a reduce perioada de timp dintre momentul apariţiei şi momentul descoperirii acestora. Pentru bănci, unul din riscurile pe care acordarea creditului le poate ridica este cel ca debitorul să nu poată fi în măsură să returneze banii împrumutaţi ca urmare a unei situaţii de insolvabilitate, a unor dificultăţi financiare. De regulă, falimentul băncilor se datorează acordării de credite neperformante. Dacă până acum riscul de dobândă şi cel valutar puteau duce la evoluţii în defavoarea băncii, ele puteau duce şi la realizarea de profituri. Era un risc în urma căruia se puteau naşte şi speculaţii. De data asta însă, banca nu poate decât să piardă ca urmare a asumării acestuia. Este un risc pur care poate fi gestionat doar prin adoptarea unei conduite corecte de către responsabilii bancari.
Principalele căi de acoperire a acestui tip de risc sunt diversificarea şi o bună cunoaştere a debitorului. Diversificarea presupune o alocare a capitalului pe cât mai multe destinaţii, astfel încât dacă unul dintre debitori devine incapabil de a plăti efectul să fie mult mai redus. Oricât de mult o bancă s-ar feri de riscul de neplată şi oricât de mult ar fi analizat situaţia debitorului care i-ar putea acorda convingerea că acesta e capabil să ramburseze creditul acordat, există probabilitatea ca aceasta să nu obţină împrumutul înapoi. Cea mai bună metodă de apărare împotriva acestor pierderi inevitabile este diversificarea. Există chiar şi reglementări bancare ca cea americană în care se precizează că o bancă nu poate să împrumute o singură firmă cu o sumă ce depăşeşte 15% din capitalul său sau 25% dacă împrumutul este garantat. Cum capitalul unei bănci reprezintă în medie 10% din pasivele sale, înseamnă că cel mult 2,5% din portofoliul său este acordat numai unui singur debitor. Problema care s-ar putea ridica în cazul diversificării este că băncile nu ar putea să se specializeze pe un anumit tip de activitate. Pentru a obţine avantaje maxime din deţinerea unor informaţii a căror culegere şi interpretare au presupus diferite eforturi, banca acordă credite firmelor ce acţionează în acelaşi tip de industrie sau pe aceeaşi arie geografică. Totuşi, riscul de faliment este accentuat de legătura strânsă între firmele care acţionează în aceste limite. Aceasta determină o expunere ridicată la acest tip de risc. De aceea costurile şi beneficiile realizabile de pe urma specializării, respectiv a diversificării trebuie bine cântărite. O bună cunoaştere a debitorului permite anticiparea eventualelor probleme pe care acesta le-ar avea ulterior după acordarea creditului. În prezent practic nici o bancă nu mai acordă un credit fără să înţeleagă în prealabil foarte bine esenţa afacerii finanţate. Creditorul devine astfel parte integrantă din afacerea respectivă fiind direct interesat de recuperarea banilor săi. Cele mai multe situaţii de neplată apar în momentul în care firma este în incapacitate de rambursare a sumei împrumutate. De aceea, esenţa creditării este informaţia - să ştii în ce măsură debitorul este capabil să returneze banii. Aceasta înseamnă o bună analiză a situaţiei financiare a firmei şi a trecutului său legat de împrumuturile realizate. Ratele financiare sunt relaţii determinate de informaţiile financiare ale unei firme şi folosite cu scopul de a compara şi de a ajuta în mod implicit creditorul în a-şi forma o opinie în ceea ce priveşte situaţia financiară a debitorului. Prin aceste rate se elimină şi problemele legate de analiza firmelor de diferite mărimi, folosindu-se anumite părţi ale informaţiilor financiare. Majoritatea băncilor folosesc în prezent modele proprii de analiză financiară a companiilor ce solicită finanţare, modele care iau în calcul atât bilanţul consolidat cât şi contul de profit şi pierdere şi îl supun unor teste complexe prin intermediul unor indicatori specifici. Există patru tipuri fundamentale de rate financiare folosite de către creditori ce vor fi analizate în parte.5 1. Ratele de lichiditate măsoară capacitatea firmei de a-şi onora obligaţiile de plată pe termen scurt cu perioadă de maturitate mică. a) Rata curentă se calculează prin împărţirea valorii activelor curente la valoarea pasivelor curente. Dacă o companie trece prin dificultăţi financiare, aceasta începe să onoreze plăţile mai târziu şi să acumuleze credite bancare. Dacă aceste pasive curente cresc mai rapid decât activele curente, rata curentă scade, ceea ce poate fi semnalul apariţiei unor probleme. Rata curentă este cea mai utilizată metodă de apreciere a solvabilităţii pe termen scurt pentru că indică măsura în care drepturile creditorilor pe termen scurt pot fi acoperite de valoarea activelor care pot fi transformate în bani lichizi în decursul unei perioade care corespunde perioadei de maturitate a datoriilor. 
b) Rata imediată sau testul acid se calculează prin scăderea valorii stocurilor din valoarea activelor curente şi împărţirea diferenţei astfel obţinute la valoarea pasivelor curente. Stocurile sunt, de obicei, cel mai puţin lichide dintre toate componentele activelor curente ale unei firme; pierderile posibile pot să apară, mai ales, în momentul în care se pune problema lichidării acestor stocuri. 
c) Rata fondului de rulment raportează fondul de rulment la cifra de afaceri 
2. Ratele de profitabilitate si de analiză a activităţii companiei au în vedere o serie de aspecte legate de finalitatea activităţii companiei (eficienţa fiind apreciată mai ales prin rezultatul economic) dar şi ritmul de desfăşurare al acestei activităţi. Ratele din această grupă se pot structura pe două subgrupe: ratele privind rezultatul activităţii şi ratele privind activitatea companiei: 2.a. Ratele de profitabilitate:
2.b. Principalii indicatori cu privire la activitatea companiei sunt:
Dacă această rată este mică, înseamnă că valoarea stocurilor este prea mare, ceea ce înseamnă că surplusul de stocuri este neproductiv şi există posibilitatea ca unele stocuri să fie uzate fizic sau moral.
În interpretarea acestui indicator trebuie luat în considerare că unele produse sunt vândut în rate, lucru care atenuează gravitatea indicatorului în cazul în care acesta înregistrează un nivel ridicat al zilelor de recuperare. De asemenea, el trebuie corelat cu media pe industrie pentru a aprecia dacă firma are sau nu probleme în ceea ce priveşte recuperarea banilor şi nu trebuie uitat că acest raport va avea un impact şi asupra ratelor de lichiditate.
3. Indicatorii privind structura financiară a unei companii (financial leverage) oferă băncilor o imagine asupra modului în care compania înţelege să folosească resursele financiare de care dispune. Băncile preferă ca firmele pe care le finanţează să aibă un anumit grad de îndatorare, relaţia iniţială cu o bancă fiind
 (11)
 (12)
 (13)
 (14)
EBIT – câştigul înainte de impozitare şi de plata dobânzilor; Cheltuielile cu dobânzile se estimează pe baza anuităţilor din fiecare contract de credit, pe fiecare sursă de finanţare.
 (15)
 (16)
Această categorie de indicatori financiari influenţează hotărâtor decizia de finanţare a unei bănci, accentul fiind pus nu numai pe structura financiară a companiei (ponderea datoriilor sale în total pasiv, raportul datoriei pe termen scurt faţă de datoria pe termen mediu sau lung) ci şi capacitatea companiei de a-şi plăti dobânzile aferente şi de a rambursa în bune condiţiuni creditul contractat. Aceşti indicatori pot fi întâlniţi în toate modelele de analiză folosite de bănci. Yüklə 1,13 Mb. Dostları ilə paylaş:
| |||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||
,