Al bisericii ortodoxe romane

BISERICA IN SECOLELE XVI—XVIII

In afară de spaţiul grecesc, existau şcoli locale la Braşov (1595) ci antencedente de două secole, la Cotnari (1561), la Iaşi (1640), Putna ş Neamţu, la Tîrgovişte (1546), apoi la Liov şi Vilna, la Novgorod şi Ser ghievo în Rusia, la Karloviţ (1695) ş.a. în spaţiul rusesc, importanţă mar au dobîndit Academia movileană de la Kiev (1631), şcolile greco-slavo latine de la Moscova (1649), Petrograd (1721) şi Kazan (1723), pînă cîni ţarul Petru cel Mare (1682—1725) şi ţarina Ecaterina a Ii-a (1769—1796 au introdus şcolile moderne, elementare şi medii, în foarte multe oraşi şi au întemeiat Universităţile din Petrograd şi Moscova.

Cum însă Kievul cu Academia era încorporat atunci în Polonia atî de catolică, se explică de ce a existat şi o oarecare influenţă catolic scolastică şi chiar una protestantă în teologia ucraineană şi rusă, şi mul mai puţin în cea greacă : pentru că unii viitori teologi slavi au studia în colegii iezuite, sau de alte tipuri la Roma, Padua, Viena, Paris sai Oxford, precum au fost fraţii greci : Ioanikie (f 1717) şi Sofronie Lichu dis (f 1730), ruşii Teofan Prokopovici, mitropolitul Novgorodulu (f 1736), Ştefan Iavorski, arhiepiscop de Cernigov (f 1722) şi alţii. Me­toda de predare era cea dialectică, care consta în parafrazarea textulu cu alte cuvinte. La ruşi erau imitate metodele scolastice, dar se păstr; combaterea pretinsei Uniri de la Florenţa (1439).

Dintre ramurile teologice au înflorit mai mult — cum era şi firesi într-o epocă de atîtea cotroverse — polemica şi studiile practice, litur gica şi omiletica. Se întîlnesc totuşi şi opere sistematice şi mai ales dogmatice, cum au fost ale lui Gh. Koresios, Damadas, Evghenie Vul-garis, Atanasie din Păros, după cum s-au scris şi cîteva opere exegetici şi istorice.

b. La greci, s-a manifestat la începutul secolului XVI teologu Maxim Grecul, care 1-a cunoscut pe Ieronim Savonarola la Florenţa ş apoi a activat la Moscova, realizînd astfel contractul intercreştin pri­mordial. Apoi cel mai cunoscut teolog a fost Meletie Pigas, patriarhu Alexandriei (1590—1601), care era din Creta, studiase la Padua, cunoşte; latina, greaca, siriaca, araba şi ebraica. A fost un om cu viaţă foart« demnă, evlavios şi cult_v A scris între altele un dialog despre Creştinu ortodox, un tratat Despre stăpînirea papei, mai multe predici şi pests 300 scrisori dintre care, cele către ortodocşii din Polonia şi către pro­testanţii care voiau să se unească cu răsăritenii sînt cele mai importante

Despre Ieremia II «cel Mare» al Constantinopolului (f 1595) şi po­lemica lui temeinică şi energică cu protestanţii şi cu catolicii s-a seri; mai înainte. Apoi, Manuil Malaxos (sec. XVI) a fost autor al unui No-mocanon = Pravilă, tradusă şi în româneşte, şi al unei Istorii a Patriar hiei din Constantinopol, păstrată în Turcograecia lui Martin Crusiu: (i* 1607) ; Maxim Peloponisianul a scris o lucrare în care combătea cel< 7 puncte deosebitoare dintre catolici şi ortodocşi, lucrare tradusă îr 1699 în româneşte sub titlul Carte sau lumină şi răspîndită gratuit d« Constantin Brîncoveanu (1688—1714) românilor ardeleni, tocmai cînc se săvîrşea aci uniaţia cu Roma. La fel merită să fie pomenit episcopu Maxim Margunios (— 1602) şi Gavriil Seviros, arhiepiscop de Filadelfh (— 1616), ambii polemişti contra latinilor, primul mai îngăduitor, chiai

2Q PERIOADA A CINCEA

nionist, celălalt mai radical. Primul a scris un tratat despre «Filioque» un dialog între un grec şi un latin, iar celălalt, celebrul tratat Despre aine (tradus şi în româneşte), despre diferenţele între cele două Bise-ici şi altele.

La începutul secolului XVII a apărut la Alexandria curentul «neo-lenismului», susţinut pe linie teologică de patriarhii Meletie Pigas şi iiril Lukaris şi de alţii, care avea un caracter de renaştere ca Iluminism rtodox. El se rezema pe concepţia antică despre libertate şi indepen-snţă, patriotism şi democraţie, pe concepţia bizantină cu privire la uni-itea de stat (acum cea greacă), pe principiile Ortodoxiei inflexibile şi e aprecierea rezultatelor ştiinţelor moderne. Astfel grecilor le insufla iraj în viaţă, românilor le întărea conştiinţa etnică spre generalizarea mbii române în Biserică şi stat, iar ruşilor le deschidea porţile marilor moştinţe contemporane.

în secolul XVII s-au impus între numeroşii autori greci Mitrojan ritopoulos (f 1640) şi patriarhul Kiril Lukaris (f 1638), despre care s-a ■ris mai înainte. Apoi era predicatorul şi dascălul Meletie Sirigos ■ 1662), care a corectat Mărturisirea de credinţă ortodoxă a mitropoli-ilui Petru Movilă şi care a scris o lucrare originală : Predici la toate iminicile peste an din care unele au fost susţinute încă în timpul sino-.ilui la Iaşi ; a mai scris Combaterea lui Kiril Lukaris (tipărită la Bucu-^bşti în 1690), comentarii la Origen, o traducere a Instituţiilor împăra-ilui Justinian (527—565) şi mai ales o explicare a Liturghiei ca răspuns întrebările patriarhului rus Nikon. Dintre dogmatişti şi polemişti s-a ipus Gh. Koresios (— 1661), care 1-a combătut pe valdensul Antoniu îger, scriind mai ales opere despre Taine, predestinaţie, liberul arbi-u, cultul icoanelor etc. şi a combătut pe latini cu tratate contra lui îllarmin, despre Filioque, primat etc.

O pleiadă întreagă de scriitori neoelenişti s-a ridicat împotriva re-îgaţilor Arcudius, Allatius, Mat. Kariofil, şi mai ales a lui Nic. Comnen îpadopol, profesor la Universitatea din Padua al cărei istoric 1-a scris 1626, militînd pentru unirea Bisericilor. Combatanţi reprezentativi au patriarhii de Ierusalim : Nectarie (f 1669), Dositei H Notară 1707) şi nepotul său Hrysant Notară (f 1732), care au avut de suferit n pricina amestecului catolic în Palestina, fapt pentru care au trăit ai mult în ţările noastre. Nectarie a scris cel mai solid tratat despre imatul papal (tipărit în 1692 la Iaşi şi retipărit adesea în greceşte), mascînd îndeosebi pofta de dominaţie a papilor. Dositei II Notară a st cea mai mare personalitate istorică de la sfîrşitul sec. al XVII-lea. tervenind cu personalitatea lui covîrşitoare în conflictele dintre cato-:i şi protestanţi, Dositei a apărat şi precizat doctrina ortodoxă, scriind ntra protestanţilor Mărturisirea din 1672 şi contra rătăcirilor calvini-nte, cît şi contra catolicilor prin publicarea monumentalelor tomuri : împăcării, Iaşi 1692—1694, al Iubirii, Iaşi 1698 şi al Bucuriei, Rîmnic 05, în care reeditează tot ce era mai important în polemica antilatină la Fotie pînă la Nectarie. Dositei II Notară e important şi ca istoric, in lucrarea Istoria patriarhilor de Ierusalim, t. I—II, Bucureşti, 1715, •eră foarte preţioasă şi plină de informaţii vechi şi noi. Ca să comple-ze pe unchiul său Hrysant (care fusese şi la Paris), publică preţioasele

BISERICA IN SECOLELE XVI—XV 111

cărţi Syntagmation, manual de statistică despre cele 5 Patriarhii ortoc o descriere a Ţării Sfinte şi Despre oficiile bisericeşti.

Alături de el s-a situat mitropolitul Meletie al Atenei (-j- 1714) studii la Veneţia, care a compus cea mai completă Istorie biserice de la Hristos pînă la anul 1695, orientîndu-se în expunere după cei riile magdeburghense, dar scriind în sens ortodox şi cu deosebită tlcă la adresa «unirii» de la Florenţa (1438—1439). Lucrarea a fost blicată la Viena în 1783.

Ilie Miniat (f 1714) a fost profesor la Veneţia, Korfu şi Kefalc apoi predicator la Constantinopol şi ambasador la Viena şi Iaşi ; a cel mai complet şi mai sistematic manual de polemică antilatină, Pi scandelei, tradusă în aproape toate limbile europene (în româneşte Veniamin Costachi (1803—1808 ; 1812—1842), Iaşi, 1844). Dar tot de cunoscut este şi prin predicile sau Didahiile sale, traduse de trei în româneşte, predici în care ideile religioase se amestecau adeseor cele filosofice şi ştiinţifice ale epocii.

Fraţii Ioanichie şi Sofronie Lichudis (f 1717 şi f 1730) au fost fo învăţaţi şi talentaţi, activînd în Rusia în problema corectării căr bisericeşti şi a judecării patriarhului Nikon (1652—1658), au coi şcolile greco-slavo-latine din Moscova (1685). Evghenie Vulgaris (17. 1806) a fost cel mai cult şi mai profund dintre toţi teologii greci d finele secolului al XVIII-lea. A studiat la Padua filosofie, teologi limbile clasice şi moderne (ştia vreo 10 limbi străine), matematic ştiinţe naturale. Căutînd să formuleze adevărurile filosofice şi teolo în haina marilor gîndîtori occidentali (Descartes, Leibniz, Wolf), torii săi din Ianina şi mai tîrziu din Athos, unde a deschis o acadc-între 1753—1758, l-au alungat socotindu-1 eretic pentru că difuza ziţia heliocentrică a lui Kopernic. Chemat la Marea şcoală a neam de la Constantinopol, pe care a dus-o la cea mai mare strălucire, ghenie Vulgaris a plecat în Viena să-şi tipărească unele cărţi. De a fost invitat de Ecaterina cea Mare (1762—1796) în Rusia unde a făcut episcop de Cherson, iar mai tîrziu membru al Academiei din trograd, unde a şi murit, fiind îngropat la mînăstirea Alexandru Nev! Dintre opere se impun mai ales Teologhikonul (un manual clasic dogmatică), o Mărturisire ortodoxă, o Retorică, o ediţie a operelor Teodoret, o traducere a tratatului clasic despre Filioque, scris de A. nikov, traduceri din clasici şi multe alte tratate ştiinţifice şi isto

De o particularitate tot atît de mare s-a bucurat compatriotul din Korfu, Nikifor Theotokis (f 1800), care. a studiat tot atît de enc pedic în Italia şi a predat ca profesor la Constantinopol şi Iaşi. A ui lui Vulgaris în scaunul de episcop de Cherson, iar mai tîrzîu la A; han. Predicile la Duminici şi sărbători de peste an (Kiriakodromion fost atît de mult citite, încît au fost reeditate şi traduse în mai rr limbi (în româneşte de Veniamin Costachi, Iaşi 1811).

Nicodim Aghioritul (1748—1809) a fost cel mai productiv ser pe tărîm duhovnicesc. Afară de tipărirea Pidalionului la Lipsea în el a dat şi Tîlcuirea celor 14 Epistole pauline, apoi ale lui Teofilac Ohridei (f 1118), apoi Filocalia (2 voi.), Războiul nevăzut, HrisU

, martirologiu, Neon ecloghion, Noul Sinaxar etc, toate lucrări de e şi luminare. Exegeză a scris şi Antim, patriarhul Ierusalimului j—1808), mai ales la Psalmi.

c. La sîrbi, merită să fie amintit în primul rînd pedagogul popu-Zaharia Ştefanovici Orfelin (—1785), care semăna învăţătură în r. Alături de el activa pe tărîm teologic arhimandritul lovan Raid 101), student la Kiev şi Moscova, căutător înfrigurat după docu-;e prin Polonia, ţările române, la Constantinopol şi Athos. A fost ii la Karloviţ, Timişoara, Novi-Sad, apoi călugăr la mînăstirea 1, corector la Viena de unde s-a retras din cauză de boală. Marea seră este Istoria slavilor mai ales bulgari, croaţi şi sîrbi, în 4 vo-, neterminată, greoi scrisă, dar plină de documente culese din ca lui Gh. Brancovici de la Karloviţ şi din alte arhive. Cartea sa ninat istoriografia sîrbă. A mai scris Predici, un Catehism, plănuia îtreg «corp teologic». Dositei Obradovici (f 1811) se numără de ase-■a între sîrbii culţi ai vremii.

'ntre muntenegreni s-a remarcat şi familia de regi şi mitropoliţi wici, între care Vasile (1766) a scris o istorie a Muntenegrului, pe o tipări în Rusia, unde a călătorit de trei ori după ajutoare.

,a bulgari, singurul nume cunoscut din perioada aceasta a fost că-ul Paisie de la Hilandar, care în 1762 a scris frumoasa Istorie a irilor, operă care a revoluţionat conştiinţa bulgarilor.

1. La români, iniţierea unui scris propriu s-a datorat oficializării ni româneşti prin mitropolitul Teoctist al Moldovei, pe la anul 1453, care a uşurat realizarea în multe regiuni româneşti, Maramureş, ava, Transilvania, Braşov şi în Ţara Românească, a primelor manu-■ româneşti din Sfînta Scriptură şi din cărţi de cult, precum şi texte

(scrisoarea lui Neacşu de la Cîmpulung din 1521). Manuscrisele folosite apoi de tipografii români Filip Moldoveanu la Sibiu (1544)

Diaconul Coresi la Braşov pentru primele tipărituri româneşti —1581), fapt care dovedea totodată şi existenţa unor cititori învă-ncă din secolul XVI. Cît priveşte pe Coresi, el era din principiu sar al Reformei.

^poi, în secolul XVII, au apărut, între multele tipărituri, frumosul Testament de la Bălgrad (1648) şi, ca încoronare a activităţii bi-româneşti, Biblia de la Bucureşti (1688) sau Biblia lui Şerban, care lese gradul înalt teologic al traducătorilor români, precum şi capa-a de tipărire. Cu ocazia disputei din 1691 între patriarhul Do-II Notară al Ierusalimului (1669—1767) şi elevul lui Teofil Cory-

(sec. XVI), reorganizatorul Şcolii greceşti din Constantinopol, şi Kariofil (f 1692), acuzat pe nedrept de influenţe eterodoxe, Con-n Brîncoveanu, Antim Ivireanu, fraţii Radu şi Şerban Greceanu, Constantin Cantacuzino Stolnicul, au păstrat poziţia justă. In epoca iotă din secolul XVIII s-au realizat cele mai multe ediţii de cărţi lt.

'rintre personalităţi binecunoscute în Istoria Bisericii Ortodoxe ne, merită amintire deosebită mitropoliţii Varlaarn (1632—1653)

BISERICA IN SECOLELE XVI—XVIII

şi Dosoftei (1673—1686), care s-au arătat mari creatori ai limbii lite­rare româneşti, precum şi serioşi apărători ai Ortodoxiei şi ai culturali­zării poporului în limba maternă ; mitropoliţii Ştefan, Teodosie Veşte-meanul şi Antim Ivireanu din Ţara Românească ; Simeon Ştefan şi alţii de la Bălgrad ; episcopii Damaschin şi Chesarie de Rîmnic; arhim. Vartolomeu Măzăreanu de la Academia teologică din mînăstirea Putna-şi Paisie Velicicovschi, îndrumător al monahismului şi al culturii româ­neşti de la Dragomirna, Neamţu şi Secu, ambii în secolul XVIII ; pe lingă toţi aceştia, este de menţionat de asemenea mulţimea de scriitori^ copişti, dieci, tipografi şi alţii, mai mult anonimi, dar harnici la scris şi tipărit.

între teologii laici s-a impus Spătarul Nicolae Milescu (1636—1714) cu lucrarea Enchiridion sive Stella Orientalis Occidentali splendens...,, tipărită la Stockholm în 1667, fapt pentru care a fost numit «Moldo­veanul cel înţelept» de către teologul rus Simeon Poloţki de la Moscova, în 1670 ; marele filosof german G. W. Leibniz (f 1716), ctitorul Aca­demiei de ştiinţe de la Berlin, 1-a considerat «vir polyglotus ac super-eruditus», iar pe Dimitrie Cantemir 1-a susţinut ca să devină membru al acelei Academii în 1714. Se pare că la contactul dintre Dimitrie Can­temir şi G. Leibniz a contribuit şi prezenţa lui Ilie Miniat (f 1714) la Viena, în 1710, fiind acolo trimis de Cantemir. Prin lucrarea Loca obscura, Cantemir s-a dovedit şi un bun teolog ortodox, criticînd corect poziţiile liberale ale teologului rus Teofan Prokopovici.

Apoi, ca şi daniile către cei în nevoi dintre ortodocşi, s-a revărsat şi mila tipograficească prin Constantin Brîncoveanu şi mitropolitul An­tim Ivireanu spre iviri şi arabi, pentru înfiinţarea de tipografii proprii. Aşa a putut încheia catolicosul gruzin Antonie, în 1756, tipărirea tu­turor cărţilor de ritual în limba poporului său şi acelaşi lucru 1-a putut realiza şi patriarhul Antiohiei.

Pe atunci protopsaltul Filotei sin Agăi Jipei alcătuia «Psaltichia românească».

e. în Rusia, jugul mongol a ţinut pînă spre sfîrşitul sec. XV (1480) şi a lăsat urme dureroase în viaţa culturală şi teologică ; mitropolitul Ghenadie de Novgorod se plîngea, pe la 1500, că nu găsea ucenici dor­nici să înveţe carte. Superstiţia- şi ignoranţa au făcut pe boieri şi pe unii ierarhi să ceară condamnarea oricăror eretici, cum au fost unii dintre iuaaizanţi, condamnaţi la sinodul din 1503 ; Maxim Grecul a stat 30 de ani în temniţă pentru că a demascat unele superstiţii şi strecurarea unor rătăciri spirituale, dar şi pentru că a cenzurat viaţa morală a con­ducătorilor şi unele înclinări spre protestantism. Totuşi Rusia secolului XVI cunoaşte şi o serie de bărbaţi culţi. Aşa era (Prosvetitel) stareţul Iosif Sanin de la mînăstirea Volot, numit şi Voloţki Colomensk (f 1516), cu lucrarea Luminătorul, o însemnată combatere a ideilor suspecte re­formatoare pe care le afişau iudaizanţii. De asemenea este de menţio­nat şi polemica lui şi a «iosiflienilor» contra şcolii lui Nil Sorski (1503) îndeosebi contra lui Casian Patrikaev, Maxim Grecul şi alţii. Cel mai cult ierarh rus din secolul XVI a fost mitropolitul Macarie (1542— 1564) al Moscovei, care încă pe cînd era episcop de Novgorod a adunat şi

PERIOADA A CINCEA

npilat peste 1300 de vieţi ale sfinţilor după Metafrast şi din tradiţia poarelor slave, clasîndu-le liturgic în 12 volume pentru fiecare lună e un minei. Expunerea e clară şi uşoară. Alături de istorisirea pro-u-zisă se remarcă şi nota pedagogic-educativă a autorului. Această mumentală operă, numită Ceti Minei (Minei de citit), a fost una itre cele mai populare cărţi, mai ales că mitropolitul Maoarie a mai ionizat şi 39 de sfinţi ruşi — pe lîngă cei 12 existenţi dinainte —■

care evlavia poporului i-a consfinţit local, operă aprobată în sinoa-,e din 1547 şi 1549. Şi sinodul «Stoglavului» = 100 de capitole, în 51, a avut preocupări de ordin cultural şi teologic, prevăzînd disci-narea clerului de mir şi monahal, îmbunătăţirea cărţilor rituale, roducerea tiparului (prima carte tipărită în Rusia a fost Apostolul, iscova, 1564). Scrisorile prinţului Kurbski către Ivan IV cel Groaz-: (1547—1584), de teroarea căruia a fugit în Polonia, ca şi discuţia ;stui ţar cu iezuitul A. Possevino arată că mulţi iaici din Rusia aveau :ultură înaltă ca şi cei din Apus, doar că era predominant religioasă şi profană ca a apusenilor.

Şcoala de la Kiev a dat pe cei mai mulţi teologi şi oameni de cul-ă ai Moscovei în sec. XVII şi chiar în prima jumătate a sec. XVIII, primul rînd a fost românul Petru Movilă (1640), ctitorul şcolii, re-;anizatorul tipografiei şi scriitorul neobosit, care şi-a pus toată averea şi na în folosul luminării prin carte a credincioşilor. Afară de Mărturisi-. ortodoxă, în limba latină, Petru a publicat în limba polonă un Ca-ism mai scurt (1654), apoi o apologie a Ortodoxiei intitulată Lithos i Piatra credinţei, care combătea calomniile catolice că Ortodoxia nu avea sfinţi, moaşte şi vitalitate. Dintre cărţile de cult a tipărit Litur-erul, Antologhionul şi mai ales Molitvelnicul (1646). Afară de tradu-ile patristice pe care le-a publicat, Petru Movilă voia să tipărească d colecţie de Vieţi ale Sfinţilor, dar aceasta o face mai ţîrziu cuvio-

Dimitrie de Rostov (1703), o figură din cele mai venerabile ca sfin­ie şi cultură. El a publicat şi un Hronograf, care a circulat şi prin ţile româneşti ca şi Vieţile Sfinţilor.

Tot din şcoala Kievului au pornit şi Inochentie Gizel, Lazăr Barâ­nd, Ioanichie Galeatovschi, Arsenic Satanovşki, Epifanie Slavineţki Simion Poloţki, ajunşi dascăli la Moscova, unde au avut ca elev pe /. Medvedev şi pe alţii şi au tipărit cărţi de polemică îndreptate îm-riva protestanţilor şi iezuiţilor. Au avut dispute, de asemenea, cu ţii Lichudis, care-i acuzau de latinism. Sinodul din 1690, prezidat patriarhul Iochim, a condamnat multe din scrierile latinizante, au-ii fiind închişi. în corectarea cărţilor liturgice, cît şi a dezvoltării ştiinţei teologice şi culturale, Kievul avea un rol însemnat.

Printre colaboratorii lui Petru cel Mare erau Ştefan lavorski 1722), arhiepiscopul de Cernigov şi locţiitor de patriarh, adus ca şi ce-ilt colaborator al ţarului, Teofan Prokopovici (f 1736), tot din Kiev, le amîndoi fuseseră profesori de teologie şi buni oratori. Opera prin-alâ a lui Şt. lavorski este Piatra credinţei, o combatere a tuturor în-âturilor protestante, scrisă în stil scolastic, după model apusean, i ales după Bellarmin. Teofan s-a răzbunat pentru că prin ea fuse-

BISERICA IN SECOLELE XVI—XVIII 3J

seră atacate şi unele din părerile lui protestantizante, intervenind s fie închis Teofilact Lopatinski, editorul Pietrei credinţei. Afară d> Regulamentul duhovnicesc şi de Cursurile de teologie (Christiana orto doxa theologica), tipărite de mai multe ori la Konigsberg şi Leipzig -îndemnînd pe teologul protestant Kochlăus să scrie Orthodoxia luthera nizans (1722) —, Teofan a scris predici, un Catehism şi diferite tratat (Despre căsătorii mixte, Despre botezul prin turnare etc). Avea o bi bliotecă de peste 4000 de cărţi, susţinea copii la şcoală cu banii lui_ şi fost un adevărat «iluminist». Ceva mai înainte, germanul Adam Zoer nikov, protestant convertit la Ortodoxie prin citirea Mărturisirii Iu Mitrofan Kritopol, a scris cel mai temeinic studiu despre combatere adaosului Filioque la Simbolul de credinţă.

îndrumătoare multilaterală şi pentru teologie a fost personalitate marelui savant rus M. V. Lomonosov (f 1765), care a pus bazele termi nologiei ştiinţifice ruse, ajutînd astfel pătrunderea unei limbi ele gante şi în lucrările teologice. Respectînd învăţătura ortodoxă, a căuta să realizeze o sinteză între Platon şi Newton, şi nu era de acord c «volterienii» care veneau din Apus.

Spre sfîrşitul sec. XVIII a exercitat influenţă puternică şi spre Ru sia Paisie Veiicicovschi din Moldova (f 1794), aducînd în duhovnici neoisihastă sute de ucenici români, ruşi şi ucrainieni, numiţi în Ruşi «stahţii». Dintre ruşi s-a impus figura marelui ascet şi sfînt Tihon d Zadonsk (f 1783), vestit prin predici şi învăţătură pentru popor. Şi rm vestit a fost mitropolitul Platon Levşin al Moscovei (f 1812), despr care împăratul Austriei Iosif II (1780—1790) spunea că e tot ce poate : mai vrednic de văzut în Rusia. Renunţînd la onorurile universitare ; politice, trăia ca ierarh iubitor al slujbelor şi psalmodierii frumoas* Influenţat de pietism şi ca reacţie împotriva spiritului volterian şi libei tin al enciclopediştilor, pe care 1-a introdus ţarina Ecaterina a Ii-a (176! —1796) temporar, Platon a compus în 1765, ca dascăl al prinţului moş tenitor, celebrul său Catehism tradus în mai toate limbile Europei (î: româneşte de vreo 8 ori între altele de Gh. Lazăr (f 1823) şi Eufr. Pe teca (f 1858). Lucrarea era prima operă teologică în limba rusă şi er scrisă cu multă simţire pentru a lumina sufletul şi inima, deşi lasă d dorit în privinţa preciziei definiţiilor. Platon a mai lăsat scrieri contr Rascolului şi mai ales cuvîntări frumoase, pentru care a fost num: «Bossuet al Rusiei».

Un sprijin important intuitiv pentru înţelegerea şi reţinerea teolc giei ortodoxe a fost şi pictura bisericească, care a cunoscut în sec. X\ înflorirea stilului «neobizantin» al lui Teofan din Creta şi Manuil Panst lin (sec. XIV) de la Athos, fixat în noile «erminii de pictură». In Ruşi a înflorit îndeosebi iconografia şi fresca de interior, ieşite din şcoli] unui Stroganov, Simon Usakov şi din şcoala ţaristă. La români, ea cunoscut în Moldova, în timpul lui Petru Rareş, începînd din 153 «fresca exterioară» de la mînăstirile Moldoviţa, Suceviţa, Arbore, Hi mor şi Voroneţ, asemănată ulterior cu pictura din «Capela sixtină», Ic contemporană. în ea apar şi figuri de vechi filosofi ca îndrumători spi Hristos. De la Nicula, din transilvania, se adaugă din 1681 şi pictura i sticlă, cu teme ortodoxe.

PERIOADA A CINCEA

în general, cultura teologică ortodoxă a parcurs în sec. XVI—XVIII rioadă înfloritoare, chiar dacă nu era prea originală. Pentru împre-rile grele ale vremii, trebuind să-şi precizeze atitudinea faţă de tici şi protestanţi — de influenţa cărora se resimte uneori — teo-i ortodoxă din această perioadă înseamnă un pas hotărît spre pro-il şi renaşterea din sec. al XlX-lea.