Al bisericii ortodoxe romane
Yüklə 3,94 Mb.
|
- Bu səhifədəki naviqasiya:
- Uniaţia printre orientali
* . '.J ravia, Tyrnavia şi Koşiţe în Slovacia, apoi la Viena, Buda şi în altn locuri. Peste toate domina şcoala centrală iezuită din Roma «Collegiurt romanum», înfiinţată în 1551, din care au roit apoi o serie întreagă d< secţii pentru fiecare popor sau Biserică mai mare : Collegium maro niticum (1584) şi Collegium Illyricum (1576), infiltrînd şi înstrăinare,; de ortodoxie. S-a înfiinţat apoi, în 1622, un Institut de coordonare « întregii opere misionare, vestita «Congregatio de propaganda fide». Ir actul de întemeiere se spunea, între altele, că ortodocşii nu se mai po salva decît prin Biserica papală. Desigur, nu se mai cerea şi părăsire» ritului ortodox sau eterodox după ce s-a văzut că slujbele liturgice for mează pîrghia de rezistenţă a creştinilor din Răsărit. Astfel era promovată «uniaţia» sau «greco-catolicismul» pentri ortodocşi şi vechii orientali, cu îngăduirea iniţială a ritului şi limbii în vederea latinizării ulterioare, căci credincioşii şi teologii răsăriten erau miraţi că se pot mîntui alţii numai supunîndu-se papei. Ulterioi însă ei trebuiau să-şi însuşească toate dogmele şi canoanele Bise ricii papale. Apoi s-a căutat ca prin şcolile şi tipăriturile prozelitiste de la Roma din Polonia, ori Ungaria să se documenteze că nu există propriu-zii diferenţă prea mare între credinţa Apusului şi a Răsăritului, ci o «per petuă concordanţă», cum se arăta în cărţile grecilor renegaţi, ca Lee Al-latius (1588 — f 1669), grec din insula Chios, Petru Arcudius dir Corfu (f după 1633), N. Comnen Papadopol (f 1740), prieten al stolnicului Constantin Cantacuzino (1640—1714), iezuitul Petru Skargs (f 1612) din Polonia şi alţii. Liturghia şi slujbele grecilor, se spunea confirmă acest punct de vedere, adueîndu-se citate privitoare la «Fi lioque», primat, purgatoriu, săvîrşirea Tainelor etc. şi căutîndu-se s? se arate că singur catolicismul, apărat de marile puteri apusene, ma poate salva Ortodoxia îngenunchiată, despre care se vorbea şi se seri» cu dispreţ şi cu păreri unilaterale. Aşa s-a înstrăinat cu timpul, dir interes, o parte din nobilimea română şi ruteană. Nicolae Olahu; (f 1568), primat al Ungariei şi întemeietor al primei universităţi 1< Tyrnavia în Slovacia, a păstrat conştiinţa unităţii de limbă a moldovenilor şi muntenilor cu ceilalţi români din Transilvania, pentru că e însuşi era de origine română (de la Sibiu) şi din viţa voievodală a Ţări Româneşti. De aceea îşi menţinea în continuare numele de «Olahuss — Valah — român. Alt, mijloc de care s-a uzat din plin, poate chiar cel mai obişnuit a fost cel politic. Nunţii apostolici ajungeau să conducă viaţa politică î habsburgiior şi a polonezilor, unii din ei ca Antonio Possevino propu neau chiar la Moscova, lui Ivan IV cel Groaznic (1533—1584), mîntuires prin supunere. Iezuiţii foloseau spionajul, insinuări politice îndrăzneţe şi uneor chiar justificau crima politică, precum se afirma aceasta către voievozi români : Mihai Viteazul (1593—1601), Matei Basarab (1633—1654) şi Constantin Brîncoveanu (1688—1714), ortodocşi convinşi, ca să-i timoj reze şi să-i apropie de Vatican. ! PERIOADA A CINCEA S 2. Dintre «unirile» cu Roma mai cunoscute sînt cele încheiate cu : loruşii, ucrainenii şi rutenii ortodocşi. Aceştia fuseseră încorporaţi iticeşte în administraţia polonă la 9 iulie 1569, cînd s-a încheiat aşa-nita uniune de la Lublin, prin care Polonia s-a unit cu Lituania, mai pe cînd iezuiţii erau atotputernici, pe vremea regelui Sigis-nd III Vasa (1587—1632). Atunci ei au fost lipsiţi de orice drept ii, fiind consideraţi iobagi şi supuşi exploatării din partea nobilimii i arendaşilor nemiloşi. Aceşti ortodocşi numiţi chlopi = ţărănoi, erau nizaţi pentru credinţa lor ; conducătorii lor, nobilii, pentru a-şi păstra ;rile, au trecut la catolicism (f 1608). Abia cîţiva nobili, în frunte principele Constantin ele Ostrog (y 1608), Vişnevski, Gizel, cneazul refugiat Kurbski şi alţii au mai rămas credincioşi Bisericii străbune, oorul a avut noroc doar cu cazacii îndrăgostiţi de libertate şi de :odoxie, precum şi cu «frăţiile» de meseriaşi şi negustori de prin şele polone, lituane şi rutene, care şi-au dat toată contribuţia mer-d pînă la «Dieta polonă» pentru apărarea Ortodoxiei. Lipsea însă soana care să coordoneze toate mijloacele de rezistenţa faţă de asal-ile catolice. Această persoană s-a aflat în prinţul Constantin de Ostrog trogski), tipăritorul Bibliei slave din 1581. Dar clerul n-a fost în :e să-1 secondeze cum s-ar fi cerut. Criza care stăpînea conducerea Bisericii bieloruse, ucrainene şi ru-e n-a fost numai de ordin administrativ, precum înlăturarea din un a energicului mitropolit Onisifor Petrovici şi înlocuirea lui cu tatornicul şi molatecul Mihail Rogoza, ci era mult mai adîncă ; în i disputelor, predicilor, spovedaniilor, fastului ritual, şcolilor şi acti-îţii caritative dovedite de iezuiţi, mai ales în timpul ciumei din 1570, i dintre ierarhi înclinau spre uniaţie, căci li se făgăduia schimbarea jbelor şi, în schimbul recunoaşterii papalităţii, libertatea de cult şi "area în Dieta polonă şi în Senat. Episcopii : Ignatie Posii de Poloţk Kiril Terleţki de la Luţk au devenit campionii unirii. Insinuîndu-se partea celor doi episcopi că nobilii ortodocşi îi autorizează spre acest în caz că patriarhii greci le-ar aproba gestul, fruntaşii ortodocşi au semnături în alb în acest sens celor doi episcopi, care însă au plecat ele direct la Roma, cerînd «primirea în sînul Bisericii catolice». în ătură cu acest mare eveniment jubila în 1595 cu cuvinte înflorite dinalul Cezar Baronius (f 1607). Sinodul ţinut în 16—20 octom-3 1596 la Brest—Litovsk pentru confirmarea şi semnarea festivă a stui act unionist a pus pe ortodocşi în faţa unui fapt împlinit : mi-politul cu cinci episcopi, cu puţin cler şi cu mai puţini credincioşi au BISERICA IN SECOLELE XVI—XVIII s Cu toată această acţiune imorală, dar folositoare catolicismu papa Urban VIII (1623—1644) şi-a exprimat marea sa bucurie faţă cele întîmplate la Brest şi a aprobat unirea ortodocşilor la 23 dece brie 1595 ca şi cînd ar fi fost o consecinţă firească a unirii de Florenţa. Dar, de fapt, «Biserica unită» din Polonia nu primea privileg făgăduite, trebuind să treacă peste un calvar îndelungat. Loc în Di nu i s-a dat şi ritul grec era batjocorit, bisericile ortodoxe erau profan şi răpite ortodocşilor, chiar dacă erau în majorităţi zdrobitoare în rohii. Poporul s-a răsculat împotriva silniciilor uniate ale «martirul Iosafat Kunţevici (1623) şi şi-a primit în cele din urmă, în 1620, i scutul trupelor cazace, 6 episcopii ortodoxe pentru scaunele răpite catolici. Era cu prilejul trecerii prin Kiev a patriarhului Theophan Ierusalimului (1608—1644). Libertatea şi vitalitatea Bisericii ortod< din Polonia s-au restabilit pe vremea mitropolitului Petru Movilă (163; 1646). în schimb Biserica unită a continuat să fie batjocorită şi di sinodul din 1720, în care s-a luat atitudine împotriva încercărilor latinizare a ritului grec. Auzind de toate cele ce se întîmplau în Polonia, apoi în Tran: vania şi în alte regiuni cu ortodocşi, patriarhul ecumenic Serafin {1733—1734) 1-a proclamat pe marele patriarh Fotie (Photios) din sec. (858—867 ; 877—886 f 899), care se împotrivise papalităţii, drept si al Bisericii ortodoxe întregi, pentru ca ortodocşii, acolo unde erau oj maţi, să aibă un fel de reazem spiritual contra uniaţiei. Mai tîrziu, prin împărţirea întreită a Poloniei, în anii 1772, V şi 1795, bieloruşii,' ucrainenii şi rutenii au ajuns în componenţa Ruf şi astfel au putut să se întoarcă la Ortodoxie. în schimb cei din Gal: austriacă au fost mai departe forţaţi să rămînă în urriaţie. Sub aceleaşi presiuni ale nobilimii catolice s-a săvîrşit şi «unir< rutenilor din Ucraina subcarpatică, unde episcopii de Muncacs, Va; şi Partenie, avînd slabe legături ierarhice cu Kievul, cu Iaşii Moldo1 sau cu Bălgradul ardelean = Alba-Iulia, au oscilat între 1642—1700 în uniaţie ori Ortodoxie. Rutenii din Rusia subcarpatică — podcarpatică s-au unit cu Roma în sinoadele de la Ujhorod (Ungvar) din 24 aj lie 1649 şi 15 ianuarie 1652 şi în sinodul de la Muncacs din 1690—16 Pentru ei voievodul Moldovei Constantin I Basarab zis Cîrriul a z în 1664 o biserică de piatră. Prin intervenţia arhiepiscopului magh de Esztergom, primatul Ungariei, Leopold Kollonics (sec. XVII), statornicit episcopia unită de Muncacs. Cu acest prilej au fost distruse prin ardere toate arhivele ortod< locale ca să nu se mai poată afla vreodată că regiunea şi populaţia seseră ortodoxe. PERIOADA A CINCEA 2 'rin pacea de la Karloviţ din 26 ianuarie 1699, Transilvania, prin-autonom sub suzeranitatea turcilor din 1541, a trecut sub stăpînirea riului habsburgic. în Transilvania predominau principii calvini ma-i din punct de vedere politic, iar românii, care constituiau majo-a populaţiei, erau ortodocşi. Biserica romano-catolică, în colaborare ipăratul Austriei (1658—1705), pentru a micşora influenţa calviniş-şi a spori numărul catolicilor, a recurs la atragerea românilor la a cu Biserica Romei între anii 1698—1701. - n această acţiune rolul principal l-au jucat cardinalul Leopold nics, arhiepiscop de Esztergom, primatul Ungariei, împăratul Aus-Leopold I, crescut de iezuiţi, mai înainte «cavaler de Malta», şi ii Paul Ladislau Bârâny, parohul bisericii catolice din Alba-Iulia: rerat la 1700 în Slovacia, şi Gabriel Hevenessy, consilierul cardina-Kollonics. 'rin «rezoluţia» din 14 aprilie 1698, împăratul Leopold I făcea cu-t preoţilor ortodocşi români din Transilvania de sub păstoria mirtului Teofil de Âlba-Iulia (1692—1697) că, dacă se vor uni cu ca romano-catolică, recunoscînd pe papa drept cap al Bisericii, /or bucura de privilegiile clerului catolic. a rîndul său, arhiepiscopul de Esztergom, cardinalul Leopold Kol-, făcea cunoscut la 2 iunie 1698 preoţilor români, în timpul mi-itului Athanasie Anghel de Alba-Iulia (1698—1701), că se vor a de privilegiile clerului catolic dacă acceptă, unindu-se cu Bi- Romei, cele patru puncte florentine, aprobate prin decretul de de la Florenţa din 6 iulie 1439, şi anume : 1. Papa, capul Bise-2. Filioque ; 3. Purgatoriul ; 4. Folosirea azimei la Sfînta Eu-ie. î urma acestor promisiuni, care ulterior nu s-au respectat întru la 7 octombrie 1698, un număr de 38 de protopopi au semnat >a-Iulia un act în limba română prin care declarau că se unesc cu ica Romei, cea catholicească», urmînd ca şi ei să se bucure de ;giile de care se bucură «mădulările şi popii acestei Biserici», or, s-a adăugat pe pagina întîi a actului un «postscriptum» prin « specificaseră condiţiile unirii, accentuîndu-se : «cum pre noi şi iţele noastre (urmaşii noştri) din obiceiul Bisericii noastre a' Ră-■ui să nu ne clătească. Ci toate ţărămoniile, sărbătorile, posturile, tină acum, aşa şi de acum nainte să fim slobozi a le ţinea.» agina a doua a actului cuprinde declaraţia redactată în limba dar textul ei, cum s-a dovedit de cercetările făcute de istoricii Lupaş şi Silviu Dragomir, a fost falsificat de iezuiţi, care au at în latineşte noi condiţii în vederea unirii şi prin care se desfiinţa t mitropolia ortodoxă a Transilvaniei. a 16/28 februarie 1699 împăratul Leopold I a dat «întîia diplomă iină» prin care se prevedea înfiinţarea Bisericii unite şi favorurile ite clericilor români care vor accepta unirea cu Roma.
I împăratul Leopold I dădu la 19/30 martie 1701, «a doua diplorrn leo-poldină», în 15 articole, care poate fi socotită actul de întemeieri a Bisericii unite din Transilvania. Deşi mitropolia ortodoxă a Transilvaniei de la Alba-Iulia a fos acum desfiinţată, cea mai mare parte a românilor din Transilvania a rămas la credinţa ortodoxă a Răsăritului, protestînd şi luptînd cu ener gie în diferite chipuri şi în diferite ocazii împotriva uniaţiei. Astfe nobilul român Gavriil Nagyszeghi, pentru că a protestat contra uniri cu Roma, a fost întemniţat cinci ani. Alţi români au fost exilaţi. Chiar şi episcopul unit Inochentie Micu (1730—1751 ; f 23 sep 1768) a suferit la Viena şi la Vatican pentru că cerea aplicarea pro misiunilor pentru unire, bazîndu-se, în 1743, pe îngăduinţele principilo calvinişti din 1609, 1624, 1663. Neîmplinirea promisiunilor a dus în 174 la marea mişcare de opoziţie, susţinută de mărturisitorii Visarion Sara ţăranul Nicolae-Oprea Miclăuş din Sălişte, care au murit în închisoare de la Kufstein, din Austria, în Munţii Tirolului, şi călugărul Sofroni de la Cioara. Se constată şi o largă emigraţie a românilor ortodocşi, sai «fugă» spre Moldova şi Ţara Românească. în această atmosferă se în cadrează şi revoluţia lui Horia, Cloşca şi Crişan din 1784, înăbuşită îi sînge şi cruzimi. Poporul român ardelean nu a acceptat unirea cu Rom şi chiar dacă unele din urmările culturale ale acestui act au fost folo sitoare, ca «Şcoala ardeleană», faptul nu se datora sentimentelor pro catolice sau prppapale ale corifeilor ei, ci de fapt celor popular-naţionale De altfel nici situaţia «uniţilor» sau «greco-catolicilor» nu s-a prea îm bunătăţit sub «ocrotirea» cenzurii înjositoare a «teologului» iezuit. De aceea rămîn ca mare pată în istoria acestei uniri silniciile inchi zitoriale ale episcopului unit Petru Pavel Aron (1753—1764), încunu nate de distrugerile cu tunul şi prin ardere de către generalul Nicola Adolf Bukow, în 1761, a celor peste 140 de mînăstiri din Ardealul seco lului XVIII. La «unirea cu Roma» au mai trecut şi vreo 10.000 de «valahi» âh Croaţia, Slovenia şi Istria, refugiaţi acolo de frica turcilor. La începu ei au rămas în grup mai compact, dar văzînd misionarii catolici că nu-pot converti, i-au împrăştiat ca grăniceri între Stiria şi Cacica, und apoi au fost «convertiţi» prin mijloace brutale la «unire», avîndu-şi în sec. XVII, centrul în episcopia Mareea, iar după ce au venit sîrbi ortodocşi în sud în 1690, în Knrjevaţ, episcopie sufragană arhiepiscopie catolice din Zagreb. Prin mijloace sîngeroase şi de propagandă conţinu; au fost astfel atraşi şi o parte din sîrbii din Banat, locuitori împreun. cu românii şi mai ales între bosnienii şi bunevaţii (Herţegovina) emi graţi în sec. XVII în Slovenia şi Bacika (cîteva sute de mii), unde ai catolicizaţi direct la ritul latin, ca şi pavlicienii din Bosnia şi ;egovina. Italo-grecii sau populaţiile greceşti autohtone din Calabria şi Si-imigrate acolo din Albania, din Epir şi de pe coastele Dalmaţiei, iveau încă în sec. XVI biserici şi mînăstiri ortodoxe, rămase de pe lea stăpînirii bizantine din Italia. Lipsindu-le legăturile canonice cu rarhie ortodoxă şi neavînd şcoli de pregătire, cu timpul italo-grecii î pierdut independenţa mai ales pe la 1600, cînd papa Clement VIII 2—1605) a oprit populaţia să mai asiste la slujbe ortodoxe săvîrşite ei peste 200 de preoţi greci căsătoriţi. Rînd pe rînd erau opriţi de ujbă toţi preoţii greci, afară de oraşele mari comerciale, îndeosebi st şi Veneţia, unde datorită împrejurărilor politice mai liberale, ii au dezvoltat chiar o impresionantă activitate cărturărească şi tropică mai ales sub arhiepiscopul Gavriil Seviros (1616). De im-anţă deosebită a fost şi şcoala neoelenistică şi tipografia lui Toma ginis (1636). Dar tocmai pentru aceasta, în 1700, patriarhul latin larigo din Veneţia le-a impus uniaţia. 3. Uniaţia printre orientali Din cuprinsul patriarhatelor ortodoxe greceşti orientale, numite în it «melkite» (probizantine), cel care i-a apropiat de unirea cu a a fost patriarhul Kiril III de Antiohia. Pentru a ajunge în scaun ■ofitat de neînţelegerile interne între ortodocşii greci şi arabi şi a ocat o schismă pe la 1700, declarîndu-se, în 1724, unit cu Roma, ru a cîştiga favoarea puternicilor ambasadori catolici din Istanbulul ?sc, germani şi francezi. Lipsa de tact a patriarhului legitim Sil--u (1724—1766), care a denunţat sultanului pe unii creştini, a avut rmare trecerea la uniaţie şi a altor «melkiţi». A greşit şi patriarhul dt Dimitrie Kapasulis al Alexandriei, în 1712, înclinînd tactic spre ţie. Cînd patriarhii ortodocşi de Constantinopol, Alexandria şi Ie-lim au declarat la sinodul de la Istanbul, din 1756, nevalabilitatea zului catolic, pentru silniciile la care se preta misiunea catolică, melkiţi, pentru motive personale, s-au dezbinat şi mai mult. Cei au trecut la uniaţie au şi primit, pentru întărirea prozelitismului, patriarh propriu, mai întîi cu sediul în Liban şi apoi mutat la ase. La rit latin au fost trecuţi în decursul veacurilor de asuprire latină aliană mulţi greci din insulele Mediteranei (Dodecanez), mulţi din să căutînd să se întoarcă la ritul grec, ca italo-grecii, cărora li s-au ; şi trei episcopi greci. Dintre eterodocşii trecuţi direct la rit latin,1 sau acceptînd numai sa cu Roma, dar păstrîndu-şi ritul, au fost armenii din Polonia, iintîi care s-au unit în sec. al XVI-lea, apoi cei din Transilvania 'rla, 1686) şi îndeosebi cei din catolicosatul de Sis (Cilicia, 1742) şi Constantinopol. Vestit între armenii uniţi a devenit ordinul de ?ări mechitarişti (după numele întemeietorului, Mechitar, — 1749). şcoli şi tipografii la Veneţia şi Viena. Spre sfîrşitul sec. XVIII, caii au cîştigat mai ales prin mijloace politice şi o parte din sirienii tJlSEKJ.UA UN Hli.UUL.&L^h. JiVl—X i în general «unirea» cu Roma era o formă hibridă, condamnai chiar de mulţi teologi catolici. Sub orice regim s-au născut şi au trăi «unirile» au provocat mult venin confesional, cum de altfel a reci noscut-o, la împlinirea a 100 de ani de activitate a colegiului grec di Roma, în 1677, Urban Cerni, secretarul Congregaţiei «De propaganc fide». BIBLIOGRAFIE
ama Iui Inochentie Micu Glain, în «Bis. Ort. Rom.», LXXXVI (1968), nr. 9—ia 1137—1185; reprodus şi în lucrarea Uniatismul din Transilvania, încercare dezmembrare a poporului român, Bucureşti, 1973, p. 49—105; C. Albu-M. Capoianu colae Olahus, corespondenţă cu umaniştii, Bucureşti, 1974, 351 p. ; I. S. Firu- Albu, Umanistul Nicolaus Olahus, Texte alese, Edit. ştiinţifică, 1968, 278 p.; Milius, Les Habsbourgs, I'Eglise et Ies Slaves du Sud, Paris, 1970; Despre Bise-ile vechi orientale: J. Th. Novakatesh, D/e syrisch-orthodoxe Kjrche der sud-lischen Thomus-Christen, Wurzburg, 1967; B. Spuler, Die morgenlăndischen ■chen, Leiden, 1964, 253 p.; M. Abegjan, Istoria drevne-armianskoi literaturi, I, Erevan, 1944, şi Ed. II revăzută, Erevan, 1975, 606 p. Raporturile Bisericii Ortodoxe cu protestanţii ; Patriarhii îeremia II, Meletie Pigas şi Kiril Lukaris * Marea criză spirituală în Biserica Apusului, care a dat naştere Pro-tantismului, s-a petrecut într-o vreme şi în împrejurări sociale, cul-•ale şi politice deosebite de cele din Răsărit, încît multă vreme noile >erici : luterane, calviniste sau anglicane, aproape nu ştiau că mai stă o Biserică ortodoxă în cadrul unui stat pe care-1 conduceau tanii Semilunei. A fost şi rămîne o mare durere în acest fapt că r-o vreme cînd mare parte din lumea Apusului s-a rupt de Roma, .7, protestanţii n-au cunoscut învăţătura şi tradiţia Bisericii Ortodoxe e i-ar fi ferit de exagerările cunoscute. 1. încă din 1451 încercaseră husiţii de la Praga o unire cu Biserica odoxă de la Constantinopol, iar mai tîrziu, în 1575 şi 1747, tot aceiaşi iiţi, cunoscuţi sub numele de «Fraţi Moravi» şi aliaţi ai «Herren- ;enilor», au întreprins încercări de unire cu Biserica ort. greacă, iind în acest sens patriarhilor de Constantinopol, dar fără efect. înclinarea husiţilor spre o Biserică naţională nu era străină de spi-il ortodox, care a rămas sădit în străfundurile sufletului ceho-morav pe vremea fraţilor Constantin-Kiril şi Metodie şi amplificat ulterior î relaţiile sociale şi religioase dintre valahii ortodocşi şi moravii iţi. 2. Mai importante au fost relaţiile dintre luterani şi ortodocşi. De
Totuşi Wittenberg-ul a avut ucenici şi din Moldova dintre ne-âni. Astfel un absolvent doctor de la Wittenberg, originar din Mol-a, cunoscut cu Luther, scria la 11 martie 1532 către tipografia sveipoldt din Krakovia, existentă. încă din 1491 cu litere chirilice, loreşte să publice Evanghelia şi Epistolele pauline în limbile polonă, nană şi română ; dar acest demers nu a avut consecinţe. Era vremea are activa la Sibiu, la tipografia săsească a lui Griffirs, Filip Mol- * BISERICA IN SECOLELE XVI—XVIII d Cum patriarhul ecumenic Ioasaf II (1555—1565) fusese inform atît despre luteranismul de la Wittenberg, cît şi despre pătrunderea 1 în Transilvania, 1-a trimis pe diaconul Dimitrie Mysos, în primăva lui 1559, la Wittenberg. Mysos a luat contact cu Filip Melanchto ideologul luteranilor protestanţi, stînd acolo aproape cinci luni. Pr el a trimis Melanchton la Constantinopol o scrisoare, însoţită de tr ducerea grecească a Confesiunii Augustane, cu rugămintea de a fi citi şi de a se spune părerea, cerîndu-i totodată patriarhului să nu dea cr zare calomniilor răspîndite de monahii latini pe seama luteranilor. I> se ştie însă de vreun răspuns al patriarhului ecumenic. Această tăcere era desigur legată de împrejurarea că Mysos, t mîndu-se de a nu fi considerat eretic luteran de către ortodocşii mc doveni şi greci, din cauza simpatiei arătată faţă de protestanţi, nu s mai întors la Constantinopol, ci s-a oprit la Braşov, unde Melanchtt avuse legături cu Prof. Val. Wagner. Astfel colaborează Mysos cu Han (Johannes) -Benkner şi cu Diaconul Coressi pentru editarea unui Cat hism (în 1559) cu idei protestante, scriindu-1 în slavonă, greacă şi r mână. Apoi a mai colaborat cu Iacob Heraclid Despotul, voievodul Mc dovei, la ctitorirea şcolii umaniste de la Cotnari, în 1562, unde veni ca profesor Johannes Sommer, în locul Prof. Gaspar Peucer, ginere lui Melanchton. Dar nici moldovenii nu au fost atinşi de protestantisi cum nici mai tîrziu ardelenii români, chiar cînd după 1569 s-a impi Pavel Tordaşi ca «episcopul celor de limbă română» şi a înregistr unele succese uşoare şi trecătoare prin Hunedoara, Zarand şi Ban; Aşa a apărut Palia de la Orăştie, din 1582, dar consecinţe confesiona nu s-au arătat nici atunci şi nici mai tîrziu, după ce venise Ioan Am Comenius în Transilvania, la Safoşpatak (1650—1654) şi unii princi calvinişti ai Transilvaniei au încercat chiar forţa pentru calvinizar< românilor. Protestanţii stăruiau în general în contactul lor cu Patriarhia Ea menică, în dorinţa unei alianţe antipapale. Astfel în 1566 hugheno' din Franţa s-au adresat patriarhului ecumenic Mitrofan III, cunoscîr toleranţa acestuia faţă de neortodocşi şi trimiţîndu-i Mărturisirea l de credinţă; nu au primit însă nici un răspuns. între timp, prieten lui Melanchton, David Chytraeus, cunoscînd la Viena nişte greci, le admirat vechile rînduieli liturgice, împărtăşirea sub ambele feluri, c sătoria preoţilor şi condamnarea primatului papal ; dar el nu put< înţelege unele «superstiţii» ale lor cu privire la cinstirea sfinţilor a sfintelor icoane. El a compus atunci o lucrare, tipărită în 1568 mult răspîndită mai ales în Polonia şi Suedia, primind de acolo a1 răspunsuri favorabile cît şi nefavorabile, precum cel primit din part< lui Antonio Possevino după 1580. 3. Dar teologii luterani nu s-au descurajat. Venind în 1572 la I tanbul ambasadorul german David Ungnad, teologii de la Tiibinge i-au asociat în suita sa pe pastorul Ştefan Gerlach ca să ducă tratatn de unire cu patriarhul ecumenic Ieremia II (1572—1595). 20 — Istoria Bisericească Universală Voi. II fEKIOADA A CINCEA A n scrisoarea din 15 mai 1576, cu 21 capitole şi în două părţi, paiul Ieremia II răspunse punct cu punct «Confesiunii Augustane», ătînd precis doctrina despre «sola fide» atît de importantă în Pro-itism, apoi pe cea despre caracterul invizibil al Bisericii şi despre irul Tainelor, subliniind caracterul ldr harismatic, stăruind pentru itatea formelor de cult, sărbători, sfinţi şi icoane. Acelaşi răspuns at şi la 1 mai 1579. La o a treia încercare a protestanţilor, Ieremia puns, la 6 iunie 1581, că dacă nu admit adevărurile doctrinale pe le afirmă Biserica ortodoxă şi pe care le-a tratat în cele două scri-dogmatice anterioare, urmează că o unire între cele două Biserici oate fi posibilă, rugîndu-i la urmă ca să nu mai încerce să-i mai pe această temă, decît amical dacă doresc. Corespondenţa acesata avea o importanţă deosebită, căci ea punea u prima oară în contact Biserica veche a Sfinţilor Părinţi cu Bi-i nouă a teologilor protestanţi, plină de inovaţiile cugetărilor indi-iliste şi care urmărea de fapt un scop prozelitist, de a cîştiga pe ocşi la Protestantism în lupta contra Catolicismului., De aceea, nsurile patriarhului Ieremia, fiind prima combatere ortodoxă a ţiilor protestante, au cîştigat în Biserica răsăriteană un caracter >lic. Mult zgomot au făcut — deşi protestanţii voiră să rămînă se-— răspunsurile lui Ieremia în Polonia, unde iezuiţii le-au publi-itre anii 1582—1584 de mai multe ori, combătîndu-le tendinţa pro-;tă ; aceasta a provocat publicarea în 1584 de către Martin Cru-a întregii corespondenţe în lucrarea «Turco-graecia». ■ Nici încercarea din timpul patriarhului Meletie Pigas al Alelei n-a fost mai norocoasă. In mai-iunie 1599, se adunară la Vie-tr-o conferinţă mixtă protestanţi (luterani, fraţi boemi şi moravi) odocşi. Conferinţa avea scop pur defensiv, de a contrabalansa in-ţa prea mare a catolicismului. Ea a şi fost inspirată din partea moşilor de prinţul Constantin Ostrogski. In scrisoarea trimisă de stanţi patriarhilor Meletie Pigas şi Matei II de Constantinopol se BISERICA IN SECOLELE XVI—XVIII e Aceste precizări exprimau o poziţie de ecumenism chiar modern 5. Contactul calviniştilor cu Ortodoxia a fost mai dramatic, cun o ilustrează «cazul patriarhului Kiril Lukaris». Crescut în şcoala Apu sului, la Padua şi Veneţia, Kiril Lukaris a fost trimis de patriarhu Meletie Pigas în Polonia (1594—1600) spre a sprijini Biserica ortodox; atît de greu încercată de silniciile iezuite. Prin şcolile de la Ostrog ş Vilna, unde a tipărit cărţi antilatine, şi prin predicile lui însufleţite ş învăţate, Kiril Lukaris a stabilit un început solid de rezistenţă contr; Catolicismului, fapt pentru care iezuiţii din Polonia au căutat să-1 în temniţeze, ca pe exarhul Nikifor din Constantinopol, după «realizare; unirii» de la Brest. Lukaris a petrecut şi în ţările române şi s-a întîlni în Moldova chiar cu Mihai Viteazul, considerat de greci viitor «bazi leu» de tip bizantin, ocrotitor al Ortodoxiei şi învingător asupra turci lor. în 1602 a fost ales patriarh la Alexandria (— 1620) şi din nou ; vizitat ţările române în activitatea sa anticatolică, apreciată de protes tanti, dar atrăgînd ura iezuiţilor şi unele plastografii compromiţătoare Apoi în 1621 a ajuns patriarh ecumenic la Istanbul, unde influenţa ie zuitilor crescuse după 1609. Pe vremea războiului confesional occidental de 30 de ani (1618-1648), patriarhul Kiril, în calitate de etnarh al grecilor, a fost silit d' împrejurările extrem de grele în care trăia Biserica ortodoxă în impe riul turcesc, să oscileze diplomatic între rivalităţile ambasadelor cato lice (franceză şi germană) şi protestante (engleză şi olandeză) şi s. caute apropiere de puterile calviniste. In această situaţie 1-a trimis p Mitrofan Kritopulos la regele Angliei, trimiţîndu-i în dar «Codicel* Alexandrin» al Bibliei. Apropierea sau simpatia patriarhului Kiril faţ de reprezentanţii calvinişti, care l-au ajutat materialiceşte şi politiceş te, a fost exploatată de aceştia prin abuz pînă la compromitere chia confesională. Astfel au fost predicatorul valdens Antonie Leger şi am basadorul Corneliu Haga ; primul a publicat pe seama patriarhului Ki ril Lukaris variate plastografii de compromitere şi al doilea a patrona cu semnătură, se pare, publicarea în latineşte, în 1629, şi apoi în gre ceste, în 1633, la Geneva a unei «Mărturisiri de credinţă» calvinizant pe numele patriarhului. Scandalul a fost enorm, exploatat atît de ca tolici cît şi de protestanţi împotriva ortodocşilor. Patriarhul Lukari s-a jurat că nu este opera lui, căci era un adevărat ortodox ; aceasta dovedeşte scrisoarea sa către principele calvinist al Transilvaniei, Ga PERIOADA A CINCEA B din Liov, Kiev, Ostrog şi altele (descoperite abia în 1905), prin îşi afirma ortodoxia şi condamna pe autorii pretinsei mărturisiri, n aceste împrejurări au intervenit pentru el la sultan atît regele z Gustav Adolf, cît şi voievodul Vasile Lupu al Moldovei, pentru eaşezat a 5-a şi a 6-a oară în tronul patriarhal. Pînă la urmă însă a apuseană susţinută de latinofronii greci ca Kiril Kontaris şi a biruit; patriarhul Kiril Lukaris a fost arestat din ordinul mare-izir turc şi sugrumat de ieniceri la 7 iulie 1638. Dar prin jertfa sale, patriarhul Kiril Lukaris a făcut ca să naufragieze definitiv rile de ademenire ale Romei, precum şi cele ale calviniştilor. Oria patriarhului Kiril Lukaris biruia. 'rin acest «caz», relaţiile dintre ortodocşi şi protestanţi au atins ?a şi totodată declinul; interpretările unor apuseni că Ortodoxia înclinat spre Protestantism, etichetînd-o ca «Ecclesia graeca luthe-ms», s-au dovedit nedrepte. Biserica ortodoxă nu înclina nici spre icism şi nici spre Protestantism, cum o dovedesc sinoadele orto-din cursul secolului al XVII-lea. 'rin lucrarea Spătarului Nicolae Milescu : «Enchiridion sive Stella talis Occidentali splendens...», publicată la Stockholm în 1667, nii catolici şi protestanţi erau lămuriţi asupra Ortodoxiei, în pri-•înd în problema Euharistică. Este drept că, în toiul frămîntărilor, L Koridaleu şi apoi ucenicul său Ioan Kariofil au fost acuzaţi de patriarhul Dositei de unele accepţiuni neortodoxe, dar acuzaţia a espinsă şi lucrurile lămurite, mai aies de teologii români, lavantul Dimitrie Cantemir, ajuns membru al Academiei de ştiinţe erlin în 1714, a rămas" credincios Ortodoxiei. Contactul cu Răsăritul ax fiind făcut de unii apuseni, interesul protestanţilor pentru Orto- a rămas treaz. BIBLIOGRAFIE Vort und Mysterium-Brielwechsel zwischen den Tiibinger Theologen und dem rchen von Konstantinopel (1573—1581), Stuttgart, 1958; K. Rosemond, Cy-■ucaris—Sermons (1598—1602), Edit. Brill, Leiden, 1974, 167; W. Bates. Cyril ris and his Coniession — an examination of an East-West debacle, în rn Churches. News Letter».7O, 1974/5 p. 5—14; E. Benz, Endseiierwartungen en Ost und West, Freiburg, 1973, 266 p.; Idem, Wittenberg und Byzanz Ieremia II), ed. II, Munchen 1971, 300 p.; K. Rosemond, Patriarch Kyrill s und seine Begegnung mit dem Protestantismus des 37. Jahihunderts, Got- tingen, 1970 ; H. Weber, Reformation, Orthodoxie und Rationalismus, ed. II, 3 vo: Stuttgart, 1966; I. Karmiris, Luther und Melanchthon ilber die orlhodoxe Kirche în «Kyrios» VI, 1966, p. 169 ş.u. ; Idem, 'Op9o8o5îa xaî TipoTEa-caMTiafio?, Atena, 1937 ş ediţie nouă; G. A. Hatziantoniu, Patr. Kynllos Loukaris, Atena, 1954; E. Bem Die Ostkirche im Lichte der protestantischen Gcschichtsschreibung, Freiburg, 1952 G. Zacharides, Tăbingen und Konstantinopel, Gottingen, 1941 ; I. Papamihail, Kyril los Loukaris, Atena 1939; D. Mânu, Activitatea patriarhului ecumenic Ieremia I pentru întărirea Ortodoxiei, în «Glasul Bisericii» XXXIII (1974) nr. 3—4, p. 328-338; I. I. Ică, Mărturisirea de credinţă a lui Mitrotan Kritopulos, Sibiu, 1972, p. 2: ş.u., 43—53 ; 97—103, cu bogată bibliografie ; M. Şesan, Ortodoxia în iaţa Reforma ţiei şi Uniaţiei, în «Mitropolia Ardealului», VII (1962), nr. 3—6, p. 262—283; lderr Comenius şi românii, în «Mitropolia Ardealului» IV (1959), nr. 3—4; p. 195 ş.u. Idem, Husiţii şi Ortodoxia, în «Mitropolia Moldovei şi Sucevei» XXXIV (1958), ni 3—4; p. 218—227; Idem, Comemorarea patriarhului Kiril La-aris, în «Mitropoli Ardealului» III (1958), nr. 7—8, p. 574 ş.u.; Ş. Papacostea, Moldova în epora Reior mei, în «Studii de istorie» 4, 1958; p. 55—78; Idem, în «Romanoslavica» 'XV, 1967 p. 211 ş.u. ; N. Chitescu, Ortodoxie şi Protestantism, în «Ortodoxia», II (1950), nr 3 ; p. 383—439; Al. Ciurea, Mărturisirea de credinţă a Spătarului Nicolae Milescu în «Ortodoxia» X (1958), nr. 4, p. 511—538; T. Bodogae, Din istoria .Bisericii Orto doxe de acum 300 de ani, Sibiu, 1945 ; P. Binder, Românii şi ReSorma în «Studii d limbă literară şi filologie», III Bucureşti 1974; p. 209 216. Despre «teoria luterană cu privire la introducerea limbii române în Biserică şi respingerea ei vezi la M. Şesan, Die Siebenbiirgische Reformation und die rumăvjsche Orlliodoxie, în «Kirch im Osten», voi. 18, Gottingen, 1975, p. 73—80, cu bibliografie la problemă; Iden Despre limba liturgică la români, în «Mitropolia Ardealului» XX (1975), nr. 1—2, ţ 24—28 cu amănunte ; Idem, Ober die Bem!ihungen um die Einluhrung der Volks sprache in die rumănische Kirche, «Festschrift Ed. Winter», Berlin, 1966, p. 82—91 vezi şi E. Chr. Suttner, Der WiederholI von Reformation und Gegenreiormalion be den Rumănen Siebenburgens, în «Wurzburger Geschichtsblătter» 35—36, Wiirzburc 1974, p. 381—401 ; P. S. Episcop Antonie Plămădeală, vicar patriarhal, Clerici orto docşi ctitori de limbă şi cultură românească, Bucureşti, 1977, p. 13 ş.u. Sinoadele ortodoxe din : Iaşi (1642), Constantinopol (1643) şi Ierusalim (1672). Mărturisirile de credinţă. Raporturi cu anglicanii* Impresia pe care a produs-o drama patriarhului Kiril Lukaris (162 —1623 ; 1623—1633 ; 1633—1634 ; 1634—1635 ; 1637—1638) atît întn catolici şi protestanţi, cît şi în Biserica ortodoxă, a fost atît de puternică îneît a zguduit tot secolul al XVII-lea. Propaganda apuseană exploats pe de o parte, nenorocirea Bisericii greceşti, ajunsă jucărie în mîna sul tanului, iar pe de altă parte căuta să atragă privirile ortodoxe spre «sin gura salvare» care mai putea veni prin unirea cu Roma, mai ales că în tre aceste două Biserici ar fi existat o «concordie» şi «un consens per petuu», cum scriau în cărţile lor Petru Arcudius în 1619, Leo Allatiu în 1648 şi — după 1650 •— chiar janseniştii şi galicanii francezi în ce lebrele lor cărţi precum cea despre Perpetuitatea' credinţei, de Nicola Arnauld. în acelaşi timp însă protestanţii afirmau că episodul cu privir la Kiril Lukaris a fost o încercare greacă de apropiere de calvinism, cee ce este, desigur, fals. Ambele tabere căutau deci să atragă Biserica or todoxă de partea lor. Războiul de 30 de ani nu se terminase ; în domeniu cultural el a durat mult peste anii 1648. De aceea se cerea neapăra luarea unei atitudini ortodoxe. C A CIJN(JEA Yüklə 3,94 Mb. Dostları ilə paylaş:
|
povedania şi mijloacele spirituale au fost folosite în acest scop. ii misionari iezuiţi făcuseră chiar «şcoală complexă», ca de pildă dinalul maghiar Leopold Kollonics (1698—1701), arhiepiscop de :tergom şi primatul Ungariei, urzitorul «unirii» forţate cu Roma a jr români ardeleni (1698—1701), după ce fusese «cavaler de Malta» ieei încadrat în acţiuni de «cruciat». Alţii au folosit falsul şi viclenia chiar, violenţa şi teroarea ca, de pildă, episcopii din părţile Sătma-ui şi Ioasaf Kunţevici (f 1623), episcop de Poloţk din Bielorusia, t pentru care au fost omorîţi de poporul răsculat.
emnat unirea în faţa nobilimii, a armatei şi a regelui, pe cînd episcx de Lemberg şi Przemysl, cu peste 200 de preoţi şi călugări, cu iera patriarhali, între care Ciril Lucaris, rectorul gimnaziului din Ostr mai tîrziu patriarh ecumenic (1620—1638, cu cinci întreruperi), şi prin Constantin Ostrogski, cu mult popor, protestară împotriva samavolnii prin care s-a falsificat voinţa poporului ortodox.
Unirea unei părţi a românilor din Transilvania cu Roma
n vederea perfectării unirii, mitropolitul Athanasie Anghel a ple cat la sfîrşitul lui ianuarie 1701 la Viena unde, fiind pus în faţa une comisii de judecată pentru 22 de acuzaţii urzite de iezuiţi, a fost con strîns să accepte unirea cu Biserica Romei. La 24 martie 1701, Athanasi Anghel a fost hirotonit pentru a doua oară ca preot, iar a doua 25 martie ca episcop «unit», nu mitropolit, după ritul catolic, de cardi naiul Leopold KoUonics şi doi episcopi catolici.
acobiţi, care primiră un patriarh unit propriu. Teren mai puţin înclin; uniaţiei l-au prezentat copţii din Egipt, precum şi etiopienii, cu toat presiunea italiană. în schimb maroniţii din Liban, numiţi astfel dup! mînăstirea întemeiată de apostolul local Sf. Maron, au fost uniţi c Roma încă de pe vremea cruciadelor, unire care a fost confirmată ap< după sinodul de la Florenţa în 1445. De aceea, mai tîrziu, papa Gr gorie al XlII-lea (1572—1585) a întemeiat un «collegium maroniticurr la Roma. Din mijlocul lor au răsărit învăţaţi celebri, ca fraţii Assemai şi alţii. Au primit şi ei un patriarh propriu.
Capitol redactat de Pr. prof. M. Şesan.
oveanul, pictor, folosind literele de cirilică românească pentru tipăi turile sale din 1544 şi 1546. Era tocmai vremea în care umanistul s Johannes Honterus trecuse la luteranism, în Braşov.
cesta aducea din partea vestiţilor teologi Martin Crusius şi Iacob -eas două scrisori şi o cuvîntare tradusă în greceşte, în care se ia că Biserica luterană nu este eretică, ci Biserică adevărată. Patri-1 Ieremia II 1-a primit pe Gerlach şi a promis că va răspunde. La ;ptembrie 1574, teologii din Tiibingen au scris din nou, de astă dată ţindu-i o nouă traducere in greceşte a «Confesiunii Augustane» şi du-i să se pronunţe. Patriarhul răspunse acum protestanţilor afir-necesitatea ca să rămînă credincioşi doctrinei creştine lăsate de ;os şi de Apostolii Bisericii Sale.condusă de sinoade, aşa cum le-a scut şi le-a păstrat scrisul Părinţilor bisericeşti şi în continuare inătatea ecumenică. A accentuat totodată rătăcirea inovaţiilor pro-nte cu privire la : Biserica invizibilă, lipsită de Sf. Tradiţie, fără le bune, fără toate cele 7 Sfinte Taine harismatice, dar, în schimb, înd rătăcirea învăţăturii Filioque. în acest răspuns, ca primul tra-ie teologie comparată-simbolică, patriarhul era ajutat de teologii osie şi Ioan Zygomalas, de Damaschin de Naupakt, Mitrofan din ;a şi de alţii.
xprima nădejdea unei adevărate uniri. Meletie Pigas a răspuns la 8 de cembrie 1600 prin două scrisori către Kiril Lukaris, aflat atunci c; exarh în Polonia, că nu poate fi vorba decît de o unire tactică-politică şi nu de una religioasă. El preciza următoarele : «e dureros că unire; dintre ortodocşi şi protestanţi în momentul de faţă constituie o mar< greutate, nu numai din pricina depărtării geografice, dar şi dogmatice în chestiuni asupra cărora toţi creştinii trebuie să fie de acord şi s; aibă acelaşi cuget. Dar avem nădejdea de unire a lor în viitor, prii bunăvoinţa lui Dumnezeu. Pînă atunci între ortodocşi şi protestanţi s< cade să existe relaţii de prietenie, duse în dragoste şi pace creştină 
ethlen, în 1629, care urmărea calvinizarea forţată a românilor din a», în care, în stil deosebit de frumos şi ferm, afirma că «dacă da' consimţămîntul la o astfel de dezertare, nu i-ar fi destul nici rile iadului să o răscumpere». Apoi îndemna pe cazacii ortodocşi ere Biserica ortodoxă a Răsăritului pentru care el începuse o ope-rioasă de luminare, tipărind cărţi şi înfiinţînd şcoli. ,i, pe cînd iezuiţii şi ambasadorii catolici : germanul Rudolf Schmidt n'cezul De Cesy, plănuiau capturarea patriarhului şi ducerea lui ţa inchiziţiei din insula Malta, patriarhul Lukaris, ajutat de am-orii protestanţi, englezul Thomas Rowe şi olandezul Corneliu respingea acuzele variate, prin scrisorile sale din 1634, adresate rei, apoi către ţarul rus Mihail Feodorovici şi către breslele orto-
apitol redactat de Pr. prof. M. Şesan.