Agatha Christie

Domnul Watts, tatăl lui Jimmy, era o persoană care întotdeauna mă intimida. Îmi spunea „copilul visător”, ceea ce mă făcea să mă simt stingherită şi lucrul acesta mă chinuia. „La ce se gândeşte copilul nostru visător?” avea obiceiul să mă întrebe. Atunci mă înroşeam toată. Mă punea să-i cânt la pian şi din gură cântece sentimentale. Puteam citi notele la prima vedere foarte bine. Adesea mă ducea în faţa pianului să-i cânt cântecele favorite. Nu-mi prea plăceau, dar cel puţin le preferam conversaţiei lui. Avea înclinări artistice şi picta peisaje şi apusuri de soare. Mai era şi un mare colecţionar de mobilier, în special obiecte din stejar. Pe lângă această preocupare făcea, împreună cu prietenul lui, Fletcher Moss, fotografii foarte bune şi publicase câteva mai multe cărţi cu fotografii de case faimoase. Aş fi vrut să nu fi fost aşa de timidă în mod prostesc. Dar eram la o vârstă când, de obicei, eşti foarte sfios.

O preferam pe doamna Watts, femeie activă, veselă şi foarte cu picioarele pe pământ. Nan, care avea cu doi ani mai mult decât mine, era un fel de enfant terrible, şi găsea o plăcere specială în a striga, a fi nepoliticoasă şi a folosi cuvinte urâte. Doamna Watts era tare necăjită când o auzea pe fiica ei drăcuind şi blestemând. De asemenea nu-i plăcea când Nan începea să ţipe la ea şi să-i spună: „Mamă, nu fii atât de prostănacă!” Nu s-ar fi gândit niciodată că fiica ei avea s-ajungă să-i adreseze asemenea cuvinte. Dar cuvântul tocmai pătrunsese în vocabularul simplu al epocii. Nan era încântată de comportarea ei, deşi cred cu toată sinceritatea că o iubea foarte mult pe maică-sa. În timpul sărbătorilor ne duceam la pantomimele de la Manchester – erau foarte reuşite. Când ne întorceam, cântam în tren tot timpul, iar copiii Watts imitau cântecele comicilor în dialectul lătăreţ din Lancashire. Îmi aduc aminte cum urlam toţi: „M-am născut într-o vineri, într-o vineri m-am născut, într-o vineri m-am născut (crescendo), când mama nu era acasă”… Sau: „Urmărind trenurile în gară, trenurile plecând, când am urmărit toate trenurile ce veneau, le-am urmărit pe cele ce plecau…” Cântecul cel mai preferat era cântat de Humphrey, un solo melancolic: „Fereastra, fereastra, am alungat pe fereastră amarul. Nu mai am nici o durere acum, dragă mamă, căci am alungat-o pe fereastră.”

Prima pantomimă la care ne-am dus nu a fost cea de la Manchester, ci de la Drury Lahe41, unde m-a dus Grannie. Dan Leno făcea pe Mama Gâscă42. Îmi amintesc şi acum acea pantomimă. Săptămâni de-a rândul după aceea, numai la Dan Leno mă gândeam, căci pentru mine era persoana cea mai minunată pe care o văzusem vreodată. În acea seară a avut loc un incident foarte palpitant, în loja regală se aflau cei doi mici prinţi. Prinţul Eddy, cum i se spunea familiar, a scăpat programul şi binoclul balustrada lojii. Au căzut jos la parter, aproape de locul unde stăteam noi şi o, ce încântare!, nu aghiotantul, ci chiar prinţişorul în persoană a venit jos şi le-a ridicat, cerându-şi scuze în mod foarte politicos şi spunând că spera că nu lovise pe nimeni.

Am adormit în acea seară lăsându-mă furajă de fantezie, văzând că într-o zi o să mă mărit cu principele Eddy. Se făcea că mai înainte îi salvam viaţa de la înec… O regină recunoscătoare avea să-şi dea regescul consimţământ. Sau poate s-ar fi ivit vreun accident, el s-ar fi aflat pe moarte iar eu i-aş fi dat sângele meu ca să-l salvez. Atunci voi fi fost făcută contesă, aşa cum s-a întâmplat cu contesa Torby, şi ar fi avut loc o căsătorie morganatică… Chiar şi pentru vârsta de şase ani, o asemenea fantezie ar fi fost totuşi puţintel cam prea exagerată ca să dureze.

Nepotul meu, Jack, a aranjat singur o alianţă regală, în jurul vârstei de patru ani.

— Presupune, mami, a zis el, că te măriţi cu regele Edward. Aş face parte din Casa Regală.

Sora mea i-a răspuns că regina mai era încă în viaţă şi la fel şi tatăl lui Jack.

Jack a re-aranjat rapid lucrurile:

— Să presupunem că regina a murit şi că tata… – Jack a făcut o pauză plină de tact – … sa presupunem că tata… hmmm… n-ar fi aici. Şi să presupunem că regele Edward te vede…

Aici s-a oprit, lăsând restul pe seama imaginaţiei. Normal, regele Edward s-ar fi îndrăgostit şi, aproape imediat, Jack ar fi devenit fiul vitreg al regelui.

Cam un an mai târziu, Jack îmi spune:

— Mă uitam în cartea de rugăciuni în timpul slujbei… Mă gândeam, ca atunci când mă fac mare, să mă însor cu tine, Ange, dar, la mijlocul cărţii, am văzut ca e o listă cu lucruri interzise şi că Dumnezeu nu mă va lăsa să mă însor cu tine.

A oftat.

I-am răspuns ca sunt flatată că s-a gândit la lucrul asta.

E uimitor cum nu-ţi schimbi niciodată preferinţele. Nepotul meu Jack, din ziua în care a ieşit cu guvernanta, a fost întotdeauna atras de lucrurile bisericeşti. Dacă îl pierdeai din vedere, puteai, de cele mai multe ori, să-l găseşti într-o biserică, admirând altarul. Dacă îi dădeai plastilină, lucrurile pe care le făcea erau de genul tripticurilor, crucifixurilor sau a altor obiecte bisericeşti. Bisericile romano-catolice îl fascinau în mod deosebit. Gusturile lui nu s-au schimbat niciodată şi a citit mai multe cărţi de istorie a religiei decât oricine altcineva am cunoscut vreodată. Pe la treizeci de ani, a intrat în Biserica Romano-Catolică, lovitură teribilă pentru cumnatul meu, pe care nu-l pot descrie decât ca exemplu perfect al unui protestant convins. Obişnuia să spună, cu voce calmă:

— Nu am prejudecăţi, chiar nu am. Doar ca nu pot să nu observ că romano-catolicii sunt cei mai mari mincinoşi. Nu-i prejudecată, chiar aşa e.

Grannie era un alt bun exemplu de protestant convins şi aveam parte de mult amuzament când comenta despre papistaşi. Îşi cobora vocea şi spunea:

— Toate acele frumoase fete dispărând în mânăstiri, fără să mai fie văzute vreodată.

Sunt sigură că era convinsă că toţi preoţii îşi alegeau amante din mânăstirile cu fete frumoase.

Familia Watts erau mai non-conformişti; metodişti cred; ceea ce probabil că a dus la tendinţa de a vedea romano-catolicii ca fiind reprezentanţii „târfei roşcate a Babilonului”. Ce i-a insuflat lui Jack pasiunea pentru Biserica Romano-Catolică nu-mi dau seama. Nu pare sa o fi moştenit de la nimeni din familie şi totuşi era acolo, prezentă încă de când avea câţiva anişori.

Interesul tuturor pentru religie era destul de mare în zilele copilăriei mele, iar disputele teologice erau colorate şi, câteodată, aprinse. Unul dintre prietenii nepotului meu i-am spus, mai târziu în viaţă: „ Nu pot să-mi dau seama, Jack, de ce nu poţi fi şi tu un eretic vesel ca toţi ceilalţi. Ar fi mult mai linişte.”

Ultimul lucru de pe Pământ pe care Jack şi l-ar fi putut imagina ar fi fost sa fie liniştit. Aşa după cum spusese guvernanta lui o dată, după ce pierduse ceva timp să-l caute: „De ce domnişorul Jack vrea să stea în biserici, nu pot să-mi dau seama. E un lucru foarte ciudat pentru un copil.”

Eu, personal, cred ca Jack trebuie să fie reîncarnarea unui om al bisericii din Evul Mediu. Avea, când s-a mărit, o figură de om al bisericii – nu de călugăr şi nici de vizionar, genul de om al bisericii cu experienţă în practicile bisericeşti, în stare să facă faţă Conciliului de la Trent, de exemplu, şi care ar fi fost în stare să-ţi spună numărul exact de îngeri care pot dansa pe un vârf de ac.

IV

Scăldatul era una din bucuriile vieţii mele şi a rămas aproape până acum. De fapt m-aş bucura la fel, dacă nu ar fi necazurile pricinuite de reumatism. E greu ca o persoană reumatică să intre în apă şi e încă şi mai greu să iasă.

Pe când aveam 13 ani s-a produs o mare schimbare socială. La început, îmi amintesc că locurile de scăldat erau strict separate, în stânga saloanelor de băi se afla un loc retras pentru scăldatul doamnelor, cu o mică plajă cu pietre. Plaja era în pantă şi existau opt cabine mecanice pe care le avea în grijă un bătrân irascibil, cu obligaţia permanentă să le vâre şi să le scoată din apă. Intrai în maşina ta de scăldat colorată viu în dungi, avea grijă să închizi ambele uşi şi începeai să te dezbraci, cu destulă precauţie, căci bătrânul putea oricând hotărî că era rândul tău să fii lăsat la apă. În momentul acela se producea o zguduire nemaipomenită şi maşina-cabină începea să coboare peste pietre, aruncându-te dintr-o parte în alta cu putere. De fapt, era ceva foarte asemănător cu mersul cu un jeep azi, când traversezi părţi mai stâncoase din deşert.

Cabina se oprea tot atât de brusc, cum o pornise. Atunci începeai să te dezbraci mai departe şi îţi puneai costumul de baie. Acesta era un veşmânt foarte inestetic, făcut de obicei din alpaca albastră sau neagră, cu numeroase fuste, volane, zorzoane, ajungând până la genunchi şi trecând de cot. Când erai complet în ţinută, deschideai uşa din partea apei. Dacă bătrânul era în toane bune, atunci scara de sus se afla la nivelul apei. Coborai şi te aflai, în mod foarte decent, în apă până la talie şi apoi începeai să înoţi. Nu departe în larg se găsea o plută până la care aveai voie să înoţi şi să te urci pe ea. În timpul fluxului era foarte aproape, iar la reflux mai departe. Atunci aveai o bucată bună de înotat, fiind mai mult sau mai puţin singur. După ce te scăldai cât îţi poftea inima, ceea ce pentru mine reprezenta un timp mai îndelungat decât pentru cei mari care mă întovărăşeau, ţi se făcea însă semn să te întorci la ţărm, fiind susceptibil de sancţiuni. Mă aduceau însă cu greu înapoi, căci odată ajunsă la plută, începeam să înot în direcţia opusă şi de obicei reuşeam să prelungesc după gustul meu înotatul.

Pe atunci nu se făceau băi de soare pe plajă. Cum ieşeai din apă intrai în cabina care te trăgea sus tot atât de brusc ca atunci când te adusese jos, şi în cele din urmă apăreai vânătă la faţă, tremurând cu mâinile şi obrajii amorţiţi. Asta nu mi-a făcut niciodată rău şi în vreo trei sferturi de oră eram caldă ca un cartof copt. Mă aşezam apoi pe plajă şi mâncam un corn şi ascultam diferite sfaturi referitoare la comportarea mea proastă de a nu fi ieşit mai repede din apă. Grannie, care avea întotdeauna o serie de povestiri privind necesitatea precauţiei, îmi explica ce s-a întâmplat cu băieţelul doamnei Fox (un drăcuşor atât de drăguţ) care a murit de pneumonie pentru că nu a ascultat pe cei mari şi a stat în apă prea mult. Înfruptându-mă din cornul meu cu stafide sau altceva, răspundeam cu supunere:

— Nu, bunicuţo, nu o să stau atât de mult data viitoare. Şi apoi apa era foarte caldă.

— Caldă, într-adevăr? Atunci de ce tremuri şi degetele îţi sunt vinete?

Avantajul de a veni cu o persoană vârstnică şi mai ales cu Grannie era că ne întorceam acasă cu trăsura, în loc să parcurgem pe jos doi kilometri şi ceva. Torbay Yacht Club se afla pe Beacon Terrace, chiar deasupra locului de baie al doamnelor, şi deşi de la ferestrele clubului plaja nu se vedea, marea în jurul plutei era vizibilă. După cum spunea tata, mulţi dintre bărbaţi îşi petreceau timpul privind cu binoclurile siluetele feminine pe care şi le închipuiau făcând nudism. Nu-mi prea vine să cred că în veşmintele acelea fără formă puteam fi atrăgătoare din punct de vedere fizic.

Scăldătoarea bărbaţilor era situată mai departe, pe coastă. Acolo bărbaţii puteau să se amuze cât le plăcea, fără ca vreun ochi feminin să-i observe de pe undeva. Totuşi timpurile s-au schimbat şi băile mixte au fost introduse în toată Anglia. Primul lucru care a apărut necesar, o dată cu introducerea băilor mixte, a fost o îmbrăcăminte mai completă decât înainte. Până şi franţuzoaicele se scăldau cu ciorapi în picioare, ca să nu lase descoperite gambele îmbietoare la păcat. Nu mă îndoiesc că ştiau, cu şicul lor natural, să se acopere de la gât până la încheieturile mâinilor, şi cu picioarele lor frumoase în ciorapi de mătase erau încă şi mai ispititoare decât dacă ar fi purtat un vechi costum de baie englezesc din alpaca cu volane. Nu ştiu de ce picioarele erau atunci considerate atât de indecente. În toate paginile lui Dickens sunt adevărate explozii de indignare oricând o femeie crede că i-au fost văzute gleznele. Numai cât rosteai cuvântul şi era considerat îndrăzneţ. Una din primele axiome care ţi se prezenta în copilărie, când vorbeai despre anatomia corpului, suna aşa:

— Nu uita, regina Spaniei nu are picioare.

— Dar ce are în loc, Nursie?

— Membre, drăguţă, aşa se numesc braţele şi picioarele.

Totuşi mi s-ar părea ciudat să spun că mi-a ieşit un coş pe membru sub genunchi.

Asta îmi aduce aminte de o prietenă al nepotului meu care mi-a descris o întâmplare din copilăria ei. I se spusese că naşul ei va veni în vizită şi, din cauză că nu auzise niciodată de o asemenea persoană, era foarte încântată. În timpul nopţii, pe la ora 1, după ce s-a trezit şi s-a gândit ceva timp, a zis:

— Nanny, am un naş.

— Urmrp… – zgomote indescriptibile i-au răspuns.

— Nanny – un pic mai tare – am un naş.

— Da, dragă, da. Foarte drăguţ.

— Dar, Nanny, am un – mai tare – NAŞ.

— Da, da, întoarce-te, dragă, şi culcă-te.

— Dar, Nanny – tare de tot – AM UN NAŞ!

— Ei bine, freacă-l, drăguţă, freacă-l.

Costumele de baie au continuat să fie foarte decente până când m-am căsătorit prima oară. Deşi scăldatul în comun era acceptat, doamnele mai în vârstă şi familiile mai conservatoare îl considerau încă dubios. Dar progresul s-a dovedit prea puternic chiar şi pentru mama. Ne duceam adesea la mare la plajele pentru ambele sexe. La început s-a permis aşa ceva la Tor Abbey Sands şi la Corbin’s Head Beach, care erau, mai mult sau mai puţin, oraşe principale la malul mării. În orice caz nu făceam baie, plajele erau prea aglomerate. Apoi lucrul s-a permis şi la plaja mai aristocratică Meadfoot. Asta însemna încă vreo douăzeci de minute de mers în plus şi făcea ca drumul să fie destul de lung, vreo trei kilometri şi ceva. Meadfoot Beach era mult mai atrăgătoare decât locul de scăldat al doamnelor, era mai mare, mai lată, cu pietriş accesibil, cu posibilităţi de a înota mai departe, dacă erai un înotător bun.

The Ladies Bathing Cove a rămas cu sfinţenie mai departe o plajă separatistă, iar bărbaţii îşi vedeau de ale lor în îndrăzneţele costume triunghiulare. După câte îmi amintesc, bărbaţii nu erau prea dornici să împărtăşească bucuriile unor băi în comun, şi rămâneau cu rigiditate credincioşi rezervaţiei lor. Unii dintre ei, care veneau la Meadfoot, erau cam stânjeniţi când vedeau prietenele surorilor lor într-o stare vecină cu goliciunea.

La început trebuia să mă supun regulii de a purta ciorapi când făceam baie. Nu ştiu cum reuşeau franţuzoaicele să-şi ţină ciorapii. Eu nu eram în stare. După două, trei mişcări viguroase ciorapii cădeau în jos, ajungând pe la degete, apoi îi trăgeam după mine prin apă şi până când ieşeam erau sau înghiţiţi complet de apă sau înfăşuraţi în jurul gleznelor ca nişte cătuşe. Cred că franţuzoaicele pe care le vedeam în costume de baie, în jurnalele de modă, îşi datorau eleganţa faptului că nu înotau, ci doar intrau puţin în apă şi apoi se plimbau pe plajă ca la paradă.

La ultima şedinţă a Consiliului la care se discuta aprobarea definitivă a băilor mixte, un bătrân consilier, oponent, vehement, fiind până în cele din urmă învins, a mai formulat cu o voce tremurată un ultim apel: „Ceea ce vreau să spun, domnule primar, este că dacă aceste băi mixte iau totuşi fiinţă, să fie cel puţin o despărţitură decentă în cabine, oricât de joasă.”

Cum Madge venea în fiecare vară la Torquay cu Jack, făceam baie aproape în fiecare zi. Chiar dacă ploua, sau era furtună tot ne scăldam. De fapt, pe o zi furtunoasă îmi plăcea chiar şi mai mult să intru în mare.

Curând a apărut marea inovaţie a tramvaielor. Puteai lua un tramvai de la Burton Road şi să te duci până jos, la port, iar de acolo aveai de mers doar vreo douăzeci de minute până la Meadfoot. O dată când Jack avea vreo cinci ani, a început să se plângă:

— Să luăm o trăsură până la plajă, mai bine.

— Ba nicidecum! a spus sora mea îngrozită. Destul că am venit până aici cu tramvaiul, acum mergem pe jos până la plajă.

Nepoţelul meu suspina şi spunea în şoaptă:

— Mama iar e pusă pe economii!

Ca să se răzbune, în timp ce urcam dealul, care avea de-o parte şi de alta numai vile, nepotul meu, căruia pe atunci nu-i tăcea gura o clipă, făcea să se audă un fel de cânt gregorian foarte personal, care consta în repetarea numelor tuturor caselor pe lângă care treceam: „Lanka, Pentreave, The Elms, Villa Marguerita, Hartly St. George”.

Pe măsură ce trecea timpul mai adăuga şi numele locuitorilor pe care îi ştia, începând cu: „Lanka, Dr. G. Wreford, Pentreave, Dr. Quick, Villa Marguerita, Madam Cavallen, The Laurels” şi aşa mai departe, în cele din urmă Madge sau eu, furioase, îi spuneam să tacă.

— De ce?

— Pentru că dorim să vorbim şi noi şi nu putem, dacă nu taci o clipă şi ne întrerupi.

— O, foarte bine.

Atunci Jack tăcea, dar buzele lui se mişcau totuşi şi se putea auzi în surdină: „Lanka, Pentreave…”

Madge şi cu mine ne uitam una la alta şi încercam sa găsim ceva să-i spunem ca să se potolească.

Într-o vară, Jack şi cu mine era să ne înecăm. Era o zi frumoasă. Nu ne-am dus chiar până la Meadfoot, ci numai până la Ladies Bathing Cove, unde Jack, nefiind încă destul de mare, nu pricinuia nici o nemulţumire femeilor. Nu putea să înoate pe atunci, făcea doar două-trei mişcări, aşa că mă obişnuisem să-l duc până la plută pe spate. Într-o dimineaţă, am pornit ca de obicei, dar marea era foarte curioasă: era un amestec de valuri mari şi valuri care se spărgeau şi, având o greutate în plus pe umeri, nu puteam să-mi ţin gura şi nasul deasupra apei. Înotam, dar nu puteam respira. Mareea abia începuse, aşa că pluta nu era departe, dar înaintam greu şi nu puteam respira decât cam la trei mişcări.

La un moment dat, mi-am dat seama că nu mai sunt în stare să o scot la capăt. Oricând putea să mi se taie respiraţia.

— Jack, i-am spus cu vocea tăiată, dă-te jos şi înoată până la plută, eşti mai aproape decât de ţărm.

— De ce? Nu vreau!

— Te rog, ascultă-mă… Îmi intrase apă în gură. Eram cu capul sub apă. Din fericire, deşi Jack, la început, s-a agăţat de mine, s-a desprins şi atunci a pornit-o. Ne aflam foarte aproape de plută când i-am spus şi a ajuns acolo fără greutate. În momentul acela nu-mi mai puteam da seama ce se petrecea în jurul meu. Singurul sentiment pe care-l încercam era unul de indignare. Mi se spusese întotdeauna că atunci când eşti pe punctul de a te îneca îţi revezi întreaga viaţă, şi mi se mai spusese că atunci când mori auzi o muzică frumoasă. Nu auzeam nici o muzică şi nu mă puteam gândi la nimic din trecutul meu. De fapt, singurul lucru la care mă gândeam era cum să pot respira. Mi s-a făcut negru în faţa ochilor şi apoi am simţit o lovitură şi am fost aruncată într-o barcă. Bătrânul Cal-de-mare, deşi îl consideram arţăgos şi nefolositor, îşi dăduse seama că cineva era pe punctul de a se îneca şi venise cu barca pe care o avea în acest scop. După ce mă aruncase pe mine în barcă, a mai dat cu vâsla de câteva ori şi l-a apucat şi pe Jack de pe plută, care îi rezista, spunându-i: „Nu vreau să mă întorc, abia am venit aici, vreau să mă joc pe plută. Nu mă întorc.” Şi aşa încărcată barca a ajuns la ţărm. Sora mea ne-a întâmpinat râzând:

— Ce făceai? Ce e toată agitaţia asta?

— Sora dumitale era cât pe-aci să se înece, i-a spus acru bătrânul. Hai, ia-ţi copilul. Trebuie să o întindem, să vedem dacă nu e nevoie să-i dam câţiva pumni.

Cred că mi-au şi dat câţiva pumni, deşi nu-mi pierdusem chiar cunoştinţa.

— Nu înţeleg cum de-ai ştiut dumneata că era gata să se înece? De ce nu a strigat după ajutor?

— Eu stau aici de veghe! Dacă te duci la fund, cum naiba să mai strigi? Îţi intră apa în gură!

De atunci amândouă ne-am schimbat părerea despre bătrânul Cal-de-mare.

Impactul cu lumea din afară era mai puţin simţit decât pe timpul tatei. Aveam prietenele mele, mama avea şi ea o prietenă două mai apropiate, pe care le vedea uneori, dar aveam puţine relaţii cu societatea. Şi toate astea, în primul rând pentru că mama nu avea bani mai deloc. Nu putea cheltui pentru distracţii şi pentru a plăti trăsuri ca să se ducă pe la mese. Niciodată nu i-a plăcut să umble pe jos şi cu atacurile ei de inimă ieşea foarte puţin, căci era imposibil la Torquay să te duci pe undeva fără să urci sau să cobori, pentru că străzile sunt în pantă. Vara înotam, iarna aveam patinele cu rotile şi teancuri de cărţi de citit. În lumea cărţilor mele făceam mereu noi descoperiri. Mama ne-a citit Dickens cu glas tare şi ne-am bucurat amândouă foarte mult.

Lecturile cu glas tare au început cu Walter Scott. Una din cărţile mele favorite era „Talismanul”. Am citit şi „Marmion” şi „Stăpâna lacului”, dar cred că şi mamei şi mie ne-a plăcut mai mult Dickens. Mama, nerăbdătoare ca întotdeauna, nu ezita uneori, când i se năzărea, să sară unele pasaje. „Toate descrierile acestea, spunea ea la anumite pagini din Walter Scott, sunt desigur foarte bune şi literare, dar sunt prea numeroase.” Cred că, de asemenea, mai trăgea chiulul, sărind unele pasaje prea sentimentale şi melodramatice din Dickens, în special cele despre micuţa Nell.

Prima noastră carte de Dickens a fost „Nicholas Nickleby”. Personajul meu favorit era bătrânul domn care o curta pe doamna Nickleby, aruncând dovlecei peste zid. Să fie oare acesta unul din motivele pentru care l-am făcut pe Hercule Poirot să se retragă şi să cultive dovlecei? Cine poate şti? Cartea lui Dickens care îmi plăcea cel mai mult şi-mi place şi acum este „Casa groazei”.

Uneori, ca să mai facem o schimbare treceam la Thackeray. Am citit uşor „Bâlciul deşertăciunilor”. Ne-am cam împotmolit în cartea „Familia Newcomes”. „Ar trebui să ne placă, spunea mama. Toată lumea zice că-i cea mai bună carte a lui.” Sorei mele îi plăcea cel mai mult Esmond, dar şi aceasta ni s-a părut difuză şi greoaie. Trebuie să recunosc că niciodată nu am fost în stare să-l apreciez pe Thackeray aşa cum ar fi trebuit.

Din cărţile pe care le citeam singură, Alexandre Dumas în franceză mă vrăjise. „Cei trei muşchetari”, „După douăzeci de ani” şi cel mai mult dintre toate „Contele de Monte-Cristo”. Cartea mea preferată era primul volum, „Castelul d’If”, dar deşi celelalte cinci volume mă dezorientau uneori, întreaga desfăşurare, atât de colorată a povestirii, mă fermeca. Am încercat un ataşament romantic şi pentru Maurice Howlett cu romanele lui istorice foarte bune.

Uneori, mama avea pe neaşteptate câte o idee. Îmi aduc aminte că într-o zi, pe când culegeam de sub măr fructele căzute, care erau mai bune, a sosit ca un vârtej din casă.

— Repede, mergem la Exeter.

— La Exeter? am repetat eu surprinsă. De ce?

— Pentru că Sir Henry Irving joacă acolo în „Becket”. Nu o să mai trăiască poate prea mult şi trebuie să-l vezi. E un actor mare. Avem timp exact să prindem trenul. Am reţinut o cameră la hotel.

Ne-am dus la Exeter şi am văzut într-adevăr o reprezentaţie minunată cu piesa „Becket” pe care n-am uitat-o niciodată.

Teatrul a făcut întotdeauna parte integrantă din viaţa mea. Când stăteam la Ealing, Grannie mă ducea regulat la teatru cel puţin o dată pe săptămână, uneori de două ori. Am mers la toate comediile muzicale, după care îmi cumpăra partiturile. Cu câtă plăcere le cântam. La Ealing pianul era în salon şi nu plictiseam pe nimeni dacă cântam ore în şir.

Salonul de la Ealing era o încăpere cu mobilă de epocă foarte frumoasă, dar erau atât de multe lucruri îngrămădite acolo, încât practic nu aveai unde să te mişti. Pe jos, un splendid covor gros turcesc, apoi tot felul de scaune îmbrăcate în brocart, unul mai neconfortabil decât altul, două sau trei cabinete lucrate în marchetărie, un imens candelabru central, lămpi standard de gaz, etajere cu toi felul de fleacuri, mese, o mobilă franceză Empire… În faţa ferestrelor se afla o seră care bloca toată lumina, simbol prestigios nelipsit dintr-o casă victoriană care se respecta.

Era o cameră foarte rece. Se aprindea focul numai când aveam vreo recepţie, şi, de obicei, nimeni nu intra acolo cu excepţia mea. Aprindeam sfeşnicele de la pian, potriveam taburetul, suflam cât puteam să-mi încălzesc degetele şi începeam să atac „The Country Girl” („Fata da la ţară”) sau „Miss Gibbs”. Câteodată dădeam roluri „fetelor”, alte ori cântam eu singură toate rolurile: o stea nouă, necunoscută.