Agatha Christie

A face curte este, la drept vorbind, un început de dragoste recunoscut la toate vieţuitoarele. Masculul se învârte ţanţoş, face curte, femela pretinde că nu observă nimic, dar în taină se simte gratificată. Ştii că nu-i încă ceva materializat, dar e un fel de ucenicie. Trubadurii aveau dreptate când îşi cântau cântecele despre acel pays du tendre. Pot să recitesc mereu „Aucassin şi Nicolette”56 pentru farmecul, naturaleţea şi sinceritatea care se desprind din acele pagini. Niciodată după anii tinereţii nu mai ai acel sentiment particular, emoţia unei prietenii cu un bărbat, sentimentul de a găsi o afinitate, de a-ţi place aceleaşi lucruri, de a-l auzi pe celălalt spunând ceva la care tocmai te gândeai. Multe dintre acestea, fără îndoială nu sunt decât iluzii, dar e o iluzie atât de dulce şi cred că ar trebui să aibă locul său în viaţa fiecărei femei. N-ai decât să zâmbeşti mai târziu şi să spui „ce tânără şi proastă eram, într-adevăr”.

Totuşi la Cairo, n-am ajuns nici măcar să mă îndrăgostesc nici un pic de cineva. Eram prea ocupată. Se petreceau atâtea lucruri în jurul meu şi se aflau atâţia tineri atrăgători. De fapt, cei care-mi făceau inima să-mi zvâcnească erau bărbaţi cam de 40 de ani. Din amabilitate dansau din când în când cu copiliţa care eram şi mă tachinau, aşa ca pe cineva mic şi drăguţ; dar asta era totul.

Societatea decretase că nu trebuie să dansezi mai mult de două dansuri într-o seară cu aceeaşi persoană. Uneori se putea ajunge şi la trei, dar ochii sfredelitori ai paznicilor tăi se îndreptau asupra ta.

Primele rochii de seară constituiau, desigur, o mare bucurie. Am avut una din şifon verde pal cu volane din dantelă, una din mătase albă, destul de simplu făcută, şi una foarte elegantă, din tafta de culoarea turcoazei, un material pe care Grannie îl scosese dintr-unul din sertarele ei tainice. Era un material minunat, dar, din păcate, stând strâns atâta timp, nu a rezistat la clima din Cairo şi, într-o seară, în timpul unui dans, s-a rupt mai întâi fusta, apoi mânecile şi apoi în jurul gâtului. Am fost obligată să mă retrag în grabă la garderoba doamnelor. Ziua următoare ne-am dus la o croitoreasă levantină, din Cairo. Toate astea erau foarte scumpe acolo. Rochiile mele făcute în Anglia costaseră foarte puţin, totuşi am reuşit să am o rochie frumoasă din satin roz pal, care avea pe un umăr un buchet do boboci de trandafir. Ceea ce doream de fapt era o rochie de seară neagră. Toate fetele doresc aşa ceva. ca să pară mai mature. Mamele însă nu le lasă. Partenerii mei principali erau un tânăr din Cornwall, Trelawny, şi un prieten al lui, amândoi în regimentul al 60-lea de puşcaşi. Unul dintre cei mai vârstnici bărbaţi, un căpitan Craik, logodit cu o americancă foarte drăguţă, m-a condus la mama după un dans, într-o seară şi i-a spus: „V-am adus-o pe fiica dumneavoastră. A învăţat să danseze. De fapt, dansează foarte frumos. Şi acum ar fi bine s-o învăţaţi să vorbească.” Era un reproş foarte justificat. Din păcate nu eram în stare să scot nici un cuvânt.

Arătam foarte bine. Familia mea întotdeauna râde în hohote când spun că am fost o fată frumoasă. Fiica mea îmi spune: „Mamă, nu puteai fi frumoasă. Uită-te la fotografiile alea vechi: sunt oribile”. E drept că multe din fotografiile de atunci sunt proaste. Cred că e din cauza rochiilor, care nu sunt încă suficient de vechi ca să fi devenit de stil. Desigur pe atunci purtam nişte pălării monstruoase, late, aproape de un metru, din pai, cu panglici, flori şi voaluri mari. Portretele de studio se făceau de obicei cu asemenea pălării, legate cu o panglică sub bărbie. Altă dată erai fotografiată cu un cap cu păr creţ, ţinând un enorm buchet de trandafiri ca un receptor de telefon lângă ureche. Privesc o fotografie a mea mai timpurie, înainte de ieşirea în lume, cu două codiţe, stând, cine ştie de ce, în faţa unei roţi de tors; mi se pare foarte atrăgătoare. Cum mi-a spus cândva un tânăr: „îmi place foarte mult fotografia aceea cu Gretchen”. Presupun că arătam cam ca Margareta din „Faust”. Mai există o fotografie a mea frumoasă, de la Cairo, cu o pălărie simplă, imensă, din pai albastru închis, cu un singur trandafir roz. Creează un unghi atrăgător în jurul feţei şi nu este atât de încărcată cu panglici ca celelalte. Rochiile erau toate pline de zorzoane şi cu volane.

Nu după multă vreme am făcut o mare pasiune pentru polo şi aveam obiceiul să urmăresc jocurile în fiecare după-masă. Mama căuta să-mi lărgească cercul de cunoştinţe, mă lua adesea cu ea la muzeu şi mă îndemna să mergem în sus pe Nil şi să vedem splendorile cetăţii Luxor. Am protestat energic, cu lacrimi în ochi „o, mamă, nu, să nu plecăm tocmai acum. Este un bal costumat luni, şi am promis că mă voi duce la o petrecere, la Sakkara, marţi…” şi aşa mai departe. Minunăţiile antichităţii erau ultimele lucruri pe care doream să le văd. Am fost foarte încântată că nu m-a luat. Luxor, Karnak, precum şi frumuseţile Egiptului aveau să producă asupra mea o minunată impresie abia cu vreo douăzeci de ani mai târziu. N-aş fi avut nici o plăcere dacă le-aş fi văzut atunci, cu ochi nepricepuţi.

Nu există greşeală mai mare în viaţă decât să vezi şi să auzi lucrurile la timpul nepotrivit. Pentru mulţi, Shakespeare nu are valoare pentru că l-au învăţat la şcoală: trebuie să-l vezi pe Shakespeare, aşa cum a fost scris ca să fie văzut, jucat pe scenă. Chiar când eşti foarte tânăr poţi să-l apreciezi, deşi nu-ţi dai încă seama de frumuseţea cuvintelor şi a poeziei sale. L-am dus pe nepotul meu Matthew la Stratford, să vadă „Nevestele vesele din Windsor” şi „Macbeth” când avea, cred, vreo 11-12 ani. I-au plăcut amândouă piesele, deşi comentariul lui a fost cu totul neaşteptat. La ieşire, s-a lipit de mine şi mi-a spus cu o voce plină de veneraţie: „Ştii, dacă n-aş fi ştiut mai înainte că se reprezenta Shakespeare, n-aş fi crezut că aşa de bun e Shakespeare”. Asta era ca o apreciere pentru Shakespeare şi am luat-o ca atare.

Cum lui Matthew i-a plăcut „Macbeth”, am văzut apoi „Nevestele vesele din Windsor”. Pe atunci piesa era reprezentată, după cum sunt sigură că fusese gândită să fie – ca o comedie veche englezească fără nici o subtilitate. Ultima oară am văzut-o în 1965 – totul era afectat, ostentativ, încât simţeai că soarele din vechiul Windsor Park rămăsese foarte departe. Nici măcar coşul de rufe nu era unul ca lumea, plin de lenjuri murdare, ci era doar unul simbolic din rafie. O comedie gălăgioasă nu te poate distra atunci când e reprezentată prin simboluri. Vechiul şpil al pantomimei cu crema de vanilie va produce întotdeauna hohote de râs, atât timp cât crema e aruncată în faţă. Dacă ai lua însă un cartonaş pe care ar fi scris „Praful pentru Cremă Birds”, şi l-ai aplica delicat pe obraz, ei bine simbolismul ar exista, dar râsul ar lipsi. Matthew s-a distrat la spectacolul cu „Nevestele vesele din Windsor” şi sunt chiar bucuroasă să afirm că a fost foarte încântat de profesorul galez.

Cred că nu e nimic mai plăcut decât să-i pui în contact pe cei tineri cu lucrurile pe care noi de mult timp le-am recunoscut într-un anumit fel şi le-am considerat drept bune. Am fost o dată într-o excursie cu automobilul cu Max, fiica mea Rosalind şi o prietenă de-a ei la castelele de pe Loara. Prietena fiicei mele aprecia toate castelele după un singur criteriu: se uita de jur împrejur cu ochi experimentaţi şi spunea: „Grozave petreceri puteau să facă aici, nu-i aşa?” Niciodată nu m-am gândit la castelele de pe valea Loarei ca fiind bune pentru festivităţi. Dacă reflectez bine observaţia era dibace. Într-adevăr, vechii regi şi nobilii Franţei foloseau castelele pentru festivităţi. Morala (de vreme ce am fost astfel crescută ca să văd mereu aspectul moral al lucrurilor): nu eşti niciodată prea bătrân pentru a învăţa ceva. Există mereu puncte de vedere noi care ţi se prezintă pe neaşteptate.

Dar toate acestea m-au îndepărtat foarte mult de Egipt. Un lucru conduce la un altul şi apoi la altul, şi de ce nu ar fi aşa? Acum, îmi dau seama că iarna aceea în Egipt a rezolvat multe probleme din viaţa noastră. Mama fiind obligată să asigure unei fiice o viaţă socială, neavând aproape nici un ban pentru asta, a descoperit o soluţie, iar eu am izbutit să-mi înving stângăcia. În limbajul vremii: „ştiam cum să mă comport”. Felul nostru de viaţă este acum atât de diferit, încât pare aproape imposibil să-l explic.

Fetele de azi nu ştiu nimic despre arta flirtului. Aşa cum am mai spus, flirtul era o artă cultivată cu grijă de generaţia mea. Noi ştiam prea bine regulile de la un cap la altul. E adevărat, în Franţa, nici o tânără nu putea fi lăsată singură cu un băiat. Dar în Anglia lucrurile nu stăteau deloc aşa. Te duceai la plimbare cu un tânăr, călăreai împreună; la o serată dansantă nu puteai însă merge singură cu un tânăr, acolo te întovărăşea mama sau vreo altă văduvă plictisită; aparenţele puteau fi satisfăcute şi prin prezenţa unei tinere femei măritate, din anturajul tău. Dacă urmai regulile, dansai, te plimbai cu partenerul tău în lumina lunii sau te duceai în seră; se formau astfel încântătoare tette-a-tette, şi, aparent, se păstra o ţinută decentă.

Era o adevărată artă să faci faţă programului impus pe atunci: eu nu eram deloc bună la aşa ceva. Mergeai la o recepţie, să presupunem că erau trei fete A, B, C, şi trei tineri D, E, F. Trebuia să dansezi cu fiecare dintre aceşti băieţi cel puţin de două ori – şi probabil că te duceai apoi la supeu cu unul dintre ei, numai dacă tu sau el nu doreaţi în mod special să evitaţi aşa ceva. Restul programului rămâne la libera ta alegere. Sunt înşiruiţi o mulţime de tineri şi dintr-o dată unii dintre ei – cei pe care nu doreşti să-i vezi în mod special – se apropie de tine. Acum începe şmecheria. Te sileşti să faci astfel încât ei să nu vadă cumva că dansurile nu sunt date toate şi, cu un aer îndoielnic, îi spui că ai putea eventual să-l înscrii la numărul 14. Dificultatea constă în faptul că trebuie să ştii să chibzuieşti bine lucrurile. Tinerii cu care ai vrea să dansezi sunt pe acolo, dar dacă vin cu întârziere carnetul tău de bal ar putea fi completat. Pe de altă parte, dacă spui prea multe minciuni primilor tineri poţi rămâne cu goluri în carnet care să nu mai fie acoperite de cei care ai dori şi atunci eşti obligată ca să nu dansezi câteva dansuri din lipsă de parteneri. Dar vai, nenorocire, când tânărul pe care l-ai aşteptat în secret îşi face dintr-o dată apariţia, căutându-te până atunci peste tot unde nu erai, trebuie să-i spui cu durere:

— Nu am decât al doilea extra şi numărul zece.

— Ei, nu puteai să aranjezi şi tu mai bine? stăruia el.

Atunci te uiţi la carnet şi te gândeşti. Ca să ştergi dansurile înscrise nu-i frumos. Nu numai gazdele şi mamele se supără, dar se supără şi băieţii. Uneori se răzbună, tăind ei unele dansuri. Poate că, atunci când te uiţi pe lista ta cu parteneri, dai peste numele vreunui tânăr care nu s-a purtat cum trebuie cu tine, care a venit prea târziu, ori a vorbit mai mult cu o altă fată la supeu decât cu tine. Dacă lucrurile stau aşa, îl sacrifici pe bună dreptate. Câteodată, la disperare, mai sacrifici şi pe câte un băiat care dansează foarte prost şi e o adevărată nenorocire pentru picioarele tale. Dar aşa ceva nu-mi plăcea să fac, căci aveam inimă bună şi mi se părea nemilos să tratezi prost pe un biet tânăr, care, desigur, era la fel de prost tratat de luată lumea. Toată povestea era complicată, ca şi paşii unui dans. Într-un fel era destul de amuzant, dar în realitate şi destul de enervant. În orice caz, cu cât ai de-a face cu lumea, manierele se îmbunătăţesc.

Călătoria în Egipt mi-a fost de mare ajutor. Nu cred că altceva ar fi putut să mă scape atât de repede de stângăcia mea. Au fost trei luni minunate. Am cunoscut cel puţin douăzeci sau treizeci de tineri destul de bine. Cred că am fost la vreo cincizeci, şaizeci de serate dansante. Eram prea tânără şi mă distram grozav ca să ajung să mă îndrăgostesc de cineva, ceea ce a fost perfect. Am aruncat eu nişte priviri galeşe ia vreo doi colonei de o vârstă mijlocie, bronzaţi, dar aveau deja legături cu femei atrăgătoare, soţiile altor bărbaţi şi nu-i interesau fetele tinere şi insipide cu mine. Am fost plictisită de un tânăr conte austriac de o solemnitate excesivă, care îmi acorda o atenţie foarte serioasă. Îl evitam cât puteam mai mult, dar reuşea întotdeauna să mă găsească şi să mă invite la un vals. Valsul, aşa cum am spus, e un dans care nu-mi place, iar valsatul contelui era de o calitate superioară şi consta din schimbări mari de direcţie în plină viteză, ceea ce mă ameţea întotdeauna încât mi-era teamă că o să mă dea jos. Aceste schimbări de direcţii în timpul dansului erau considerate la clasa de dans a domnişoarei Hickey ca nefiind prea frumoase, aşa că nu le exersasem prea mult.

Contele a declarat apoi că ar vrea să aibă plăcerea de a sta puţin de vorbă cu mama. Presupun că aceasta era modalitatea lui de a arăta că intenţiile pe care le avea erau serioase. Bineînţeles că a trebuit să-l duc la mama care îşi făcea penitenţa rezemată de perete, căci pentru ea, fără tăgadă, era un chin să stea acolo. Contele s-a aşezat lângă ea şi i-a făcut conversaţie foarte solemn, cred că cel puţin douăzeci de minute. După aceea, când am ajuns acasă, mama mi-a reproşat supărată:

— Ce te-a făcut să-l aduci pe micul austriac să vorbească cu mine? Nu mai puteam scăpa de el.

Am asigurat-o că nu am avut încotro, pentru că a stăruit.

— Ei bine, Agatha, altădată să potriveşti lucrurile mai bine. N-am nevoie de tineri care să vină să stea de vorbă cu mine. Fac aşa ca să fie politicoşi şi să producă o impresie bună.

I-am spus că era un om îngrozitor.

— Este chipeş, bine crescut şi un bun dansator, a replicat mama.

— Dar îţi mărturisesc că-l găsesc teribil de plictisitor.

Cei mai mulţi dintre prietenii mei erau tineri sublocotenenţi, prietenia noastră era pătimaşă, dar neserioasă. Îi urmăream jucând polo, îi stimulam dacă nu jucau bine sau îi aplaudam dacă era cazul; ei îşi dădeau silinţa să apară cât mai abili în faţa mea. Îmi venea mai greu să vorbesc cu cei care erau ceva mai în vârstă. Am uitat o sumedenie din numele de atunci, îmi amintesc însă de un căpitan Hibberd, care dansa cu mine destul de des. A fost o adevărată surpriză pentru mine, când mama, foarte indiferentă, mi-a spus când eram pe vapor de la Cairo spre Veneţia:

— Căpitanul Hibberd vroia să se însoare cu tine, bănuiesc că ştii?

— Ce?! am întrebat eu surprinsă. Nu mi-a propus şi nici nu mi-a spus vreodată nimic.

— Dar mi-a spus mie, a răspuns mama.

— Ţie? am întrebat plină de mirare.

— Da, mi-a mărturisit că era foarte îndrăgostit de tine şi m-a întrebat dacă nu socotesc că eşti prea tânără pentru asta. Apoi mi-a spus că regreta că nu ţi s-a adresat.

— Şi tu ce i-ai spus? am întrebat eu.

— I-am spus că sunt sigură că nu eşti îndrăgostită de el şi că nu avea rost să mai insiste, îmi explică ea.

— O, mamă! am exclamat indignată. Cum ai putut spune aşa ceva?

Mama mă privi surprinsă.

— Vrei să spui că-ţi plăcea? întrebă ea. Ai fi vrut să te măriţi cu el?

— Nu, desigur că nu. Nici prin gând nu-mi trecea să mă mărit cu el, dar totuşi, cred că trebuie să mă laşi să mi se facă mie personal propunerea.

Mama m-a privit foarte uimită, apoi a recunoscut, cu eleganţă, că greşise şi a continuat:

— E mult timp de când eram ca tine. Dar înţeleg punctul tău de vedere. Da, ai dreptate, unei fete îi place să i se adreseze direct o cerere de căsătorie.

Câtva timp am fost necăjită din pricina asta. Vroiam să ştiu cum te simţi când eşti cerută în căsătorie. Căpitanul Hibberd era arătos, nu era deloc plictisitor, dansa bine, avea o situaţie materială bună – ce păcat că nu m-am gândit la posibilitatea de-a mă mărita cu el. Presupun că, aşa cum se întâmplă adesea, dacă nu-ţi place un băiat, dar el te place, decade numaidecât în ochii tăi, pentru că atunci când sunt îndrăgostiţi băieţii reuşesc să arate ca nişte prostănaci. Dacă o fată este atrasă de un asemenea băiat se simte flatată de înfăţişarea lui şi nu-i pasă, dar când nu o interesează, şi-l scoate din gând. Aceasta este una din cele mai mari nedreptăţi ale vieţii. Femeile, când sunt îndrăgostite, arată de zece ori mai frumoase decât în mod obişnuit: ochii le strălucesc, obrajii le sunt îmbujoraţi, părul capătă un luciu special, conversaţia lor este mai vie şi mai spirituală. Şi bărbaţi care nu le-au dat nici o atenţie până atunci încep să se uite mai cu atenţie la ele.

Aceasta a fost prima mea cerere în căsătorie total nesatisfăcătoare. A doua a venit din partea unui tânăr care avea aproape doi metri. Mi-a plăcut foarte mult şi am fost buni prieteni. Îmi pare bine că nu s-a gândit să se apropie de mine prin mama. A avut mai multă minte. A aranjat să se întoarcă pe acelaşi vapor cu noi de la Alexandria la Veneţia. Mi-a părut rău că n-am ţinut mai mult la el. Am continuat să ne scriem, câtva timp, dar mai apoi l-au trimis în India. Dacă l-aş fi întâlnit puţin mai târziu poate că l-aş fi iubit mai mult.

Pentru că sunt acum la acest subiect al cererii în căsătorie, mă întreb dacă în adolescenţa mea bărbaţii erau cu adevărat înclinaţi să facă asemenea cereri. Tare teamă mi-e că multe dintre propunerile de căsătorie pe care nu le-am primit erau total aiurite. Am o bănuială că dacă aş fi acceptat, respectivul s-ar fi înfricoşat şi n-ar mai fi fost în stare să facă faţă până la urmă. Am răspuns o dată aşa unui tânăr ofiţer de marină. Mă conducea acasă, de la o recepţie unde fusesem împreună, la Torquay, când dintr-o dată m-a cerut în căsătorie. I-am mulţumit şi i-am spus că nu accept, adăugând:

— Nu cred, de fapt, că doreşti într-adevăr acest lucru.

— O, ba da, ba da!

— Nu cred, totuşi. Nu ne cunoaştem decât de zece zile şi în orice caz nu văd de ce ai dori să te însori atât de tânăr. Şi apoi ştii că ar fi foarte prost pentru cariera dumitale.

— Da, desigur, asta, într-o oarecare măsură, e drept.

— E o adevărată prostie să propui aşa ceva unei fete. Trebuie să o recunoşti singur. Ce te-a îndemnat să o faci?

— Mi-a venit aşa, dintr-o dată, spuse tânărul. M-am uitat la tine şi mi-a venit.

— Ei bine, am continuat eu, cred ca nu e deloc potrivit să o mai faci cu nimeni. Trebuie să ai mai multă grijă. Da?

Ne-am despărţit în termeni civilizaţi, prozaici.

II

Povestindu-mi viaţa, sunt surprinsă de felul cum pare că, atât eu cât şi toţi ceilalţi, am fi fost foarte bogaţi. Evident că azi, pentru a fi în stare să faci aceleaşi lucruri, trebuie să ai mult mai mulţi bani, dar la drept vorbind, toate prietenele mele proveneau din case cu venituri modeste. Cei mai mulţi dintre părinţii lor nu aveau trăsură şi nici nu-şi cumpăraseră încă automobilul – noutatea de atunci. Pentru asta trebuia să fii bogat.

Fetele nu posedau de obicei mai mult de trei rochii de seară, şi acestea trebuiau să ţină câţiva ani. Pălăriile le dădeai în fiecare an cu vopsea pentru pălării – costa un şiling o sticlă. Când ne duceam la Garden Parties, la tenis sau la reuniuni, după-masa, mergeam pe jos. Seara, la o serată dansantă, într-o casă la ţară, închiriam o trăsură. La Torquay nu se dădeau prea multe serate dansante particulare, decât în vremea sărbătorilor de Crăciun. Exista tendinţa să se invite oaspeţi la regata şi balul din august şi se mai ţineau câteva serate dansante prin unele din casele mari. Am fost la câteva petreceri la Londra, în iunie şi iulie; nu la multe, căci nu aveam cunoştinţe la Londra. Dar uneori mergeam la recepţii organizate în anumite scopuri, la care se cumpărau bilete dinainte, noi, de obicei, formând un grup de şase persoane. Dar niciuna din acestea nu implica cheltuieli prea mari.

Mai erau apoi recepţiile din unele case de la ţară. Prima dată m-am dus plină de nervi la nişte prieteni, în Warwickshire. Erau mari vânători. Constance Ralston Patrick, amfitrioana, nu vâna. Se ducea cu vânătorii la locurile unde se strângeau într-o trăsură trasă de un ponei şi mergeam şi eu cu ea. Mama îmi interzisese categoric să încalec: „Nu te pricepi la călărie”, repeta ea. „Ar fi fatal dacă ai încăleca şi ai răni un cal valoros al cuiva”. În orice caz, nu mi-a oferit nimeni un cal, aşa că poate a fost mai bine.

Călăria şi vânătoarea mea s-au limitat la districtul Devonshire, ceea ce însemna a urca şi coborî nişte creste şi nişte dealuri, ca în Irlanda, călare pe un cal închiriat de la un grajd, animal deprins să poarte pe spate călăreţi nepricepuţi. Calul ştia mai mult decât mine. Călăream femeieşte, evident, arareori vedeai pe atunci o femeie călărind ca un bărbat. Te simţeai mult mai sigură călărind într-o parte. Prima dată când am încercat să încalec bărbăteşte am avut un teribil sentiment de insecuritate.

Familia Ralston Patrick era foarte amabilă cu mine, îmi spunea „The Pinkling” (Rozalia), probabil pentru că aveam multe rochii roz. Robin mă tachina întruna, iar Constance îmi dădea sfaturi de persoană matură. Când m-am dus prima oară acolo aveau o fetiţă delicioasă, de vreo trei, patru anişori. Petreceam mult timp jucându-mă cu ea. Constance era o peţitoare înnăscută. Acum îmi dau seama că în timpul vizitelor mele de atunci erau întotdeauna prin preajma mea o seamă de tineri drăguţi de însurat. Uneori nu mai ţineam seama de nici o regulă când călăream, îmi aduc aminte că într-o zi am făcut un galop cu nişte prieteni ai lui Robin. Cum s-a hotărât în ultimul moment nu am avut timpul să-mi pun costumul de călărie; eram îmbrăcată cu o rochie obişnuită, imprimată. Părul nu era bine strâns în vârful capului. Purtam ca toate fetele de pe atunci bucle false. La întoarcere, când călăream pe străzile satului, părul mi s-a desfăcut complet şi am început să-mi semăn zulufii pe drum. A trebuit să mă întorc pe jos să-i culeg. În mod cu totul neaşteptat aceasta a produs o reacţie plăcută în favoarea mea. Robin m-a informat, după aceea, că unul dintre cei mai buni vânători din Warwickshire i-a spus, încântat: „Ce fată drăguţă aveţi la voi. Mi-a plăcut cum s-a comportat când tot părul acela, fals i-a căzut. Nu i-a păsat deloc. S-a dus frumuşel înapoi şi l-a cules râzând în hohote. Grozavă fată.” Lucrurile care fac impresie bună asupra oamenilor sunt într-adevăr foarte ciudate.

O altă plăcere a şederii mele la familia Ralston Patrick o constituia faptul că aveau un automobil. Nu pot să vă spun ce tulburare a produs automobilul în 1909. Automobilul era comoara nepreţuită a lui Robin, iar faptul că mereu se strica făcea ca pasiunea lui pentru vehicul să fie şi mai mare. Îmi amintesc că, într-o zi, am făcut o excursie la Banbury. Plecarea a fost pregătită ca o expediţie la Polul Nord. Am luat pături mari şi groase, eşarfe şi şaluri suplimentare pentru a le înfăşură în jurul capului, coşuri cu provizii şi câte şi mai câte. La expediţie au luat parte Robin, Bill, fratele lui Constance, şi cu mine.

Ne-am luat un cald rămas bun de la Constance, ea ne-a sărutat pe toţi, ne-a rugat să fim cu grijă şi ne-a asigurat că la întoarcere ne va aştepta cu supă fierbinte şi tot felul de lucruri reconfortante. Banbury era la vreo 40 km depărtare, dar parcă ne duceam la capătul pământului.

Am parcurs mai bine de zece kilometri foarte fericiţi, cu grijă, mergând cu cel mult patruzeci de km pe oră, fără nici o supărare. Dar asta nu era decât începutul. În fine, am sosit la Banbury, după ce am schimbat o roată şi am încercat să găsim un garaj pe undeva, dar garajele pe atunci erau puţine şi la mare depărtare unele de altele. În cele din urmă am ajuns acasă pe la 7 seara, extenuaţi, îngheţaţi până la măduva oaselor, flămânzi, căci terminasem proviziile de mult. Şi acum consider acea zi ca una din cele mai aventuroase din viaţa mea. Am stat pe marginea unui şanţ lângă drum mult timp într-un vânt de gheaţă, încurajându-i pe Robin şi Bill care erau cu manualul deschis lângă ei, încurcaţi în cric, roată de rezervă, cauciucuri şi diferite piese despre care habar n-aveau până atunci. Într-o zi m-am dus cu mama în Sussex şi am luat dejunul cu familia Barttelot. Fratele lui Lady Barttelot, domnul Ankatell, lua şi el parte la dejun. Avea un automobil foarte puternic, a cărui imagine dăinuie în mintea mea ca fiind de vreo cincizeci de metri lungime, cu tuburi enorme care ieşeau în afară peste tot. Dar el era un automobilist iscusit. Ne-a invitat să ne conducă cu automobilul la Londra. „Nu e nevoie să vă duceţi cu trenul – acel vehicul mizerabil – vă conduc eu cu automobilul înapoi”. Eram în al nouălea cer. Lady Barttelot mi-a împrumutat o caschetă pentru automobil, aşa cum se purtau pe atunci – ceva plat între bereta de iahting şi cea a ofiţerilor germani, legată cu nişte văluri. Ne-am suit în monstru, s-au îngrămădit în jurul nostru câteva pleduri suplimentare şi am pornit-o ca vântul. Atunci toate automobilele erau deschise. Ca să-ţi facă plăcere trebuia să fii destul de rezistent. Evident eram destul de rezistentă la acea vreme, căci exersam în mijlocul iernii la pian în camere neîncălzite şi devenisem imună la vânturile ca gheaţa.