Agatha Christie

Era o adevărata competiţie să poţi intra şi lucra în spital. Pentru activitatea strict de infirmieră au fost alese la început femei de o vârstă mijlocie şi cele considerate ca având oarecare experienţă de a îngriji bolnavi. Fetele tinere nu au fost socotite potrivite. Mai apoi a existat încă o altă categorie – fetele pentru saloane, care făceau curăţenie şi apoi personalul de la bucătărie. Cine nu dorea să lucreze ca infirmieră a cerut să fie folosită la bucătărie. Fetele de la saloane, pe de altă parte, constituiau o forţă în rezervă, aşteptând cu nerăbdare să fie întrebuinţate ca infirmiere auxiliare, de îndată ce s-ar fi făcut un loc liber. Exista un grup de opt infirmiere de spital cu pregătire, toate celelalte făceau parte din VAD.

Doamna Acton, o femeie viguroasă, lucra în calitate de infirmieră şefă, fiind funcţionară superioară în cadrul VAD. Era o persoană care ştia să impună disciplina şi a organizat întreaga activitate remarcabil de bine. Spitalul avea o capacitate de două sute de paturi. Toată lumea stătea aliniată pentru a primi cel dintâi contingent de răniţi. Momentul nu era lipsit de umor. Doamna Spragge, soţia generalului Spragge, primăriţa, care avea o înfăţişare impunătoare, făcând câţiva paşi înainte pentru a-i întâmpina, a căzut în mod simbolic în genunchi în faţa primului care a intrat. Acesta putea umbla de unul singur. Ea i-a cerut să se aşeze pe pat şi cu multă ceremonie i-a scos cizmele. Omul rămăsese foarte surprins, mai ales că, destul de curând, am aflat că era epileptic şi nu avea nici o rană de război. De ce mărita doamnă a trebuit să-i scoată pe dată cizmele, aşa, în mijlocul după-mesei, era de neînţeles pentru mintea lui.

Am pătruns în spital, dar numai ca fată de serviciu la salon şi m-am apucat serios de frecat alămurile. Totuşi, după cinci zile am fost trecută ca ajutor sanitar. Multe din persoanele mai vârstnice lucraseră puţin ca infirmiere şi nu ştiau că această activitate de fapt nu înseamnă să aranjezi pernele şi să murmuri cuvinte pline de mângâiere la patul bravilor noştri soldaţi, ci să pui plosca, să speli pânzele cauciucate din paturi, să cureţi urmele de vomă şi să suporţi mirosurile rănilor purulente. Aşa că idealistele au renunţat repede la sarcinile lor: nu au crezut niciodată că vor avea să facă asemenea lucruri, spuneau ele. În locurile lor au fost aduse la paturile răniţilor fete tinere rezistente.

La început era o foarte mare confuzie. Bietele infirmiere de profesie erau aproape înnebunite de numărul persoanelor doritoare să lucreze sub ordinele lor, complet neinstruite. Nu existau nici măcar câteva infirmiere începătoare bine pregătite. Împreună cu o altă fată, aveam două rânduri de câte douăsprezece paturi, fiind conduse de o soră medicală energică, pe nume Bond, care, deşi era o infirmieră de mâna întâi, nu avea deloc răbdare cu ajutoarele ei nenorocite. Nu învăţasem mai nimic din ceea ce era necesar într-un spital, de fapt tot ceea ce ştiam era cum să tragem feşe şi teoria generală privind activitatea unei infirmiere. Singurele lucruri care ne mai erau de folos rămâneau puţinele instrucţiuni primite de la infirmiera de district.

Misterele sterilizării ne uimeau cel mai mult, în special pentru că infirmiera Bond era prea hărţuită ca să ne mai explice. Se aduceau suluri de bandaje gata pregătite, de care trebuia să răspundem. Habar nu aveam la acea vreme că tăviţele renale erau pentru pansamentele întrebuinţate, iar bolurile rotunde pentru articolele curate, nefolosite. De asemenea, era foarte uimitor pentru noi faptul că toate pansamentele, deşi din punct de vedere chirurgical curate (fuseseră sterilizate în subsol), arătau foarte murdare. După vreo săptămână lucrurile au început să se mai aranjeze într-o oarecare măsură. Descoperisem de se aştepta de la noi şi ce puteam face. Sora Bond renunţase între timp şi plecase, spunând că nu o mai ţineau nervii. În locul ei a venit o infirmieră nouă, pe care o chema Anderson. Sora Bond se dovedise a fi o infirmieră bună, de prima clasă, cred, pentru chirurgie. Sora Anderson era şi ea o infirmieră de mâna întâi, fiind însă şi o femeie cu bun simţ şi multă răbdare. În ochii ei nu apăream chiar proaste, ci doar nepregătite. Avea patru auxiliare sanitare sub conducerea ei şi s-a apucat numaidecât să le modeleze. Avea obiceiul să le împartă în două categorii, cele care erau, aşa cum spunea ea: „în stare doar să se ducă să vadă dacă fierbe oala”, şi cele pentru care avea să se deranjeze să le înveţe. Observaţia ei cu oala care fierbe se referea la faptul că, într-un capăt al salonului, se aflau vreo patru oale enorme cu apă la fiert. De acolo se lua apa fiartă pentru cataplasme. Practic, pe atunci toate rănile se tratau cu ajutorul cataplasmelor, aşa că a vedea dacă oala fierbe constituia primul element esenţial al activităţii. Dacă biata fată trimisă „să vadă dacă fierbe oala” spune că fierbe când nu era aşa, sora Anderson o întreba cu un dispreţ nemaipomenit:

— Soră, nu ştii nici măcar când fierbe oala?

— Ieşeau nişte aburi, spunea sora.

— Nu interesează când ies aburii, dar nu auzi un zgomot? Mai întâi se aude un zgomot, apoi se domoleşte şi nu pufăie, ci aburii adevăraţi ies afară.

Şi pleca, vorbind singură cu voce tare: „Dacă îmi mai trimit alte prostănace ca astea, nu ştiu ce-o să mă fac!”

Am avut noroc să lucrez cu infirmiera Anderson. Era severă, ce-i drept, dar corectă. La celelalte două rânduri de paturi era infirmiera Stubss, scundă, veselă şi plăcută pentru fete cărora le spunea adesea „dragă” şi momindu-le astfel într-o falsă siguranţă, se înfuria pe ele cu vehemenţă dacă lucrurile nu mergeau bine. Parcă ar fi fost o pisică gata să se joace cu tine, dar să te şi zgârie.

Chiar de la început mi-a plăcut activitatea de infirmieră. M-am deprins repede şi am găsit-o întotdeauna ca fiind una din profesiunile care îţi aduc cele mai mari satisfacţii. Cred că dacă nu m-aş fi măritat, după război, m-aş fi pregătit să devin infirmieră profesionistă. Poate că era ceva ereditar. Prima soţie a bunicului meu, bunica mea americană, a fost soră medicală.

Când am pătruns în lumea sanitară a trebuit să ne revedem părerile despre poziţia noastră în viaţă şi despre statutul nostru în ierarhia lumii spitalului. Doctorii au fost întotdeauna acceptaţi aşa cum sunt. Trimiteai după ei când erai bolnav şi, mai mult sau puţin, făceai ce-ţi spuneau. Cu excepţia mamei… Ea ştia întotdeauna cu mult mai mult decât doctorul. În orice caz aşa obişnuiam noi să-i spunem. Doctorul era întotdeauna un prieten al familiei şi nimic nu mă educase în aşa fel încât să cad cu faţa la pământ în faţa doctorului şi să-l venerez.

— Soră, prosoape pentru mâinile doctorului!

În curând am învăţat să ciulesc cu atenţie urechile, să stau cu prosopul în mână, aşteptând cu umilinţă ca doctorul să-şi spele mâinile, să le şteargă cu prosopul şi nici măcar să nu-şi bată capul să mi-l dea înapoi, ci pur şi simplu să-l arunce pe jos, plin de dispreţ. Chiar şi acei doctori care după părerile secrete al surorilor erau dispreţuiţi, fiind consideraţi nepricepuţi, primeau acum elogii care s-ar fi potrivit unor fiinţe cu totul superioare.

De fapt, a vorbi cu un doctor, a-i arăta că-l cunoşteai, însemna a da dovadă de înfumurare. Chiar dacă s-ar fi întâmplat să-ţi fie un prieten foarte apropiat, trebuia să te faci că nu-l cunoşti. Stăpâneam această etichetă strictă, aşa cum se cerea. Dar o dată sau de două ori am căzut în dizgraţie. Într-o zi, un doctor, nervos cum sunt doctorii întotdeauna în spital, nu pentru că s-ar simţi iritaţi, cred, ci pentru că infirmierele se aşteaptă ca ei să fie aşa, a exclamat plin de nerăbdare:

— Nu, nu, soră, nu acest fel de forceps îmi trebuie. Dă-mi… Am uitat acum cum se chema, dar s-a întâmplat că aveam unul în tăviţa mea şi l-am oferit doctorului.

— Vai, soră, chiar să te vâri aşa, înainte. Să înmânezi forcepsul doctorului dumneata?

Am întrebat în şoaptă, cu supunere:

— Ce ar fi trebuit să fac? Îmi pare rău.

— Vai, soră, cred că ar trebui să ştii asta până acum. Dacă doctorul cere ceva care se întâmplă să ai, îmi dai mie, natural, şi eu îi înmânez doctorului obiectul.

Am asigurat-o că n-o să mai comit această greşeală.

Fuga persoanelor mai vârstnice care lucrau în spital în dorinţa de a deveni infirmiere a fost grăbită şi de faptul că primeam răniţi direct din tranşee, cu pansamente făcute acolo, la posturile de prim ajutor, şi cu capetele pline de păduchi. Cele mai multe din doamnele din Torquay nu văzuseră niciodată un păduche. Nici eu nu văzusem şi şocul de a da peste aceşti paraziţi oribili a fost mult prea mare pentru bietele femei mai în vârstă. Fetele mai tinere şi mai robuste acceptau toate acestea fără un efort prea mare. Devenise un lucru obişnuit pentru una din noi să-i spună celeilalte, când venea să o schimbe, pe un ton voios „am făcute toate capetele”, arătând triumfătoare pieptenele des.

În primul transport de pacienţi a fost un caz de tetanos. Aceasta a fost şi prima moarte. A fost un şoc pentru noi toate. După trei săptămâni mă simţeam de parcă aş fi îngrijit toată viaţa mea soldaţi răniţi şi cam într-o lună ajunsesem să mă pricep să descopăr şiretlicurile lor.

— Johnson, ce-ai scris pe tăblia dumitale?

Tăbliile cu diagrama temperaturii erau prinse la capătul patului.

— Am scris eu? întreba el cu un aer de inocenţă jignită. Ce? Nimic. Ce aş fi putut scrie?

— Se pare că cineva a scris un regim foarte ciudat. Nu cred că a scris-o infirmiera sau doctorul. E foarte puţin probabil să-ţi fi recomandat porto.

Mai apoi dădeam peste unul care gemea.

— Cred că sunt foarte bolnav, soră. Am sigur temperatură, o simt.

M-am uitat la faţa lui sănătoasă, roşie şi apoi la termometrul pe care mi-l întindea şi care arăta 40°-41°.

— Radiatoarele acelea sunt foarte bune, nu-i aşa? am spus eu. Dar fii atent, dacă-l pui pe un radiator prea fierbinte se sparge termometrul.

— A, soră, rânji el, eşti prea de tot. Voi, fetele tinere, sunteţi mult mai aspre decât cele mai vârstnice. Când aveam 40° le apuca isteria şi fugeau repede la infirmieră.

— Ar trebui să-ţi fie ruşine.

— Ei, soră, mai facem şi noi puţin haz.

Uneori era necesar să-şi facă radiografii sau mergeau la tratamente de fizioterapie în celălalt capăt al oraşului. Fiecare dintre noi aveam grijă de şase persoane. Se impunea să fii foarte atentă, să nu primeşti dintr-o dată vreo cerere de a traversa strada „pentru că trebuie să-mi cumpăr o pereche de şireturi pentru ghete, soră”. Dacă te uitai peste drum vedeai că magazinul de pantofi era plasat tocmai lângă cârciuma „The George and Dragon”. Reuşeam totuşi întotdeauna să-i aduc înapoi pe toţi şase, fără ca niciunul din ei să-mi scape şi să se întoarcă mai târziu bine dispus. Toţi erau foarte drăguţi.

Era acolo un scoţian căruia îi scriam întotdeauna scrisorile. Era surprinzător că nu putea să citească şi să scrie, fiind cel mai inteligent dintre toţi cei din salon. Totuşi aşa stăteau lucrurile, îi scriam scrisorile către taică-său în mod corect. Mă aştepta să încep.

— Ei, bine, acum scrie tatei, soră, comanda el.

— Da, „dragă tată”, începeam eu. Şi după asta ce mai scriu?

— Oh, păi scrie-i orice crezi că i-ai face plăcere să asculte.

— Ba eu cred că ar fi mai bine să-mi spui exact tot ce vrei să-i scriu.

— Sunt sigur că ştii.

Dar stăruiam, arătându-i că era necesar să-mi dea unele indicaţii. Şi aşa erau dezvăluite diferite fapte, despre spital, despre ceea ce mânca şi aşa mai departe. Făcea o pauză. „Crezi că asta-i tot…?” îl întrebam. Apoi: „Cu dragoste, din partea fiului dumitale afectuos”? sugeram eu.

El tresărea, şocat.

— Nu, nu, zău aşa, soră. Credeam că te pricepi mai bine.

— Dar cu ce am greşit?

— Păi trebuie să spui doar din partea fiului dumitale respectuos. Nu pomeni cuvinte ca dragoste şi afecţiune, sau altele din astea, că nu merg la tata.

Prima dată când am asistat la o operaţie, m-am făcut de ruşine. Dintr-o dată pereţii sălii au început să se învârtească cu mine şi numai braţul unei alte surori, care m-a cuprins de după umeri, m-a salvat de dezastru. Nu-mi trecuse niciodată prin cap că, la vederea sângelui, aveam să leşin. Aproape că nu îndrăzneam să dau ochii cu sora Anderson, când a ieşit mai târziu.

— Nu trebuie să pui chiar aşa la inimă, soră, mi-a spus ea când şi-a făcut apariţia, ceva mai târziu. Era totuşi neaşteptat de blândă. Apoi a continuat: Se întâmplă cu mulţi dintre noi prima oară. Nu eşti pregătit niciodată pentru căldură şi eter. Te fac să-ţi fie uşor greaţă – şi asta mai era şi o operaţie rea, de abdomen, care sunt cele mai neplăcute să le priveşti.

— O, soră, credeţi că data viitoare o să fie în regulă?

— Trebuie să cauţi data viitoare să te comporţi cât mai bine şi, dacă nu izbuteşti, să încerci mereu până ce vei reuşi. Ai înţeles?

— Da, am înţeles, am răspuns eu.

Următoarea operaţie la care m-a trimis a fost scurtă şi i-am făcut mai bine faţă. După aceea nu am mai avut niciodată nimic, deşi uneori îmi întorceam privirile de la incizie. Asta mă supăra; când se termina puteam să mă uit liniştită şi să mă intereseze chiar. Adevărul este că omul se deprinde cu toate.

II

— Cred că e atât de greşit, draga mea Agatha, îmi spuse una din prietenele mai vârstnice ale mamei, că te duci duminica să lucrezi la spital. Trebuie să fii liberă duminicile.

— Şi dacă nu ar lucra nimeni duminica, cum îţi închipui că soldaţii ar putea avea rănile pansate, ar fi spălaţi, li s-ar pune ploştile, li s-ar da ceaiurile? am întrebat-o. Ar fi cu neputinţă să se lipsească de toate acestea timp de 24 de ore, nu-i aşa?

— O, vai, nu m-am gândit niciodată la asta, dar ar trebui să existe un aranjament.

Cu trei zile înainte de Crăciun, Archie a căpătat pe neaşteptate o permisie. M-am dus cu mama la Londra să-l întâlnesc. Îmi trecuse prin cap gândul că am putea să ne căsătorim; multă lume făcea aşa.

— Nu văd, am spus eu, cum putem să ne îngrijim de noi şi să ne gândim la viitor când în jurul nostru atâţia oameni sunt ucişi.

Mama a fost de aceeaşi părere.

— Aşa e, a spus ea. M-aş simţi exact ca tine. Nu te mai poţi gândi numai la tine.

Nu spuneam, dar posibilităţile ca Archie să fie ucis erau destul de mari. Pierderile surprinseseră deja oamenii. O mulţime din prietenii mei erau în armată şi fuseseră mobilizaţi. În fiecare zi citeai în ziar că cineva din cei cunoscuţi fusese ucis.

Trecuseră numai trei luni de când nu mă mai văzusem cu Archie. Acele trei luni s-au scurs în ceea ce ar putea fi numit o nouă dimensiune a timpului. În această scurtă perioadă am trăit o experienţă cu totul nouă: moartea prietenilor, atmosfera de război, de nesiguranţă, tot cadrul vieţii fiind modificat. Şi Archie avusese o experienţă nouă, tot atât de mare, deşi într-un domeniu diferit. El fusese în mijlocul morţii, al înfrângerii, al retragerii, al fricii. Fiecare trăise o nouă experienţă pe cont propriu. Rezultatul a fost că ne-am întâlnit ca doi străini.

Era ca şi cum învăţam să ne cunoaştem din nou fiecare. Diferenţa dintre noi s-a manifestat imediat. Atitudinea lui voit indiferentă, uşuratică, aproape veselă, m-a întristat. Eram prea tânără pe atunci pentru a-mi da seama că aceasta constituia pentru el modalitatea cea mai buna de a ţine piept noii lui vieţi, cât despre mine devenisem acum mult mai serioasă, mai emotivă şi renunţasem la neseriozitatea zilelor mele fericite de adolescentă. Era ca şi cum am fi încercat să ne apropiem unul de altul şi găseam aproape cu surprindere şi descurajare că uitasem parcă cum am fi putut să o facem.

Archie era hotărât asupra unui lucru: nu putea fi vorba de căsătorie.

— Ar fi total greşit să o facem, spuse el, toţi prietenii mei sunt de această părere. Să ne grăbim şi apoi ce se întâmplă? Ţintuieşti pe cineva în loc, te bucuri un moment şi laşi în urma ta o văduvă, poate şi un copil care se va naşte; nu, ar fi egoist şi greşit.

Nu eram de aceeaşi părere cu el. Am argumentat cu înflăcărare, combătându-l. Dar una dintre trăsăturile caracteristice ale lui Archie era certitudinea, fiind întotdeauna foarte sigur de ceea ce trebuia să facă şi ceea ce avea de gând să facă. Nu aş spune că nu-şi schimba niciodată gândul. O făcea uneori foarte repede şi pe neaşteptate. De fapt putea să ia o hotărâre diametral opusă, sa vadă ceea ce era negru ca fiind alb şi albul ca negru. Dar când făcea aşa ceva era foarte sigur de hotărârea lui. Am acceptat decizia lui şi am căutat să ne bucurăm de aceste câteva zile preţioase pe care le aveam la dispoziţie împreună.

Proiectasem ca după două zile la Londra să mă duc împreună cu el la Clifton şi să petrecem Crăciunul la mama şi tatăl său vitreg. Acest aranjament părea foarte potrivit. Mai înainte de a pleca spre Clifton ne-am certat. O ceartă ridicolă, dar foarte înflăcărată.

În dimineaţa plecării noastre, Archie a sosit la hotel cu un dar pentru mine, o splendidă trusă de voiaj cu tot felul de perii, piepteni, flacoane, un lucru pe care orice milionară ar fi putut-o lua cu toată încrederea la Ritz.

Dacă ar fi cumpărat un inel sau o brăţară oricât de scumpă ar fi fost, nu aş fi avut nici o obiecţiune, aş fi acceptat cu plăcere şi mândrie, dar pentru anumite motive m-am revoltat foarte tare că mi-a oferit trusa asta. Mi s-a părut că este o extravaganţă absurdă şi un lucru pe care nu-l voi folosi niciodată. La ce ar fi servit să mă întorc acasă şi să continui să lucrez la spital având o asemenea trusă potrivită pentru o vacanţă în străinătate în timp de pace?

I-am spus că nu-mi trebuie şi să o ia înapoi. Era furios şi eu la fel. L-am făcut să o ia. S-a întors după o oră şi ne-am împăcat. Ne miram şi noi ce ne apucase. Cum de puteam fi atât de nesăbuiţi. A recunoscut că era un dar fără rost. Şi eu am recunoscut că m-am dovedit prost crescută să i-o spun. După cearta şi împăcarea noastră ne-am simţit, întrucâtva, mai apropiaţi unul de altul decât înainte…

Mama s-a întors în Devon, iar Archie şi cu mine am plecat la Clifton. Viitoarea mea soacră continua să fie fermecătoare, într-un stil irlandez excesiv. Celălalt fiu al ei, Campbell, mi-a spus odată: „Mama este o persoană foarte periculoasă.” Atunci nu am înţeles, însă cred că acum ştiu ce a vrut să spună. Îşi manifesta cu efuziune afecţiunea, dar putea dintr-o dată să se schimbe, trecând de partea cealaltă. Era foarte sinceră. La un moment dat dorea să-şi iubească viitoarea noră şi o iubea, apoi nimic nu putea fi mai rău pentru ea decât aceasta.

Drumul până la Bristol a fost foarte obositor. Mersul trenurilor era un adevărat haos şi de obicei întârziau ore întregi. În cele din urmă am sosit şi am avut o primire cât se putea de afectuoasă. M-am dus să mă culc extenuată de emoţiile zilei, de oboseala călătoriei şi de lupta contra timidităţii mele naturale, care mă împiedica să spun şi să fac ceea ce se cuvenea în faţa viitorilor mei socri.

Vreo jumătate de oră sau vreo oră mai târziu, eram în pat, dar încă nu adormisem, când am auzit o bătaie în uşă. M-am dus şi am deschis. Era Archie. A intrat în cameră, a închis uşa în urma lui şi mi-a spus brusc:

— Mi-am schimbat hotărârea. Trebuie să ne căsătorim. Imediat. Mâine.

— Dar ai spus…

— O, nu are importanţă ce am spus. Tu ai avut dreptate, nu eu. Evident că este singurul lucru raţional pe care-l putem face. O să avem două zile împreună înainte de a pleca.

M-am aşezat pe pat, căci simţeam că mi se tăiau picioarele.

— Dar, dar erai atât de hotărât…

— Ce importanţă are cum eram? Mi-am schimbat gândurile.

— Da, dar…

Aveam atâtea de spus, nu puteam însă vorbi… Întotdeauna am fost legată la gură când doream să spun ceva mai clar şi mai lămurit.

— O să fie foarte dificil, am continuat eu cu un glas stins.

Puteam vedea întotdeauna ceea ce Archie nu era în stare. O sută şi unu de dezavantaje în perspectivă. Archie nu vedea decât esenţialul. La început i s-a părut o absolută nebunie să se însoare în plin război, acum, o zi mai târziu. vedea foarte limpede că era singurul lucru care se putea face. Toate greutăţile aducerii la îndeplinire a acestei acţiuni, supărarea celor dragi şi apropiaţi nouă nu aveau nici o importanţă pentru el. Am discutat în contradictoriu. Am dezbătut tot atât de mult cum făcusem cu douăzeci şi patru de ore mai înainte, de data aceasta în sens invers. Inutil să mai adaug că a câştigat din nou.

— Dar nu cred că ne putem căsători atât de repede, am spus eu cu îndoială. E atât de greu.

— Ba da, putem, replică Archie vesel. Putem obţine o aprobare specială sau aşa ceva de la Arhiepiscopul de Canterbury.

— Nu e foarte scump?

— Da, cred că e destul de scumpă, dar sper că o să ne descurcăm. În orice caz trebuie. Nu avem timp pentru altceva. Mâine e ajunul Crăciunului. Aşa că e în regulă, nu?

Am răspuns, cu un glas stins, că da. A plecat, am rămas trează cea mai mare parte a nopţii, frământându-mă. Ce o să spună mama? Ce o să spună Madge? Dar mama lui Archie? De ce nu a vrut Archie să ne fi căsătorit în Londra, unde totul ar fi fost uşor şi simplu.

O mulţime din lucrurile pe care le prevăzusem s-au adeverit în dimineaţa următoare. În primul rând, planurile noastre au trebuit aduse la cunoştinţă lui Peg. Pe dată a izbucnit într-un plâns isteric şi s-a retras în camera ei.

— Propriul meu fiu să-mi facă aşa ceva, spunea ea în timp ce urca scările.

— Archie, am stăruit eu, mai bine nu. Ştirea a supărat-o atât de mult pe maică-ta.

— Ce-mi pasă dacă a supărat-o sau nu, replică Archie. Suntem logodiţi de doi ani. Trebuia să se fi deprins cu ideea.

— Se pare că a tulburat-o foarte tare acum.

— Să mă ia prin surprindere în felul acesta, ofta Peg, stând întinsă pe pat într-o cameră întunecată cu o batistă muiată în apă de colonie pe frunte.

Archie şi cu mine ne uitam unu! la altul ca doi câini vinovaţi. Tatăl vitreg al lui Archie ne-a venit în ajutor. Ne-a scos din camera lui Peg, ne-a dus jos şi ne-a apus:

— Cred că faceţi exact ceea ce trebuie. Nu vă îngrijoraţi din pricina lui Peg. Ea întotdeauna se tulbură dacă este luată prin surprindere. Ţine foarte mult la tine, Agatha, şi va fi foarte mulţumită după aceea, dar nu vă aşteptaţi să fie azi. Acum voi doi duceţi-vă şi vă vedeţi de treburile voastre. Nu prea aveţi mult timp. Nu uitaţi, sunt sigur, foarte sigur că faceţi exact ceea ce trebuie.

Deşi începusem dimineaţa gata să izbucnesc în plâns şi îngrijorată, două ore mai târziu eram plină de combativitate. Greutăţile din calea căsătoriei noastre erau enorme şi cu cât părea mai imposibil că ne vom căsători în acea zi, cu atât eu, cât şi Archie, ne simţeam mai hotărâţi să ne căsătorim.

Mai întâi Archie a consultat un fost profesor de-al lui. Se putea obţine o autorizaţie specială plătindu-se o taxă de 25 lire. Nici Archie, nici eu nu aveam suma. Dar asta nu era o piedică, pentru că puteam împrumuta. Mai complicat era faptul că trebuia obţinută personal. Cum să obţii aşa ceva în ziua de Crăciun? Aşa că până la urmă, căsătoria în acea zi părea imposibilă. Autorizaţia specială era o himeră. Ne-am dus apoi la biroul de stare civilă. Şi de acolo am fost trimişi la plimbare. Mai înainte ca ceremonia să aibă loc trebuia să se anunţe cu 14 zile înainte.

Timpul zbura. În fine am dat peste un funcţionar binevoitor pe care nu-l văzusem mai înainte; tocmai se întorsese atunci după gustarea de la 11. El ne-a dat soluţia.

— Dragul meu, i se adresă el lui Archie, locuieşti aici, nu-i aşa? Vreau să spun că mama şi tatăl dumitale vitreg îşi au domiciliul aici.

— Da, răspunse Archie.

— Ei, bine, ai aici unele lucruri, îmbrăcămintea, nu?

— Da.

— Atunci nu este necesar un anunţ de 14 zile. Puteţi lua o autorizaţie obişnuită şi să vă căsătoriţi după-masă la biserica din parohia voastră.

Autorizaţia costa opt lire. Puteam avea opt lire. Am început o goană nebunească.

Ne-am dus după preot, dar nu l-am găsit. Am dat peste el la un prieten. Deşi surprins, a fost de acord să oficieze ceremonia. Am plecat în fugă acasă să-i spunem lui Peg şi să încercăm să obţinem un mic sprijin.