Agatha Christie

Ritchie, cum îi ziceam, era singura persoană care-i spunea mamei pe numele ei adevărat, Clarissa. A dus o viaţă frumoasă, aventuroasă, trăind de azi pe mâine, având tot felul de slujbe (într-o vreme când fetele binecrescute nu lucrau, dacă familiile puteau să le întreţină), era nebună după navigaţie pe bărci cu vele, lucrase ca vânzătoare într-un magazin şi mereu începea o „afacere” – mai întâi o prăvălie de dulciuri de casă, apoi croitorie şi după aceea practicând tot felul de arte şi meserii. Toate aceste încercări se terminau printr-un dezastru financiar. Într-o zi, când croitoria ei se năruise şi nu mai avea nimic de lucru, Pussy era atât de flămândă, încât se hotărî să se ducă pe jos de la atelierul ei (din Holland Park Avenue), până la bunica mea, la Ealing. „Pentru că ştiam că tanti, draga de ea, o să mă oprească la dejun.” Dar, chiar cu puţin înainte de a ajunge în faţa casei, totuşi mândria din ea s-a revoltat la ideea de „a cerşi de mâncare” şi a făcut cale întoarsă, străbătând din nou drumul pe jos, ajungând extenuată. Dar, din fericire, tocmai atunci a venit cineva care dorea două bluze marinăreşti. Nu ştiu dacă toate aventurile lui Ritchie erau adevărate, dar când le spunea ne făcea pe toţi să râdem până nu mai puteam.

O fire veselă avea şi naşul meu, lordul Lifford, pe atunci căpitanul Hewitt. Într-o zi a venit la noi şi aflând că domnul şi doamna Miller erau plecaţi, a declarat:

— Foarte bine, o să intru şi o să-i aştept, încercând să treacă pe lângă fata din casă. Dar aceasta, conştiincioasă, îi închise uşa în nas şi fugi sus să-i vorbească de la fereastra, bine plasată, a cabinetului de toaletă, în cele din urmă a convins-o că era un prieten al familiei, mai ales pentru că i-a spus:

— Ştiu de la care fereastră vorbeşti, este cea de la closet.

Această dovadă a cunoaşterii topografiei locului a convins-o pe fată şi l-a lăsat să intre, retrăgându-se însă ruşinată, căci recunoscuse că-i vorbise din cabinetul de toaletă.

Aveam foarte mare grijă pe atunci să nu fim văzuţi intrând sau ieşind din closete, decât cel mult de către un membru al familiei, sau un prieten intim. Aşa ceva era greu de realizat în casa noastră, deoarece încăperea se afla la jumătatea scărilor, văzându-se perfect din hol. Cel mai rău lucru era să te afli înăuntru şi să auzi jos voci. Atunci era imposibil să mai ieşi de acolo. Trebuia să rămâi zăgăzuit, până când trecerea devenea liberă.

Soţia naşului meu şi mama erau prietene apropiate, dar dintr-o mică neînţelegere nu au reuşit niciodată să-şi spună pe nume. Mama refuza să folosească diminutivul de „Nellie”. „Nu ţi se potriveşte, ai nume frumos, Helen. O să-ţi spun aşa.” Dar doamna Hewitt ţinea morţiş la Nellie, astfel că şi-au spus cu convingere doamna Hewitt şi doamna Miller.

Despre prietenii mei copii nu prea îmi aduc aminte. Dorothy şi Dulcie erau mai mici decât mine, insensibili, aveau polipi şi-i găseam foarte plictisitori. Luam ceaiul în grădină şi alergam în jurul unui ilex mare. Mâncam smântână de Devon cu „tough cakes” (un fel de chifle). Nu pot să-mi imaginez de ce ne plăceau. Tatăl lor, domnul B., era un bun prieten de-al tatei. Curând după ce ne-am stabilit la Torquay, domnul B. i-a spus tatei că intenţiona să se căsătorească. I-a vorbit tatei despre o femeie minunată. „Şi mă sperie, Joe – toţi prietenii îi spuneau tatei Joe – mă sperie cu adevărat cât de mult mă iubeşte această femeie!”

Puţin după aceea, a apărut Ritchie, foarte tulburată. Fiind însoţitoarea cuiva într-un hotel din nordul Devonului s-a întâlnit, cu o tânără femeie înaltă şi destul de drăguţă, care stătea de vorbă cu glas tare cu o prietenă în holul hotelului.

„Mi-a căzut şi mie în sfârşit în mână o gâscă bună de jumulit, Dora”.

Aceasta a felicitat-o şi apoi au discutat îndelung tot felul de chestiuni referitoare la căsătorie. Şi a fost pomenit numele domnului B. ca fiind achiziţia făcută.

După asta mama şi tata au stat mult de vorbă. Dacă trebuia făcut ceva şi ce anume în legătură cu aceasta? Puteau să-l lase pe bietul domn B. să se căsătorească în felul acesta ruşinos, pentru a fi jefuit de bani? Era prea târziu? Îi va crede dacă-i vor spune cele auzite?

Tata a hotărât până la urmă. Nu i se va spune nimic domnului B. A umbla cu vorbe era un lucru josnic. B. nu era un copil neştiutor. El alesese cu ochii deschişi.

N-aş putea spune dacă doamna B. s-a căsătorit cu soţul ei pentru bani sau nu; în orice caz era o soţie excelentă şi amândoi păreau a fi tot atât de fericiţi ca două turturele. Au avut trei copii, tot timpul erau inseparabili şi o viaţă de familie mai fericită era greu de găsit în altă parte. Bietul B. a murit până în cele din urmă de cancer la limbă şi tot timpul cât a fost bolnav soţia lui l-a îngrijit cu multă devoţiune. Era o lecţie, spunea mama: niciodată nu poţi şti ce e mai bun pentru alţii.

Când erai invitat la masă sau la ceai la ei, întreaga conversaţie se purta în jurul mâncării.

— Percival, dragostea mea, grăia doamna B., încă puţin din friptura asta excelentă? E delicioasă şi fragedă.

— Cum spui tu, Edith, draga mea. O felie doar. Uite sosul de capere. Este excelent. Dorothy, dragostea mea, încă puţină friptură?

— Nu, mulţumesc, tată.

— Dulcie, numai o bucăţică mică de pulpă?

— Nu, mulţumesc, mamă.

Cea mai mare indignare a doamnei B. s-a datorat unei mese la Exeter.

A venit să ne povestească totul despre aceasta.

— Ai putea să-ţi închipui oare, doamnă Miller, şi asta la cel mai bun hotel din Exeter! Mă uitam în farfuriile copiilor şi nu-mi venea să-mi cred ochilor. Larve, doamnă Miller! Da, larve! Am chemat chelnerul şi i-am spus să ia farfuriile. Cum este posibil?! Ruşinos! Refuz să plătesc! Când m-am întors acasă şi i-am povestit lui Perceval, nu putea să mă creadă. Am discutat toată seara.

Mai aveam o prietenă, Margareta. Era ceea ce se putea numi o prietenă semioficială. Nu mergeam una la alta (mama Margaretei avea un păr portocaliu la culoare şi obraji foarte roz. Presupun acum că era considerată o femeie cam uşoară şi tata nu-i dădea voie mamei să-i facă vizite), dar ne plimbam împreună. Cred că guvernantele noastre erau prietene. Margaret era foarte vorbăreaţă şi întotdeauna mă făcea să nu mă simt bine împreună cu ea. Îi căzuseră dinţii din faţă şi din această cauză nu înţelegeam nimic din ce spunea. Consideram că ar fi teribil de crud să-i mărturisesc şi-i răspundeam la întâmplare devenind din ce, în ce mai disperată. În cele din urmă îmi propuse să-mi spună, o poveste. N-am înţeles nimic din ce mi-a povestit. După ce vorbi mult timp termină triumfătoare: „Nu crezi că-i o poveste frumoasă?” Am fost imediat de acord, dar cum îmi punea întrebări pe care nu le mai puteam suporta, am întrerupt-o în mod categoric: „Am să-ţi spun eu acum o poveste, Margaret.” Evident erau unele lucruri neclare în povestea ei pe care vroia să le lămurească, discutându-le cu mine, dar simţeam că nu mai pot suporta.

— Este o poveste despre… despre un sâmbure de piersică, am început eu să improvizez în disperare. Despre o râmă care locuia într-un sâmbure de piersică.

— Continuă, spuse Margaret.

Şi am tot ţinut-o aşa până când s-a zărit poarta casei ei.

— E o poveste foarte drăguţă, mi-a spus Margaret plină de bună cuviinţă. Din ce carte de basme este?

Nu era din nici o carte de poveşti, ieşise din capul meu. Cred că nici măcar nu era o poveste deosebită. Dar m-a salvat şi nu m-a lăsat să fiu nemiloasă şi să-i reproşez lipsa dinţilor. I-am spus că nu-mi amintesc din ce carte de poveşti era.

Când aveam cinci ani, sora mea a venit „terminată” de la Paris. Îmi aduc aminte de emoţia produsă de coborârea ei, la Ealing, dintr-un taxi. Purta o nostimă pălărioară galben-pai, cu un voal alb cu puncte negre, şi mi s-a părut o persoana cu totul nouă. Era foarte drăguţă cu sora ei mai mică şi obişnuia să-mi spună poveşti. Se implicase şi în educaţia mea încercând să mă înveţe franceză după un manual numit „Le Petit Percepteur” (Micul perceptor). Nu era, cred eu, un prea bun profesor şi începuse să-mi displacă acea carte. Îmi aduc aminte că, de vreo două ori, am ascuns-o în spatele altor cărţi de pe raft; oricum, nu după mult timp, apărea din nou. Mi-am dat seama că trebuia să mă străduiesc mai mult. Într-un colţ din cameră era o vitrină în care era un vultur pleşuv împăiat – mândria tatălui meu. Am băgat „Micul perceptor” în spatele vulturului. Asta s-a dovedit a fi un real succes. Câteva zile au trecut şi vânătoarea pentru descoperirea cărţii eşuase. Totuşi, mama a găsit soluţia cea mai bună pentru a-mi combate efortul depus. A declarat că v-a da ca premiu, celui care o găseşte, o bucată delicioasă de ciocolată. Lăcomia m-a dus la pierzanie. Am căzut în cursă şi, prefăcându-mă, din greu, că o caut prin cameră m-am urcat pe un scaun, am aruncat o privire în spatele vulturului şi, cu o voce surprinsă, am exclamat: „O! Aici era!” Pedeapsa nu a întârziat. Am fost certată cu blândeţe şi trimisă în pat pentru tot restul zilei. Mi s-a părut corectă pedeapsa pentru că fusese prinsă, dar nu mi s-a părut corect că nu mi s-a dat premiul. Ciocolata fusese promisă cui avea să găsească respectiva carte şi EU o găsisem.

Sora mea inventase un joc care, deopotrivă, mă fascina şi mă îngrozea. Era vorba de „Sora cea mare”. Ideea era că în familia noastră exista o soră mai mare, mai mare chiar decât sora mea. Această soră era nebună şi trăia într-o peşteră la Corbin’s Head, dar, din când în când, mai venea pe la casa noastră. Ca înfăţişare nu se deosebea de sora mea, cu excepţia vocii, care era destul de diferită – avea o voce înfricoşătore.

— Ştii cine sunt, nu-i aşa, dragă? Sunt sora ta Madge. Nu crezi ca sunt altcineva, nu? N-ai putea crede asta…

Mă cuprindea o spaimă teribilă. Bineînţeles, ştiam că, în realitate, e doar Madge… dar dacă nu era? Nu cumva era adevărat? Acea voce, acea privire lăturalnică… ERA sora cea mare!

Mama, de obicei, se enerva:

— N-am de gând să te las să îngrozeşti bietul copil cu jocul acesta prostesc, Madge!

Madge răspundea destul de pertinent:

— Dar ea îmi cere asta!

Şi chiar o făceam. Îi spuneam:

— Crezi că sora cea mare o să vină curând?

— Habar n-am. Vrei să vină?

— Da, da. Vreau.

Chiar voiam? Presupun că da.

Dar dorinţa mea nu era satisfăcută pe loc. Doua sau trei zile mai târziu se auzea un ciocănit la uşa camerei mele şi o voce întreba:

— Pot intra, dragă? Sunt sora ta cea mare.

Chiar şi mulţi ani mai târziu, Madge avea nevoie doar să imite vocea aceea şi mă treceau fiori pe şira spinării.

De ce ÎMI plăcea să fiu înfricoşată? Ce dorinţe instinctive sunt satisfăcute de teroare? Chiar, de ce le plac copiilor poveştile cu urşi, lupi şi vrăjitoare? Cumva se revoltă împotriva vieţii „prea” sigure? E un dram de pericol în viaţă o necesitate a fiinţei umane? Delicvenţa juvenilă din zilele noastre poate fi atribuită, măcar în parte, unei „prea mari” siguranţe? Ai nevoie, instinctiv, de ceva de combătut, de învins, pentru a demonstra ceva în proprii tăi ochi? Oricum, ca multe lucruri în viaţă, ai nevoie de un pic de teama, dar nu prea multă.

Sora mea se pricepea de minune să spună poveşti. Chiar şi fratele meu, când era mic, o îndemna:

— Povesteşte-mi-o din nou.

— Nu vreau.

— Ba da, ba da.

— Nu, nu vreau.

— Te rog, fac orice.

— Mă laşi să te muşc de deget?

— Da.

— O să te muşc rău. Poate chiar o să ţi-l smulg.

— Nu contează.

Şi Madge spune povestea încă o dată. Apoi apuca degetul lui Monty şi îl muşca. Monty începea să ţipe. Mama apărea. Madge era pedepsită.

— Dar aşa a fost înţelegerea!, spunea ea, fără să manifeste vreo remuşcare.

Îmi aduc aminte bine de prima mea poveste scrisă, o melodramă, însă foarte scurtă, căci şi scrisul şi ortografia constituiau un adevărat chin pentru mine.

Era vorba despre nobila lady Madge (bună) şi sângeroasa lady Agatha (rea) şi despre moştenirea unui castel.

I-am arătat-o sorei mele, sugerându-i că am fi putut să o jucăm ca pe o piesă de teatru. Sora mea a declarat imediat că ar prefera să fie ea sângeroasa lady Agatha şi eu buna şi nobila lady Madge.

— Dar de ce nu vrei să fii tu cea bună? am întrebat-o mirată.

Sora mea mi-a răspuns că este mult mai distractiv să fii rău. Am fost bucuroasă, căci numai din politeţe atribuisem nobleţe sufletească lui lady Madge. Îmi amintesc că tata a râs grozav de efortul meu, dar cu bunătate, iar mama mi-a spus că ar fi mai bine să nu folosesc cuvântul sângeros, căci nu era prea frumos. „Dar era sângeroasă, am explicat eu. A omorât o mulţime de oameni. Era ca Mary cea sângeroasă care ardea oamenii pe rug.”

Cărţile de basme au jucat un mare rol în viaţa mea.

Grannie mi le dădea în dar la zilele mele de naştere şi la Crăciun. „Cartea de poveşti galbenă”, „Cartea de poveşti albastră”, şi aşa mai departe. Îmi plăceau toate şi le citeam de mai multe ori. Mai era şi o colecţie de poveşti despre animale de Andrew Lang, cuprinzând una despre Androcles şi leul. Şi asta îmi plăcea.

Cam pe atunci cred că am descoperit cărţile doamnei Molesworth, o foarte cunoscută autoare de poveşti pentru copii. Nu m-am săturat citindu-le ani de-a rândul şi acum, când le recitesc, mi se par tot foarte bune. Desigur că azi copiii le-ar găsi învechite, dar au personaje bine construite. Mai citesc şi acum cu plăcere „Ceasul cu cuc” şi „Camera cu tapiserii”, cartea mea favorită, dar „Ferma de la răscruce de vânturi” mi se pare lipsită de interes şi mă întreb cum de-mi plăcea atât de mult.

A citi cărţi de poveşti era considerat un lucru mai puţin virtuos. Nici o carte de poveşti dimineaţa, când se presupunea că trebuie să ai de făcut ceva folositor. Chiar şi azi, dacă citesc o carte după micul dejun, încerc un sentiment de vinovăţie. Acelaşi lucru este valabil pentru jocul de cărţi duminica. Nu acceptasem condamnarea lui Nursie adusă cărţilor de joc ca fiind „volumul cu ilustraţii al diavolului”, dar „nici un joc de cărţi duminica” era o regulă a casei şi în anii de mai târziu, când jucam bridge duminica, nu puteam să nu mă gândesc că era condamnabil.

Câtva timp înainte de plecarea lui Nursie, mama şi tala s-au dus în America, iar Nursie şi cu mine am rămas la Ealing.

Am rămas mai multe luni acolo, simţindu-mă foarte bine. Stâlpul de rezistenţă al casei lui Grannie era o bucătăreasă bătrână, zbârcită, Hannah. Pe cât era Jane de grasă, pe atât era ea de slabă, numai piele şi oase, cu o faţă adânc brăzdată şi adusă din umeri. Ca toate bucătăresele pe care mi le amintesc din acel timp, gătea minunat. Făcea de asemenea de trei ori pe săptămână pâine de casă şi aveam şi eu voie să stau în bucătărie şi să-mi fac micile mele franzele şi colaci. O singură dată am intrat în conflict cu ea, când am întrebat ce înseamnă măruntaie. Măruntaie era un cuvânt pe care, evident, tinerele fete bine crescute nu-l foloseau. Vroiam să o necăjesc, alergând dintr-un capăt în celălalt al bucătăriei tot întrebând: „Hannah, ce sunt măruntaiele? Hannah, te întreb pentru a treia oară ce sunt măruntaiele?” În cele din urmă Nursie m-a scos de acolo şi am fost dojenită. Hannah nu mi-a vorbit două zile. După aceea am avut mult mai multă grijă să nu mai încalc regulile ei. Cândva, în timpul şederii mele la Ealing, am fost dusă probabil la Jubileul de Diamant13, căci am dat de curând peste o scrisoare scrisă de tata din America folosind stilul sacrosanct al zilei, cu totul diferit de vorbirea veselă şi uşor licenţioasă a tatei.

„Agatha, trebuie să te porţi foarte frumos cu draga Auntie-Grannie, căci nu uita cât de bună a fost ea întotdeauna cu tine şi cât te răsfaţă. Am aflat că vei vedea acel minunat spectacol pe care ţi-l vei aminti întotdeauna, căci este ceva care se vede o singură dată în viaţă.

Trebuie să-i spui cât eşti de recunoscătoare, ce minunat este pentru tine. Aş vrea să fiu şi eu acolo, ca şi mama, de altfel. Ştiu că nu-l vei uita niciodată.”

Tatei îi lipsea darul profeţiei, căci am uitat acel spectacol. Nu-mi amintesc absolut nimic. Cât de aiuriţi sunt copiii! Când îmi îndrept privirile spre trecut, ce-mi amintesc? Tot felul de fleacuri: cusătoresele de prin case, colacii de pâine pe care îi făceau în bucătărie, cum îi mirosea gura colonelului F. Şi ce uit? Un spectacol pentru care cineva a plătit o mulţime de bani ca să văd şi să ţin minte. Îmi este foarte ciudă pe mine. Ce copil oribil, nerecunoscător am fost!

Asta îmi aminteşte de o coincidenţă surprinzătoare, încât îţi vine să crezi că nici nu s-a putut întâmpla vreodată. Era, bănuiesc, la funeraliile Reginei Victoria. Atât Auntie-Grannie, cât şi Granny B. aveau intenţia să asiste. Închiriaseră locuri la o fereastră, într-o casă, undeva lângă gara Paddington, şi trebuiau să se întâlnească amândouă acolo în ziua cea mare.

Auntie-Grannie, ca să aibă tot timpul necesar, s-a sculat la cinci dimineaţa, a plecat de la Ealing şi a ajuns aşa cum trebuia la gara Paddington. Calculase astfel că va avea la dispoziţie trei ore bune să sosească la locul respectiv. Îşi luase cu ea ceva de lucru, hrană pentru a-i trece timpul mai uşor, de îndată ce va fi acolo şi se va instala. Dar, vai, timpul care-l socotise ea nu era suficient. După ce a părăsit gara Paddington, nici nu a fost în stare să-şi taie drum prin lumea care se îngrămădea pretutindeni. Doi oameni de la o ambulanţă au scos-o din mulţime, spunându-i că nu poate merge mai departe.

— Dar trebuie, trebuie! strigă ea, lacrimile curgându-i şiroaie pe obraz. Am o cameră cu locul meu, primele două locuri la fereastra a doua de la etajul al doilea, aşa încât să pot vedea totul. Trebuie.

— Este imposibil, doamnă, străzile sunt supraaglomerate, nimeni nu a mai putut trece de jumătate de oră.

Bunica plângea din ce în ce mai tare. Agentul sanitar îi spuse cu blândeţe:

— Mă tem că nu veţi vedea nimic, dar pot să vă duc în josul străzii, unde se află ambulanţa noastră. Puteţi sta acolo şi bea o ceaşcă de ceai.

Bunica plecă plângând cu el. Ajunsă la ambulanţă a observat o altă siluetă nu cu mult diferită de a ei, monumentală, îmbrăcată în catifea neagră, cu mărgele negre la gât. Aceasta ridică ochii. Două strigăte au despicat văzduhul:

— Mary!

— Margaret!

Două busturi uriaşe cu mărgelele tremurând se întâlniseră.

V

Dacă mă gândesc care lucru îmi făcea cel mai mult plăcere în copilăria mea, cred că ar fi în primul rând, cercul. Un fleac… Cât costa? Şase pence? Un şilling poate? În orice caz nu mai mult. Ce avantaj inestimabil pentru părinţi, guvernante şi slujitori, în zilele frumoase, Agatha se duce în grădină şi nu mai necăjeşte pe nimeni, până la ora mesei, sau mai precis până când o apucă foamea.

Cercul era pentru mine cal, monstru marin, tren pe şine. Alergam cu cercul în jurul grădinii şi mă închipuiam un cavaler medieval pornit să săvârşească bravuri, o doamnă de la curte călărind pe bidiviul meu alb, Clover (numele unuia din pisoi), scăpând din temniţă sau, mai puţin romantic, iată-mă un mecanic de locomotivă, acar sau pasager pe căi ferate născocite de mine.

Existau trei sisteme distincte: metroul cu opt staţii, circulând în trei sferturi de grădină, calea ferată a bazinului, servind numai grădina de fructe şi zarzavaturi, pornind de la un bazin mare cu apă de sub un pin, şi cea a terasei care încercuia casa. Nu de mult am dat de un carton, într-un dulap vechi, pe care cu 60 de ani în urmă desenasem un plan al acestor linii ferate cu intersecţii şi staţii.

Nu pot pricepe, acum, de ce îmi plăcea aşa de mult să bat cercul, să mă opresc, să strig: „Stratul cu mărgăritar, aici se schimbă pentru metrou. Bazinul. Terminus. Toată lumea schimbă.” Ore de-a rândul făceam asta. Trebuie să fi fost un exerciţiu foarte bun. Mai practicam de asemenea, cu stăruinţă, şi arta de a arunca cercul astfel ca să se întoarcă înapoi la mine. Era un şiretlic pe care îl învăţasem de la un prieten al nostru, ofiţer de marină.

La început nu eram deloc în stare să-l arunc, dar după o îndelungată şi arzătoare practică am prins şpilul şi apoi m-am simţit imens de mulţumită de mine. În zilele ploioase o aveam pe Mathilde, un cal mare de lemn, dăruit sorei şi fratelui meu pe când erau copii, în America, fiind adus apoi în Anglia. Acum nu era decât o umbră a ceea ce fusese înainte, fără coamă, fără coadă, cu toată vopseaua aproape cojită, aşezat într-o mică seră de lângă casă (deosebită de sera mare, care era o construcţie fastuoasă cu ghivece de begonii şi geranium, cu poliţe cu diferite soiuri de ferigă şi câţiva palmieri mari). Această seră mai mică fusese deposedată de plante; i se spunea K. K. (sau poate Kai Kai?) nu ştiu de ce. Conţinea în schimb ciocane de la jocul de croquet, cercuri, mingi, scaune de grădină stricate, mese vechi din metal, o plasă de tenis ruptă şi pe Mathilde. Nu am văzut încă nici un cal din lemn englezesc ca Mathilde care se balansa în faţă şi în spate, în sus şi în jos, şi dacă exercitai o presiune mai mare putea chiar să te şi arunce. Arcurile care nu mai fuseseră unse de mult scoteau nişte sunete înspăimântătoare, adăugind astfel plăcerii şi pericolul. Ei a şi acesta un exerciţiu splendid. Nu-i de mirare că eram numai piele şi oase. Acolo, în Kai Kai, Mathilde avea un tovarăş, de asemenea de origine transatlantică, pe Truelove, un cal mic şi vopsit, cu o trăsurică cu pedale. Probabil din cauză că nu fusese folosit de multă vreme, pedalele nu mai funcţionau. Ar fi trebuit mari cantităţi de ulei ca să-l pună în mişcare pe Truelove. Mai exista o cale mai uşoară ca să-l faci pe Truelove să funcţioneze. Ca toate grădinile din Devon, şi a noastră era situată pe o vâlcea. Metoda mea consta în a-l duce pe Truelove sus în capătul unei pante acoperite cu iarbă; acolo mă aşezam cu grijă, scoteam apoi un strigăt cât puteam de tare şi o porneam. La început Truelove mergea încet, apoi câştiga viteză, în timp ce eu frânam cu picioarele până când ne opream sub araucaria14, tocmai în capătul grădinii. Apoi îl trăgeam din nou după mine pe Truelove în vârful dealului şi o luam de la cap.

Am descoperit în anii de mai târziu că toate astea fuseseră o mare sursă de distracţie pentru viitorul meu cumnat, care urmărise cum se desfăşura cu cea mai mare solemnitate joaca mea, uneori câte o oră.

După plecarea lui Nursie, cum era şi firesc, rămăsesem descumpănită, fără o tovarăşă de joacă şi ducându-i dorul. Hoinăream neconsolată de acolo, colo, până când, în fine, Cercul mi-a venit în ajutor. Ca toţi copiii încercam să-i conving pe cei mari să se joace cu mine. În primul rând mă ţineam de capul mamei, apoi urmau slujitorii. Aceştia erau cumsecade, dar aveau treburile lor numeroase, aşa că de fiecare dată mi se spunea:

— Şi acum, domnişoară Agatha, luaţi-o din loc, că trebuie să-mi văd de treabă.

Jane de obicei îmi dădea un pumn de stafide sau o bucată de brânză, dar mă trimitea cu hotărâre să le consum în grădină.

Aşa cum stăteau lucrurile trebuia să-mi făuresc propria mea lume şi tovarăşi de joacă. Cred, într-adevăr, că am fost fericită pentru că niciodată în viaţa mea nu m-am plâns că nu am ce face şi nu m-am plictisit. Multe femei ştiu ce înseamnă aceasta. Suferă de singurătate şi plictiseală. A avea timp disponibil pentru ele este un coşmar şi nu o plăcere. Dacă dispui în mod constant de tot felul de amuzamente, consideri că aşa este natural. Atunci când nu le mai ai, te simţi descumpănită.

Cred că datorită faptului că aproape toţi copiii, azi, merg la şcoală şi totul este pregătit pentru ei sunt aşa de pierduţi şi incapabili de a-şi găsi distracţii potrivite în vacanţe. Rămân întotdeauna surprinsă când copiii vin la mine şi-mi spun:

— N-am ce face.

Cu un aer de disperare le zic:

— Dar ai o mulţime de jucării, nu-i aşa l

— Nu chiar.

— Cum nu? Ai două trenuri, ai camioane şi ai şi o cutie cu culori. De ce nu te joci cu unele din ele?

— Dar nu mă pot juca singur!

— De ce nu? Desenează o pasăre, pe urmă fă o colivie din cuburi şi pune pasărea în colivie.

Chipul copilului se luminează dintr-o dată şi vreo zece minute e liniştit.