Agatha Christie



Yüklə 2,33 Mb.
səhifə16/55
tarix30.07.2018
ölçüsü2,33 Mb.
#64494
1   ...   12   13   14   15   16   17   18   19   ...   55

Cred că noi, toate fetele, apreciam foarte mult lecţiile de artă dramatică. Ne duceam la Comedia Franceză unde vedeam dramele clasice şi unele piese moderne. Am văzut-o pe Sarah Bernhardt, într-unul din ultimele roluri ale carierei ei, Fazanul de aur, în „Chantecler” de Rostand. Era bătrână, slabă, umbla greu, vocea ei de aur părea spartă, dar, neîndoielnic rămăsese o mare actriţă; te captiva cu adânca ei emoţie, încă şi mai mult decât Sarah Bernhardt m-a impresionat Rejane. Am văzut-o într-o piesă modernă, „La Course aux Flambeaux”. Avea o putere minunată de-a te face să simţi, prin jocul ei interiorizat, sentimente şi emoţii năvalnice cărora nu le-ar fi dat niciodată frâu liber. Şi acum, dacă rămân o clipă cu ochii închişi, liniştită, îmi răsună în urechi vocea ei, îi revăd chipul în timp ce rostea ultimele cuvinte din piesă: „Pour sauver ma fille, j’ai tue ma mère”52 şi fiorul ce-ţi pătrundea în adâncul fiinţei tale, când cortina cădea.

Mi se pare că învăţământul îţi poate da satisfacţie numai dacă îţi activează o anumită receptivitate. Informaţia amplă nu are valoare, căci nu-ţi aduce nimic mai mult faţă. de ce posedai mai înainte. A asista la prezentări de piese făcute de către artiste, a auzi replici din acestea repetate de ele, a avea cântăreţi adevăraţi care să-ţi cânte „Bois Epais” sau o arie din „Orfeul” lui Gluck însemna a face să prindă viaţă în tine o dragoste pasionantă pentru arta respectivă. Mie toate acestea mi-au deschis o lume nouă, o lume în care am rămas să trăiesc de atunci înainte.

Studiile mele serioase erau muzica, canto şi pianul. Studiam pianul cu un austriac, Charles Furster. Venea uneori la Londra şi dădea recitaluri. Era un profesor bun, dar care te înspăimânta. Metoda lui consta în a se preumbla tot timpul prin cameră, în vreme ce tu cântai. Părea că nu ascultă, se uita pe fereastră, mirosea o floare, dar, cât ai clipi din ochi, dacă luai cumva vreo notă falsă sau frazai ceva greşit, se întorcea şi cu agerimea unui tigru care se repede asupra, prăzii striga: „Hein, qu’est-ce que vous jouez la petite, hein? C’est atroce.”53 Îţi zdruncina nervii, la început, dar mai apoi te obişnuiai. Fiind un mare pasionat după Chopin, mă punea să repet mai mult „Studii şi Valsuri” de Chopin, „Fantaisie Impromptue” şi una din „Balade”. Ştiam prea bine că progresam cu lecţiile lui şi asta mă făcea fericită. Am învăţat şi sonate de Beethoven, ca şi unele piese uşoare pe care le numea „piese de salon”, o „Romanţă” de Faure, „Barcarola” de Ceaikovski şi altele. Exersam cu adevărată asiduitate cam şapte ore pe zi. Bănuiesc că încolţise în mine o speranţă, nu ştiu dacă am lăsat-o vreodată să pătrundă în conştiinţă, dar exista acolo pe planul al doilea – că poate aş deveni o pianistă, aş putea da concerte. Ştiam că trebuia să treacă mult timp şi că mi se cerea muncă susţinută, dar mai ştiam că voi progresa rapid.

Lecţiile de canto le începusem mai înainte. Aveam ca profesor pe Monsieur Boue. Acesta şi Jean de Reszke erau consideraţi ca cei mai buni profesori de canto de la Paris pe atunci. Jean de Reszke fusese un tenor faimos, iar Boue un bariton de operă. Locuia într-un apartament, la etajul cinci, fără lift, când ajungeam acolo aveam respiraţia tăiată, ceea ce era normal, de altfel. Toate apartamentele erau la fel încât pierdeai socoteala etajelor, dar ştiai întotdeauna când soseai la Monsieur Boue după tapetul de pe peretele scărilor: când făceai ultimul cot dădeai peste o pată mare de grăsime, care semăna puţin cu capul unui câine.

De cum intram eram întâmpinată cu reproşuri. De ce gâfâiam aşa? De ce trebuia să-mi pierd respiraţia? La vârsta mea trebuia să sar treptele, fără să gâfâi. Respiraţia era totul. „Respiraţia este centrul cântului, ar trebui să ştii asta până acum.” Apoi îşi lua măsurătoarea, care se afla întotdeauna la îndemână, o punea în jurul diafragmei mele şi îmi spunea să respir, adică să inspir şi să expir cât mai complet posibil. Calcula diferenţa între cele două măsurători, dând din când în când din cap şi spunând uneori:

— C’est bien, c’est bien54, avansează! Ai un torace bun, un torace excelent, eşti bine dezvoltată şi mai mult încă, o să-ţi spun ceva, nu o să suferi niciodată de tuberculoză pulmonară. Asta e ceva foarte trist pentru unii cântăreţi: fac tuberculoză, dar la dumneata nu poate fi vorba de aşa ceva. Atât timp cât o să faci exerciţii de respiraţie totul o să fie în regulă. Îţi place biftecul?

I-am spus că da. Îmi plăcea grozav biftecul.

— Asta-i foarte bine, e mâncarea cea mai bună pentru un cântăreţ. Nu poţi să mănânci mult la o masă sau prea des, le spun întotdeauna cântăreţilor mei de la operă. La ora trei după-masă, să mâncaţi un biftec mare şi să beţi un pahar de bere, după asta nimic, până după ce cântaţi la nouă.

Treceam apoi, la lecţia de canto propriu-zisă. Vocea din cap, spunea el, a fost foarte bună, perfectă, naturală, bine dozată, şi nici notele din piept nu erau prea rele, dar medium, medium era extrem de slab. Aşa că pentru început aveam să cânt în registru de mezosoprană, pentru a-mi dezvolta medium-ul. Din când în când, îl apucau nervii din cauza a ceea ce numea el faţa mea englezească.

— Feţele englezeşti, spunea el, nu au expresie, nu sunt mobile. Pielea din jurul gurii nu se mişcă, şi vocea, cuvintele, totul vine din gât. Asta e foarte prost. Franceza vine din cerul gurii. Acoperişul gurii, podul nasului, de acolo vine vocea medium. Vorbeşti franceza foarte bine, fluent. Din păcate, deşi n-ai accent englezesc, îl ai pe cel din Midi. De ce ai accentul din Midi?

M-am gândit o clipă şi apoi am spus:

— Pentru că am învăţat franceza de la o fată din Pau.

— A, asta explică totul, spuse el. Da, asta-i. Ai accentul meridional. După cum ziceam, vorbeşti franceza fluent, dar o vorbeşti ca o englezoaică, pentru că ai vocea din fundul gâtului. Trebuie să-ţi mişti buzele. Ţine dinţii strânşi, dar mişcă buzele. A, ştiu ce o să facem.

M-a sfătuit să ţin un creion în colţul gurii şi să articulez cât mai bine posibil, fără a lăsa creionul să cadă. Era teribil de dificil la început. Dar până în cele din urmă am izbutit. Dinţii strângeau creionul, iar buzele trebuiau să se mişte repede pentru a putea rosti cuvintele.

Boue s-a înfuriat teribil într-o zi, când am adus vorba de Samson şi Dalila, „Mon cœur s’ouvre a ta voix”55 şi l-am întrebat dacă aş putea să o învăţ, căci îmi plăcea acea operă foarte mult.

— Dar ce ai aici? m-a întrebat uitându-se la partitură. Ce-i asta? în ce cheie este? Este transpusă în altă cheie.

I-am explicat că am cumpărat partitura pentru soprano.

A ţipat furios:

— Dar Dalila nu e soprană, ci mezosoprană. Ştii că dacă vrei să cânţi o arie dintr-o operă, trebuie să o cânţi în cheia în care a fost scrisă. Nu poţi transpune pentru voce de soprană, ceea ce a fost scris pentru mezo, accentul este pus greşit. Ia-o de aici. Dacă aduci partitura care trebuie pentru mezo, da, atunci poţi s-o înveţi.

N-am mai îndrăznit să cânt de atunci niciodată un cântec transpus.

Am învăţat o mulţime de cântece franţuzeşti şi o Ave Maria foarte frumoasă de Cherubini. Am dezbătut câtva timp problema pronunţării limbii latine, din aceasta arie.

— Englezii pronunţă latina după moda italiană, iar francezii au felul lor propriu de a pronunţa. Cred că fiindcă eşti englezoaică e mai bine să pronunţi ca italienii.

Am cântat de asemenea mai multe cântece de Schubert în germană. Deşi nu ştiam germana, nu era prea greu, şi bineînţeles am cântat multe cântece în italiană. În general nu mi se permitea să fiu prea ambiţioasă, dar după vreo şase luni de studii sau cam aşa am avut permisiunea să cânt aria din Boema, „Che gelida manina” şi aria din Toşca „Vissi d’arte”.

Ce zile fericite!

Uneori, după o vizita la Louvre, ne duceam să luăm ceaiul la Rumpelmayer. Nu putea să existe o mai mare plăcere în viaţă, pentru o fată lacomă ca mine, ca ceaiul de la Rumpelmayer. Prăjiturile mele favorite erau cele cu frişca şi cremă de castane.

Eram, de asemenea, duse la plimbare în Bois, un loc foarte fascinant. Într-o zi, îmi aduc aminte, când mergeam câte două de-a lungul unei poteci împădurite, a apărut un bărbat de după copaci. Clasicul caz de expunere indecentă. Cred că toate l-am văzut, dar toate ne-am comportat civilizat, ca şi cum nu ar fi fost nimic neobişnuit, ca şi cum nu ne-am fi dat seama de cele ce am văzut. Miss Dryden, care avea în ziua aceea grijă de noi, a pornit-o înainte cuirasată, ca un vas de război. Am urmat-o. Bănuiesc că bărbatul acela care în partea de sus era foarte corect îmbrăcat, păr negru, barbişon, cravată elegantă, trebuie să-şi fi petrecut ziua umblând prin locurile cele mai întunecoase din Bois, ca să surprindă nişte tinere decente din vreun pension, mergând două câte două în şir lung, gata să le îmbogăţească cunoştinţele despre viaţa Parisului. Pot să adaug, că pe cât ştiu, niciuna dintre noi nu a menţionat această întâmplare celorlalte fete, nici măcar nu s-a chicotit. Pe atunci eram toate foarte decente.

Ocazional avea loc câte o reuniune la domnişoara Dryden. O dată o americancă, o fostă elevă de a ei, măritată acum cu un viconte francez, a venit cu fiul ei Rudy. Băiatul era, după drept, un baron francez, dar după înfăţişare arăta ca un şcolar american. Trebuie să se fi albit puţin la faţă când a văzut douăsprezece fete atrăgătoare, uitându-se toate la el cu interes, aprobare sau poate chiar şi cu vreo privire galeşă, plină de romantism în ochi. A doua zi noi toate l-am întâlnit pe Rudy la Palais de Glace, unde unele dintre noi învăţam să patinăm, iar altele patinam. Rudy a fost politicos, preocupat să fie atent cu maică-sa. A făcut de câteva ori turul patinoarului cu cele dintre noi care ştiam să patinăm. Eu, ca de obicei, în asemenea împrejurări, n-am avut noroc. Abia începusem să învăţ şi în prima după-masă reuşisem să-mi răstorn instructorul. Asta, trebuie să recunosc, l-a supărat foarte tare. A fost ridiculizat de colegii lui. El se mândrea că era în stare să ţină pe oricine, chiar şi pe cea mai grasă americancă, şi să fie trântit la pământ tocmai de o fată slabă, înaltă, trebuie să-l fi înfuriat. După aceea mă lua cât mai rar posibil la patinaj. În orice caz nu-mi trecea prin cap să risc, să fiu condusă de Rudy în jurul ringului; probabil că aveam să-l răstorn numaidecât şi pe el, şi pe urmă s-ar fi plictisit de mine.

Când l-am văzut pe Rudy s-a petrecut ceva cu mine. Ne-am întâlnit doar în câteva împrejurări, dar au fost momente de tranziţie pentru mine. Din acea clipă am părăsit teritoriul eroului slăvit, întreaga mea dragoste romantică pe care o nutream pentru oameni reali sau ireali, personaje din cărţi, oameni din viaţa publică sau cei care veneau în mod curent la noi în casă, a luat sfârşit de atunci. Nu mai puteam încerca o dragoste ideală, îmi lipsea dorinţa de a mă sacrifica pentru idolii mei. Din acea zi am început să-i văd pe tineri, numai ca tineri, făpturi care te stimulau şi care mi-ar fi făcut plăcere să-i întâlnesc, şi dintre care, într-o zi aveam să-mi găsesc alesul inimii (Mr. Right, de fapt). Nu m-am îndrăgostit de Rudy, poate aş fi făcut-o, dacă l-aş fi întâlnit mai des – dar dintr-o dată mi-am dat seama că simţeam altfel, că devenisem parte din lumea femeilor în căutarea prăzii. Din acea clipă, imaginea Episcopului Londrei, ultimul obiect al idolatrizării mele, păli din mintea mea. Acum doream să întâlnesc tineri adevăraţi, mulţi tineri adevăraţi, deşi de fapt, nu puteau fi prea mulţi.

Nu-mi mai amintesc cât timp am mai rămas la domnişoara Dryden – un an, poate optsprezece luni, nu cred că mai mult de doi ani. Mama, cu firea ei aşa de schimbătoare, nu a mai propus totuşi altceva. Dar cred totuşi că intuise că aflasem acum ceea ce mă satisfăcea, învăţam lucruri care aveau importanţă, care se integrau în felul meu de-a fi, devenind parte integrantă din preocupările mele pentru viaţă.

Unul din visele mele s-a spulberat înainte de a părăsi Parisul. Domnişoara Dryden îşi aştepta o fostă elevă, contesa de Limerick, o foarte bună pianistă, elevă a lui Charles Furster. De obicei, în asemenea împrejurări, câteva eleve care studiau pianul dădeau un mic concert. Mă număram şi eu printre ele. Rezultatul a fost catastrofal. Eram nervoasă dinainte, dar nu în mod exagerat, nu mai mult decât ar fi fost natural, dar de îndată ce m-am aşezat în faţa pianului m-am simţit învăluită de o totală ineficientă. Cântam note greşite, pierdusem tempoul, frazarea era de amator, stângace, o mizerie.

Nimeni nu ar fi putut fi mai binevoitor decât Lady Limerick. A vorbit cu mine mai târziu şi mi-a spus că şi-a dat seama cât eram de nervoasă şi asemenea crize sunt obişnuite la unele persoane, şi că asta este ceea ce se numeşte trac. Poate că le voi depăşi mai târziu, după ce voi cânta mai mult în faţa publicului. Am fost foarte recunoscătoare pentru aceste cuvinte amabile, dar ştiam prea bine că era ceva mult mai serios ce se petrecea cu mine.

Am continuat să studiez, dar înainte de a mă întoarce acasă l-am întrebat pe Charles Furster, dacă el crede, sincer, că lucrând foarte stăruitor şi având oarecare aplicaţie, aş putea să devin într-o zi o pianistă profesionistă. Şi el a fost amabil, dar nu mi-a spus nici o minciună. Mi-a mărturisit că impresia lui era că nu aveam temperament pentru a cânta în public; şi ştiam că era adevărat. I-am fost recunoscătoare pentru că mi-a spus adevărul. Am fost amărâtă câtva timp, dar am încercat din răsputeri să nu stărui prea mult asupra acestui subiect.

Dacă ceea ce doreşti cu înflăcărare nu se poate realiza, este mai bine să renunţi şi să mergi mai departe, în loc să stărui în regrete şi speranţe. Acest eşec timpuriu mi-a fost de mare folos în viitor: m-a învăţat că nu aveam menirea şi nici înclinaţia de a mă expune în public.

PARTEA A IV-A

Adolescenţa, flirturile, căsătoria (Joc la modă victorian)

I

Curând după ce m-am întors acasă de la Paris, mama a fost grav bolnavă. Conform manierei obişnuite în medicina de pe atunci, diagnosticul era apendicită, paratifoidă, pietre la ficat şi încă altele. De mai multe ori s-a aflat pe punctul de a fi transportată pe masa de operaţie. Tratamentul nu i-a ajutat cu nimic, boala revenea mereu şi s-a pus de mai multe ori problema unor diferite operaţii. Mama era ea însăşi doctor amator. Când fratele ei Ernest studia medicina, l-a ajutat cu mult entuziasm să înveţe. Şi ar fi putut fi un doctor mult mai bun decât el. Dar în cele din urmă a trebuit să renunţe, căci nu suporta să vadă sânge. Până atunci, însă, mama era practic tot atât de pregătită ca şi el şi nu părea că ar impresiona-o sângele, rănile sau oricare alte aspecte fizice neplăcute la vedere. Observasem că atunci când ne duceam la dentist împreună, în sala de aşteptare, mama nu dădea nici o atenţie unor reviste ca „The Queen”, „The Tatler”, ci imediat lua „The Lancet” sau „British Medical Journal”, dacă se aflau pe masă. În cele din urmă, pierzându-şi răbdarea cu doctorii care se perindau în jurul ei, a spus: „Cred că habar nu au; de altfel, nici eu nu ştiu ce am. Singurul lucru important este să scapi din mâinile doctorilor”.



A reuşit să găsească totuşi un alt doctor care era ceea ce se poate numi dispus să asculte şi a fost în curând în măsură să anunţe că recomandase soare şi o climă caldă, uscată. Aşa că mama m-a informat:

— La iarnă ne ducem în Egipt!

Din nou ne-am gândit la închirierea casei. Din fericire, pe atunci, cheltuielile de călătorie trebuie să fi fost mici, iar costul vieţii în străinătate putea fi uşor acoperit de chiria mare pe care o puteam obţine pentru Ashfield. Torquay continua, desigur, să fie o staţiune căutată iarna. Nimeni nu ar fi venit acolo vara, iar localnicii, la acel timp, plecau întotdeauna, pentru a evita „căldura teribilă”. (Nu pot să-mi închipui ce putea fi această „căldură teribilă”; azi găsesc sudul Devonului foarte rece vara.) De obicei se duceau şi închiriau case prin câmpiile mai îndepărtate. Şi tata şi mama au făcut o dată aşa, dar au găsit că era atât de cald, încât au închiriat un docar şi veneau în fiecare după-masă la Torquay să stea în grădina lor. În orice caz, Torquay era pe atunci Riviera Angliei şi lumea plătea sume mari pentru a închiria vile mobilate în sezonul vesel de iarnă, care le oferea concerte, după mesele, conferinţe, baluri şi multe alte activităţi mondene.

Eram gata să-mi fac „ieşirea în lume”. Îmi „ridicasem” părul, ceea ce pe atunci însemna o coafură în stil grec, cu zulufi, sus, deasupra cefei şi un fel de fileu împrejur. Era într-adevăr un stil care venea bine, foarte potrivit pentru rochiile de seară. Părul meu era foarte lung. O femeie care avea păr lung putea să se considere mândră, deşi, de fapt, însemna un păr rebel, desfăcându-se mereu. Pentru a contracara aceasta, coafezele creaseră aşa-numita „postişă”, un mănunchi de zulufi falşi care se fixa cât mai strâns de părul tău.

„Ieşirea în lume” era un eveniment de mare importanţă în viaţa unei fete. Dacă aveai bani, mama îţi dădea o serată dansantă. Mergeai la Londra în timpul sezonului. Evident, sezonul londonez de atunci nu avea nimic comun cu afacerea comercială, meşteşugit organizată, aşa cum a ajuns să fie în ultimii douăzeci, treizeci de ani. Persoanele invitate la serata ta şi cele la care te duceai îţi erau prieteni personali. Exista întotdeauna o dificultate să aduni destui bărbaţi, seratele erau în general neceremonioase, mai existau şi baluri de caritate, la care te duceai cu un mare grup de prieteni.

Bineînţeles că aşa ceva nu avea cum să fie în viaţa mea. Madge îşi făcuse ieşirea în lume la New York, unde fusese la recepţii şi serate dansante, dar tata nu fusese în măsură să-şi permită un sezon londonez pentru ea. Evident nu putea fi vorba acum nici pentru mine să mă bucur de asta. Dar mama era preocupată că trebuia să mă bucur de ceea ce ea considera dreptul prin naştere al unei tinere fete, adică să-şi facă apariţia asemenea unui fluture ieşit dintr-o crisalidă, să se transforme dintr-o şcolăriţă, într-o tânără adolescentă de lume, care să vină în contact cu alte tinere, ca şi cu mulţi băieţi, sau, ca să spunem deschis, să i se dea şansa să-şi găsească un partener potrivit.

Toată lumea avea grijă să fie cât mai binevoitoare cu tinerele fete. Le invitau pe la reuniuni, aranjau ieşiri la teatru. Puteai să te bizui pe prietenii care ştiau să se grupeze în jurul tău. La noi nu exista nimic asemănător cu sistemul francezilor de a protegui fiicele şi a le permite să se întâlnească numai cu câteva persoane selecţionate, care ar fi putut fi soţi potriviţi, care însă făcuseră mai înainte destule nebunii şi duseseră o viaţă agitată şi tumultuoasă, dar aveau bani suficienţi sau proprietăţi pentru a putea ţine o nevastă. Şi cred că sistemul acesta era bun şi avea ca rezultat un procentaj mare de căsătorii fericite. Credinţa, care dăinuia în Anglia, că tinerele fete franţuzoaice erau obligate să se căsătorească cu bătrâni bogaţi, nu era adevărată. Depravatul, tânărul nebunatic, încântătorul „mauvais sujet” pe care desigur că l-ar fi preferat franţuzoaica, nu avea niciodată permisiunea să pătrundă în orbita ei.

În Anglia lucrurile stăteau altfel. Fetele se duceau la serate şi întâlneau tot felul de băieţi, de faţă fiind şi mamele lor, care stăteau plictisite în chip de supraveghetoare, dar fiind incapabile de a acţiona. Lumea era, evident, destul de atentă în privinţa tinerilor pe care îi întâlneau fiicele lor. Desigur existau posibilităţi de alegere şi fetele preferau întotdeauna tineri indezirabili, ba mergeau până acolo încât ajungeau să se şi logodească cu aceştia sau să aibă ceea ce se numea o „înţelegere” între părţi. Această „înţelegere” sau acord neoficial era un termen într-adevăr foarte folositor. Prin acesta părinţii evitau fricţiunea care s-ar fi putut ivi, refuzând alegerea fiicei lor.

„Eşti încă foarte tânără draga mea şi sunt sigur că Hugh e un băiat fermecător, dar şi el e tânăr şi nu are încă asigurată o carieră; aţi putea foarte bine să stabiliţi o înţelegere între voi, să vă întâlniţi din când în când, dar fără să vă scrieţi şi fără logodnă oficială.” Şi apoi părinţii începeau să lucreze în culise, încercând să găsească un tânăr mai potrivit pentru fiica lor, şi s-o facă astfel să-şi ia gândul de la primul băiat. Aşa se întâmpla adesea. O opoziţie directă ar fi făcut fata să se agaţe cu disperare de primul ales. Permiţându-i-se câte ceva, situaţia era alta şi cum multe fete erau destul de raţionale foarte adesea îşi schimbau gândurile.

Din cauza faptului că o duceam atât de prost cu banii, mama îşi dădu seama că avea să fie greu pentru mine să-mi fac ieşirea în lume aşa cum se obişnuia. Cred că hotărârea ei de a alege ca loc pentru convalescenţă Cairo s-a datorat, în special, mie şi alegerea s-a dovedit foarte bună. Eram timidă, nu străluceam deloc în societate. Dacă puteam să mă deprind cu dansul, cu statul de vorbă şi cu toate celelalte, acestea devenind ceva obişnuit, ar fi fost sigur cea mai bună modalitate de a căpăta şi eu o oarecare experienţă.

Pentru o fată tânără, Cairo este o mare încântare, un vis. Am stat acolo trei luni şi mă duceam de cinci ori la dans în fiecare săptămână. Aceasta se petrecea de fiecare dată în câte unul din marile hoteluri. La Cairo erau staţionate trei sau patru regimente, în fiecare zi se juca polo. Totul intra în tariful plătit la un hotel cu preţuri moderate. Multă lume se ducea acolo iarna şi de obicei erau mame cu fetele lor. La început eram foarte timidă şi am rămas aşa în multe privinţe, dar mă pasiona dansul, fiind o foarte bună dansatoare. Îmi plăceau mulţi tineri şi am constatat curând că şi ei mă plăceau, aşa că totul era cât se putea de bine. Aveam 17 ani. Cairo ca oraş nu prezenta nici o semnificaţie pentru mine. Fetele între 18 şi 21 de ani arareori se gândesc la altceva decât la băieţi, ceea ce este foarte normal şi potrivit.

Azi nu mai există arta flirtului, dar atunci era în floare şi reprezenta, cred, aproape ceea ce numeau vechii trubaduri „le pays du tendre”. Este o introducere bună în viaţă; acel ataşament pe jumătate sentimental, pe jumătate romantic, care se formează între cei pe care-i numesc acum, la vârsta mea înaintată, „băieţi şi fete”. Îi învaţă câte ceva din viaţă şi despre fiecare din ei, fără ca să plătească în schimb un preţ prea mare sau deziluzionant. Nu-mi aduc aminte absolut deloc să fi existat printre prietenele mele, sau în familiile lor, copii ilegitimi. Ba nu, greşesc; iată o poveste nu prea drăguţă: O tânără fată, pe care o cunoşteam, s-a dus să-şi petreacă vacanţa la o colegă de şcoală şi a fost sedusă de tatăl acesteia, un om mai în vârstă, cu o reputaţie proastă.

Ar fi fost mai greu să se ajungă pe atunci la legături sexuale căci tinerii aveau păreri foarte bune despre fete, iar opinia publică i-ar fi înspăimântat, ca şi pe fete, de altfel. Tinerii bărbaţi îşi satisfăceau plăcerile cu femei măritate, de obicei mai bătrâne decât ei, sau aveau „mici prietene” la Londra, despre care nimeni nu trebuia să ştie. Îmi aduc aminte de o întâmplare, de mai târziu, când mă aflam invitată în Irlanda. Se mai aflau acolo vreo două, trei fete şi nişte tineri, în cea mai mare parte în armată.

Unul dintre tineri a plecat pe neaşteptate, într-o dimineaţă, declarând că primise o telegramă din Anglia. Dar nu era adevărat. Nimeni nu cunoştea cauza, dar i se mărturisise unei fete mult mai în vârstă decât el, pe care o cunoştea bine şi o considera în măsură să aprecieze dilema sa. I se ceruse să întovărăşească pe una din fete la o serată dansantă, la o oarecare depărtare de acolo, unde ceilalţi nu fuseseră invitaţi. El a condus-o în mod corect.

Dar pe drum fata a sugerat să se oprească la un hotel şi să ia o cameră. „O să ajungem la dans puţin mai târziu, spuse ea, dar nu observă nimeni, ştiu eu, am mai făcut adesea treaba asta.” Tânărul a fost atât de îngrozit, încât refuzând sugestia şi-a dat seama că-i va fi imposibil să o vadă a doua zi. De aici şi plecarea lui bruscă.

„Nici nu-mi venea să-mi cred urechilor – părea o fată atât de bine crescută, era atât de tânără, părinţii ei erau drăguţi, avea totul. Exact genul de fată cu care cineva ar fi dorit să se căsătorească.”

Totuşi în acele zile puritatea tinerelor fete era încă la mare preţ. Nu ne simţeam câtuşi de puţin apăsate din cauza aceasta. Prieteniile romantice, cu gesturi mai puţin reţinute şi îmbrăţişări mai înfocate ne erau de ajuns.


Yüklə 2,33 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   12   13   14   15   16   17   18   19   ...   55




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin