Actualizare 1 lucrare

14. C.A. Cluj, s. civ., dec. nr. 1227/2011, nepublicată: Interesul superior al copilului se determină prin examinarea tuturor criteriilor cum sunt: vârsta copilului; conduita fiecărui părinte faţă de copil înainte de divorţ; posibilităţile materiale ale părinţilor; posibilităţile de dezvoltare fizică, morală şi intelectuală pe care copiii le pot găsi la unul dintre părinţi; legăturile de afecţiune stabilite între copil şi părinţi; sexul copilului; starea sănătăţii lui; posibilităţile concrete ale fiecărui părinte de a se ocupa efectiv de copil. Aceste împrejurări, fără a fi determinante prin ele însele, sunt lăsate la aprecierea instanţei, pentru a conchide, în raport de ansamblul criteriilor respective, morale şi materiale, care dintre părinţi poate oferi condiţii mai bune pentru creşterea şi educarea copilului, ţinându-se seama cu prioritate de interesul superior al acestuia.

Împrejurarea că mama, pe parcursul derulării procesului s-a aflat în Italia, unde a desfăşurat o activitate lucrativă, a făcut eforturi mari pentru a vizita minorul şi pentru a-l susţine material nu este suficientă, prin ea însăşi, pentru a decide încredinţarea minorului mamei, în lipsa posibilităţii sale concrete de a se ocupa în mod efectiv de creşterea şi educarea minorului. De asemenea, deşi pârâta a afirmat că în prezent a revenit în ţară pentru a fi lângă copilul său, iar reclamantul lucrează în Cehia, cu toate acestea, ea nu a dovedit această împrejurare în condiţiile art. 1169 C.civ. de la 1864. Interesul superior al copilului se circumscrie dreptului copilului la o dezvoltare fizică şi morală normală, la echilibru socio-afectiv, la viaţa de familie, drept afirmat şi prin art. 8 din Convenţia europeană a drepturilor omului, instanţa apreciind că, prin încredinţarea spre creştere şi educare a minorului tatălui său, aceste condiţii se îndeplinesc întocmai. Vârsta fragedă a copilului (7 ani) este de natură să creeze o prezumţie simplă a unei legături afective puternice dintre tată şi copil, în condiţiile în care încă de la naşterea lui acesta a locuit cu tatăl său în casa părintească, fiind lipsit de prezenţa mamei de la vârsta de 4 ani. Măsura încredinţării copilului reclamantului asigură bunăstarea materială şi spirituală a copilului, prin îngrijirea acestuia şi prin asigurarea creşterii, educării şi întreţinerii sale, prin menţinerea copilului într-un mediu cât mai apropiat de cel în care a fost crescut, nefiind în interesul superior al acestuia o schimbare radicală, traumatizantă în viaţa minorului, prin încredinţarea lui mamei.

În consecinţă, în prezent, este în interesul superior al minorului ca acesta să fie încredinţat spre creştere şi educare reclamantului, ţinând seama de vârsta fragedă a copilului, de conduita reclamantului şi a pârâtei faţă de copil înainte de separarea părţilor, de sexul copilului, de posibilităţile materiale ale tatălui, care îi poate oferi condiţii bune pentru asigurarea dezvoltării fizice, morale şi intelectuale, precum şi de posibilităţile concrete de a se ocupa în mod efectiv de copil.

15. Jud. Bistriţa, s. civ., dec. nr. 9756/2011, nepublicată: Prin intrarea în vigoare a noului Cod civil, regula exercitării autorităţii părinteşti este cea a ambilor părinţi, amândoi având atât drepturi, cât şi obligaţii în privinţa copiilor lor minori; de a această regulă este permisă excepţia „motivelor întemeiate”. De remarcat este aspectul că aprecierea motivelor întemeiate este lăsată de către legiuitor la latitudinea instanţei de judecată, fără a exista stabilite criterii faţă de care această apreciere să poată fi făcută. Ancheta socială : spusă în cauză a făcut propuneri de încredinţare a minorilor către reclamantă, subliniind că aceasta oferă garanţii morale şi financiare suficiente pentru a se considera că interesul minorului este mai bine protejat prin luarea unei atare măsuri. în cauză, atât prin prisma declaraţiilor testimoniale care fac dovada caracterului agresiv al pârâtului faţă de minori, cât şi în raport de starea de fapt concretă, reclamanta necunoscând unde locuieşte pârâtul şi neputându-l contacta (existând cazuri în care autoritatea părintească comună presupune exprimarea consimţământului expres de către pârât), văzând că hotărârea judecătorească se impune a fi pronunţată de o atare manieră încât să se evite naşterea unor litigii viitoare între părţi, instanţa, considerarea dispoziţiilor art. 398 alin. (1) NCC, a dispus ca exercitarea autorităţii părinteşti privinţa minorilor să se facă de către reclamantă. Văzând dispoziţiile art. 400 alin. (1) NCC, instanţa a stabilit domiciliul minorilor la reclamantă.