Agatha Christie

Archie nu pomenea niciodată de război sau de ce făcea el. Singurul lui gând în acele trei zile era doar să uite asemenea lucruri. Am luat atâtea mese plăcute câte am putut procura. Sistemul de raţionalizare era mult mai echitabil în primul război decât în al doilea. Atunci, fie că luai masa la un restaurant sau acasă, trebuia să prezinţi cartela de carne, dacă doreai să mănânci carne. În timpul celui de-al doilea război mondial, situaţia era mult mai puţin etică, dacă vroiai şi aveai bani puteai să mănânci carne în fiecare zi a săptămânii, ducându-te la restaurant, unde nu ţi se cerea nici o cartelă.

Cele trei zile ale noastre au trecut ca o străfulgerare stânjenitoare. Amândoi doream să facem planuri pentru viitor, dar amândoi simţeam că era mai bine să ne abţinem. Singurul punct luminos pentru mine a fost că după acea permisie, la scurt timp, Archie nu a mai zburat. Din cauza stării sinusurilor lui nu i se mai îngăduia să zboare prea mult şi i s-a încredinţat conducerea unui depozit.

El era un excelent organizator şi administrator. A fost citat în mai multe rapoarte şi în cele din urmă i s-au decernat decoraţii şi ordine. Dar distincţia de care era cel mai mândru a fost prima pe care a primit-o: când, chiar la începutul activităţii sale, l-a menţionat în raportul său generalul French. „Asta”, spunea el, „era într-adevăr de valoare.”

Mai-târziu, în acel an, am suferit rău de gripă şi am avut apoi o congestie pulmonară care m-au împiedicat să mă duc la spital timp de vreo trei săptămâni sau o lună.

Când m-am întors am aflat că se înfiinţase o nouă secţie, Farmacia, şi s-a sugerat că aş putea lucra acolo. În următorii doi ani a fost al doilea cămin al meu. Noua secţie era condusă de soţia doctorului Ellis, care preparase medicamente pentru soţul ei mai mulţi ani, şi prietena mea, Eileen Morris. Trebuia să le asist în activitatea lor şi să studiez pentru examenul pe care aveam să-l susţin la Centrul farmaciştilor. Acest examen îmi dădea dreptul să pot prepara reţete pentru medici şi farmacişti. Părea interesant şi orarul era mult mai bun. Farmacia se închidea la ora şase şi urma să fiu de serviciu alternativ dimineaţa şi după-masa, aşa că puteam să combin mai bine această activitate cu obligaţiile mele de-acasă.

Nu pot să spun că îmi plăcea mai mult noua activitate decât cea de soră. Cred că aveam o vocaţie adevărată să fiu infirmieră. A prepara reţete mi s-a părut interesant câtva timp, dar a devenit, monoton; nu mi-ar fi plăcut ca asta să fie o activitate permanentă. Pe de altă parte găseam amuzant să fiu împreună cu prietenele mele.

Aveam o mare afecţiune şi un enorm respect pentru doamna Ellis. Era una din cele mai liniştite şi mai calme persoane pe care le-am cunoscut vreodată, cu o voce cam stinsă şi un simţ al umorului neobişnuit, ce se manifesta în diferite momente pe neaşteptate. Era şi o profesoară foarte bună şi înţelegea uşor dificultăţile altuia, făcându-te întotdeauna să te simţi bine cu ea. Eileen era instructoarea mea la chimie şi trebuie să recunosc că o găseam prea deşteaptă pentru mine. Nu a început cu practica, ci cu teoria. Să te vezi introdus dintr-o dată în sistemul periodic al elementelor, să auzi despre greutatea atomică, despre ramificaţia derivaţilor carbonului, etc., nu putea decât să-ţi creeze o stare de confuzie. Totuşi, am reuşit să mă pun pe picioare şi să stăpânesc faptele mai simple, şi după ce am stricat maşina de râşnit cafea practicând încercările lui Marsh59 pentru dozarea arsenicului, progresul nostru devenise evident.

Eram amatoare, dar poate tocmai aceasta ne făcea să fim mai atente şi mai conştiente. Munca noastră, bineînţeles, rămânea neegală din punct de vedere al calităţii. De fiecare dată când sosea un nou transport de pacienţi, lucram cu furie. Medicamente, pomezi, unsori erau reînnoite în fiecare zi. După ce ai lucrat mai mult timp într-un spital, îţi dai seama cum medicina, ca orice pe lumea asta, este o chestiune de modă şi în acelaşi timp o chestiune de preferinţă personală a fiecărui medic.

— Ce este de făcut în dimineaţa asta?

— O, cinci medicamente speciale prescrise de dr. Whittick, patru de dr. James şi două de dr. Vyner.

Nespecialistul ignorant, cum presupun că ar trebui să mă numesc eu, crede că doctorul studiază cazul tău în mod individual, se gândeşte ce medicamente ar fi bune şi scrie o reţetă în acest scop. Am descoperit curând că tonicele prescrise de doctorii Whittick, James şi Vyner erau toate diferite, iar particularitatea lor nu se referea la pacient, ci la doctor. Când te gândeşti ţi se pare raţional, deşi poate pacientul nu se mai simte tot atât de important ca mai înainte. Chimiştii şi farmaciştii au un punct de vedere destul de orgolios când este vorba despre doctori, au şi ei opiniile lor. Unii pot aprecia că dr. James dă reţete bune şi că dr. Whittick este sub orice critică, dar trebuie să-i judece pe amândoi pornind de la acelaşi punct de vedere. Numai când e vorba de unguente doctorii încearcă într-adevăr experienţe. Asta mai ales pentru că bolile de piele sunt enigme şi rămân enigme pentru profesiunea de medic, ca şi pentru oricine. Un anumit tip de oxid de zinc dă la doamna C. rezultate senzaţionale, pe când doamna D., suferind de acelaşi lucru, nu reacţionează deloc la oxidul de zinc, ba îi produce o iritaţie suplimentară; dar un preparat din gudron care agravase tulburările doamnei C. are un succes neaşteptat la doamna D., aşa că doctorul trebuie să încerce în continuare până când găseşte preparatul potrivit. La Londra cei care suferă de boli de piele au spitalele lor preferate. „Ai încercat la Middlesex?” „Eu am fost acolo, dar medicamentele pe care mi le-au dat nu mi-au făcut nici un bine. Uite, aici, la UCH aproape că m-am vindecat”. Iar în timp ce vorbesc cei doi, un prieten de-al lor face o remarcă: „Ei bine, am început să cred că este ceva la Middlesex. Sora mea a fost tratată aici şi n-a obţinut nici un rezultat, aşa că s-a dus la Middlesex şi după două zile a fost sănătoasă tun”.

Şi acum îl mai urăsc pe un specialist de boli de piele, un experimentator perseverent şi optimist, aparţinând şcolii „încearcă orice o dată”, care în disperare de cauză a avut ideea de a folosi untură de peşte pentru a unge pe tot corpul un prunc de câteva luni. Mama şi ceilalţi membri ai gospodăriei trebuie să fi suportat foarte greu mirosul pe care-l răspândea copilaşul. Nu i-a făcut nici un bine şi după zece zile tratamentul a fost întrerupt. Faptul că am preparat unguentul m-a făcut şi pe mine să-i îngrozesc pe cei de-acasă, căci nu se poate să lucrezi cu mari cantităţi de untură de peşte fără să miroşi la zece poşte.

Am mai fost de asemenea pricină de nemulţumiri în diferite împrejurări, ca urmare a modei din 1916 privind „Bip’s Paste”, care se folosea la toate. Era făcută din bismut şi iodoform cu parafină lichidă. Purtam cu mine mirosul de iodoform de la farmacia spitalului, în tramvai, acasă, la masă, în pat. Avea un iz pătrunzător care se infiltra în tot trupul, din cap până în picioare şi, bineînţeles, era imposibil să te speli de el. Pentru a-i menaja pe ai mei, obişnuiam să mănânc în oficiu. Pe la sfârşitul războiului, pasta Bip nu a mai fost la modă. A fost înlocuită cu alte preparate mai inofensive şi, în cele din urmă, cu damigene enorme de soluţie de hipoclorit pe sodiu obţinut din clorură de calciu preparată cu sodiu şi alte ingrediente, având un miros de clor care pătrunde în toate veşmintele. Multe dintre dezinfectantele pentru instalaţiile sanitare de azi au la bază aceeaşi compoziţie. Numai cât le simţeam mirosul şi era suficient să mi se facă rău. L-am dojenit, frumos pe un om de serviciu foarte încăpăţânat pe care-l aveam cândva:

— Ce ai turnat în chiuveta din oficiu? Miroase oribil!

Mi-a arătat cu mândrie o sticlă, spunând:

— E un dezinfectant de prima clasă, doamnă.

— Aici nu e spital, am strigat. Spală bine chiuveta cu apă clocotită şi, din când în când, dacă e nevoie, pune puţină sodă. Aruncă preparatul ăsta oribil de clorură de calciu; să nu-l mai văd.

I-am ţinut o adevărată conferinţă despre natura dezinfectantelor, arătându-i că ce e dăunător pentru microbi este la fel de dăunător şi pentru ţesuturile omului, aşa că ceea ce trebuia era o curăţenie perfectă şi nu dezinfectare. „Microbii sunt rezistenţi, am subliniat. Un dezinfectant slab nu distruge nici un microb. Microbii se dezvoltă şi în soluţii de acid fenic.” Nu am reuşit să-l conving şi a continuat să toarne soluţia aceea scârboasă prin chiuvete ori de câte ori nu eram acasă.

Pentru pregătirea mea în vederea susţinerii examenului de la Centrul Farmaciştilor au fost necesare unele lecţii cu un chimist comercial. Unul dintre farmaciştii principali din Torquay a avut bunăvoinţa să-mi spună că pot veni în fiecare duminică la ei ca să-mi dea instrucţiunile necesare. M-am dus acolo supusă şi speriată, doritoare să învăţ.

Când intri într-o farmacie şi pătrunzi în laboratorul ei ai o adevărată revelaţie. În munca de începător, de la spital, măsurăm fiecare cantitate de substanţe cu mare acurateţe. Când doctorul prescria, într-o doză, douăzeci de grăunţi de carbonat de bismut, atât puneam. Asta era un lucru bun, pentru că eram nepricepuţi; dar îmi închipui că fiecare chimist care şi-a trecut examenul după cinci ani de practică şi obţine prima diplomă, ştie măsurile tot aşa de bine ca şi o bucătăreasă pe ale ei. Prepară dozele din diferitele sticle şi borcane din depozit, cu cea mai mare siguranţă, fără să-şi mai bată capul să măsoare sau să cântărească. Desigur că măsoară cu foarte multă grijă substanţele otrăvitoare, dar produsele nevătămătoare sunt împărţite după ochi. Culoarea şi aroma sunt adăugate cam în acelaşi fel. Aceasta uneori poate produce câte o plângere din partea pacientului care se întoarce, declarând că medicamentul are o culoare diferită de cel cunoscut. „De obicei este roz închis la culoare, nu aşa deschis”, sau: „Nu are gustul care trebuie, cel plăcut de mentă; acum are unul neplăcut, dulce, greţos”. Este evident că fusese adăugată o soluţie de cloroform şi nu de mentă.

Majoritatea pacienţilor de la University College Hospital, de la secţia ambulatorie, unde am lucrat în 1948, erau foarte atenţi la culoarea şi gustul exact al medicamentelor care li se administrau. Îmi aduc aminte de o bătrână irlandeză cum se apleca pe fereastra farmaciei şi, strecurându-mi în mână o piesă de o jumătate de coroană, îmi şoptea: „Fă-l, draga mea, cât se poate de tare, te rog. Cât mai multă mentă, şi cât se poate de tare.” I-am restituit banul, spunând plină de îngâmfare că nu acceptăm asemenea lucruri şi adăugând că trebuia să ia medicamentul aşa cum i l-a prescris doctorul. Dar i-am pus o doză dublă de mentă, pentru că asta nu-i putea dăuna şi-i mai făcea şi atâta plăcere.

Natural când eşti novice în acest fel de activitate te temi să nu faci greşeli. Când trebuie să adaugi o substanţă otrăvitoare, medicamentul este controlat de un alt farmacist, dar există totuşi momente în care eşti foarte îngrijorat. Îmi amintesc de un asemenea moment. În acea după-masă preparasem nişte alifii şi în una din ele pusesem puţin fenol, într-un căpăcel de borcan, apoi cu grijă, cu o pipetă am adăugat de acolo în unguentul pe care-l preparam. După ce a fost pus în flacon şi etichetat mi-am văzut mai departe de treabă. Noaptea, cam pe la trei, m-am trezit din somn şi m-am întrebat „Ce am făcut cu capacul borcanului de unguent în care am pus fenol?” Cu cât mă gândeam mai mult cu atât nu-mi puteam aduce aminte să-l fi spălat. Poate l-am pus la un alt borcan cu unguent pe care l-am preparat, fără a observa că ar fi avut ceva. Din nou, cu cât mă gândeam mai mult, cu atât eram mai sigură că aşa făcusem. L-am pus, evident, pe poliţă pentru a fi luat a doua zi de băiatul de serviciu şi distribuit pacienţilor şi una din alifiile pentru pacienţi va avea un strat de fenol deasupra. Îngrozită de moarte, nu am mai putut suporta. M-am dat jos din pat, m-am îmbrăcat şi m-am dus la spital. Din fericire nu a trebuit să trec prin salon, pentru că farmacia avea o scară în exterior. Am urcat, am examinat toate alifiile pe care le preparasem, am deschis capacele şi am mirosit cu grijă. Nu ştiu nici azi dacă era sau nu o închipuire, dar într-un borcan mi s-a părut că găsesc o uşoară miasmă de fenol, care nu ar fi trebuit să fie acolo. Am curăţat stratul de deasupra şi astfel m-am asigurat că totul era în ordine. Apoi m-am strecurat afară, m-am dus acasă şi m-am băgat din nou în pat.

De obicei, nu novicii sunt aceia care fac greşeli într-o farmacie. Ei sunt fricoşi şi cer mereu sfaturi. Cazurile cele mai grave de otrăviri se datorează farmaciştilor cu experienţă, care au lucrat mulţi ani. Ei sunt atât de obişnuiţi cu ceea ce fac, atât de obişnuiţi să execute fără a se gândi, încât vine o zi când, preocupaţi probabil de cine ştie ce necaz personal, fac o greşeală. Aceasta s-a întâmplat cu un nepoţel al unei prietene de-ale mele. Copilul era bolnav, au chemat doctorul care a prescris un medicament. Reţeta a fost dusă imediat la farmacie. I s-a dat apoi copilului doza respectivă. Mai apoi în cursul după-mesei bunicii nu i-a plăcut cum arăta nepotul şi i-a spus atunci doicii: „Mă tem să nu-i fi făcut rău medicamentul ăla.” După a doua doză a fost încă şi mai îngrijorată. „Cred că nu e în regulă”, a spus ea. A chemat din nou doctorul, acesta de cum a venit a examinat copilul, s-a uitat la medicament şi a luat imediat măsuri. Copiii suportă opiu şi preparatele respective foarte greu. Farmacistul greşise, pusese o doză de opium mult mai mare. Bietul om a fost teribil de necăjit, lucra la acea firmă de 14 ani şi era unul dintre cei mai destoinici şi pricepuţi farmacişti. Este un exemplu de ceea ce se poate întâmplă oricui.

În timpul pregătirii mele farmaceutice din după-mesele de duminică mi s-a ivit o problemă. Candidaţii la examen trebuiau să lucreze cu amândouă sistemele de măsurătoare, şi cel obişnuit şi cel metric. Farmacistul meu mi-a dat să lucrez după formula metrică. Nici unui doctor sau chimist nu-i plăcea sistemul metric. Unul dintre doctorii noştri de la spital nu a învăţat niciodată ce înseamnă „conţinând 0,1” şi spunea întotdeauna: „Să vedem dacă este o soluţie unul la sută sau unul la mie?” Pericolul mare cu sistemul metric este că, dacă greşeşti, greşeşti de zece ori. În acea după-masă eram instruită cum să prepar supozitoare, care, de fapt, nu prea se foloseau la spital, dar trebuia să ştiu pentru examen. Sunt lucruri delicate, în special datorită punctului de topire al untului de cacao, care constituie baza supozitoarelor. Dacă îl foloseşti prea fierbinte nu se prinde, dacă nu e suficient de fierbinte iese din forme. În acest caz, domnul P., farmacistul, mi-a făcut o demonstraţie el însuşi, arătându-mi procedura exactă pentru untul de cacao, iar apoi a adăugat un medicament calculat prin sistemul metric. Mi-a indicat cum să le întorc când trebuie, cum să le aşez în cutie şi să le etichetez cu unu la sută. Apoi s-a dus să-şi vadă de alte treburi, lăsându-mă îngrijorată, fiindcă eram convinsă că ceea ce se pusese în aceste supozitoare era o concentraţie de zece la sută, deci o doză de unu la zece şi nu unu la sută cum scria pe etichetă. Am refăcut calculele lui şi am constatat că erau greşite. Folosind sistemul metric, pusese virgula greşit. Dar ce putea face tânăra studentă? Eram o simplă novice, iar el era cel mai bun farmacist din oraş. Nu puteam să-i spun „domnule P. aţi făcut o greşeală”. Farmacistul era una din acele persoane care nu poate greşi niciodată; şi mai ales în faţa unui student. Chiar în acea clipă, trecând pe lângă mine, mi-a spus: „Poţi să le pui în depozit, vom avea nevoie de ele cândva”. Era din ce în ce mai rău. Nu puteam să las acele supozitoare în depozit. Era un medicament periculos care avea să fie folosit. Un medicament periculos introdus prin rect este tolerat mai uşor. Cu toate astea… Nu-mi plăcea treaba asta, dar ce puteam să fac? Chiar dacă i-aş fi sugerat că doza era greşită, avea să mă creadă? Eram sigură de răspunsul pe care l-aş fi primit: „Fii liniştită, totul e în perfectă ordine, crezi că nu ştiu ce fac în asemenea cazuri?” Îmi râmnea un singur lucru de făcut, înainte de a se răci, m-am împiedicat şi am răsturnat planşeta pe care se aflau şi apoi le-am călcat în picioare cu hotărâre.

— Domnule P., am spus, îmi pare teribil de rău, dar am răsturnat supozitoarele şi le-am călcat în picioare.

— Vai, vai, replică el vexat. Dar, uite, ăsta nu are nimic, observă el, ridicând unul care scăpase nestrivit.

— E murdar, şi, fără prea multă discuţie, l-am aruncat în cutia de gunoi. Îmi pare foarte rău, am repetat eu.

— E în regulă, fetiţo, nu te îngrijora prea mult!, m-a bătut el cu palma afectuos, pe umăr.

Era foarte înclinat spre asemenea lucruri, să te bată cu mina pe umăr, să-ţi dea un cot, uşurel, în coaste, ori să încerce să te mângâie pe obraz. Trebuia să suport, pentru că el mă instruia, dar eram cât se poate de distantă şi de obicei reuşeam să-l atrag în discuţie şi pe celălalt farmacist, ca să nu rămân singură cu el.

Domnul P. era un om ciudat. Într-o zi, căutând poate să mă impresioneze, a scos din buzunar un bulgăraş de culoare închisă şi mi l-a arătat, întrebându-mă:

— Ştii ce-i asta?

— Nu, i-am răspuns.

— Este curara. Ai auzit de curara?

I-am spus ce citisem.

— Un produs foarte interesant, foarte interesant. Pe cale bucală nu face nici un rău. Dacă pătrunde în sânge, paralizează şi te ucide pe loc. Este folosit pentru otrăvirea săgeţilor. Ştii de ce-l port în buzunar?

— Nu, n-am idee.

— Ei bine, ştii?, continuă el gânditor. Mă face să mă simt puternic.

Mi s-a părut un lucru foarte prostesc, dar asta nu i-am mai spus-o.

M-am uitat atunci la el. Era un omuleţ destul de caraghios, rotofei ca un prihor, cu o faţă rozalie, plăcută. Avea un aer de satisfacţie generală, copilărească.

Curând am terminat cursul meu, dar după aceea mă gândeam mereu la el. Mi se păruse, în ciuda aparenţei lui angelice, că trebuie să fi fost un om foarte periculos. Amintirea lui mi-a rămas întipărită în minte mult timp şi încă mai dăinuia când mi-a venit prima oară ideea de a scrie cartea „The Pale Horse” (Calul apocalipsului) – asta cred că a fost cam după vreo cincizeci de ani.

III

Pe când lucram la farmacia spitalului mi-a venit prima oară ideea de a scrie o carte poliţistă. Ideea stăruia în mintea mea mai de mult, de când mă provocase Madge, iar activitatea mea prezentă părea că-mi oferă un prilej favorabil. Spre deosebire de activitatea ca infirmieră, unde întotdeauna era ceva de făcut, prepararea reţetelor mă făcea să fiu foarte ocupată uneori, dar alteori eram liberă. Câteodată eram de serviciu după-masa, neavând de făcut decât să stau jos. Dacă aveai grijă ca flacoanele din depozit să fie pline, puteai să faci orice vroiai, numai că nu puteai părăsi farmacia.

Am început prin a mă gândi la ce fel ele roman poliţist aş fi putut scrie. Dat fiind că eram înconjurată de tot felul de otrăvuri, poate că moartea prin otrăvire ar fi fost metoda cea mai la îndemână. M-am oprit la un singur fapt care mi se părea că avea posibilităţi de-a da roade. Am cochetat cu această idee, mi-a plăcut şi în cele din urmă am şi acceptat-o. Apoi am continuat să mă ocup de alegerea personajelor. „Cine ar trebui otrăvit?” „Cine o va otrăvi pe ea sau cine îl va otrăvi pe el.” „Când?” „Unde?” „Cum?” „De ce?” Şi toate celelalte. Trebuia să fie o crimă, ca să spun aşa, de o natură foarte intimă, datorită modului special în care fusese înfăptuită: totul trebuia să se petreacă în familie. Evident se impunea existenţa unui detectiv. La acea vreme eram foarte impresionată de tradiţia Sherlock Holmes, aşa că am început să meditez la detectivi. Bineînţeles, nu trebuia să fie chiar un Sherlock Holmes. Trebuia să inventez eu unul al meu, care să aibă şi un prieten, de ajutor. Nu putea fi prea greu. Am început apoi să mă gândesc la alte personaje. „Cine va fi ucis?” Un soţ îşi putea ucide soţia, ăsta părea să fie cel mai obişnuit omor. Puteam, bineînţeles, să aleg un asasinat foarte neobişnuit pentru un motiv foarte neobişnuit, dar asta nu mă atrăgea din punct de vedere artistic. Tot tâlcul unui bun roman poliţist este ca asasinul să fie cineva foarte evident, dar în acelaşi timp, pentru vreun motiv oarecare, să nu apară deloc evident, ba chiar să pară că nu el ar fi putut s-o facă. Deşi, în realitate, el o făcuse, în acest moment am devenit foarte confuză şi atunci m-am dus să pregătesc câteva sticle în plus de acid clorhidric, ca să pot fi liberă în ziua următoare.

Am continuat să mă distrez cu asemenea idei câtva timp. Au început să capete formă tot felul de crâmpeie. Acum vedeam asasinul. Trebuia să aibă o înfăţişare destul de sinistră. Trebuia să aibă o barbă neagră, ceea ce mi se părea pe atunci foarte sinistru. Nişte cunoştinţe de-ale noastre se instalaseră recent într-o casă, lângă noi: soţul avea o barbă neagră şi o soţie mai în vârstă decât el, care era foarte bogată. Da, am considerat atunci că asta putea servi drept bază. M-am tot gândit. „Putea să meargă”, dar nu era total satisfăcător. Bărbatul în chestiune n-ar fi ucis niciodată pe nimeni, eram sigură. I-am scos din minte şi am hotărât, o dată pentru totdeauna, că n-are nici un rost să te gândeşti la oameni reali; trebuie să-ţi creezi tu personajele. Cineva pe care l-ai văzut într-un tramvai, un restaurant sau într-un tren poate fi un bun punct de plecare, căci aşa poţi broda cu fantezia ta tot ce pofteşti.

Şi în ziua următoare, în timp ce mă aflam într-un tramvai, am văzut exact ceea ce-mi trebuia: un bărbat cu o barbă neagră, aşezat lângă o doamnă în vârstă care vorbea tot timpul. Ea nu cred că mă interesa, dar m-am gândit că bărbatul mergea de minune. Ceva mai departe de ei şedea o grăsană, vorbind tare despre bulbii de primăvară. Mi-a plăcut şi mutra ei. S-ar putea să o introduc şi pe ea? Când m-am dat jos din tramvai i-am luat pe toţi trei cu mine să-i prelucrez şi am pornit-o pe Burton Road vorbind în şoaptă de una singură, ca pe vremea Pisoilor.

Foarte curând după aceea schiţasem câteva portrete ale unora dintre oamenii mei. lat-o pe femeia voioasă, ştiam şi cum o cheamă: Evelyn. Ar putea fi o rudă săracă ori vreo grădinăreasa – sau poate o menajeră? În orice caz intenţionam să o folosesc. Venea apoi bărbatul cu barba neagră, despre care simţeam că nu ştiu prea multe, cu excepţia bărbii, ceea ce nu era chiar suficient. Sau era? Da, poate că da, căci acest om îl veţi vedea din afară, aşa ea veţi putea vedea doar ceea ce doreşte el să arate, nu şi cum era în adevăr. Asta ar fi trebuit să fie o cheie a problemei. Soţia mai vârstnică urma să fie asasinată mai mult pentru bani decât pentru caracterul său aşa că nu avea prea mare importanţă. Acum începusem să adaug rapid alte şi alte personaje. „Un fiu?” „O fiică?” „Poate chiar şi un nepot?” Trebuiau să fie mulţi suspecţi; încetul cu încetul, familia se alcătuia.

Am lăsat-o să se dezvolte şi mi-am îndreptat atenţia spre detectiv. Pe cine aş fi putut avea ca detectiv? Mi-am reamintit de toţi detectivii întâlniţi şi admiraţi prin cărţi. A apărut mai întâi Sherlock Holmes, unicul, pe care nu voi fi niciodată în stare să-l imit (să creez ceva asemănător). Apoi era Arsene Lupin; ce era: criminal sau detectiv? În orice caz nu era genul meu. Mai exista şi tânărul ziarist Rouletabille din cartea „Misterul camerei galbene”, un gen do personaj pe care mi-ar fi plăcut să-l inventez eu, cineva nemaiîntâlnit. Pe cine puteam să-l fac detectivul meu? „Vreun student?” Destul de dificil. „Un om de ştiinţă?” Dar ce ştiam eu despre oamenii de ştiinţă?

Atunci mi-am adus aminte de refugiaţii belgieni de la noi. Exista aproape o întreagă colonie de refugiaţi belgieni care locuiau în parohia din Tor. Când au sosit, toată lumea i-a întâmpinat cu multă simpatie şi căldură. Oamenii şi-au dat mobilele din casă pentru a le încropi nişte locuinţe şi au dat tot ce au putut pentru a-i face să se simtă confortabil. Mai târziu s-a manifestat reacţia obişnuită, când refugiaţii păreau a nu fi suficient de recunoscători faţă de tot ce se făcuse pentru ei şi se plângeau de unele şi de altele. Faptul că bieţii de ei se simţeau dezorientaţi într-o tară străină, nu era suficient de apreciat. Mulţi erau ţărani suspicioşi şi lucrul cel mai de pe urmă pe care l-ar fi putut dori era să fie invitaţi la ceai sau să se trezească cu unii şi alţii de-ai noştri că veneau să-i viziteze. Aşa că doreau să fie lăsaţi în pace să poată să-şi vadă de-ale lor. Vroiau să economisească bani, să-şi sape grădina, să-şi pună îngrăşăminte, aşa cum ştiau ei.