Agatha Christie

Saltzman Stevens interpreta rolul Isoldei. O simţeai încă alergând sus pe stâncă, cu braţele ei frumoase întinse ca să-l prindă pe Tristan şi auzeai strigătul acela tulburător ca de pasăre cuprinsă de spaimă.

Cânta Liebestod ca o femeie, şi nu ca o zeiţă; cânta îngenunchind lângă trupul lui Tristan, privind în jos spre chipul său, căpătând prin forţa voinţei şi a imaginaţiei viaţă, şi, în cele din urmă, înclinându-se, înclinându-se din în ce mai jos şi mai jos, ultimele trei cuvinte ale operei, „cu un sărut”, au răsunat în timp ce se apleca să-i atingă buzele cu ale ei şi apoi a căzut brusc peste trupul lui.

Aşa cum eram eu, pe atunci, în fiecare noapte înainte de a adormi, depănam şi depănam în minte visul că într-o zi voi interpreta şi eu rolul Isoldei pe o scenă reală. Îmi spuneam în sinea mea că, în orice caz, nu fac nici un rău că mă las pradă fanteziei. Aş putea, ar fi oare vreodată posibil pentru mine să cânt într-o operă? Răspunsul, evident, era negativ. O americancă, prietenă cu Mary Sturges, care se afla la Londra şi avea legături cu Metropolitan Opera House din New York, foarte amabilă, a venit să mă asculte cântând, într-o zi. I-am interpretat diferite arii, m-a pus să-i cânt game, arpegii şi exerciţii. Apoi mi-a spus: „Cântecele pe care le-ai cântat nu mi-au spus nimic, dar exerciţiile da. Poţi fi o foarte bună cântăreaţă de recitaluri şi vei fi în stare să-ţi faci şi un nume. Nu ai o voce destul de puternică pentru operă şi nu o vei avea niciodată.”

Visul meu nutrit în secret de a realiza ceva în muzică se năruise. Nu aveam nici o ambiţie să devin o cântăreaţă de concert, ceea ce nu era, în orice caz, deloc uşor. Carierele muzicale pentru fete nu erau încurajate. Dacă aş fi avut vreo şansă să cânt operă, aş fi luptat din răsputeri, dar asta era hărăzit doar pentru puţinii privilegiaţi care aveau coarde vocale bune. Sunt sigură că nu poate fi ceva mai dezastruos în viaţă decât să persişti în a încerca să faci un lucru pe care doreşti cu disperare să-l faci bine şi să ştii că, în cazul cel mai bun, nu-l poţi face decât cu mediocritate. Aşa că m-am lecuit de confundarea dorinţelor mele cu realitatea. I-am spus mamei că putea acum economisi banii pe lecţiile de muzică. Puteam să cânt cât pofteam, dar nu mai avea nici un rost să studiez. Nu am crezut niciodată că visul meu avea să se realizeze, dar e bine să ai un vis, să te bucuri de el atât timp cât nu te prinde prea stăruitor.

Cam pe atunci, bănuiesc că am început să citesc romanele lui May Sinclair care m-au impresionat foarte mult. Într-adevăr, şi acum, când le citesc, rămân la fel de mişcată. Cred că era una din cele mai bune şi originale romanciere ale noastre. Nutresc sentimentul că într-o zi se va trezi din nou interesul pentru opera ei şi lucrările îi vor fi republicate. „Labirintul”, povestea clasică a unui funcţionar şi a iubitei lui, îl consider şi acum cel mai bun roman scris vreodată. Mi-a plăcut de asemenea „Focul divin”, iar romanul „Tasker fevons” îl socotesc o adevărată capodoperă. „Crăpătura din cristal” m-a impresionat atât de mult, probabil pentru că la acel timp scriam povestiri psihologice, încât m-a inspirat să scriu şi eu o nuvelă în acelaşi gen. I-am zis „Viziunea” (a fost publicată mai târziu în volum, împreună cu alte nuvele ale mele) şi îmi place şi azi, când dau peste ea.

Ajunsesem acum să-mi formez deprinderea de a scrie nuvele. Treaba asta luase locul brodării pernelor sau lucrului la tapiserii cu imagini copiate de pe vasele de Dresda. Dacă cineva ar crede cumva că plasez scrisul prea jos, pe scara valorilor, nu pot fi de acord. Impulsul creator apare sub orice formă: în broderie, în pregătirea unor mâncăruri alese, în pictură, desen sau sculptură, în a compune muzică, tot atât de bine ca şi în a scrie cărţi şi nuvele. Singura deosebire ar fi doar că pe unele din aceste activităţi le consideri mai alese decât pe altele. Recunosc că a broda feţe de perne victoriene nu este acelaşi lucru cu a trudi la tapiseriile de Bayeux, dar impulsul rămâne la fel în amândouă cazurile. Femeile de la curtea lui Wilhelm Cuceritorul înfăptuiau piese originale care cereau gândire, inspiraţie şi aplicaţie neobosită. Unele părţi din broderiile lor, fără îndoială, erau plictisitor de făcut, dar altele erau fermecătoare. Deşi s-ar putea spune că un pătrat de brocart pe care sunt brodate două clematite şi un fluture reprezintă o comparaţie ridicolă, satisfacţia interioară a artistului e aceeaşi.

Valsul pe care-l compusesem nu reprezenta nimic de are să fi fost mândră, dar două din broderiile mele erau totuşi bune şi eram mulţumită de ele. Nu cred că am mers atât de departe ca să ajung să-mi placă poveştile pe care le scriam. Dar întotdeauna trebuie să treacă un timp după împlinirea unei piese de creaţie pentru a o putea aprecia într-un anumit fel.

O porneşti, înflăcărat de o idee, plin de speranţe, plin într-adevăr de încredere (singurele daţi în viaţa mea când am deplină încredere). Dacă eşti modest nu o să scrii nimic, aşa că trebuie să existe un moment delicios când, după ce te-ai gândit la un subiect, şi ştii exact cum ai de gând să-l scrii, să şi pui mâna, numaidecât, plin de exaltare, pe un creion. Apoi se ivesc încurcăturile, încât nu ştii cum s-o mai scoţi la capăt, şi, în sfârşit, faci câte ceva din ce te-ai gândit să îndeplineşti la început, deşi îţi pierzi mereu încrederea. Când ai terminat ştii că e o prostie. Un pic mai târziu îţi vine să crezi că totuşi e foarte bine.

VI

Cam pe atunci am scăpat ca prin urechile acului de două cereri în căsătorie. Spun că am scăpat, pentru că acum, când privesc înapoi, îmi dau seama că desigur fiecare din ele ar fi fost un dezastru.

Prima era ceea ce s-ar putea numi „o poveste de dragoste a unei tinere fete”. Eram la familia Ralston Patrick.

Mă aflam în trăsură împreună cu Constance mergând spre locul de întâlnire al vânătorilor, pe un timp rece şi cu vânt, când un bărbat călare pe un cal murg, frumos, se apropie să-i vorbească prietenei mele. Constance mi-l prezintă. Se numea Charles, avea, cred, vreo 35 de ani, era maior în Regimentul al 17-lea de lăncieri şi venea în fiecare an să vâneze în Warwickshire. L-am întâlnit şi în acea seară la un bal costumat, unde eu eram costumată ca Elaine – eroina din „Moartea lui Arthur” de Malory. Un costum foarte drăguţ; îl mai am încă şi astăzi. Mă întreb cum am putut să intru în el. Se află în scrinul din hol, care e plin de asemenea costume. Este din brocart alb şi cu o bonetă cu perle. L-am întâlnit pe Charles de mai multe ori în timpul vizitei mele, şi când am plecat acasă ne-am exprimat amândoi dorinţa, în mod politicos, să ne mai întâlnim din nou, cândva. A spus că s-ar putea să vină mai târziu în Devonshire.

La trei sau patru zile după ce m-am întors acasă, am primit un pachet – o cutie mică argintată. În interior, pe capac, era scris „The Asps”, o dată şi apoi „pentru Elaine”. Asps era locul vânătorii, iar data, aceea când l-am cunoscut. A urmat şi o scrisoare de la el în care îmi spunea că spera să vină să ne vadă săptămâna viitoare, când avea să fie în Devon. Era începutul unui flirt fulgerător. Apoi primeam mereu cutii cu flori de la el, uneori cărţi, cutii enorme de bomboane exotice. Totul era spus aşa cum trebuia spus unei tinere fete, eu mă simţeam foarte emoţionată. Ne-a mai făcut încă două vizite şi la a treia m-a cerut în căsătorie. Mi-a spus că se îndrăgostise de mine din prima clipă în care mă văzuse. Dacă cineva ar clasifica cererile în căsătorie în ordinea meritului, aceasta ar fi uşor în fruntea listei mele. Mă simţeam fascinată şi în parte transportată de comportamentul lui. Era un bărbat cu experienţă la femei şi capabil să producă exact reacţiile pe care le dorea. Pentru prima dată am fost gata să recunosc că ăsta era ursitul meu, bărbatul pe gustul meu. Şi totuşi – da, găsisem omul potrivit – şi totuşi… E drept că atunci când Charles era lângă mine şi îmi spunea cât de minunată eram, cât de mult mă iubea, cum avea să-şi petreacă el toată viaţa lui ca să mă facă fericită, mâinile îi tremurau, în glas i se simţea emoţia – o, da, eram fermecată. Şi totuşi, când pleca, când mă gândeam la el în lipsa lui, nu mai simţeam nimic. Nu tânjeam după el. Mi se părea, pur şi simplu, că era foarte drăguţ. Cele două stări ale mele mă uimeau. Cum ştii atunci că iubeşti cu adevărat pe cineva? Când este absent nu reprezintă nimic pentru tine, iar când e prezent te dă gata. Care este situaţia reală?

Biata mea mamă trebuie să fi suferit tare mult din pricina asta. Mi-a spus mai târziu că dorinţa ei cea mal mare era să mă mărit, să găsesc un bărbat bun, blând şi cu dare de mână. Charles a apărut ca un fel de răspuns la dorinţa ei, dar nu era totuşi satisfăcută. Ea ştia întotdeauna ce gândesc şi ce simt oamenii şi desigur că a ştiut foarte bine că eu singură nu-mi dădeam seama ce simt.

Şi în timp ce-şi păstra obişnuita ei părere maternă că nici un bărbat nu-i destul de bun pentru Agatha ei, avea sentimentul că, trecând chiar peste aceasta, Charles nu era bărbatul potrivit. A scris familiei Ralston Patrick pentru a afla cât mai multe despre el. Mama era handicapată din pricină că nu aveam tată şi nici un frate care s-ar fi putut interesa, aşa cum era obiceiul în acele zile, despre situaţia lui financiară, despre legăturile lui cu femeile, despre, familia lui şi aşa mai departe – toate acestea par foarte demodate azi, dar trebuie să recunosc că preîntâmpinau multe necazuri.

Charles a răspuns exigenţelor. Avusese multe legături cu femeile, dar astea nu o interesau pe mama, exista un principiu acceptat că bărbaţii înainte de căsătorie trebuiau să ducă o viaţă agitată. Avea cu 15 ani mai mult decât mine, dar şi soţul ei fusese cu zece ani mai mare decât ea; era de acord cu această diferenţă. I-a spus lui Charles că Agatha era încă, foarte tânără şi nu trebuia să se ajungă la o hotărâre pripită. Ea sugeră să ne vedem din când în când, în următoarele luni, fără ca eu să fiu presată să iau o hotărâre.

Şi asta n-a mers bine, pentru că Charles şi cu mine nu aveam nimic să ne spunem în afară de faptul că el era îndrăgostit de mine. Dacă renunţa la acest subiect se lăsa între noi o tăcere foarte stânjenitoare. Apoi el pleca şi eu rămâneam descumpănită. Ce aveam de gând să fac? Vroiam să mă mărit cu el? Apoi primeam o scrisoare de la el. Scria, nu încăpea îndoială, cele mai grozave scrisori de dragoste pe care toate femeile ar tânji să le primească. Le studiam cu atenţie, le păstram, hotărâm, că în sfârşit asta era dragostea. Charles revenea apoi, eu eram emoţionată, făcută praf – şi totuşi pe undeva, în străfundurile fiinţei mele, simţeam că ceva nu e bine, că ceva nu e în regulă. În cele din urmă, mama a hotărât să nu ne vedem timp de şase luni, după care eu aveam să iau o hotărâre. S-a acceptat şi, în această perioadă, nu a mai scris nici o scrisoare, ceea ce probabil că a fost bine, căci până în cele din urmă, din pricina scrisorilor, aş fi capitulat.

Când cele şase luni au trecut, am primit o telegramă. „Nu mai suport această nehotărâre. Vrei să te căsătoreşti cu mine? Da sau nu?” Eram în pat cu o uşoară febră. Mama mi-a adus telegrama. M-am uitat la ea şi la formularul pentru răspunsul plătit. Am luat creionul şi ani scris „nu”. Imediat m-am simţit extrem de uşurată: hotărâsem şi eu ceva. Nu mai trebuia să continui această situaţie neplăcută de sentimente contradictorii.

— Eşti sigură? m-a întrebat mama.

— Da, i-am răspuns şi m-am întors, adormind pe dată.

Aşa că acesta a fost sfârşitul. În următoarele patru sau cinci luni viaţa a trecut destul de mohorâtă. Pentru prima dată, tot ceea ce făceam mă plictisea şi începuse să-mi fie teamă că făcusem o mare greşeală. Atunci a apărut din nou în viaţa mea Wilfred Pirie.

Am amintit de prietenii buni ai tatei, Martin şi Lilian Pirie, pe care i-am întâlnit din nou la Dinard. Am continuat să ne întâlnim, deşi pe băieţi nu-i mai văzusem. Harold fusese la Eton şi Wilfred aspirant în marină. Acum Wilfred era sublocotenent, cred că pe un submarin, şi venea adesea cu acea parte din marină care vizita Torquay. El mi-a devenit pe dată un mare prieten, una din fiinţele din viaţa mea pe care am îndrăgit-o cel mai mult. După două luni eram logodiţi neoficial.

După Charles, Wilfred a fost o mare uşurare. Cu el nu era nici emoţie, nici îndoială, nici necaz. El era un prieten drag, cineva pe care-l cunoşteam bine. Citeam cărţi împreună, le discutam. Mă simţeam foarte bine lângă el. Nu-mi dădeam seama că-l consideram şi-l tratam ca şi pe un frate. Mama era încântată, ca şi doamna Pirie, de altfel. Martin Pirie murise cu câţiva ani mai înainte. Părea că am putea face o căsătorie perfectă din toate punctele de vedere. Wilfred avea asigurată o carieră marină strălucită, taţii noştri fuseseră prietenii cei mai apropiaţi, mamele se plăceau una pe alta. Mamei îi plăcea Wilfred, doamna Pirie mă plăcea pe mine. Şi acum simt că am fost un adevărat monstru de ingratitudine pentru că nu m-am măritat cu el.

Viaţa mea putea fi pusă la adăpost; într-un an sau doi, când avea să fie potrivit (tinerii sublocotenenţi şi tinerii locotenenţi nu erau încurajaţi să se căsătorească prea devreme), urma să ne căsătorim. Îmi plăcea ideea de a mă mărita cu un marinar. Voi locui la Southesa, Plymouth sau într-un loc asemănător, şi când Wilfred va fi plecat, voi putea veni acasă, la Ashfield, şi voi sta cu mama. Într-adevăr, nimic pe lume nu ar fi putut fi atât de potrivit.

Bănuiesc că există în structura ta omenească o anumită trăsătură care te împinge să distrugi tot ceea ce este prea potrivit, prea perfect. Nu am vrut să recunosc asta mult timp, dar perspectiva căsătoriei cu Wilfred îmi crease o stare de plictiseală; îmi plăcea, aveam să fiu fericită să locuiesc în aceeaşi casă cu el, dar într-un anumit fel nu exista nici o emoţie în această privinţă.

Unul din primele lucruri care se petrec când te simţi atrasă de un bărbat şi el de tine este tocmai apariţia acelei iluzii extraordinare că amândoi gândesc aproape la fel asupra fiecărui lucru şi fiecare spune exact ce gândeşte celălalt. Cât este de minunat că îţi plac aceleaşi cărţi şi aceeaşi muzică. Faptul că unul dintre cei doi se duce, rareori, la un concert sau ascultă muzică, pentru moment nu are importanţă. Întotdeauna i-a plăcut muzica, dar nu a fost conştient de asta. În acelaşi fel se întâmplă şi cu tine, cărţile care îi plac lui, de fapt tu nu ai dorit niciodată să le citeşti, dar acum simţi că într-adevăr doreşti să le citeşti. Aşa stau lucrurile: este una din marile iluzii ale naturii. La amândoi ne plac câinii şi nu putem suferi pisicile. Ce încântător! La amândoi ne plac pisicile, dar nu putem suferi câinii, e de asemenea minunat.

Şi astfel viaţa se desfăşura în mod paşnic. Wilfred venea regulat la fiecare două, trei săptămâni pentru sâmbăta şi duminica. Avea un automobil şi, de obicei, mă plimba prin împrejurimi. Avea un câine pe care-l iubeam amândoi. A început să fie preocupat de spiritism şi în consecinţă am devenit şi eu amatoare de aşa ceva. Totul era în regulă până acum. Dar iată că Wilfred se apucase să scrie cărţi, pe care dorea cu înflăcărare să le citesc şi să-mi spun părerea. Erau cărţi voluminoase – în special cărţi de teozofie. Iluzia că-ţi făcea plăcere tot ce-i plăcea bărbatului tău nu mai ţinea, natural, căci de fapt nu-l iubeam. Am găsit cărţile despre teozofie plictisitoare şi nu numai plictisitoare, ci şi total false, chiar mai rău, am considerat că multe dintre ele erau stupide. De asemenea, mă plictiseam de descrierile mediumurilor pe care le cunoştea. Erau două fete la Portsmouth şi nu ar putea crede nimeni lucrurile pe care aceste fete le vedeau. Nu intrau bine într-o casă fără a nu respira greu, a se ţine cu mâna de inimă şi a fi tulburate pentru că acolo se afla un spirit îngrozitor care stătea în spatele unei persoane prezente. Cu câteva zile înainte, Mary, cea mai mare dintre cele două mediumuri, se dusese la cineva şi vrusese să intre în baie ca să se spele pe mâini; fireşte că nu a putut trece pragul băii din pricina a două siluete pe care le-a desluşit acolo, una vrând să-i taie beregata celeilalte cu un brici. Puteai crede aşa ceva?

Eram gata să spun: „Nu, nu cred, dragul meu!” dar m-am controlat la timp.

— Asta e foarte interesant. Şi a încercat, într-adevăr, cineva în casa aceea să taie beregata altcuiva cu un brici?

— Trebuie să fi încercat, casa fusese închiriată multora mai înainte, aşa că probabil o asemenea întâmplare a avut loc. Nu crezi? Îţi dai seama singură, nu-i aşa?

Eu, însă, nu-mi dădeam seama deloc. Aveam o fire binevoitoare şi am spus veselă că, desigur, aşa s-a întâmplat. Într-o zi, Wilfred a telefonat de la Portsmouth, spunând că a dat norocul peste el: se forma o echipă care urma să plece în America de Sud pentru cercetări în vederea descoperirii unor lucruri valoroase. Cum avea dreptul la un concediu putea participa şi el la această expediţie. Aş crede oare că e urât din partea lui dacă ar pleca? Era o şansă extraordinară care nu mai avea cum să se mai întâmple vreodată, înţelesesem că mediumurile îşi arătaseră aprobarea. Fără îndoială, au declarat că se va întoarce după ce va fi descoperit vreo cetate necunoscută din timpul incaşilor. Bineînţeles asta nu reprezenta nimic, dar faptul era totuşi extraordinar, nu-i aşa? Consideram oare că era oribil din partea lui când ar fi putut petrece o parte din concediu cu mine?

Mi-am dat seama că nu aveam nici cea mai mică ezitare. M-am comportat cu o minunată generozitate. I-am spus că este o ocazie neaşteptată şi speram din toată inima că va găsi comoara incaşilor. Wilfred mi-a spus că eram minunată, cu totul minunată, şi că nici o fată dintr-o mie nu s-ar fi comportat astfel. Am terminat convorbirea, mi-a trimis o scrisoare drăgăstoasă şi apoi a plecat.

Nu eram deloc o fată dintr-o mie, nu eram decât o fată care descoperise adevărul despre ea şi era destul de ruşinată. M-am trezit a doua zi după ce plecase cu sentimentul că mă eliberasem de o imensă povară. Eram încântată că Wilfred plecase în căutare de comori, pentru că îl iubeam ca pe un frate şi doream ca el să facă exact ceea ce-i plăcea. Această idee a căutării unor comori mi se părea neserioasă, fiind aproape sigură că era o ficţiune. Şi asta se datora tot faptului că nu-l iubeam. Dacă l-aş fi iubit aş fi crezut nebuneşte în comoara aceea. În al treilea rând, o, bucuria bucuriilor, nu va mai trebui să citesc cărţi de teozofie.

— De ce eşti atât de veselă? m-a întrebat cu suspiciune mama.

— Ascultă, mamă, i-am răspuns; ştiu că e îngrozitor, dar sunt într-adevăr veselă pentru că Wilfred a plecat.

Draga de ea, s-a schimbat dintr-o dată la faţă. Niciodată nu m-am simţit atât de dezgustată de mine, atât de lipsită de recunoştinţă ca atunci. Şi, descumpănită, pentru o clipă, am simţit aproape că aş fi fost datoare să înfrunt astă situaţie numai de hatârul mamei, de-a o face mulţumită. Din fericire nu eram chiar atât de copleşită de sentimentalism.

Nu i-am scris lui Wilfred ce hotărâsem, căci mă gândeam că ar putea avea un efect prost asupra lui tocmai când se află în plină căutare a comorii incaşilor în junglele acelea umede. Ar fi putut să facă temperatură sau să sară la el vreun animal periculos, într-un moment de neatenţie pricinuit de scrisoarea mea; în orice caz i-ar fi stricat toată plăcerea. Dar am pregătit o scrisoare ca să i-o dau la întoarcere. I-am spus în ea cât de rău îmi părea, cât îmi era de drag, dar aveam impresia că nu nutream sentimentele potrivite pentru a ne lega pe viaţă. Evident, nu a fost de acord cu mine, dar a luat hotărârea mea foarte în serios. Mi-a spus că îi va fi greu să nu mă vadă cât mai des, dar că, oricum, vom rămâne prieteni. Mă întreb acum dacă şi el a fost la fel de uşurat. Nu cred, dar pe de altă parte îmi închipui că nu s-a simţit chiar rănit până în adâncul inimii. Era un om norocos. Mi-ar fi fost un soţ bun şi m-ar fi iubit tot timpul şi cred că l-aş fi făcut fericit într-un anumit fel, dar ar fi putut obţine mai mult decât atât. Şi peste vreo trei luni chiar aşa s-a şi întâmplat. S-a îndrăgostit nebuneşte de o altă fată şi ea de el. S-au căsătorit şi au avut şase copii. Nimic nu ar fi putut fi mai satisfăcător.

Cât despre Charles, după trei ani s-a însurat cu o fată frumoasă de 18 ani.

Am fost într-adevăr o binefăcătoare pentru aceşti doi oameni.

Următorul lucru important care s-a petrecut a fost venirea de la Hong Kong, într-o permisie, a lui Reggie Lucy. Deşi cunoşteam familia Lucy de atâţia ani, pe Reggie, fratele lor mai mare, nu-l întâlnisem niciodată. Era maior de artilerie şi îşi făcuse serviciul, în cea mai mare parte a timpului, peste hotare. Era o persoană timidă, rezervată, arareori ieşea în lume. Îi plăcea să joace golf, dar nu făcea caz de dansuri şi recepţii. Nu avea părul blond şi nici ochii albaştri ca ceilalţi din familia lui, ci părul negru şi ochi căprui. Formau o familie strâns unită, simţindu-se bine între ei. Ne-am dus într-o zi împreună la Dartmoor, aşa cum le era obiceiul, pierzând tramvaie, căutând trenuri care nu existau, schimbând la Newton Abbot şi pierzând apoi legătura, modificându-ne itinerarul şi diverse alte întâmplări în acest fel.

Reggie s-a oferit să mă ajute să învăţ golf mai bine. S-ar putea spune că, de fapt, habar n-aveam de golf. O grămadă de tineri s-au străduit, cât au putut, să mă înveţe, dar spre marele meu regret, nu mă pricepeam la jocuri. Mai supărător era faptul că la început mă dovedeam plină de promisiuni. La tragerea cu arcul, la biliard, golf, tenis,. croquet promiteam foarte mult, dar promisiunea rămânea neîmplinită. Asta era o mare pricină de necazuri pentru mine. Adevărul este, presupun, că dacă nu ai un ochi bun pentru mingi, nu-l ai şi pace… Eram întotdeauna bună din punct de vedere teoretic la un joc, dar ratam, la croquet, de exemplu, loviturile cele mai uşoare. La tenis mă pricepeam la lovitura directă, care impresiona uneori pe partenerii mei, dar reverul meu era în schimb foarte prost. Nu poţi juca tenis numai cu lovituri directe. La golf reuşeam o seamă de lovituri bune, dar nu izbuteam să trimit mingea în groapă.

Reggie totuşi era foarte răbdător; el era acel gen de profesor căruia nu-i păsa dacă te perfecţionai sau nu. Ne preumblam în jurul terenului, ne opream oricând aveam chef. Jucătorii serioşi de golf se duceau cu trenul la terenul de golf de la Chursten. Terenul de la Torquay era folosit de trei ori pe an şi pentru curse, aşa că nu era prea bine întreţinut. Reggie şi cu mine hoinăream de jur împrejurul terenului şi apoi ne duceam să luăm ceaiul cu restul familiei. Era o viaţă fericită, plină de nonşalanţă. Nimeni nu se grăbea niciodată şi timpul nu avea importanţă. Nici o îngrijorare, nici o agitaţie. Poate că greşesc, dar sunt sigură că nici un membru din familia Lucy nu a avut vreodată ulcer duodenal, tromboză coronariană sau tensiune mare.

Odată, după ce am jucat golf, fiind foarte cald, Reggie a sugerat că ar fi mult mai agreabil să stăm jos, sub gardul viu. Şi-a scos pipa, a fumat cu un aer foarte prietenos, am vorbit după felul nostru obişnuit, adică niciodată în continuu, ci rostind un cuvânt sau două despre cineva sau despre vreun subiect oarecare; apoi urmau pauze odihnitoare. Este tocmai genul de conversaţie care îmi place. Nu mă simţeam niciodată prostănacă ori încurcată când eram cu Reggie.

După ce a tras de câteva ori din pipă a spus cu un aer gânditor:

— Ai o mulţime de trofee, Agatha, nu-i aşa? Ei bine, poţi să mă pui şi pe mine printre ele oricând vrei.

M-am uitat la el destul de uimită, neştiind exact ce vrea să spună.

— Nu ştiu dacă ai cunoştinţă că vreau să mă însor cu tine, a anunţat el; probabil că ştii, dar totuşi ţin să-ţi spun şi eu. Ia aminte să ştii că nu mă străduiesc să ies primul, vreau să spun că nu e nici o grabă – faimoasa frază a familiei Lucy a fluturat uşor pe buzele lui, eşti încă foarte tânără şi ar fi greşit din partea mea să te leg de pe acum.

I-am spus tăios că nu mai eram chiar aşa de tânără.

— O, ba da, Aggie, eşti, în comparaţie cu mine.

Deşi i se spusese stăruitor să nu-mi zică Aggie, uita foarte adesea, pentru că era foarte natural pentru familia lor să-şi spună unii altora Margie, Noonie, Edie şi Aggie.

— Ei bine, gândeşte-te la asta, a continuat el. Nu mă şterge din mintea ta şi dacă nu apare nimeni, mă găseşti întotdeauna.