Agatha Christie

Andrew a avut întotdeauna o sănătate şubredă, dar a lucrat mai departe. Draga de May, îmi pare atât de bine că şi-a găsit fericirea.

IV

În 1911 am trăit o întâmplare pe care o consider fantastică. M-am suit în aeroplan. Bineînţeles că aeroplanele constituiau unul din subiectele principale de presupuneri, neîncredere, controverse şi toate celelalte. Când eram la şcoală la Paris am fost duse într-o zi să-l vedem pe Santos Dumont, străduindu-se să se desprindă de pământ, la Bois de Boulogne. După câte îmi amintesc, avionul s-a ridicat puţin, a zburat câţiva metri şi apoi a căzut. Totuşi am rămas impresionată. Au urmat apoi şi fraţii Wright, despre care citeam cu mare înflăcărare prin ziare.

Când au fost introduse taxiurile, la Londra exista deja un sistem de a fluiera după vehicule. Stăteai în uşă, trăgeai un fluierat şi venea la scară o trăsură cu patru roţi, două fluierături şi venea o şaretă cu două roţi, acea gondolă obişnuită a străzii, iar dacă scoteai trei fluierături şi erai norocos apărea acest nou vehicul cu motor, taxiul. Ţin minte, o caricatură din revista Punch, de atunci, în care o haimana care îi spunea unui valet din uşa unei case: „Încearcă să fluieri de patru ori, nene, poate vine un aeroplan.”

Acum, dintr-o dată, se părea că imaginea nu mai era chiar atât de caraghioasă sau imposibilă ca atunci. Se putea ca în curând să fie adevărată.

Când s-au petrecut cele despre care vorbesc acum, mama şi cu mine eram la nişte prieteni, la ţară, şi într-o zi ne-am dus să vedem o expoziţie de aparate de zburat, organizată de o întreprindere comercială. Am văzut avioane care se avântau în aer, făceau un cerc şi apoi coborau. Apoi a fost anunţat că un zbor costa cinci lire. M-am uitat la mama. Ochii mei erau mari şi rugători. „Oare aş putea, mamă? Ar fi minunat!” De fapt cred că mama a fost cea cu adevărat minunată. Să stea ea acolo şi să-şi vadă copilul iubit ridicându-se cu un avion în aer. Şi pe atunci erau accidente în fiecare zi. Dar mi-a spus: „Dacă vrei într-adevăr, Agatha, du-te”.

Cinci lire era o sumă foarte mare pentru noi, dar era bine cheltuită. Ne-am dus la barieră. Pilotul s-a uitat la mine şi m-a întrebat: „Pălăria e bine legată? Perfect; hai, sus.” Zborul nu a durat decât cinci minute. Ne-am ridicat sus, am făcut câteva tururi. O, cât de minunat era! Apoi, întoarcerea, acel zbor de coborâre, fără motor, aproape pe verticală, şi din nou pe pământ. Cinci minute de extaz şi încă o jumătate de coroană pentru o fotografie. O fotografie veche, îngălbenită pe care o mai am încă, unde se poate vedea un punct pe cer, eu într-un aeroplan, la 10 mai 1911.

Prietenii sunt de două feluri. Mai întâi sunt cei care apar din propriul tău mediu. Cu aceştia ai în comun lucrurile pe care le săvârşeşti în fiecare zi. Sunt ca vechiul dans, se învârtesc, intră şi ies din viaţa ta şi tu treci prin viaţa lor. Unii îţi mai stăruie în minte, pe alţii îi uiţi. Vin apoi cei pe care i-aş descrie ca prietenii aleşi, nu prea numeroşi, aduşi laolaltă de un interes real, şi dintr-o parte şi din alta, şi care de obicei îţi rămân, dacă împrejurările permit, întreaga viaţă. Aş spune că am avut vreo şapte sau opt asemenea prieteni, majoritatea bărbaţi. Femeile au făcut întotdeauna parte din categoria mediului înconjurător.

Nu ştiu exact ce face să se lege prietenia între un bărbat şi o femeie. Bărbaţii, prin natura lor, nu doresc femei ca prieteni. O astfel de prietenie se înjgheabă dintr-un accident: bărbatul este atras de o altă femeie şi ar vrea să vorbească cu cineva despre ea. Femeile tânjesc adesea după prietenia cu bărbaţii şi sunt dispuse, pentru a o avea, să se preocupe de problemele lor sentimentale. Atunci se formează o legătură foarte stabilă şi rezistentă de prietenie; devii interesant faţă de celălalt, ca om. Există bineînţeles şi o savoare a sexului, ca un praf de sare care condimentează.

După părerea unui doctor mai în vârstă, un prieten al meu, un bărbat se uită la fiecare femeie pe care o întâlneşte şi se întreabă cum ar fi la pat, întrebându-se eventual dacă ar fi posibil să se culce cu ea, dacă el ar dori. „Direct şi necioplit, aşa e bărbatul”, a adăugat el. „Nu consideră femeia ca pe o posibilă nevastă.”

Femeile cred că încearcă să considere pe fiecare bărbat pe care-l cunosc ca pe un soţ posibil. Nu cred că o femeie s-a uitat vreodată în jur şi s-a îndrăgostit pe moment de un bărbat. Foarte mulţi bărbaţi fac asta cu femeile.

Aveam un fel de joc de familie, inventat de sora mea şi de o prietenă a ei – se numea „Soţii Agathei”. Găseau 2-3 străini într-un local public dintre cei mai respingători şi atunci eram pusă să aleg pe unul din ei ca soţ, altfel eram pasibilă de pedeapsa cu moartea sau cu o tortură lentă.

— Şi acum, Agatha, pe care-l vrei, pe cel tânăr, gras, cu coşuri pe faţă şi cu capul care se cojeşte, sau pe cel negricios ca o gorilă, cu ochii bulbucaţi?

— O, nu pot alege pe niciunul, sunt atât de oribili.

— Trebuie, neapărat! Trebuie să fie unul dintre ei, sau de nu ace înroşite în foc te aşteaptă şi tortura cu apa.

— O, vai, atunci aleg gorila.

Până la urmă ajunsese că orice individ oribil din punct de vedere fizic era considerat drept un soţ al Agathei.

— O, ia te uită, bărbatul acela este într-adevăr urât… Un veritabil „soţ al Agathei”.

Prietena mea, cea mai de soi, era Eileen Morris, o prietenă a familiei, cu care, într-un fel, am avut toată viaţa de-a face, dar pe care nu am reuşit să mi-o apropii cu adevărat decât când aveam vreo 19 ani şi am ajuns-o din urmă, căci era cu câţiva ani mai mare decât mine. Locuia împreună cu cinci mătuşi nemăritate într-o casă spaţioasă, la malul mării, iar fratele ei era director de şcoală. Semănau foarte mult unul cu celălalt. Avea o minte foarte clară, minte mai degrabă de bărbat decât de femeie. Tatăl ei era un om drăguţ, liniştit, cam posac; soţia lui, îmi spusese mama, fusese una dintre cele mai vesele şi mai frumoase femei pe care le văzuse vreodată. Eileen era destul de urâţică, dar avea o minte remarcabilă, fiind în stare să abordeze cele mai felurite subiecte. A fost prima persoană cu care am putut să discut idei. Era una din cele mai discrete fiinţe pe care le-am văzut vreodată. Nimeni nu a aflat niciodată nimic despre sentimentele ei. O cunoşteam de mulţi ani, dar mă întrebam adesea în ce consta viaţa ei particulară. Nu ne-am făcut niciodată confidenţe, dar de câte ori ne întâlneam aveam un subiect de dezbătut şi multe de vorbit. Scria poezii şi se pricepea foarte bine la muzică. Îmi aduc aminte de un cântec care îmi plăcea, pentru că îmi mergea la inimă melodia, dar avea cuvinte foarte stupide. I-am spus asta şi ei şi mi-a spus că ar vrea să încerce să scrie ea alte cuvinte. A făcut-o şi astfel cântecul a câştigat enorm.

Şi eu scriam poezii – poate toată lumea o făcea la vârsta mea. Unele din primele mele încercări sunt îngrozitoare, de necrezut, îmi amintesc de o poezie pe care am scris-o pe când aveam 11 ani:

I knew a little cowslip and a pretty flower too, Who wished she was a bluebell and had a robe of blue.

Ştiam o ciuboţica cucului mititică şi ce floricică drăguţă era

Ar fi vrut să fie o campanulă şi un veşmânt albastru să aibă.

Puteţi să vă închipuiţi cum continua. Şi floricica asta a avut rochia albastră şi a devenit campanulă, dar nu i-a plăcut nici aşa. Poate să dovedească ceva mai clar lipsa de talent literar? Pe la 17-18 ani, totuşi, mergea ceva mai bine. Am scris atunci o serie de poezii inspirate din legenda Arlechinului: Cântecul Arlechinului, al Columbinei, Pierrot, Pieretta. Am trimis vreo două poezii la publicaţia „The Poetry Review”. Am fost mulţumită când am primit un premiu de o guinee. Am scris o mulţime de poezii. Simţeam dintr-o dată că mă cuprinde o emoţie subită şi atunci fugeam repede să aştern pe hârtie ce prinsese viaţă în mintea mea. Nu aveam ambiţii mari. Tot ia ce ceream eu era un premiu ocazional de la „The Poetry Review”. Am citit de curând o poezie scrisă pe vremea aceea şi nu mi se pare rea. Cel puţin se simţea în a ce vroiam să exprim. O reproduc aici pentru aceste motive.

DOWN IN THE WOOD

Bare brown branches against a blue sky (And Silence within the wood), Leaves that, listless, lie under your feet, Bold brown boles that are biding their time (And Silence within the wood).

Spring has been fair în the fashion of youth, Summer with languorous largesse of love, Autumn with passion that passes to pain, Leaf, flower, and flame-they have fallen and failed

And Beauty-bare Beauty is left în the wood!

Bare brown branches against a mad moon (And something that stirs în the wood), Leaves that rustle and rise from the dead, Branches that beckon and leer în the light (And something that walks în the wood).

Skirling and whirling, the leaves are alive!

Driven by Death în a devilish dance!

Shrieking and swaying of terrified trees!

A wind that goes sobbing and shivering by…

And Fear-naked Fear passes out of the wood!

ÎN PĂDURE

Crengi cafenii profilându-se pe un cer albastru (Pădurea în tăcere e învăluită), Frunze tăcute, strivite sub picior, Trunchiuri cafenii, îndrăzneţe îşi măsoară timpul (Pădurea în tăcere e învăluită).

Primăvara a fost frumoasă, elegantă ca o tânără, Vara revărsând dragoste languroasă, Toamna cu pasiuni care devin dureri, Frunză, floare şi flacără – au căzut şi au dat greş

Şi Frumuseţea – Frumuseţea despuiată a rămas în pădure!

Crengi cafenii profilându-se pe un cer cu lună nebună (Şi ceva ce se mişcă în pădure), Frunze care foşnesc şi din uscăciuni învie, Crengi care fac semne şi aruncă priviri viclene în lumină (Şi ceva umblă prin pădure).

Scot sunete, se prind în vârtejuri, frunzele sunt vii

Moartea le poartă într-un dans drăcesc

Copacii îngroziţi se clatină şi scârţâie!

Un vânt trece suspinând şi tremurând…

Şi Frica, Frica gol-goluţă pleacă din pădure.

Am încercat uneori să-mi pun poeziile pe muzică. Dar compoziţia mea n-a fost prea grozavă – o baladă simplă. Am mai scris şi un vals, o melodie obişnuită cu un titlu destul de extraordinar, nici nu ştiu de unde l-am scos: „O oră cu tine”.

După ce mai mulţi dintre partenerii mei au remarcat că o oră pentru un vals era prea mult, mi-am dat seama că titlul era ambiguu. Eram mândră, căci orchestra lui Joyce, una din cele mai bune, care cânta la majoritatea balurilor, l-a inclus în repertoriul ei. Îmi dau seama că muzica acelui vals era nemaipomenit de proastă. Ţinând seama de sentimentele mele pentru vals, nu înţeleg ce mi-a trebuit mie să scriu o asemenea piesă?

Tangoul era cu totul altceva. O ajutoare de-a doamnei Wordsworth organizase o serată dansantă pentru adulţi la Newton Abbot, şi eu şi alţi prieteni obişnuiam să ne ducem pe-acolo ca să mai învăţăm câte ceva. Acolo am dobândit ceea ce am numit „prietenul meu de tango”, un tânăr al cărui prenume era Ronald, numele de familie nu mi-l mai amintesc. Rareori vorbeam unul cu altul sau ne preocupam unul de altul; nu ne gândeam decât la dans şi la picioarele noastre, devenisem parteneri de dans foarte de timpuriu. Încercam şi unul şi altul acelaşi entuziasm şi dansam foarte bine împreună. Eram exponenţii principali ai artei tangoului. Oriunde ne întâlneam pe la alte serate dansante se înţelegea de la sine că dansam împreună tangoul.

Un alt lucru care mă pasiona era faimosul dans al lui Lily Elsie din „Văduva veselă” sau din „Contele de Luxemburg”, nu mai ştiu bine care, unde ea şi partenerul ei valsează urcând o scară şi apoi coborând-o. Figura asta o exersam şi eu cu băiatul acela, care locuia lângă noi. Max Mellor era pe atunci la Eton şi avea cu trei ani mai puţin decât mine. Tatăl lui era foarte bolnav, suferea de tuberculoză şi trebuia să stea întins, în grădină, într-un cort deschis, unde şi dormea noaptea. Max era singurul lor fiu. S-a îndrăgostit nebuneşte de mine, ca de o fată mai mare. Avea obicei să se fălească în fel şi chip, cel puţin aşa mi-a spus maică-sa. Umbla cu o jachetă de vânătoare, cu cizme, cu puşcă, începuse de asemenea să se spele (asta era o noutate, căci maică-sa încercase de mai mulţi ani să-l facă să-şi spele mâinile, gâtul etc.). Cumpărase mai multe cravate mov-pal sau de culoarea levănţicii. De altfel, dădea toate semnele ce se ivesc când se trece pragul adolescenţei. Ne înţelegeam foarte bine în privinţa dansului. Mă duceam mereu la familia Mellor pentru a exersa cu el valsul pe scări, căci scările lor erau mai potrivite decât ale noastre, fiind mai adânci şi mai late. Nu ştiu dacă reuşeam ceva. Am căzut de mai multe ori şi ne-a durut foarte rău. Avea un meditator foarte drăguţ, un tânăr care se numea, cred, Shaw. Marguerite Lucy spunea despre el că era: „O făptură drăguţă, păcat că are picioare atât de grosolane.”

Trebuie să spun că de atunci, de câte ori era vorba despre un bărbat, nu puteam să nu aplic acest criteriu. Poate să fie sau nu chipeş, dar nu trebuie să aibă picioare grosolane.

V

Era o zi neplăcută de iarnă, stăteam în pat în convalescenţă după o gripă. Mă simţeam plictisită. Citisem nenumărate cărţi, jucam bridge de una singură. Mama tocmai venise să mă vadă.

— De ce nu scrii o poveste? mi-a sugerat ea.

— Să scriu o poveste? am întrebat surprinsă.

— Da, a răspuns mama, ca Madge.

— O, nu cred că aş fi în stare.

— De ce nu? a insistat mama.

Părea că nu ar exista nici un motiv ca să nu pot, exceptând doar faptul că…

— De unde ştii că nu poţi? Nu ai încercat niciodată, a subliniat mama.

Era just. A dispărut dintr-o dată cum îi era obiceiul şi a reapărut cinci minute mai târziu cu un caiet în mână.

— Sunt doar câteva liste de rufe primite de la spălătorie, pe restul paginilor nu e nimic scris. Poţi să-ţi începi povestea acum.

Când mama avea de gând să te pună să faci ceva, nu se putea să n-o asculţi. M-am ridicat în capul oaselor în pat şi am început să mă gândesc să scriu o poveste. În orice caz, era un lucru mai bun decât tot ce făcusem până atunci.

Nu-mi mai pot aminti acum cât timp mi-a luat; cred că nu prea mult. Mi se pare că în seara zilei următoare o terminasem… Am început şovăind să atac diferite teme, apoi le-am abandonat şi în cele din urmă m-am simţit total cufundată în ceea ce scriam şi mergeam mai departe în mare viteză. Era extenuant, nu-mi făcea bine la starea mea de convalescenţă, dar era şi foarte palpitant.

— Mă duc să scot maşina de scris a lui Madge şi atunci poţi să o dactilografiezi.

Am citit această nuvelă a mea mai zilele trecute. Se intitulează „Casa frumuseţii”. Mi se pare, în general, destul de bună; primul lucru pe care l-am scris şi care promitea ceva. Desigur era un scris de amator, reflectând influenţa cărţilor citite cu o săptămână înainte. Asta e ceva ce cu greu poţi evita, când începi să scrii. Atunci îl citisem tocmai pe D. H. Lawrence. Îmi amintesc că „Şarpele cu pene”, „Fii şi amanţi” ca şi „Păunul alb” erau printre cărţile mele preferate. Mai citisem şi unele cărţi de o scriitoare, Everard Cotes, al cărei stil îl admiram foarte mult. Această primă nuvelă era preţioasă şi scrisă astfel încât era greu să ştii exact ce vroia autoarea şi, deşi stilul era imitat, vădea o oarecare imaginaţie.

După asta am scris şi alte nuvele. „Chemarea aripilor” (bunişoară), „Zeul însingurat”, inspirată din lectura cărţii „Oraşul absurdităţilor frumoase” (regretabil de sentimentală), un dialog scurt între o femeie surdă şi un bărbat nervos, la o recepţie, şi o poveste plină de groază despre o şedinţă de spiritism (pe care am rescriso mulţi ani mai târziu). Am dactilografiat toate aceste nuvele la maşina lui Madge, marca Empire, şi le-am trimis plină de speranţă pe la diferite reviste, alegând, de fiecare dată, alte pseudonime, aşa cum mi se năzărea. Madge îşi spunea Mostyn Miller, eu mi-am spus Mack Miller, apoi mi-am schimbat numele în Nathaniel Miller (numele bunicului). Nu prea speram eu că o să am succes şi nici nu am avut. Nuvelele mele se întorceau toate repede cu obişnuitul răspuns: „Redactorul regretă…” Atunci le trimiteam din nou la alte reviste.

Mă hotărâsem de asemenea să încerc să scriu un roman. Am pornit la lucru senină. Acţiunea urma să se petreacă la Cairo. Aveam în minte două intrigi separate nu puteam să mă hotărăsc la care să mă opresc. În cele din urmă, după puţină ezitare, m-am decis şi am început. Subiectul îmi fusese sugerat de trei persoane pe care le tot priveam în restaurantul de la hotelul din Cairo. Era o fată atrăgătoare, de fapt nu chiar o fată, căci trebuie fi avut vreo treizeci de ani, şi, în fiecare seară, după dans, venea şi supa cu doi bărbaţi. Unul era un bărbat masiv, cu părul negru, căpitan în Regimentul 60 de puşcaşi, celălalt un tânăr din Regimentul de Gardă, blond, înalt, poate să fi fost cu vreun an sau doi mai tânăr decât ea.

Stăteau unul în stânga, altul în dreapta fetei şi ea îi ţinea mereu în alertă pe amândoi Ştiam cum îi cheamă, nu am aflat niciodată prea multe despre ei, deşi cineva făcuse o dată observaţia „Va trebui, până la urmă, să se hotărască pe care-l vrea”. Asta a fost suficient pentru imaginaţia mea. Dacă aş fi ştiut mai multe despre ei, cred că aş fi dorit să mai scriu ceva… Aşa cum stăteau lucrurile am fost în măsură să scriu o poveste excelentă, probabil foarte diferită de caracterele lor, de acţiunile lor sau de orice altceva îi privea. După ce am scris câtva timp despre asta, m-am simţit nemulţumită şi m-am îndreptat spre celălalt subiect. Acesta era mai vesel şi cu personaje amuzante. Am făcut însă greşeala să mă încurc cu o eroină surdă – nu ştiu de ce, oricine poate manevra cu rezultate foarte interesante un personaj orb, dar când e vorba de unul surd nu e chiar atât de uşor pentru că, aşa cum am descoperit curând, de îndată ce ai descris care îi sunt gândurile şi credinţele şi ce îşi spune lumea despre el, rămâne fără nici o posibilitate de conversaţie şi toată acţiunea stagnează. Biata mea Melancy a devenit, aşadar, cât se poate de insipidă şi de plicticoasă.

M-am reîntors la prima mea încercare, dar mi-am dat seama că nu aveam suficient material pentru un roman.

În cele din urmă m-am hotărât să împreun cele două subiecte. De vreme ce cadrul era acelaşi de ce să nu am două intrigi în aceeaşi carte? Plecând de la aceasta am izbutit în cele din urmă să-i dau romanului meu lungimea necesară, împovărată de o intrigă prea mare, treceam nebuneşte de la un grup de personaje la altul, amestecându-i uneori unii cu alţii. L-am intitulat, nu ştiu de ce, „Zăpadă în deşert”. Mama mi-a sugerat, cu o oarecare ezitare, că aş putea să-l rog pe Eden Phillpotts să mă ajute sau să mă sfătuiască. Eden Phillpotts era pe atunci în culmea gloriei. Romanele lui despre Dartmoor erau celebre. Se întâmpla să fie vecin şi prieten al familiei. La început mă jenam, dar până în cele din urmă am fost de acord. Eden Phillpotts era un om ciudat, cu o faţă mai mult de faun decât de om obişnuit: un chip interesant cu ochii alungiţi în sus. Suferea foarte tare de gută şi adesea, când ne duceam să-l vizităm, îl găseam cu piciorul înfăşurat în multe bandaje, sprijinit pe un scăunel. Nu putea suferi viaţa de societate şi aproape nu ieşea niciodată, de fapt nu-i plăcea să vadă lume. Soţia lui, pe de altă parte, era foarte sociabilă – o femeie elegantă, fermecătoare, care avea mulţi prieteni. Eden Phillpotts ţinuse foarte mult la tata şi ţinea de asemenea şi la mama, care rareori îl plictisea cu invitaţii, dar îi plăcea să-i admire grădina cu multe plante şi arbuşti rari. A declarat că, bineînţeles, va citi încercarea literară a Agathei.

Cu greu sunt în stare să-mi exprim gratitudinea faţă de el. Ar fi putut foarte uşor să rostească unele cuvinte la întâmplare, cu observaţii critice justificate, şi să mă descurajeze eventual pentru toată viaţa. Dar nu; el a vrut să mă ajute. Şi-a dat seama perfect de bine cât de timidă eram şi cât de greu îmi era să vorbesc despre ceea ce scrisesem. Mi-a trimis o scrisoare, conţinând sfaturi foarte bune.

„Unele din lucrurile pe care le-ai scris sunt excelente”, spunea el. „Ai un simţ ascuţit pentru dialog. Trebuie să te menţii la un dialog natural, vesel. Încearcă să elimini toate părţile moralizatoare din romanele tale; ţii prea mult la ele şi nimic nu-i mai plictisitor de citit. Caută să laşi personajele de unele singure, aşa încât să poată vorbi ele, în loc să te precipiţi mereu, spunându-le ce trebuie să grăiască sau să explici cititorului ce vor să spună prin cuvintele lor. Asta trebuie s-o descopere numai cititorul. Iar două subiecte, este o greşeală a începătorilor. În curând să-ţi dai seama că nu trebuie să-ţi risipeşti subiectele cu atâta mărinimie. Îţi trimit o scrisoare către agentul leu literar, Hughes Massie; o să-ţi facă nişte observaţii şi o să-ţi spună ce şanse ai pentru ca romanul să fie acceptat. Mă tem că nu-i chiar aşa uşor să ţi se accepte un prim roman, aşa că nu trebuie să fii dezamăgită. Aş vrea să-ţi recomand mai multe lecturi, pe care sunt sigur că le găsi utile. Citeşte „Confesiunile unui opioman” de Quincey – aceasta îţi va îmbogăţi enorm vocabularul. Foloseşte unele cuvinte foarte interesante. Citeşte apoi „Povestea vieţii mele” de Jefferys, pentru sentimente şi descrieri de natură.”

Nu mai ţin minte acum care erau celelalte cărţi: o culegere de nuvele, din care îmi amintesc una despre un ceainic. Mai era şi un volum de Ruskin, care nu mi-a plăcut deloc şi alte câteva. Nu ştiu dacă aceste lecturi mi-au ut vreun bine sau nu. În orice caz mi-au plăcut foarte mult Quincey şi nuvelele.

M-am dus la Londra şi ani stat de vorbă cu Hughes Massie. Pe atunci trăia primul Hughes Massie şi pe acela l-am văzut. Era un bărbat corpolent, negricios şi m-a îngrozit.

— Ah, spuse el, uitându-se la coperta manuscrisului, „Zăpadă în deşert”. Hm, un titlu foarte sugestiv. Sugerează focuri care ard mocnit.

Devenisem încă şi mai nervoasă, dându-mi seama că era departe de a descrie ceea ce concepusem eu acolo. Nu ştiu de ce am ales acel titlu, în afară de faptul că-l citisem probabil pe Omar Khayyam. Cred că mă gândisem că toate evenimentele din viaţa noastră sunt întocmai ca zăpada de pe nisipul deşertului: superficiale, ele dispar fără a lăsa urme. De fapt, când am terminat cartea nu era deloc aşa, dar asta fusese ideea mea cum ar fi trebuit să fie.

Hughes Massie a păstrat manuscrisul să-l citească, dar mi l-a trimis înapoi, câteva luni mai târziu, spunând că nu i se pare posibil să-l publice. Cel mai bun lucru pentru mine, arăta el, era să nu mă mai gândesc la acest manuscris şi să încep să scriu o altă carte.

Prin firea mea nu am fost niciodată ambiţioasă şi renunţam cu uşurinţa să mă lupt mai departe. Am continuat să scriu câteva poezii, care îmi făceau plăcere, şi cred că am mai scris încă o nuvelă sau două. Le-am trimis pe la reviste şi mă aşteptam să le primesc înapoi; aşa cum se întâmpla.

Nu mai studiam muzica serios. Exersam la pian câteva ore pe zi, căutând să mă menţin cât puteam mai mult la forma mea veche, dar nu mai luam lecţii. De câte ori ne duceam la Londra, luam lecţii de canto cu un compozitor maghiar, Francis Korbay. Acesta m-a învăţat câteva cântece ungureşti fermecătoare, compuse de el. Era un bun profesor şi un om interesant. Mai studiam de asemenea şi balade englezeşti cu altcineva; o profesoară care locuia pe lângă Canalul Regent, în acea parte a Londrei numită Mica Veneţie, care mă fascinează întotdeauna. Mergeam adesea pe la concerte locale şi, aşa cum era obiceiul timpului, îmi luam „notele de muzică” atunci când eram invitată la masă. Pe atunci nu exista „muzica mecanică”: nu erau magnetofoane, gramofoane, radio. Pentru muzică trebuia să te bizui pe interpretul particular, care putea fi bun, acceptabil sau îngrozitor de prost. Acompaniam foarte bine şi puteam citi de la prima vedere notele, adesea trebuia să acompaniez pe alte cântăreţe.

Am avut o experienţă minunată în timpul spectacolelor cu „Inelul Nibelungilor” al lui Wagner, la Londra, dirijor fiind Richter. Madge, sora mea, a devenit dintr-o dată mare amatoare de Wagner. A aranjat împreună cu alte prietene să meargă la operă şi mi-a luat şi mie bilet. Îi voi fi întotdeauna recunoscătoare şi nu voi uita acea experienţă. Van Rooy a cântat rolul lui Wotan, iar Gertrude Kappel, principalele roluri de soprană. Era o femeie mare, corpolentă, cu un nas în sus – nu avea nici o calitate de actriţă, dar poseda o voce minunată, de aur. O americancă pe nume Saltzman Stevens a cântat rolurile Sieglindei, Isoldei şi Elisabethei. Nu ştiu cum aş putea să o uit pe Saltzman Stevens. Era una din cele mai frumoase artiste; mişcările şi gesturile ei erau minunate, avea braţe lungi pline de graţie, ieşind la iveală din faldurile rochiilor pe care le purtau întotdeauna eroinele wagneriene. Vocea ei nu era poate la aceeaşi înălţime cu a Gertrudei Kappel, dar avea un joc de scenă superb, încât te transporta cu totul. Furia şi disperarea din primul act din „Tristan”, frumuseţea lirică a vocii din actul al doilea şi apoi, de neuitat pentru mine, marele moment din actul al treilea cu cântecul lung al lui Kurwenal, chinul şi aşteptarea lui Tristan şi Kurwenal, căutarea cu privirea a ţ vasului pe mare… În sfârşit, strigătul puternic al sopranei care se aude din culise: „Tristan!”