Agatha Christie



Yüklə 2,33 Mb.
səhifə15/55
tarix30.07.2018
ölçüsü2,33 Mb.
#64494
1   ...   11   12   13   14   15   16   17   18   ...   55

Îmi luam notele cu mine la Ashfield şi cântam serile în sala de clasă (tot o cameră rece, ca de gheaţă iarna). Cântam din gură şi mă acompaniam la pian. Mama avea adesea obiceiul să se culce devreme, după o cină frugală, cam pe la opt. După ce vreo două ore jumătate mă auzea deasupra bătând în pian şi cântând cât mă ţinea gura, nu mai suporta şi lua o prăjină lungă, folosită pentru deschis şi manevrat ferestrele de sus şi bătea în disperare cu ea în tavan. Cu regret trebuia să renunţ.

Am născocit o operetă, „Marjorie”. Nu am compus-o chiar cu totul, ci cântam doar părţi din ea în grădină, în mod experimental. Aveam o idee vagă că într-o bună zi aş putea să compun şi să scriu muzică. Am făcut libretul şi apoi m-am oprit. Nu-mi mai amintesc acum întreaga poveste, dar era uşor tragică, cred. Un tânăr chipeş, cu o voce minunată de tenor, iubea la disperare o fată, Marjorie, care însă nu-l iubea. În cele din urmă, tânărul s-a căsătorit cu o altă fată, dar a doua zi după nuntă a primit o scrisoare de la Marjorie, aflată într-o ţară îndepărtată, spunându-i că era pe moarte şi în acele ultime clipe şi-a dat seama că-l iubeşte lotuşi. El şi-a părăsit mireasa şi a plecat în grabă spre ea. Când a sosit nu murise încă şi a mai avut forţa să se ridice într-un cot, şi să cânte un ultim cântec de dragoste. Tatăl miresei a sosit să-şi răzbune fiica părăsită, dar a fost atât de impresionat de durerea celor doi îndrăgostiţi, încât s-a alăturat cu vocea lui de bariton vocilor celor doi, încheind opera cu cel mai splendid trio scris vreodată.

Mi-a trecut de asemenea prin minte că aş putea să scriu un roman, „Agnes”. Despre asta îmi amintesc încă şi mai puţin. Erau patru surori: Queenie, cea mai mare, o fată frumoasă, avea părul auriu, veneau apoi două gemene, brunete, chipeşe, şi, în sfârşit, Agnes, care nu era frumoasă, având o sănătate şubredă, fiind timidă, zăcea plină de răbdare pe o sofa. Desigur povestea era mai complicată decât atât, dar nu mai ţin minte restul. Ce-mi mai amintesc este doar că valoarea adevărată a lui Agnes a fost recunoscută de un bărbat splendid cu o mustaţă neagră pe care-l iubea în secret de mai mulţi ani.

O altă idee care i-a venit mamei, aşa dintr-o dată, a fost să mă trimită la şcoală, considerând că nu învăţasem suficient. Exista o şcoală pentru fete la Torquay, condusă de o domnişoară Guyer, şi mama a aranjat să mă duc acolo de două ori pe săptămână şi să studiez anumite materii. Cred că una era aritmetica, apoi gramatică şi compunere. Mi-a plăcut aritmetica întotdeauna. Gramatica nu o pricepeam deloc. Nu vedeam de ce unele cuvinte se numeau prepoziţii şi nici ce trebuiau să facă verbele; totul era ca o limbă străină pentru mine. Mă cufundam în compuneri, cu bucurie, dar fără prea mult succes. Critica adusă era mereu aceeaşi, compunerile mele fiind prea aiurite. Eram criticată cu severitate că mă îndepărtam de subiect. Îmi amintesc de o compunere despre toamnă, în special. Am început-o bine, cu frunze aurii şi roşiatice, dar dintr-o dată a apărut un purcel; probabil că venise în pădure după ghindă. În orice caz atenţia mea s-a concentrat asupra purcelului, am uitat dintr-o dată totul despre toamnă, iar compunerea s-a încheiat cu aventurile turbulente ale purcelului „Codiţă încârligată” şi cu o petrecere nemaipomenită cu jir, pe care a dat-o pentru prietenii lui.

Îmi amintesc de o profesoară de acolo, am uitat cum o chema. Era scundă şi slăbuţă, cu o bărbie proeminentă. Într-o zi, în mod cu totul neaşteptat (cred că în mijlocul lecţiei de aritmetică) s-a lansat dintr-o dată într-o disertaţie despre viaţă şi religie. „Toţi”, spunea ea, „fiecare dintre voi va trece, la un moment dat, printr-o fază de disperare. Dacă nu veţi trece printr-o asemenea perioadă nu veţi fi niciodată un creştin adevărat. Ca să fii creştin, trebuie să accepţi şi să trăieşti viaţa pe care Cristos a acceptat-o şi a trăit-o; trebuie să-ţi facă plăcere lucrurile care i-au făcut Lui plăcere; să fi fericit aşa cum a fost el la nunta din Cana Galileei; să cunoşti pacea şi fericirea a ceea ce înseamnă să fi în armonie cu Dumnezeu şi cu voinţa Lui. Dar, la fel ca Le, trebuie să cunoşti ce înseamnă singurătatea ca în Grădina Ghetsemani, să simţi că toţi prietenii te-au părăsit, că toţi cei pe care-i iubeşti şi în care ai încredere ţi-au întors spatele şi chiar că, Dumnezeu însuşi, ţi-a întors spatele. Atunci trebuie să crezi cu tărie că nu este sfârşitul. Dacă iubeşti, vei suferi, iar dacă nu iubeşti, nu vei putea să înţelegi viaţa ca un creştin.”

Apoi s-a întors la problemele noastre cu vigoarea obişnuită, dar este ciudat că aceste câteva cuvinte, mai mult decât orice predică, mi-au rămas în minte şi, ani mai târziu, mi le-am reamintit şi mi-au insuflat speranţă atunci când disperarea mă cuprinsese. Era o figură dinamică şi o foarte bună profesoară, cred. Aş fi vrut să o fi avut profesoară mai mult timp.

Uneori mă întreb ce s-ar fi întâmplat dacă aş fi continuat educaţia mea. Presupun că aş fi făcut progrese şi aş fi fost total prinsă de matematici, o disciplină care m-a fascinat întotdeauna. Dacă aşa ar fi stat lucrurile, viaţa mea ar fi fost cu totul alta. Aş fi fost o matematiciană de mâna a treia sau a patra şi aş fi trecut prin viaţă destul de fericită. N-aş fi scris probabil nici o carte. Matematica şi muzica ar fi fost suficiente pentru a mă satisface. Mi-ar fi captat toată atenţia şi ar fi închis lumea imaginaţiei.

Dacă mă gândesc mai bine, cred că întotdeauna eşti ceea ce vei fi. Te laşi prins de diferite fantezii. Dacă s-ar fi întâmplat aşa şi aşa, ai fi făcut asta sau asta, sau dacă m-aş fi măritat cu cutare, presupun că aş fi avut cu totul o altă viaţă. Într-un fel sau altul, îţi vei găsi întotdeauna calea către tiparul tău, căci sunt sigură că urmezi un anumit tipar: tiparul vieţii tale. Acest tipar al tău îl poţi înfrumuseţa sau să-l faci de mântuială, dar este tiparul tău şi atât timp cât îl urmezi vei cunoaşte armonia şi vei fi împăcat cu tine.

Nu cred că am rămas la domnişoara Guyer mai mult de un an şi jumătate, apoi mama a avut o altă idee. Cu una din acele hotărâri neaşteptate ale ei, mi-a explicat că aveam să mă duc la Paris. Urma să închirieze Ashfield pentru iarnă şi noi să plecăm la Paris. Acolo m-aş putea duce la acelaşi pension la care a fost şi sora mea şi voi vedea dacă-mi place sau nu.

Totul se desfăşura conform unui plan. Aşa se întâmpla cu aranjamentele mamei. Ea le aducea la îndeplinire cu cea mai desăvârşită eficienţă şi toată lumea se supunea voinţei ei. A reuşit să închirieze casa foarte bine. Ne-am făcut bagajele. (Nu ştiu dacă erau tot atât de multe cufere, adevăraţi monştri, câţi au fost când he-am dus în sudul Franţei, totuşi erau destule.) Şi cât ai clipi din ochi ne-am trezit instalate la Hotel d’Iena, pe Avenue d’Iena, la Paris.

Mama deţinea o sumedenie de scrisori de recomandare, adrese de diferite pensioane şi şcoli, profesori şi tot felul de persoane care puteau să-i dea sfaturi. Aranjase lucrurile cu mult timp înainte. Auzise că pensionul unde fusese Madge îşi schimbase profilul şi cam decăzuse pe măsură ce au trecut anii. Mademoiselle T. renunţase sau era pe punctul de a renunţa, aşa că mama a spus că am putea încerca pentru câtva timp şi vom vedea. O asemenea atitudine faţă de şcoală nu şi-ar găsi aprobarea azi, dar pentru mama a încerca o şcoală era ca şi cum ai încerca un restaurant. Dacă te uitai pe fereastră nu puteai spune cum era, trebuia să intri, să încerci şi dacă nu-ţi plăcea, cu cât plecai mai repede, cu atât era mai bine. Pe atunci nu trebuia să-ţi baţi capul cu certificatul G. C. E.43, cu O Levels44, A Levels45 şi gânduri serioase pentru viitor.

Am intrat la şcoala lui Mademoiselle T., unde am rămas aproximativ două luni, până la sfârşitul trimestrului. Aveam atunci 15 ani. Sora mea s-a distins de cum a sosit acolo, când a fost provocată de o altă fată să sară pe o fereastră. Sa executat imediat şi a aterizat în mijlocul unei mese de ceai în jurul căreia se afla Mademoiselle T. cu câţiva părinţi distinşi. „Cât de băieţoase sunt englezoaicele astea!” a exclamat Mademoiselle T. Fetele care au îndemnat-o erau încântate, cu răutate, dar au admirato pentru bravura ei.

Intrarea mea nu a fost deloc senzaţională. Eram o timidă. După trei zile mă simţeam foarte nenorocită, cuprinsă de dorul de casă. În ultimii patru sau cinci ani am fost atât de apropiată de mama, nedespărţindu-mă de ea aproape niciodată, încât nu era deloc nefiresc să fiu cuprinsă de dor după ea prima dată, când într-adevăr mă aflam departe de ea. Curios era faptul că nu ştiam ce se petrece cu mine. Nu voiam să mănânc. De fiecare dată când mă gândeam la mama, începeau să-mi curgă lacrimile şiroaie. Îmi amintesc că mă uitam la o bluză pe care o lucrase mama, foarte prost lucrată, dar cu degetele ei, şi tocmai faptul că era prost lucrată, că nu venea bine, cutele erau neegale, mă făcea să plâng şi mai mult. Căutam să ascund aceste sentimente celor din afară şi plângeam numai noaptea, cu capul în pernă. Când mama a venit să mă ia duminica următoare, am întâmpinat-o ca de obicei, dar când am ajuns la hotel, am izbucnit în lacrimi şi am cuprins-o cu braţele de după gât. Îmi pare bine că nu i-am spus să mă ia de acolo, am ştiut atunci că trebuie să mă opresc. În plus, văzând-o pe mama, mi-am dat seama că nu-mi va mai fi dor de casă, ştiam acum ce se petrecea cu mine.

Nu am mai tânjit după casă. M-am simţit foarte bine la Mademoiselle T. Erau acolo franţuzoaice, americance, spaniole, italience, şi nu prea multe englezoaice. Îmi plăcea în special tovărăşia americancelor. Aveau un fel jovial, interesant de a vorbi; îmi aminteau de prietena mea de la Cauterets, Marguerite Prestley.

Nu-mi aduc aminte prea mult despre ceea ce învăţam acolo. Cred că nu era mare lucru. La istorie învăţam Fronda, pe care o ştiam destul de bine din lecturile melc istorice. Cât despre geografie am rămas dezinformată pe viaţă, învăţând provinciile Franţei aşa cum erau în timpul Frondei, şi nu cum sunt azi. Am mai învăţat lunile aşa cum erau numite în timpul Revoluţiei Franceze. Greşelile mele la dictare în franceză au înspăimântat-o pe profesoara respectivă, încât nici nu-i venea să creadă. „Vraiment, c’est impossible”’, spuse ea, „Vous qui pariez şi bien le français vous avez fait vingt-cinq fautes en dictes, vingt-cinq!”46

Nimeni nu făcuse mai mult de cinci greşeli. Datorită lipsurilor mele devenisem un fenomen cu totul interesant. Cred că era destul de natural, ţinând seama de împrejurări. Învăţasem franceza vorbind. Ştiam franceza vorbită, numai după ureche, şi cuvintele été şi était pentru mine aveau aceeaşi rezonanţă. Le scriam într-un fel sau altul, numai la întâmplare, sperând că am nimerit-o.

În câteva domenii ca literatura, recitarea, eram prima, cât despre gramatica şi ortografia franceză eram ultima. Asta complica situaţia bieţilor profesori. Cred că era ruşinos şi pentru mine, deşi adevărul e doar că mie nu-mi păsa.

Luam lecţii de pian cu o doamnă în vârstă, Madame Legrand. Era acolo de mulţi ani. Metoda ei favorită de a preda lecţii de pian era să cânte la patru mâini cu elevul.

Stăruia foarte mult ca elevii să fie învăţaţi să citească notele. Eram destul de bună la asta, dar a cânta cu Madame Legrand era un adevărat chin. Stăteam amândouă pe un scaun ca o bancă, în faţa pianului şi cum Madame Legrand avea multe pe ea, ocupa cea mai mare parte din scaun şi pe mine mă împingea cu coatele spre marginea claviaturii. Cânta cu multă vigoare, folosind amândouă coatele; acestea rămâneau departe de corp, ca şi cum ar fi stat cu mâinile în şold, rezultatul fiind că nefericita care cânta la celelalte două mâini, trebuia să-şi facă treaba ţinându-şi coatele strâns lipite de trup.

Cu oarecare dibăcie naturală, izbutisem să cânt partea de bas din duet. Era uşor să o faci pe Madame Legrand să accepte, căci îi plăcea foarte mult propria ei interpretare şi natural partea de soprano îi dădea o posibilitate mai bună să-şi reverse sufletul în muzică. Uneori, chiar o bună bucată de timp, fiind atât de absorbită de interpretarea ei, nu-şi mai dădea seama că nu mai cântam. Mai devreme sau mai târziu, ezitam în faţa unei măsuri, cântam una din urmă, căutam să o ajung pe ea, fără a fi sigură unde rămăsesem şi apoi încercam să cânt nişte note care s-ar fi putut potrivi cu ceea ce cânta ea. De vreme ce citeam o partitură la prima vedere, nu puteam întotdeauna să anticipez în mod inteligent ceea ce urma. Dintr-o dată îşi dădea seama de cacofonia monstruoasă pe care o produceam, se oprea, ridica mâinile în aer şi exclama: „Mais qu’est-ce que vous jouez la, petite? Que c’est horrible!”47

Nu puteam să nu fiu de acord cu ea, într-adevăr era oribil.

Atunci o luam de la început. Desigur că dacă aş fi cântat partea de soprano, lipsa mea de coordonare s-ar fi observat imediat. În orice caz, în general, ne înţelegeam bine.

Cât timp cânta, Madame Legrand pufăia şi sforăia, pieptul i se ridica şi se lăsa, uneori scotea mugete; erau alarmante, dar fascinante. Mai şi mirosea de-ţi întorcea nasul din loc, ceea ce era mai puţin fascinant.

La sfârşitul trimestrului urma să aibă loc un concert, eu fusesem programată cu două piese, mişcarea a treia din sonata „Patetica” de Beethoven, şi o piesă numită „Serenade d’Aragona”, sau cam aşa ceva. De la început am prins pică pe „Serenade d’Aragona”. Îmi venea tare greu s-o interpretez, nu ştiu de ce, deşi era mult mai uşoară decât Beethoven. Dar Beethoven mergea foarte bine, în timp ce serenada rămânea o interpretare foarte slabă. O exersam cu înflăcărare, dar deveneam din ce în ce mai nervoasă. Mă trezeam noaptea şi mă gândeam că interpretam şi se întâmplau tot felul de lucruri. Clapele nu se mişcau şi descopeream că mă aflu în faţa unei orgi şi nu a unui pian, sau soseam cu întârziere sau concertul avusese loc cu o seară înainte… Dar toate astea par nişte prostii acum, când mi le amintesc…

Cu două zile înainte de concert mă simţeam tare rău, cu temperatură mare, încât au trimis după mama. Doctorul nu a putut găsi nici o cauză. Totuşi, a spus că, după părerea lui, ar fi mai bine dacă nu aş cânta la concert şi aş fi scoasă din şcoală pe două sau trei zile, până după concert. Nu pot să vă spun cât eram de recunoscătoare, deşi în acelaşi timp aveam sentimentul unei persoane care nu reuşise în îndeplinirea unei sarcini dinainte stabilite. Îmi aduc aminte acum cum; la un examen la aritmetică, la şcoala domnişoarei Guyer, am rămas la coadă, deşi toată săptămâna precedentă fusesem în fruntea clasei. Când am văzut întrebările, la examen, dintr-o dată parcă mi s-a pus o ceaţă pe creier şi nu am mai fost în stare să gândesc. Există oameni care pot trece examenele cu brio, după ce fuseseră ultimii din clasă; sunt oameni care se manifestă în public mult mai bine decât în particular, pe când alţii apar ca exact opusul acestora. Eram din cei de la coadă. Este evident că mi-am ales cariera cea mai potrivită. Marele avantaj de a fi autor constă în faptul că lucrezi la adăpost, departe de public, şi dispui de propriul tău timp. Te poţi îngrijora, te poţi plictisi, poate să te apuce durerea de cap, poţi să ajungi la marginea nebuniei încercând să pui la cale o intrigă aşa cum ar trebui, dar nu eşti obligat să apari în public la dată fixă şi să te faci de râs.

M-am întors la pension uşurată şi bine dispusă. Imediat am încercat să văd dacă pot interpreta „Serenade d’Aragona”. Evident că am cântat-o mai bine ca oricând până atunci, dar totuşi lăsa de dorit. Am continuat să învăţ restul sonatei de Beethoven cu Madame Legrand, care deşi fusese dezamăgită de mine ca elevă care i-ar fi făcut cinste, era bună şi încurajatoare şi mi-a spus că aveam un adevărat simţ al muzicii.

Timpul petrecut la Paris, două ierni şi o vară, a fost unul din cel mai fericit pe care l-am cunoscut. Mereu se produceau tot felul de lucruri încântătoare. Unii din prietenii americani ai bunicului, a căror fiică cânta la Operă, locuiau aici. Am ascultat-o interpretând rolul Margaretei din „Faust”. Pensionul nu ducea fetele la „Faust”, subiectul nefiind considerat convenable pentru „les jeunes filles”. Cred că oamenii aveau tendinţa să fie destul de optimişti în privinţa corupţiei uşoare a tinerelor fete. Ar fi trebuit să ai mai multe cunoştinţe decât „les jeunes filles” în acele zile pentru a şti că la fereastra Margaretei se petrecea ceva incorect. Nu am înţeles, atunci, la Paris, de ce Marguerite s-a aflat dintr-o dată în închisoare. Mă întrebam dacă furase bijuterii? Neîndoielnic, că sarcina şi moartea copilului nu mi-au trecut niciodată prin cap.

Cel mai adesea ne duceau la Opera Comique. „Thais”, „Werther”, „Carmen”, „La Vie Boheme”, „Manon”. Opera mea preferată era „Werther”. La Opera Mare am auzit „Tannhauser” şi „Faust”.

Mama m-a dus pe la croitorese şi am început pentru prima oară să capăt gust pentru rochii. Mi s-a făcut o rochie semi-elegantă din crêpe de Chine verde pal, care mi-a adus foarte multă bucurie. Nu avusesem încă până atunci o asemenea rochie de om mare. Era trist că pieptul meu nu vroia să mă ajute deloc, aşa că au fost necesare o seamă de volane şi volănaşe la corsaj. Dar eu tot speram că într-o bună zi o pereche de sâni cu adevărat feminini, tari, rotunzi şi mari aveau să-mi răsară. Ce noroc că suntem scutiţi de-a ne vedea viitorul. De nu ar fi fost aşa, m-aş fi văzut la 35 de ani cu un piept feminin foarte bine dezvoltat, dar vai toate femeile erau cu un bust plat ca o scândură, iar cele nenorocoase, care aveau un piept mare, nu ştiau cum să-l strângă şi să-l facă să dispară.

Prin scrisorile de recomandare pe care le poseda mama am pătruns în societatea franceză. Americancele erau întotdeauna bine primite în Faubourg St. Germain48, iar băieţii din aristocraţia franceză căutau să se căsătorească cu americance bogate. Deşi eram departe de a fi bogată, se ştia că tata fusese american, şi toţi americanii se presupunea că au bani. Era o societate plină de ciudăţenii.

Toţi francezii pe care i-am întâlnit erau politicoşi, foarte comme il faut şi pentru o fată nimic nu putea fi mai plictisitor. Totuşi îmi însuşisem un vocabular al limbii franceze foarte politicos, învăţasem cum să dansez şi cum să mă port în societate, cu cineva care cred că se numea (oricât ar părea de improbabil) domnul Washington Lob. Acesta era imaginea cea mai fidelă pe care pot să mi-o imaginez a domnului Turveydrop49. M-a pus la curent cu unele publicaţii mondene americane şi m-a învăţat care sunt diferitele trepte ale societăţii cosmopolite, şi încă alte câteva lucruri.

— Să presupunem acum, începea domnul Lob, că eşti pe punctul de a te aşeza lângă o doamnă mai în vârstă, măritată. Cum vei sta? M-am uitat mirată la el.

— Va trebui să… găsesc eu cum! am spus eu încurcată.

— Arată-mi.

Avea acolo câteva scaune aurite. M-am aşezat pe unul din ele, ascunzându-mi picioarele cât mai mult sub scaun.

— Nu, nu, nu merge aşa. E imposibil, a declarat domnul Washington Lob. Trebuie să te întorci uşurel într-o parte, aşa, nu mai mult, şi când stai jos să te apleci puţin spre dreapta, ca şi cum te-ai înclina.

A trebuit să exersez mult timp poziţia aceasta. Singurele lucruri pe care nu le puteam suferi deloc erau lecţiile de desen şi pictură. Mama era neînduplecată asupra acestui subiect. Nu mă slăbea. „Fetele trebuie să fie în stare să facă acuarele.”

De două ori pe săptămână venea să mă ia o tânără femeie (deoarece fetele nu umblau singure pe străzile Parisului) şi mă ducea cu metroul sau autobuzul la un atelier pe undeva pe lângă piaţa de flori. Acolo intram într-o clasă de tinere fete care pictau violete într-un pahar cu apă, crini într-o cană, narcise galbene într-o vază neagră. Urmau nişte oftaturi teribile când apărea profesoara.

— Mais vous ne voyez rien50, mi se adresă mie. Mai întâi trebuie să începi cu umbrele: Nu vezi? Uite aici şi aici şi aici sunt umbre.

Dar eu nu vedeam nici o umbră. Tot ceea ce vedeam erau doar nişte violete într-un pahar cu apă. Peste tot existau violete. Nu aveam decât să pun o umbră de violet pe paleta mea şi pictam violete cu un mov şters. Recunosc că ceea ce ieşea nu părea deloc a fi un buchet de violete într-un pahar cu apă, dar nu vedeam şi nu cred că am văzut vreodată ce rol ar putea juca umbrele. Câteodată, pentru a-mi uşura starea depresivă, desenam picioarele mesei sau vreun scaun desperecheat în perspectivă, astea mă mai înveseleau, dar mi erau deloc pe placul profesoarei.

Deşi am întâlnit o seamă de tineri francezi fermecători, e destul de ciudat că nu m-am îndrăgostit de niciunul. În schimb, nutream o adevărată pasiune pentru funcţionarul de la recepţie, de la hotel, domnul Strie. Era înalt, subţire, ca o tenie, cu un păr cânepiu şi cu tendinţă spre coşuri. Nu pot să înţeleg ce vedeam la el. Nu am avut niciodată curajul să-i vorbesc, deşi uneori îmi spunea „Bonjour Mademoiselle” când treceam prin hol. Era destul de greu să brodezi fantezii pe seama domnului Strie. Uneori îmi închipuiam că sunt cu el în Indochina franceză, unde bântuia ciuma, iar eu îl îngrijeam, dar mi-au trebuit multe sforţări să fac să dăinuie această imagine. Când în sfârşit îşi trăgea ultima suflare, îmi şoptea: „Mademoiselle, v-am adorat întotdeauna din acele zile când eram la hotel”, ceea ce părea în regulă, dar când l-am observat a doua zi stând şi scriind cu aplicaţie la biroul lui, mi s-a părut că ar fi fost imposibil să rostească aşa ceva, chiar şi pe patul de moarte.

În vacanţa de Paşte, am făcut diferite expediţii la Versailles, Fontainebleau şi în alte locuri; apoi, cu obişnuita-i hotărâre neaşteptată, mama m-a anunţat că nu o să mă mai întorc la Mademoiselle T.

— Nu prea am păreri prea bune despre această instituţie, a declarat ea. Predarea nu-i deloc interesantă, nu mai este ca pe vremea lui Madge. Eu mă întorc în Anglia şi am aranjat ca tu să rămâi la şcoala domnişoarei Hogg, la Auteuil – Les Marroniers (Castanii).

Nu-mi amintesc să fi încercat vreun alt sentiment decât o uşoară surprindere. Mă simţeam, în general, bine la Mademoiselle T., dar nu doream în mod deosebit să mă întorc acolo. De fapt părea mult mai interesant să te duci într-un loc nou. Nu ştiu dacă dovedeam prostie sau bunăvoinţă, aş vrea să cred că era cea de-a doua. Dar întotdeauna eram pregătită să-mi placă ceea ce avea să urmeze.

Aşa că m-am dus la Les Marroniers, o şcoală foarte bună, dar extrem de englezească. Îmi plăcea, dar mi se părea plicticos. Acolo aveam o profesoară de muzică bună, nu atât de amuzantă ca Madame Legrand însă. Pentru că toată lumea vorbea englezeşte, deşi era interzis, nimeni nu învăţa prea mult franceză.

Activităţile din exterior nu erau încurajate sau poate nici chiar permise, la Les Marroniers. Aşa că în fine am putut să mă descotorosesc de lecţiile de pictură şi desen pe care le detestam. Singurul lucru ce-mi lipsea era drumul pe la piaţa de flori, care într-adevăr îmi părea un paradis. Şi nu a fost nici o surpriză pentru mine când, la sfârşitul vacanţei de vară, mama mi-a spus dintr-o dată, la Ashfield, că nu mă voi mai duce la Les Marroniers. Îi venise o nouă idee pentru educaţia mea.

V

Dr. Barwood, medicul lui Grannie, avea o cumnată care conducea o mică şcoală pentru fete, la Paris. Nu primea dacit 12-15 fete; toate studiau muzica sau urmau cursuri la Conservator ori la Sorbonna. „Cum ţi se pare această idee?” m-a întrebat mama. Aşa după cum spuneam, eram receptivă la idei noi, de fapt, motto-ul meu ar fi putut fi la acea vreme: „încearcă orice o dată”. Astfel toamna m-am dus la domnişoara Dryden, lângă Arcul de Triumf, în Avenue du Bois.



Îmi convenea de minune… Pentru prima oară mi-am dat seama că ceea ce făceam acolo mă interesa cu adevărat. Eram în total 12 fete. Domnişoară Dryden era înaltă, cu un temperament destul de violent, avea un păr alb foarte frumos aranjat, o figură distinsă, un nas roşu pe care şi-l freca destul de tare când se enerva. Conversaţia ei era aspră, ironică, alarmantă, dar stimulatoare. Avea un ajutor, o franţuzoaică, Madame Petit, o fire foarte emotivă, foarte franţuzoaică. Ţineam mult la ea, toate fetele, dar nu o veneram atât ca pe domnişoara Dryden.

Te simţeai mai curând ca într-o familie, dar exista o atitudine foarte serioasă faţă de studiile noastre. Accentul se punea pe muzică, aveam însă lecţii interesante în diferite domenii. Veneau societarii de la Comedia Franceză, ne ţineau conferinţe despre Molière, Racine, Corneille, cântăreţi de la Conservator ne cântau arii din Lully şi Gluck. Urmam un curs de artă dramatică, unde toate recitam. Din fericire nu se făceau prea multe dictări, aşa că greşelile mele de ortografie nu erau chiar atât de evidente, şi, cum vorbeam franceza mai bine decât celelalte, îmi făcea o plăcere totală să recit din Andromaca, identificându-mă eu eroina tragică în timp ce declamam: „Seigneur, toutes ces grandeurs ne me touchent plus guère”51.


Yüklə 2,33 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   11   12   13   14   15   16   17   18   ...   55




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin