Agatha Christie

Domnul Ankatell nu se mulţumea să respecte viteza de vreo 30 km pe oră, care era cea obişnuită pe atunci, ci cred că am atins chiar şi 80 km pe oră pe drumurile din Sussex. La un moment dat a început să strige: „Priviţi acolo, în spate. Priviţi dincolo de gardul acela viu. Vedeţi tipul acela, cum se ascunde acolo? Ah, păcătosul! Nemernicul! Este o cursă a poliţiei. Nemernicii ăştia se pitesc după tufişuri şi apoi ies de acolo şi măsoară viteza”.

De la 70-80 km am ajuns la vreo 20 pe oră; ne târam ca melcul. Domnul Ankatell chicotea fericit. „Asta i-a spulberat speranţele”.

Domnul Ankatell mi s-a părut o persoană care se alarmează uşor, dar îmi plăcea automobilul lui. Era roşu deschis, un monstru care făcea să-ţi palpite inima.

Mai târziu m-am dus la familia Barttelot ca să vedem cursele de cai de la Goodwood. Cred că asta a fost singura vizită într-o casă la ţară care nu mi-a plăcut Toţi cei veniţi acolo erau mari amatori de curse şi termenii şi limbajul lor îmi erau total de neînţeles. Pentru mine cursele însemnau să stai în picioare ore de-a rândul, să porţi o pălărie greu de stăpânit, cu flori, care la fiecare suflare de vânt mi se smulgea din cap, scoţându-mi cele şase ace, şi pantofi de piele cu tocuri înalte, în care picioarele şi gleznele mele se umflau din pricina căldurii. Din când în când trebuia să pretind că sunt foarte entuziasmată, în timp ce fiecare striga „Au pornit!” şi se înălţau pe vârful picioarelor pentru a privi la patrupedele care şi dispăruseră din câmpul vizual. Unul dintre bărbaţi m-a întrebat, cu amabilitate, dacă vreau să parieze ceva pentru mine. L-am privit îngrozită. Sora domnului Ankatell, care se ocupa de toată lumea în calitatea ei de gazdă, l-a dojenit:

— Lasă prostiile, fata nu pariază!

Apoi mi s-a adresat mie cu bunătate:

— Ascultă, o să pun câte cinci şilingi pentru tine la toate pariurile mele. Nu da nici o atenţie celorlalţi. Când am descoperit că de fiecare dată pariau câte 20-25 de lire mi s-a făcut părul măciucă! Dar gazdele erau întotdeauna drăguţe cu fetele tinere în chestiuni de bani. Ştiau că puţine fete aveau bani de aruncat. Chiar cele bogate, sau cele care proveneau din case bogate, dispuneau de sume moderate pentru îmbrăcămintea lor: cincizeci sau o sută de lire pe an. Aşa că gazdele aveau o grijă specială faţă de fete. Uneori erau îndemnate să joace bridge, dacă cineva le ajuta şi răspundea pentru datoriile lor, dacă pierdeau, în felul acesta nu aveau sentimentul că sunt în afară şi în acelaşi timp erau asigurate că nu vor pierde sume de bani de care nu puteau dispune.

Prima mea întâlnire cu aceste curse de cai nu m-a încântat deloc. Când m-am întors acasă, la mama, i-am spus că tot ceea ce doresc este să nu mai aud cuvintele „Au pornit!” Dar după un an devenisem şi eu o pasionată de curse şi cunoşteam şi caii care alergau. Mai târziu am stat cu familia lui Constance Ralston Patrick în Scoţia, unde tatăl ei avea un mic grajd de cai de curse. Acolo am fost iniţiată mai deplin în acest sport şi am fost luată la mai multe vânători mai mici care au început, destul de repede, să mă amuze.

Goodwood, bineînţeles, a fost mai mult ca o petrecere în grădină – o petrecere care a ţinut mult prea mult. Se făceau o mulţime de farse, un fel de distracţie cu care nu fusesem obişnuită până atunci. Intrau unii în camerele altora, aruncau lucrurile afară pe fereastră, ţipau, râdeau. Nu mai erau şi alte fete pe-acolo; întâlneam doar tinere femei măritate şi ele formau grupul amatorilor de curse. Un colonel mai în vârstă, de vreo 60 de ani, a dat odată buzna în camera mea, strigând:

— Acum să ne distrăm puţin şi cu bebe-ul. A luat din dulap una din rochiile mele de seară – una destul de copilărească, roz, cu panglicuţe – şi a aruncat-o pe fereastră, spunând: „Prindeţi, prindeţi. Iată un trofeu din partea celui mai tânăr membru al grupului!”

Am fost foarte supărată. Rochiile de seară erau lucruri foarte importante pentru mine, de care aveam mare grijă; le păstram, le curăţăm, le reparam şi iată acum că una dintre ele era aruncată ca o minge de fotbal. Sora domnului Ankatell, şi încă o altă doamnă, mi-au venit în ajutor, spunându-i că nu trebuia să-l necăjească pe bietul copil. Am fost foarte mulţumită când am plecat de acolo. Totuşi, fără îndoială a fost o experienţă bună pentru mine.

Printre atâtea asemenea recepţii îmi mai amintesc de una, imensă, la o casă de la ţară, închiriată de domnul şi doamna Park-Lyle. Domnul Park-Lyle era numit Regele Zahărului. Am întâlnit-o pe doamna Park-Lyle la Cairo. Cred că avea 50-60 de ani pe atunci, dar de la distanţă părea o tânără femeie chipeşă de 25 de ani. Până atunci nu văzusem încă prea multe persoane fardate. Doamna Park-Lyle era o apariţie foarte frumoasă, cu părul ei negru minunat aranjat, cu faţa machiată în mod superb (comparabil aproape cu aceea a reginei Alexandra), nuanţele de roz şi albastru pastelat pe care le purta, precum şi întreaga ei înfăţişare constituiau triumful artei asupra naturii. Era o femeie de o mare bunătate, căreia îi plăcea să aibă mulţi prieteni tineri în casa ei.

M-am simţit foarte atrasă de unul din tinerii pe care i-am cunoscut acolo, ucis mai târziu în războiul din 1914-1918. Deşi nu-l prea interesam, nutream speranţa de a mă apropia mai mult de el. Am fost totuşi urmărită cu insistenţă de un alt militar, un infanterist, care nu mă slăbea o clipă, stăruind mereu să joc tenis cu el sau croquet şi toate celelalte. Exasperarea mea creştea zi de zi. Uneori deveneam, extrem de nepoliticoasă cu el, dar părea că nu observă nimic. Mă întreba dacă am citit cutare sau cutare carte, oferindu-se să mi le trimită. Vroia să ştie dacă voi fi la Londra şi voi accepta să merg cu el la nişte jocuri de polo.

Toate răspunsurile mele negative nu-l deranjau deloc. Când a venit ziua plecării trebuia să iau un tren devreme, dimineaţa, ca să mă duc la Londra, iar de acolo să schimb trenul pentru Devon. Doamna Park-Lyle mi-a spus, după micul dejun, că domnul S. – nu pot să-mi amintesc numele – o să mă conducă la gară.

Din fericire, gara nu era prea departe. Aş fi preferat să mă duc cu unul din automobilele familiei Park-Lyle, evident; aveau o grămadă de automobile. Presupun că domnul S. îi sugerase gazdei să mă conducă şi ea şi-a închipuit că lucrul acesta îmi făcea plăcere. Ce eroare. Am sosit la gară când intra expresul de Londra. S. m-a instalat confortabil în locul din colţ al unui vagon de clasa a II-a gol. I-am spus la revedere pe un ton prietenesc, uşurată că scăpăm de el. Apoi când trenul a pornit, a apucat mânerul uşii, l-a răsucit, a deschis-o şi a sărit în vagon.

— Merg şi eu la Londra, mi-a spus el.

M-am uitat la chipul lui cu gura căscată.

— Dar nu ai nici un bagaj la dumneata.

— Ştiu, ştiu, dar n-are importanţă.

S-a aşezat în faţa mea, aplecându-se înainte, cu mâinile pe genunchi şi uitându-se fix ia mine, cu o privire feroce.

— Mă gândisem să amân totul până te voi întâlni din nou la Londra. Dar nu mai pot aştepta. O să-ţi spun acum. Sunt îndrăgostit nebuneşte de tine, trebuie să mă însor cu tine. Din primul moment, când te-am văzut coborând la masă, am ştiut că erai femeia pe care o aşteptam.

A trecut câtva timp până când am putut să întrerup şuvoiul lui de cuvinte şi apoi i-am zis cu răceală:

— Este foarte amabil din partea dumitale, domnule S., şi apreciez acest lucru, dar, regret, răspunsul este nu.

A protestat vreo cinci minute, cerându-mi în cele din urmă să las cel puţin lucrurile aşa, să rămânem prieteni şi să ne întâlnim din nou. I-am spus că ar fi mult mai bine să nu ne mai întâlnim deloc, şi în ceea ce mă privea nu-mi putea schimba părerea. Am spus-o atât de categoric, încât a fost obligat să se supună. S-a lăsat pe spate, cuprins de amărăciune. Puteţi să vă închipuiţi un moment mai nepotrivit pentru a cere o fată în căsătorie? Iată-ne acolo închişi într-un compartiment gol, fără coridor – pe atunci vagoanele nu aveau coridoare – în drum spre Londra, timp de cel puţin două ore şi ajungând la un asemenea impas încât nu mai aveam ce ne spune. Niciunul din noi nu avea nimic de citit. Şi acum, când mă gândesc la el, simt cum nu-mi plăcea şi nu simţeam nici acel sentiment de gratitudine pe care, de obicei, fiecare îl simte pentru cineva care-l iubeşte cu adevărat. Sunt convinsă că era un om bun şi poate că asta îl făcea atât de plicticos.

Îmi amintesc că am fost şi la nişte vechi prieteni de-ai bunicii, în Yorkshire, la familia Matthews, tot în timpul unor curse de cai. Doamna Matthews vorbea fără întrerupere, mereu în panică. Până când am ajuns acolo eram destul de familiarizată în privinţa curselor şi chiar începuse să-mi placă. De altfel păstrez şi o mică amintire de atunci, o prostioară, aşa cum se întâmplă adesea. Aveam o haină şi o fustă, cumpărate special pentru această ocazie. Mă simţeam foarte mulţumită de cum arătam în această ţinută. Erau făcute dintr-un tweed verde cafeniu de bună calitate. Fusese cumpărat de la o bună casă de modă. Era un lucru dintre acelea pe care mama spunea, că merita să cheltuieşti bani, pentru că o fustă şi o haină bună îţi ţineau ani de zile. Acest costum l-am purtat cel puţin şase ani. Haina era lungă şi avea un guler din catifea. Aveam şi o tocă elegantă, din catifea, în nuanţe de cafeniu-verzui cu o pană, o aripă de pasăre. Nu am nici o fotografie în acest costum – dacă ar fi, aş găsi-o – şi fără îndoială că arătam tare ridicolă, dar imaginea pe care o păstrez este aceea a unei persoane elegante, sportive, bine îmbrăcată.

Culmea bucuriei mele am atins-o când, la gara unde trebuia să schimb trenul (cred că trebuie să fi venit din Cheshire, unde fusesem la sora mea), sufla un vânt rece şi şeful gării s-a apropiat de mine şi m-a întrebat dacă nu aş vrea să aştept în biroul lui. „Poate”, adăugă el, „camerista dumneavoastră ar vrea să aducă aici caseta cu bijuterii sau alte lucruri de valoare”. Niciodată în viaţa mea nu am călătorit cu o cameristă şi nici nu posedam o casetă cu bijuterii, dar am fost foarte flatată de acest tratament, punându-l pe socoteala eleganţei degajate de toca mea. Am răspuns că de data asta camerista mea nu era cu mine. Nu m-am putut opri să nu adaug „de data asta”, ca nu cumva să scad în ochii lui, dar am acceptat cu recunoştinţă invitaţia şi am stat în faţa unui foc plăcut, schimbând cu el tot felul de platitudini amabile despre vreme. A venit trenul următor şi am fost condusă şi suită cu multă ceremonie. Dar de vreme ce călătoream în clasa a doua şi nu într-a-ntâia nu puteam fi suspectată de mare bogăţie sau de vreo influenţă.

Casa în care locuia familia Matthews se nume Thorpe Arch Hall. Domnul Matthews era cu mult mai în vârstă decât soţia sa; el trebuia să fi avut vreo şaptezeci de ani – era un om foarte drăguţ, cu un păr stufos şi alb, mare iubitor de curse şi, la vremea lui, de vânătoare. Deşi ţinea foarte mult la soţia lui, ea îl enerva. Într-adevăr, când mă gândesc la el, mi-l amintesc spunând iritat: „Fir-ar al naibii, nu mă zăpăci, draga mea Addie, fir-ar al naibii, nu mă zăpăci!”

Doamna Matthews era de felul ei neliniştită şi pisăloagă. Vorbea şi se tot agita de dimineaţa şi până seara. Avea o inimă bună, dar uneori o găseam tare nesuferită. L-a sâcâit atât pe bietul Tommy, încât acesta a invitat un vechi prieten să locuiască permanent cu ei, colonelul Wallenstein. Vecinii îi spuneau cu toţii „al doilea soţ al doamnei Matthews”. Sunt convinsă că nu era deloc „celălalt bărbat” sau „iubitul soţiei” domnului Matthews. Colonelul Wallenstein îi era foarte devotat lui Addie Matthews; cred că ea a fost pasiunea vieţii lui dintotdeauna, dar bănuiesc că l-a ţinut în permanenţă acolo unde a dorit, ca pe un prieten convenabil, platonic, manifestând o devoţiune romantică. În orice caz, Addie Matthews a dus o viaţă foarte fericită cu cei doi bărbaţi ai ei atât de devotaţi, îi făceau pe plac şi aranjau lucrurile aşa fel încât să aibă întotdeauna ce dorea.

Când mă aflam la ei am întâlnit-o pe Evelyn Cochran, soţia lui Charles Cochran. Era o făptură mignonă cu ochi mari, albaştri şi păr blond. Avea pantofi eleganţi, dar total nepotriviţi pentru ţară, pentru care Addie nu o ierta niciodată reproşându-i mereu: „Zău aşa, Evelyn, nu înţeleg de ce nu-ţi aduci pantofi cum trebuie? Uite la tălpile astea, fibre de lemn şi carton, bune numai pentru Londra”. Evelyn îi arunca o privire tristă cu ochii ei mari albaştri. Îşi petrecea viaţa aproape în întregime la Londra, învăluită în preocupările unei profesiuni teatrale. Mi-a spus că a sărit pe fereastră pentru a fugi cu Charles Cochran care nu fusese deloc agreat de familia ei. Avea pentru el o adoraţie care arareori o întâlneşti. Îi scria în fiecare zi dacă lipsea de acasă. Cred că şi el, cu toate numeroasele aventuri pe care le avusese, a iubit-o întotdeauna. A suferit mult în timpul vieţii cu el, căci cu o asemenea dragoste ca a ei, gelozia trebuie să fi fost greu de învins Dar cred că simţea că merita. Să ai o asemenea pasiune care să dăinuie toată viaţa pentru o fiinţă este un privilegiu, indiferent cât trebuie să suporţi pentru ea.

Ea era nepoata colonelului Wallenstein. Nu-i plăcea însă unchiul ei deloc, după cum nu o putea suferi nici pe Addie Matthews, dar ţinea foarte mult la bătrânul Tom. „Niciodată nu mi-a plăcut unchiul meu”, îmi spune ea. „E unul din oamenii cei mai obositori de pe lume. Cât despre Addie, o găsesc cea mai exasperantă şi prostănacă femeie pe care am întâlnit-o vreodată. Nu poate lăsa pe nimeni în pace, ceartă pe toată lumea, îi manevrează pe toţi, mereu are ceva de făcut şi nu stă liniştită nici o clipă.”

III

După şederea noastră la Thorpe Arch, Evelyn Cochran m-a invitat la ei, la Londra. M-am dus, plină de timiditate la început, dar am fost numaidecât foarte încântată să aud tot felul de bârfe din lumea teatrului. Tot atunci, pentru prima dată în viaţa mea, mi-am dat seama că pictura reprezenta ceva. Charles Cochran era foarte îndrăgostit de pictură. Când am văzut tabloul lui Degas cu balerina am simţit că a răscolit ceva în mine ce nu bănuiam că există. Nu sunt de acord cu obiceiul de a duce tinerele fete pe la galeriile de artă, vrând-nevrând. Asta nu dă niciodată rezultatul dorit, decât dacă acele fete au în ele o anumită înclinaţie şi sensibilitate artistică. De altminteri, pentru ochiul nepregătit sau fără simţ artistic, faptul că marii maeştri seamănă între ei este un lucru cât se poate de deprimant. Mie arta mi-a fost vârâtă pe gât; mai întâi am fost obligată să desenez şi să pictez, într-o vreme când nu-mi plăcea deloc aşa ceva, şi apoi având un fel de obligaţie morală să apreciez arta care mi se impunea.

O prietenă a noastră din America, şi ea o mare iubitoare de pictură, de muzică şi tot felul de alte manifestări culturale, venea foarte des la Londra; era nepoata naşei mele, doamna Sullivan şi făcea parte din familia Pierpoint Morgan. May era o persoană foarte drăguţă, dar avea o afecţiune oribilă: o guşă foarte nearătoasă. Cred că trebuie să fi avut vreo patruzeci de ani, când am văzut-o prima oară. Atunci nu exista remediu pentru guşă; operaţia era considerată ca fiind prea periculoasă. Dar într-o bună, când May a sosit la Londra, i-a spus mamei că se ducea la o clinică din Elveţia ca să se opereze.

Aranjase totul în, acest sens. Un chirurg faimos, mare specialist, i-a spus: „Mademoiselle, n-aş sfătui nici chiar un bărbat să facă această operaţie: se face cu anestezie locală, pentru că în timpul operaţiei pacientul trebuie să vorbească neîncetat. Nervii bărbaţilor nu sunt suficient tari pentru a suporta asta, iar femeile nici nu îndrăznesc să facă aşa ceva. Operaţia durează, poate o oră sau mai mult, dar în timpul ăsta trebuie să vorbiţi. Aveţi curajul?”

May ne-a spus că s-a uitat ţintă la el, a rămas pe gânduri un minut sau două şi apoi a spus cu hotărâre, că da, avea curajul.

— Cred că e bine să încerci, May, a încurajato mama. Va fi un mare chin pentru tine, dar dacă reuşeşte se va produce o asemenea schimbare în viaţa ta, încât va merita orice suferinţă.

La timpul potrivit am primit veşti de la May din Elveţia: operaţia reuşise. Părăsise clinica şi se afla în Italia, într-o pensiune la Fiesole, lângă Florenţa. Avea să rămână acolo o lună, după care se întorcea în Elveţia pentru un control. A întrebat-o pe mama dacă vroia să-mi dea voie să mă duc să stau cu ea să văd Florenţa cu arta şi arhitectura ei minunată. Mama a fost de acord şi s-au făcut pregătirile necesare pentru plecarea mea. Bineînţeles că eram foarte emoţionată. Cred că aveam pe atunci vreo 16 ani. Cu trenul cu care plecam eu călătorea şi o doamnă cu fiica ei. Le-am fost încredinţată de către agentul de la Cook, în gara Victoria, şi am pornit. Am avut noroc într-o privinţă: atât mama cât şi fiica se simţeau rău în tren dacă nu stăteau cu faţa spre locomotivă. De vreme ce mie nu-mi păsa cum stau, am dispus de toată cealaltă banchetă a compartimentului unde m-am putut întinde. Niciuna din noi nu şi-a dat seama de diferenţa de orar, aşa încât, când în zorii zilei am ajuns la frontieră şi trebuia să schimb trenul, încă dormeam. Am fost împinsă în grabă de conductor şi coborâtă pe peron, iar mama şi fiica mi-au strigat rămas bun. Adunându-mi lucrurile m-am dus să iau celălalt tren şi imediat am început călătoria prin munţi, în Italia.

Stengel, camerista lui May, mă aştepta la gară, la Florenţa. Am luat tramvaiul şi am ajuns la Fiesole. Ziua era inexprimabil de frumoasă, cu migdali şi piersici în floare, cu acele flori delicate, albe şi roz, pe ramurile goale ale copacilor. May locuia într-o vilă şi a ieşit în întâmpinarea mea cu o faţă strălucitoare. Nu am văzut încă niciodată o femeie arătând atât de fericită. Mi se părea curios să o văd fără punga aceea oribilă de carne care-i ieşea de sub bărbie. I-a trebuit într-adevăr foarte mult curaj, aşa cum o prevenise doctorul. Mi-a spus că o oră şi douăzeci de minute a trebuit să stea pe un scaun într-o poziţie foarte incomodă, cu picioarele legate, în timp ce chirurgii tăiau la gâtul ei şi ea le vorbea, răspunzând la întrebări, discutând, făcând grimase dacă i se spunea. După aceea, doctorul a felicitat-o, i-a spus că era una din cele mai curajoase femei pe care a văzut-o vreodată.

— Dar trebuie să vă mărturisesc, Monsieur le docteur, îi spusese ea, că la urmă credeam că o să mă apuce o criză de isterie. Îmi venea să urlu, să strig, să plâng şi să zbier că nu mai pot suporta.

— Ei, i-a răspuns doctorul Roux, dar n-aţi făcut aşa. Sunteţi o femeie foarte curajoasă, asta e.

Aşa că May era incredibil de fericită şi a făcut tot ce a putut ca şederea mea în Italia să fie cât mai plăcută. Mă duceam să vizitez Florenţa în fiecare zi. Uneori mergea cu mine Stengel, dar cel mai adesea o tânără italiancă angajată de May venea la Fiesole şi mă escorta în oraş.

Fetele tinere trebuiau să fie cu mai multă grijă supravegheate în Italia decât în Franţa şi într-adevăr aveam tot felul de neplăceri prin tramvaie, fiind mereu ciupită de tinerii înflăcăraţi. Atunci am înghiţit o doză mare de galerii de artă şi muzee. Lacomă ca întotdeauna, lucrul pe care-l aşteptam cu cea mai mare nerăbdare era masa delicioasă de la patiserie, înainte de a lua tramvaiul înapoi pentru Fiesole.

De mai multe ori, spre sfârşitul şederii mele, May m-a întovărăşit de asemenea în pelerinajele mele artistice şi îmi aduc aminte foarte bine că, în ultima zi, când urma să mă întorc în Anglia, a fost de neabătut în hotărârea ei de a mă duce să văd o minunată Sfântă Caterina de Siena care fusese tocmai atunci curăţată. Nu ştiu dacă era la Uffizi sau la vreo altă galerie, dar May şi cu mine am galopat prin toate sălile căutând în zadar acea pictură. Adevărul e că-mi păsa prea puţin că nu am găsit-o. Eram sătulă până peste cap de toate sfintele Caterine şi revoltată de nenumăraţi sfinţi Sebastian străpunşi de săgeţi şi obosită peste măsură de fiecare sfânt în parte şi de toţi la un loc, de emblemele lor şi de morţile lor neplăcute. Îmi era lehamite de madonele pline de autosatisfacţie, special de cele ale lui Rafael. Mă simt într-adevăr jenată acum când scriu aceste rânduri, gândindu-mă ce sălbatică puteam fi sub acest aspect, dar ce să fac: gustul pentru pictura clasică se dobândeşte treptat. În timp ce goneam căutând-o pe Sfânta Caterina, îngrijorarea mea creştea. Mă gândeam dacă o să avem timp să ne ducem la patiserie ca să ne putem înfrupta cu ciocolata cu frişcă şi cu prăjiturile alea delicioase. Spuneam tot timpul:

— Nu mă interesează, zău, May dragă, nu mă interesă. Nu te mai necăji. Am văzut atâtea tablouri cu Sfânta Caterina.

— Da, dar asta, draga mea Agatha, e atât de frumoasă, o să-ţi dai seama când o s-o vezi cât de rău ţi-ar părea dacă ţi-ar scăpa…

Ştiam că n-o să-mi dau seama deloc, dar mă jenam să-i spun asta lui May. În orice caz soarta a fost de partea mea, căci am aflat că tabloul cu pricina lipsea pentru câteva luni din galerie. Aveam exact timp să fiu îndopată cu ciocolată şi prăjituri înainte de a prinde trenul. May discuta cu lux de amănunte despre preţioasele tablouri, iar eu fiind, cu înflăcărare, de acord cu ea, în timp ce înfulecam cremă şi îngheţată de cafea. Ar fi trebuit ca în scurt timp să arăt ca un purcel: umflată la faţă şi cu ochii mici, dar păstram cea mai eterică înfăţişare, fragilă, delicată, cu ochi mari, visători. Dacă m-ai fi văzut te-ai fi putut gândi că mă aşteaptă o moarte timpurie într-o stare de extaz spiritual, asemenea copiilor din cărţile victoriene cu poveşti.

Totuşi îmi era ruşine că nu eram în stare să apreciez educaţia artistică pe care mi-o făcea May. Mi-a plăcut la Fiesole, în special migdalii în floare – şi m-am distrat foarte mult cu Doodoo, un căţel de rasa Pomerania, care le întovărăşea pe May şi Stengel pretutindeni. Doodoo era mititel şi foarte deştept. May îl aducea adesea cu ea când venea în Anglia. În asemenea împrejurări îl ascundea într-un manşon mai mare al ei şi rămânea nedescoperit la vamă.

Înainte de a se întoarce la New York, May a venit la Londra şi şi-a arătat gâtul ei devenit atât de elegant. Mama şi Grannie au plâns şi au sărutat-o de mai multe ori, căci era ca un vis imposibil care s-a realizat totuşi. După ce a plecat spre New York, mama i-a spus lui Grannie:

— Ce păcat, ce mare păcat… Când te gândeşti că ar fi putut face această operaţie cu 15 ani în urmă. Trebuie să fi fost foarte prost sfătuită de cei pe care i-a consultat la New York.

Şi Grannie cu un aer gânditor a răspuns:

— Iar acum presupun că e prea târziu. N-o să se mai mărite niciodată.

Aşa că îmi pare nespus de bine să pot spune că Grannie a greşit.

Cred că May era teribil de amărâtă că nu se putuse căsători şi, că nici nu se va putea gândi la aşa ceva, acum, aşa de târziu… După câţiva ani însă am văzut că vine la Londra, aducând cu ea pe un preot, paroh la una din cele mai importante biserici episcopale din New York, un om de mare strălucire, o personalitate. I se spusese că mai avea doar un an de trăit, şi May, care fusese una din cele mai zeloase enoriaşe ale lui, a strâns bani de la întreaga parohie şi a venit cu el la Londra ca să facă un consult. I-a spus lui Grannie: „Ştii, sunt convinsă că se va restabili. Este un om foarte valoros. Face lucruri minunate la New York. A reuşit să aducă pe calea cea bună gangsteri şi jucători de cărţi, a pătruns până în cele mai teribile bordeluri şi locuri rău-famate, nu s-a temut niciodată de opinia publică sau că l-ar putea ciomăgi cineva, cele mai îngrozitoare tipuri de oameni au fost convertite de el.”

May l-a adus la dejun la Ealing. După aceea, la următoarea vizită, când a venit să-şi ia rămas bun, Grannie i-a spus:

— May, bărbatul ăsta e îndrăgostit de tine.

— Cum poţi spune un lucru atât de teribil, mătuşă? Nici nu-i trece prin minte să se căsătorească, este un celibatar convins.

— Poate că a fost cândva, replică Grannie, dar nu cred că este şi acum. Şi ce-i asta „a fi celibatar convins”? El nu e catolic. Şi nu te pierde din ochi, May.

May s-a arătat foarte surprinsă.

Totuşi un an mai târziu ne-a scris că Andrew se restabilise şi că se căsătoreau. A fost o căsătorie foarte fericită. Nimeni nu a putut fi mai bun, mai amabil, mai înţelegător decât Andrew faţă de May.

— Are atâta nevoie să fie fericită, îi spusese el cândva lui Grannie. Nu s-a putut bucura de fericire cea mai mare parte a vieţii ei şi a fost atât de speriată încât a devenit aproape o puritană.