Agatha Christie

II

E greu să ştii care este prima amintire. Mi-aduc aminte foarte bine de a treia aniversare a zilei mele de naştere, începeam să mă simt foarte importantă. Luam ceaiul în grădină, în acea parte a grădinii unde un hamac se legăna între doi copaci. Revăd masa cu ceştile de ceai, platourile cu prăjituri, tortul meu glasat cu zahăr alb şi cu trei lumânări în mijloc. Şi apoi evenimentul emoţionant: un mic păianjen roşu, atât de mic, încât abia se putea desluşi, aleargă pe faţa de masă albă. Şi atunci mama spune:

— Un păianjen aducător de noroc, Agatha, pentru ziua ta de naştere!

Apoi amintirea păleşte; îmi mai stăruie vag în minte doar unele frânturi dintr-o discuţie privind pe fratele meu, câte ecleruri va avea voie să mănânce…

Lumea frumoasă, plină de siguranţă, totuşi tulburătoare a copilăriei. Poate că lucrul cel mai captivant în lumea mea era grădina. An de an grădina avea să însemneze tot mai mult pentru mine. Aveam să ajung să cunosc fiecare copac şi fiecăruia să-i acord un înţeles anume. De la bun început, în mintea mea, grădina era împărţită în trei părţi distincte.

Grădina de zarzavaturi şi fructe, înconjurată de un zid înalt, învecinându-se cu strada, nu mă interesa, cu excepţia doar a faptului că acolo puteam să mănânc cât îmi poftea inima zmeură şi mere verzi. Era pur şi simplu o grădină de zarzavaturi şi fructe şi nimic altceva. Nu avea nici o vrajă.

Dar apoi venea grădina propriu-zisă; o pajişte întinsă, coborând în pantă, presărată cu o seamă de personalităţi demne de interes: stejarul veşnic verde, cedrul, sequoia (foarte înalt). Mai erau doi brazi, asociaţi, nu mai ştiu acum din ce motiv, cu fratele şi sora mea. Pe copacul lui Monty puteai să te urci (adică să te ridici cu mare grijă pe primele trei crengi). Copacul lui Madge, dacă-l cercetai cu atenţie, avea un fel de jilţ, o creangă curbă, unde te puteai cuibări în taină, putând privi, fără să fii văzut, lumea din afară. Era apoi arborele căruia îi ziceam terebentină din care se prelingea o răşină lipicioasă şi foarte mirositoare pe care o adunam cu grijă pe frunze, fiind „un balsam foarte preţios”. În fine, gloria grădinii, fagul, cel mai mare dintre copaci, îşi revărsa din plin jirul pe care-l mâncam cu multă poftă. Mai exista şi un fag arămiu, dar acesta, nu ştiu de ce, nu făcea parte din lumea copacilor mei. În al treilea rând, venea pădurea, în imaginaţia mea arăta, şi de fapt şi acum se profilează tot atât de întinsă, ca şi New Forest3. Formată în special din mesteceni era tăiată de o potecă şerpuitoare. Avea tot ce poate avea o pădure: mister, spaimă, taină, încântare, inaccesibilitate, întindere…

Poteca din pădure ieşea la capătul unui mal înalt, unde era terenul de tenis sau de croquet, în faţa ferestrei de la sufragerie. Dar când ajungeai acolo, vraja înceta. Te întorceai din nou în lumea cea de toate zilele, unde doamnele, ţinându-şi cu o mână fustele, jucau croquet sau, purtând pălării de pai cu boruri tari, jucau tenis.

Când mă săturam de jocul încântător din grădină, mă întorceam în camera mea, unde o găseam pe guvernantă – un punct fix care nu se schimba niciodată. Poate pentru că era bătrână şi reumatică eu mă jucam pe lângă ea şi în jurul ei, dar niciodată cu ea. Jocurile mele erau toate născociri ale minţii mele. De când îmi amintesc aveam tot felul de tovarăşi de joacă aleşi de mine. Primii de care îmi aduc aminte, doar ca nume, erau „Pisoii”. Nu mai ştiu nimic acum în legătură cu pisoii şi nici dacă eu făceam parte din ei, dar le mai ţin minte numele: Clover, Blacke şi încă alţi trei. Aveau o mamă, doamna Benson.

Guvernanta era destul de înţeleaptă pentru ca să nu-mi vorbească niciodată despre Pisoi sau să încerce să se amestece în murmurele conversaţiilor mele care se desfăşurau la picioarele ei. Probabil că era mulţumită că puteam să mă distrez singură atât de uşor.

A fost o lovitură teribilă pentru mine, într-o zi, când am venit din grădină, la ora ceaiului, şi am auzit-o pe Susan, îngrijitoarea, spunând:

— Nu-i trebuie jucării, spui? Dar cu ce se joacă?

— O, se joacă de-a pisoii.

De ce oare un copil simte nevoia să tăinuiască? Faptul că cineva, chiar şi Nursie, ştia despre pisoi m-a îndurerat până în adâncul inimii. Din acea zi m-am hotărât să nu mai includ Pisoii în jocurile mele. Pisoii erau Pisoii Mei şi numai ai mei nimeni altcineva nu trebuia să ştie de existenţa lor.

Desigur că aveam jucării. Eram un copil iubit căruia i se făcea totul pe plac, aşa că trebuie să fi avut o mulţime de jucării; dar nu-mi amintesc de niciuna din ele. Îmi aduc, aminte vag de o cutie cu tot soiul de mărgele pe care le înşiram în şiraguri. Mai ţin minte şi o verişoară mai plictisitoare, care stăruia că mărgele mele albastre sunt verzi, iar cele verzi albastre, ca să mă tachineze. Sentimentele mele erau asemenea celor ale lui Euclid şi i-aş fi spus „asta e absurd”, dar politicoasă nu am contrazis-o. Gluma ei nu a avut nici un efect asupra mea. Îmi aduc aminte şi de unele păpuşi: Phoebe care nu-mi prea plăcea şi o alta, Rosalind sau Rosy. Avea un păr lung auriu şi o admiram enorm, dar nu mă jucam prea mult cu ea; preferam Pisoii mei. Doamna Benson era foarte săracă, duceau o viaţă de mizerie. Tatăl lor, căpitanul Benson, fusese marinar şi pierise într-un naufragiu pe mare, de aceea erau acum într-o stare de sărăcie. Cam aşa se încheia saga pisicilor, dar îmi mai umbla prin cap şi gândul de-a găsi un alt final, anume că el nu pierise în naufragiu şi avea să se întoarcă într-o bună zi acasă, cu o mare avere, tocmai când situaţia în căminul pisoilor era foarte jalnică.

De la Pisoi am trecut la doamna Green. Aceasta avea o sută de copii dintre care cei mai importanţi erau Poodle, Squirrel şi Tree. Aceşti trei mă întovărăşeau în toate explorările mele prin grădină. Nu erau nici copii, nici câini, ci nişte făpturi nedefinite între aceste două specii.

O dată pe zi, ca toţi copiii bine crescuţi „mă duceam la plimbare”. Asta îmi displăcea foarte mult, mai ales când trebuia să-mi închei ghetele – acţiune premergătoare necesară pe care o împlineam anevoie, întârziind, târşindu-mi picioarele. Singurul lucru care mă făcea s-o scot la capăt erau poveştile lui Nursie. Repertoriul ei cuprindea şase poveşti, toate axate pe diferiţii copii din familiile unde fusese angajată. Nu-mi aduc aminte niciuna acum, ştiu totuşi că una era despre un tigru, din India, alta despre nişte maimuţe şi una despre un şarpe. Erau foarte palpitante şi aveam voie să aleg povestea pe care vroiam să o aud. Nursie le repeta la nesfârşit, fără nici cea mai mică urmă de plictiseală.

Uneori, ca un mare hatâr, îmi îngăduia să-i scot boneta albă cu volănaşe. Fără ea părea că se retrage într-o viaţă particulară, îşi pierdea statutul oficial. Apoi cu multă grijă îi legam în jurul capului panglici late din satin albastru cu foarte mare dificultate, ţinându-mi respiraţia, căci a face un nod nu e treabă uşoară pentru o fetiţă de patru anişori. După aceea, mă dădeam câţiva paşi înapoi şi exclamam extaziată:

— O, Nursie, eşti frumoasă!

La care zâmbea şi mă întreba cu vocea ei blândă:

— Într-adevăr, dragostea mea?

După ce luam ceaiul, după masă, eram îmbrăcată cu rochie scrobită, de muslin alb, şi mă duceam jos în salon, la mama, să se joace cu mine.

Dacă farmecul poveştilor guvernantei stătea în faptul că erau mereu aceleaşi, încât ea reprezenta un moment al stabilităţii în viaţa mea, farmecul poveştilor mamei consta în aceea că ele erau mereu altele şi că nu ne jucam niciodată de două ori acelaşi joc. Una dintre poveşti, era cu un şoricel pe care-l chema Ochi Strălucitori. El trecea prin tot felul de întâmplări, dar într-o zi am rămas foarte surprinsă şi necăjită, când mama a declarat că se terminaseră poveştile despre Ochi Strălucitori. Eram gata să izbucnesc în plâns, când mama a început să-mi povestească despre Lumânarea cea Curioasă: un fel de poveste detectivă, cred. Am ascultat două episoade, din nefericire au sosit nişte oaspeţi care au stat la noi; poveştile şi jocurile noastre au fost întrerupte. După ce oaspeţii au plecat i-am cerut mamei să-mi spună sfârşitul, căci se oprise tocmai în momentul cel mai palpitant, când răufăcătorul era pe punctul de a strecura otrava în lumânare. Mama a rămas consternată, nu-şi mai amintea nimic. Acel serial neterminat mă frământă şi acum.

Un alt joc încântător era „Casele”. Atunci adunam prosoape din întreaga casă şi le drapam pe scaune şi pe mese, încât să ne facem din ele nişte culcuşuri, din care ieşeam apoi în patru labe.

Îmi amintesc foarte puţin despre sora şi fratele meu; probabil pentru că erau la şcoală. Fratele meu învăţa la Harrow, iar sora mea la Bringhton, la şcoala domnişoarei Lawrence, devenită mai apoi Roedean. Mama era considerată pe atunci o femeie foarte modernă pentru că-şi trimitea fiica internă la o şcoală, iar tata foarte liberal pentru că admitea asta. Mama se simţea întotdeauna încântată să facă experienţe noi.

Mama, care fusese entuziasmată şi pasionată în privinţa educaţiei fetelor, trecuse acum de partea cealaltă. Nici un copil nu trebuia să înveţe să citească până la vârsta de opt ani: era mai bine pentru ochi şi pentru minte. În această direcţie lucrurile nu au mers chiar conform planului ei. Când mi se citea o poveste şi îmi plăcea, ceream cartea şi studiam paginile. La început erau fără înţeles, dar apoi treptat căpătau sens. Când ieşeam cu guvernanta la plimbare o întrebam mereu ce însemnau cuvintele scrise pe firmele de deasupra prăvăliilor, sau pe panourile de reclame. Rezultatul a fost că într-o bună zi, m-am trezit citind o carte intitulată Îngerul Dragostei, la început îmi citeam mie, mai apoi cu glas tare, lui Nursie.

— Mă tem, doamnă, i-a spus ea mamei, cu un glas de scuză, că domnişoara Agatha poate să citească.

Mama a fost foarte necăjită, dar nu mai avea ce face. Nu împlinisem încă cinci ani, când mi-a fost deschisă lumea poveştilor. De atunci, de Crăciun şi de ziua mea ceream numai cărţi.

Tata a declarat că dacă ştiam să citesc, trebuia să învăţ şi să scriu. Dar scrisul nu era un lucru tot atât de plăcut. Mai există şi acum prin vechi sertare caiete pline de litere tremurate de-ale mele. Aveam o mare dificultate în a deosebi litera R de B, probabil pentru că învăţasem să citesc cuvinte şi nu literă cu literă.

Apoi tata a spus că aş putea foarte bine să încep să învăţ şi aritmetica şi în fiecare dimineaţă, după micul dejun, mă aşezam la fereastra sufrageriei, distrându-mă mult mai bine cu cifrele decât cu literele recalcitrante ale alfabetului.

Tata era foarte mândru şi bucuros de progresul meu. Mi s-a dat apoi o cărţulie cafenie de Probleme. Îmi plăceau problemele. Adunările deghizate, problemele căpătau pentru mine o curioasă savoare. John are cinci mere, George şase. Dacă John ia două mere de la George, câte mere va avea George la sfârşitul zilei? Şi aşa mai departe. Azi, când mă gândesc la o asemenea problemă, simt o dorinţă arzătoare să răspund: „Depinde cât de mult îi plac lui George merele”. Dar atunci am scris 4, cu sentimentul unei persoane care rezolvase o problemă încurcată şi am adăugat de la mine „şi John va avea şapte mere”. Mamei i se părea foarte ciudat că-mi place aritmetica. Ea recunoştea deschis că nu avea nici o înclinare pentru cifre şi se încurca mereu cu socotelile casnice, încât a trebuit să le preia tata.

Altă întâmplare importantă în viaţa mea a fost primirea în dar a unui canar, îl chema Goldie şi era foarte blând. Zbura prin cameră, câteodată se aşeza pe boneta guvernantei sau se cocoţa pe degetul meu când îl strigam.

Nu era numai pasărea mea, ci şi începutul unei noi saga secrete. Personajele principale erau Dickie şi Dicksmistress. Ei doi întreprindeau călătorii pe tăvi mari în toată ţara (în grădină) şi aveau multe întâmplări şi scăpau ca prin urechile acului de bandele de hoţi care îi atacau.

Dar într-o zi s-a întâmplat catastrofa supremă. A dispărut Goldie. Fereastra era deschisă şi uşa coliviei lui nu fusese prinsă. Îşi luase probabil zborul, îmi amintesc şi acum acea zi cumplită şi cât de greu a trecut. Umblam de colo, colo şi plângeam mereu. Colivia a fost pusă afară, în faţa ferestrei, cu o bucăţică de zahăr între gratii. Împreună cu mama am făcut turul grădinii strigând: „Dickie, Dickie, Dickie”. Femeia de serviciu a fost ameninţată cu imediata concediere de către mama, când şi-a dat cu părerea, veselă: „Se vede că l-a prins vreo pisică”, ceea ce a făcut să-mi curgă din nou şiroaie de lacrimi.

Am fost apoi culcată, stăteam întinsă în pat, ţinând-o pe mama de mână şi încă mai suspinam, când se auzi un uşor piuit. De sus, de pe galeria perdelei, zbură Master Dickie. A făcut turul camerei şi apoi a intrat în colivie.

Ce minunată şi incredibilă întâmplare! Toată acea zi, acea lungă, nesfârşită şi mizerabilă zi, Dickie fusese sus pe galerie.

Mama a profitat de ocazie, aşa cum era obiceiul timpului, ca să-mi facă morală:

— Vezi, spuse ea, cât ai fost de prostuţă. Cum ai plâns degeaba. Să nu plângi niciodată pentru ceva, atât timp cât nu eşti sigură.

Am asigurat-o că nu o voi face niciodată. În acea zi pe lângă bucuria întoarcerii lui Dickie am mai primit încă ceva: mângâierea şi forţa insuflate de dragostea şi înţelegerea mamei în clipele mele de necaz, în bezna acelei cumplite dureri, ţinând-o strâns de mână, a fost o mare reconfortare. Atingerea ei avea ceva magnetic şi tămăduitor. Când erai bolnav nu era nimeni ca ea. Ar fi putut să-ţi dea întreaga ei vitalitate şi forţă.

III

Figura cea mai importantă din primii ani ai vieţii era Nursie. În jurul meu şi al ei se afla lumea noastră socială, camera mea de copil.

Văd şi acum tapetul de pe pereţi – stânjeneii mov ridicându-se până sus spre tavan în forme şi linii fără sfârşit. Stăteam în pat noaptea şi îi priveam în lumina focului sau în licărirea lămpii cu petrol de pe masă. Mi se păreau atât de frumoşi. Toată viaţa mea am avut o pasiune pentru culoarea mov.

Nursie stătea la masă cosând sau cârpind. În jurul patului meu era un paravan. Se presupunea că dormeam, dar de obicei eram trează admirând stânjeneii, şi încercam să desluşesc cum se împreunau şi făuream noi întâmplări pentru pisoi. La nouă jumătate, Susan, camerista, aducea tava cu cina pentru Nursie. Susan era o fetişcană mare, smucită şi stângace, gata mereu prin mişcările ei să răstoarne câte ceva. Vorbeau amândouă în şoaptă, iar apoi după ce pleca, Nursie venea la mine şi se uita după paravan.

— Mă gândeam eu că nu dormi. Bănuiesc că vrei şi guşti o bucăţică, nu?

— O, da, te rog Nursie.

O bucăţică delicioasă de friptură suculentă îmi era dată în gură. Nu-mi vine parcă să cred că Nursie mânca în fiecare seară friptură, dar în amintirile mele a rămas că întotdeauna era friptură.

O altă persoană importantă din casă era Jane, bucătăreasa, care conducea bucătăria cu superioritatea calmă a unei regine. A venit în casa noastră când avea 19 ani şi era o fată zveltă; la început a ajutat la bucătărie, apoi a devenit chiar ea bucătăreasă. A stat la noi 40 de ani şi la plecare cântărea cel puţin o sută de kilograme. Niciodată, în acest timp, nu a manifestat vreo emoţie, dar când în cele din urmă a cedat stăruinţelor fratelui ei şi ne-a părăsit, ducându-se în Cornwall să-i conducă gospodăria, îi curgeau încet lacrimi pe obraz. A plecat cu un singur cufăr, acela cu care venise, în toţi aceşti ani nu pusese nimic deoparte. După gusturile de azi era o bucătăreasă minunată, dar mama se plângea uneori că nu avea imaginaţie.

Jane era enormă, una dine cele mai grase femei pe care le-am văzut vreodată. Chipul ei era calm, cu părul despărţit printr-o cărare la mijloc, un păr frumos ondulat natural, negru, strâns într-un coc la spate. Fălcile ei se mişcau ritmic tot timpul, pentru că în mod invariabil mesteca ceva, o bucăţică de prăjitură, vreo plăcintă, un corn cald. Era o vacă mare, blândă, rumegând fără întrerupere.

Personalul de serviciu avea foarte mult de lucru. Jane pregătea zilnic mese de câte cinci feluri pentru şapte sau opt persoane. Camerista curăţa cam vreo patruzeci de rame de argint şi un număr infinit de obiecte din argint pentru toaletă, umplea şi golea o cadă portabilă (aveam cameră de baie, dar mama considera revoltătoare ideea să foloseşti o cadă în care făceau baie şi alţii), aducea în camerele de culcare apă caldă de patru ori pe zi, făcea focurile iarna, repara lenjeria etc., în fiecare după-masă. Fata în casă curăţa cantităţi incredibile de argintărie, spăla pahare cu multă grijă, pe lângă faptul că servea la masă perfect.

— Lewis? întrebă tata, când o veche slujnică care după ce se căsătorise şi rămăsese văduvă vroia să se întoarcă la noi. Da, mi-o amintesc, a stat opt ani la noi şi nu a spart decât un singur pahar de vin.

Cine ar mai putea spune aşa ceva azi? Cu toate aceste îndatoriri trudnice, personalul de serviciu era fericit, în special pentru că ştiau că erau apreciaţi ca experţi, care îndeplineau munca unor experţi. Astfel posedau acel misterios lucru, prestigiul, priveau cu dispreţ vânzătorii şi pe cei de felul acestora.

Unul din lucrurile care cred că mi-ar lipsi cel mai mult azi, dacă aş fi copil, ar fi prezenţa personalului de serviciu. Pentru un copil reprezentau partea cea mai colorată a vieţii zilnice. Guvernantele furnizau platitudini, servitorii drame, tot felul de distracţii şi dovedeau o seamă de cunoştinţe interesante. Departe de a fi sclavi, de cele mai multe ori erau tirani. Aşa cum se spunea „erau la locul lor”, dar a fi la locul lor nu însemna servilitate, ci mândrie, mândrie profesională.

Diferiţii slujitori pe care i-am avut sunt pentru mine mult mai reali decât prietenii mamei şi rudele îndepărtate. Nu am decât să închid ochii şi o revăd pe Jane în casa noastră, mişcându-se maiestuoasă în bucătăria ei, cu bustul ei mare şi şoldurile colosale, cu un brâu scrobit care-i ţinea mijlocul. Faptul că era grasă nu o supăra deloc, nu o dureau picioarele, genunchii sau gleznele niciodată, iar dacă avea tensiune nu ştia. După câte îmi amintesc nu a fost niciodată bolnavă. Îmi aduc aminte că doctorul venea uneori pentru vreo cameristă suferindă, dar niciodată pentru Jane. Era maiestuoasă şi impozantă. Nu-şi manifesta emoţiile. Nu dădea dovadă de prea multă prietenie şi afecţiune, dar nici nu se mânia. Numai în zilele când avea de pregătit vreo masă mare era uşurel împurpurată. Calmul intens care se degaja din persoana sa, în acele zile, l-aş descrie ca fiind „puţin tulburat”; faţa îi era mai roşie, buzele strânse, îi apărea o imperceptibilă încreţire a frunţii. Atunci eram alungată din bucătărie, cu hotărâre. „Azi, domnişoară Agatha, nu am timp, am o mulţime de treabă. Uite îţi dau un pumn de stafide şi apoi să te duci în grădină şi să nu mai vii să mă necăjeşti.” Plecam pe dată, impresionantă ca întotdeauna de dispoziţiile ei.

Jane era necomunicativă şi distantă. Ştiam doar că are un frate, altfel cunoşteam puţine lucruri despre familia ei. Nu vorbea niciodată despre ei. I se spunea în semn de respect „doamna Rowe”. Ca toţi slujitorii buni, ea îşi ştia locul. Locul ei era unul de comandă şi o adusese la cunoştinţă în mod foarte limpede tuturor celor care lucrau în casă, de care ea răspundea.

Trebuie să fi fost foarte mândră de preparatele ei minunate, dar nu o arăta şi nu vorbea niciodată. În dimineaţa care urma unui dineu, accepta complimentele, fără a manifesta nici o satisfacţie, deşi cred că era într-adevăr încântată, când tata venea în bucătărie şi o felicita.

Îmi amintesc apoi de una dintre cameriste, Barker, care mi-a dezvăluit o altă perspectivă asupra vieţii: confreria de la Plymouth4 a lui Barker, ceva despre care nu mai auzisem încă. Tatăl ei era un „Plymouth Brother” foarte conştiincios, iar Barker era foarte conştientă de păcat şi de comportarea ei în anumite împrejurări, când se abătea de la preceptele calviniste. „Voi fi blestemată în vecii vecilor, fără tăgadă”, spunea ea cu un aer vesel. „Ce ar spune tata dacă ar şti că am mers la biserica anglicană, nu ştiu zău. Dar mai mult încă, mi-a şi plăcut. Duminica trecută, mi-a plăcut predica preotului şi am şi cântat cu plăcere.”

Un copil care a stat odată la noi a fost auzit de mama spunând cu dispreţ, într-o zi, unei fete din casă. „O, nu eşti decât o slugă” – şi a fost imediat luat la zor.

— Să nu te mai aud niciodată vorbind astfel unei slujnice. Servitorii trebuie trataţi cu cea mai mare politeţe. Ei îndeplinesc munci calificate, pe care tu nu le-ai putea face decât după o îndelungată practică. Şi nu uita că ei nu pot răspunde. Trebuie întotdeauna să fii politicoasă cu oameni a căror situaţie le interzice să fie nepoliticoşi cu tine. Dacă nu ştii să te porţi o să te dispreţuiască, şi pe bună dreptate, pentru că nu te-ai comportat ca o lady.

„A fi o mică lady” era o cerinţă asupra căreia se stăruia foarte mult pe atunci. Se cereau câteva condiţii, neobişnuite, de îndeplinit. Începând cu politeţea faţă de cei care erau dependenţi, se continua cu idei ca: „Trebuie să laşi întotdeauna ceva în farfurie, ca să dovedeşti bunele maniere ale unei lady”.

„Să nu bei niciodată cu gura plină”. „Nu uita că nu trebuie să pui două timbre de jumătate de penny pe o scrisoare; se poate numai dacă este vorba de o notă de plată a unui comerciant. Bineînţeles, trebuie să-ţi pui lenjuri curate când pleci într-o călătorie cu trenul; s-ar putea întâmpla un accident.”

Ora ceaiului în bucătărie era prilejul unor adevărate reuniuni sociale. Jane avea nenumărate prietene şi nu era zi ca să nu vină una sau două. Tăvi pline cu prăjituri cu fructe ieşeau din cuptor. Niciodată de atunci nu am gustat asemenea prăjituri, crocante, cu stafide şi mâncate fierbinţi erau o adevărată încântare. Jane, cu toată atitudinea ei de bovină blajină, era o persoană autoritară, dacă cumva vreuna din prietene se ridica de la masă se auzea o voce: „Florence, nu am terminat încă”, iar Florence ruşinată se aşeza la locul ei, murmurând, „Vă rog să mă scuzaţi, doamnă Rowe”. Bucătăreselor cu oarecare vechime li se spunea întotdeauna „Doamnă”. Cameristele şi fetele în casă se presupunea că aveau „nume potrivite”, dacă se numeau Jane, Mary, Edith etc. Altfel de nume, ca Violet, Muriel, Rosamund nu erau considerate potrivite, şi fetei i se spunea cu hotărâre: „cât timp eşti în serviciul meu o să te numeşti Mary”. Fetelor în casă, dacă erau mai vechi în serviciu, li se spunea adesea pe numele de familie. Cred că la fetele în casă exista o uşoară urmă de masculinitate, un fel de butler manque5. Serveau domnii ca şi un valet şi se pricepeau la vinuri.

Acesta este un mod de viaţă apus acum, dar atunci făcea parte din viaţa unui copil. Fricţiunile dintre „camera copiilor” şi „bucătărie” nu erau neobişnuite. Nursie deşi, fără îndoială, nu lăsa să i se ştirbească drepturile, era o persoană paşnică, respectată şi consultată de fetele tinere.

Biata Nursie! Am pe perete în casa mea din Devon un portret al ei lucrat de acelaşi artist care a pictat şi restul familiei, un pictor bine cunoscut pe atunci – N. H. J. Baird. Mama cam critica tablourile lui Baird. Se plângea că-i făcea pe toţi să-arate tare murdari. „Toţi arătaţi ca şi cum nu v-aţi fi spălat de săptămâni.”

Avea oarecare dreptate. Umbrele puternic albastre-verzui de pe obrazul fratelui meu sugerează o rezistenţă în faţa săpunului şi apei; portretul meu la 16 ani parcă ar avea o mustaţă incipientă, defect de care nu am suferit niciodată.

Portretul tatei, totuşi, este atât de roz, de alb şi de strălucitor încât parcă ar fi o reclamă de săpun. Presupun că artistul nu a avut nici o plăcere specială ca să-l picteze, dar mama îl învinsese pe domnul Baird prin puterea de neînvins a personalităţii ei. Portretele fratelui şi sorei mele nu prea erau asemănătoare cu originalul, în timp ce al tatei era imaginea lui vie, dar ca portret, nu era diferit de celelalte.

Cât despre portretul lui Nursie reprezenta o adevărata strădanie plină de dragoste din partea domnului Baird. Ţesătura transparentă a bonetei şi a şorţului ei cu volănaşe formează un cadru perfect pentru chipul ei înţelept, plin de zbârcituri, cu ochi adânciţi în orbite – totul îţi amintea de un vechi maestru flamand.

Nu ştiu câţi ani avea Nursie când a venit la noi sau de ce mama a ales o femeie atât de bătrână, dar întotdeauna spunea: „Din clipa când a venit Nursie n-am mai avut nici o grijă în ceea ce te priveşte, ştiam că eşti pe mâini bune”. Mulţi copii au trecut prin mâinile ei; eu am fost ultimul.