Al bisericii ortodoxe romane

EISERICA IN EFUUA JYLUUJiKlNrt. ;?! LU11!

3. Biserica din Scoţia

Este în majoritate calvinistă şi prezbiteriană în conducere. Ea mai numeşte şi puritană, pentru că în fruntea Bisericii au sinoad conduse de bătrîni şi resping unele ceremonii anglicane păstrate de la tolici. Biserica anglicană şi cea catolică au puţini aderenţi în Scoţia, genere, romano-catolicii au în Anglia şi Scoţia un număr de 5 milio; şi jumătate de credincioşi.

Viaţa Bisericii puritane-prezbiteriene din Scoţia, în secolele XIX XX, se caracterizează în special prin lupta contra dreptului de pat nat, potrivit căruia patronii locului impozau pe clerici.

în 1943, profesorul de teologie Th. Chalmers (-j- 1847) a forma Biserică liberă, care nu admite clerici intruşi, iar în 1876 s-a fon sciziunea prezbiteriană, numită «unită», aşa încît astăzi se află în ţia trei grupări : Biserica de Stat, Biserica liberă şi Biserica unită. A în timpul nostru, Biserica de Stat, cea mai numeroasă, a obţinut o deralizare cu celelalte două, nu însă completă.

Subliniem că, în vremea mai nouă, rigorismul bisericesc a mai bit printre puritanii scoţieni. S-a introdus la ei chiar şi orga, i'olo; în cultul romano-catolic.

Biserica Scoţiei a desfăşurat o frumoasă activitate socială prir muncitori în secolul XIX, sub conducerea marelui filantrop Rol Owen (f 1858), pe care o continuă şi astăzi.

4. Cultura teologică anglicană

Referitor la cultura teologică anglicană trebuie să spunem că general ea nu are un caracter aşa de speculativ, precum cea luten în special cea germană, fiind mult mai îngăduitoare şi liberală. în ai sens, am amintit deja de episcopul anglican sud-african de Natal, lenso, care susţinea, în 1863, că iadul nu-i veşnic, imitînd ideea de ; catastază (restabilire) a lui Origen (f 254) şi că Pentateuhul şi cartea Isus Navi nu sînt autentice.

în general, se remarcă în teologia anglicană mai multă moderaţie cît în raţionalismul protestant, şi mai multă pietate. Preferinţă deose se dă lecturii Bibliei, studiilor biblice şi studiilor patristice, mai ale: urma «Mişcării de la Oxford» din 1833.

Merită să subliniem, în primul rînd, în Biserica anglicană, activ tea impresionantă de răspîndire a Bibliei, nu numai în Anglia, c toate limbile lumii, datorită «Societăţii Biblice Britanice pentru răs; direa Bibliei în ţară şi străinătate», înfiinţată în 1804, cu sediul la I dra. Au luat fiinţă apoi : o Societate la Berlin, în 1814, alta la I York, în 1817, iar mai tîrziu altele, la Basel, în Elveţia, şi la Stutt^ în Germania, precum şi în alte ţări.

în timpul nostru, Societatea Biblică Britanică a ajuns să tipare anual aproape 12 milioane de Biblii,» integrale sau parţiale, în peste . de limbi şi dialecte din lume.

Tot în domeniul biblic, merită să menţionăm, ca un titlu de gl pentru Biserica anglicană şi pentru grupările înrudite cu ea, edi 26 — Istoria Bisericească Universală Voi. II

i^JtKlUAUA A ŞASEA

itice scoase la Noul Testament în text grec de Brook. Foss. Westscott 1901), iar mai tîrziu de Eberhard Nestle, profesor la Cambridge, şi alte alte studii de gramatică şi lexicografie, precum şi Concordanţa la ptuaginta şi Comentariul la Apocalipsă, scris în 1920, de Rob. Hy. îarles (f 1931), scoţian.

Din punct de vedere patristic, cel mai mare patrolog este la en-;zi profesorul, apoi episcopul I. B. Lighfoot (f 1889), editor al ope-lor Părinţilor Apostolici, al Sf. Irineu de Lugdum (f 202), apoi stu-ile despre apolinarism ale lui Ravens, studiile despre întrupare şi rsoană ale lui G. Moberly (f 1885), ş.a.

Cel mai mare predicator la anglicani a fost F. W. Robertson (1816— 53), iar la baptişti, Ch. H. Spurgeon (f 1892). Dintre istorici amintim Ch. Kingsley (f 1875), B. Kidd (f 1916) ş.a. ; între poeţi menţionăm S. T. Coleridge (f 1834).

Şcoli teologice, în genul luteranilor, au şi anglicanii, dar se observă

ei că predica e mult mai cultivată, iar viaţa liturgică ocupă un loc

ii larg. In genere, englezii sînt renumiţi în publicarea diferitelor en-

lopedii, referitoare la viaţa marilor personalităţi creştine, enciclopedii

cunoştinţe teologice, precum şi reviste foarte numeroase, care apar

Anglia şi în America. Merită să menţionăm dintre reviste, ca fiind

e mai bune, The Journal of Theological Studies, care apare la Ox-

■d, din 1899, iar în Statele Unite, The American Journal of Theology,

•e apare din 1897 la Chicago.

Dintre teologii englezi de astăzi amintim pe episcopul John A. T. binson, care s-a făcut cunoscut mai ales prin lucrările sale teologice : e Body : A. Study of Pauline Theology = Trupul: Studiu de teolo-~ paulină, London, 1953 ; Honest to God, The Secular City Debate =--istit faţă de Dumnezeu. Dezbatere despre cetatea seculară, London, i3 şi The New Reformation = Noua Reformă, London, 1965.

Privită în ansamblu, concepţia teologică a lui Robinson are ca bază

ea că trebuie să zidim «o Biserică pentru ceilalţi» («The Church for

iers»). Toate puterile Bisericii contemporane trebuie să se îndrepte

îtru a contribui, după posibilităţile ei, la ameliorarea stării celor «ab-

ţi» dintre noi, îndeosebi a popoarelor sărace şi slab dezvoltate, unde

buie răspîndit şi cuvîntul Evangheliei, pentru a face o lucrare creş-

ă completă. Pentru aceasta, susţine el, trebuie să renunţăm la ter-

lologia teologică tradiţională şi s-o înlocuim printr-o «terminologie

logică pentru cei absenţi» pînă în prezent din lumea creştină. Omul

ouie să caute pe Dumnezeu nu în mod izolat, ci în comuniune cu

oapele său, care, cel mai adesea, se află în lipsă, sărăcie şi suferinţă.

E de remarcat însă că, în această orientare către lume a teologiei

Robinson, lipseşte tocmai osatura ei teologică esenţială.

Prof. E. L. Mascall, în lucrarea sa, The Secularisation of Christia-

i = Secularizarea creştinismului, London, 1970, are o atitudine cri-

faţă de teologia lui J. A. T. Robinson, reproşîndu-i că părăseşte pe

nnezeu şi harul Său şi se ocupă numai de om şi natură.

Un alt teolog englez este Harvey Cox, care s-a impus atenţiei pu-

e prin lucrarea sa The Secular City = Cetatea seculară, London,

BISERICA IN EPOCA MOUl^ttJNA ţi Lunitivirunnim .„,

1968. Tema centrală a teologiei lui H. Cox este că activitat^_a Biserici contemporane se desfăşoară într-o continuă şi radicală schimV,_{are a con}, diţiilor vieţii. Lumea se se larizează sau se laicizează tot m^j mult iai Biserica actuală trebuie să caute pe Dumnezeu în această lu^e j_n '_con tinuă mişcare şi schimbare dacă vrea să-L mai întîlnească. Dumnezei vrea ca omul de azi să se preocupe nu atît de căutarea metafizj_{ca a} D_unT nezeirii, căci El există, ci mai ales de suferinţa aproapelui _sj ^e ame liorarea condiţiilor lui de viaţă. Ca atare, căutării teoretice ^ atitudini contemplative trebuie să-i ia loc fapta, activitatea practică ; _{cu alte cu} vinte, ontologicului şi transcendentului trebuie să i se substituie prag maticul.

H. Cox consideră că, pentru atingerea acestui scop, Bi_serj_{Ca con} temporană trebuie să împlinească trei funcţii : kerigmatică, ta_aconaiQ _s koinonială (= comunitară) ; cu alte cuvinte, să predice cuvîntva i_Uj Dum nezeu încît, prin aceasta, să ajute la slujirea lumii şi să i_ntre în co muniune cu lumea, în orice stare s-ar afla ea şi să nu se izole_2e de lume

Trebuie să remarcăm însă că această teologie, oricît de interesant şi originală ar fi ea, limitează umanul la sfera lui istorică, seculară ; nu conduce omul la Dumnezeu neţinînd seama mai ales d_e faptul' c Iisus Hristos, prin întruparea, jertfa şi învierea Sa, a ridicat, _a curăti a sfinţit şi a îndumnezeit firea Sa umană şi cu ea stă în ^î_avă «de-dreapta Tatălui», iar prin aceasta Hristos a devenit model_ui fiecări credincios, care trebuie să tindă, începînd chiar din această viată spr curăţie, sfinţenie şi îndumnezeire.

Mai amintim dintre teologii anglicani actuali pe Prof. j m y[_0J\ rison, J. Barr, A. Richardson, Th. Merton ş.a.

în genere, teologii din lumea anglo-saxonă se impun p_ri_n aboi darea serioasă a multor probleme care agită omenirea contemporan; iar prin acest fapt ei aduc mari servicii tuturor Bisericilor jjin i_um<

BIBLIOGRAFIE

J. C. H. Averling, D. M. Loades, H. R. Mac Adoo and W. Hag_S6r R_Om_{e an} the Anglicans. Historical and doctrinal aspects oi Anglican-Romano-^_ai_noij_{c re}/₍ tians, Berlin, 1981 ; Anglican religious communities. A Directory oi Principles an Practice, Oxford, 1976; R. P. Flindal, The Church ol England (1815-^i₈₄₈) A D< cumentary History, London, 1972, 497 p. ; Ronald John Webb, The Qhurch oi Ei gland, 1815—1948, London, 1972; Marcel Simon, L'Anglicanisme, p_ari_Sr i96ţ B. D. Dupuy, Anglicanisme, în «Encyclopaedia Universalis», t. I, paris 196 p. 1069—1071 ; Stephen Neill, The Church and Christian Union, O}(f_or(j_r Londo: New York, Toronto, 196&; Idem, L'Anglicanisme et la comunion anglicane (A. glicanism). Traduit de l'anglais par J. Marrou, Paris, 1961 ; H. G. G. Herklots, TI Church oi England, Year Book, London, 1968; Idem, Frontiere oi (fie church. TI Marking oi the Anglican Communion, London, 1961 ; The Romanian Otiodox Chun and the Church oi England, Bucharest, 1976; J. R. H. Moorman, A History ol ti Church in England, 2-nd ed., London, 1976; Roger Lloyd, The Chur^ _ot Englai in the Twentieth Century (1900—1965), 2 voi., London, 1966; J. VV, q. Wan y\nglicanism in History and today, London, 1963; J. W. C. Wand, ţ^q Anglia Communion. A survey, London, 1948; G. F. S. Gray, The Anglican Communio London, 1958; P. Hughes, Popular History oi the Reiormation in Erij;_ancj_r Londo 1957 ; Idem, The Reiormation in England, 3 voi., London, 1950—1954; q f. Garbe Church and State in England, London, 1950; C. M. Ady, The English Church ai how it Works, London, 1940 ; G. K. A. Bell, L'Anglicanisme, Paris, 193g . h. H. He

PERIOADA A ŞASEA

son, The Church oi England, Cambridge, England, 1939; P. E. More and P. L. Cross, Anglicanism, Lilwaukee, 1935; J. C. Aveling, D. M. Loades, H. R. Aac Adoo ct W. Haase, Rome and the Anglicans. Historical and Doctrinal Aspects ol Angli-con-Roman-Catholic Relations, Berlin, 1982, 301 p.; Jacques de Bivort de la Saudee, Anglicans et catholiques. Le probleme de l'union anglo-romaine (1833—1933), Paris, 1949 ; Roger Aubert, Les conversations de Malines. Le Cardinal Merciei et la Saint Siege, Bruxelles, 1967; W. T. Istavridis, Orthodoxy and Anglicanism. Transl. by Colin Davey, S.P.C.K., London 1966.

Curente teologice în anglicanism

R. R. Fairweather, The Oxlord Movement, New York, 1964; O. Chadwich, The Mind oi the Oxiord Movement, London, 1960; C. B. Moos, The Old Catholic Mo­vement, its Origins and History, London, 1948; A. M. Ramsey, From Gote to Temple. The Development ot Anglican Theology between Lux Muririi and the Second World War, 1889—1939, London, 1960; Y. Congar, Les Courants de pensee dans l'Angli-canisme, în «Chretiens en dialogue», Paris, 1964; H. Davies, Worship and Theology in England, t. 1 şi 2, London, 1961 şi 1962 ; J. S. Higgins, One Faith and Fellowship, London, 1968; H. J. T. Johnson, Anglicanism in transition, New York, 1933'; P. Jan-ten, Concept et sentiment de l'Eglise chez John Knox, le retormateur ecossais, Paris, 1972.

In limba română ^;

Pr. Prof. Alex. Moraru, Biserica Angliei şi Ecumenismul. Legăturile ei cu Bi­serica Ortodoxă Română, teză de doctorat, în «Ortodoxia», XXXVIII (1985), nr. 4. 3. 562—634, XXXVIII (1986), nr. 1, p. 551—561 ; Antonie Plămădeală, Episcop vicar Datriarhal, Biserica slujitoare în Simtă Scriptură, în Si. Tradiţie şi în Teologia con-emporană, Extras din «Studii teologice», XXIV (1972), nr. 5—8, Bucureşti, 1972, ). 178—196; Pr. Alex. Moisiu, Cultul Bisericii anglicane contemporane, în «Studii eologice», XXIII (1~971), nr. 9—10, p. 679—691 ; Pr. Prof. Isidor Todoran, Ce esfe \nglicanismul ? în «Mitropolia Banatului», XVIII (1968), nr. 4—6, p. 217—228; >r. prof. Petru Rezuş, Autoritatea celor 38 de articole in Comuniunea Bisericilor mglicane, în «Mitropolia Banatului», XVIII (1968), nr. 4—6, p. 229—243; Drd. Ion Jiutacu, Aplicarea actuală a celor 39 de articole de credinţă, în Biserica anglicană, n «Studii teologice», XIX (1967), nr. 9—10, p. 640—649 ; Drd. Petre David, Curente wi în teologia anglicană, în «Ortodoxia», XVIII (1966), nr. 3, p. 357—380; Idem, 'endinţe de unire între cultele apărute în Anglicanism, ibidem, XVII (1966), nr. 4, '• 513—532; I. Bria, Actuala coniiguraţie geografică şi confesională a Comuniunii nglicane, în «Ortodoxia», XV (1963), nr. 1, p. 128—140; Teodor M. Popescu, Ra­porturile dintre ortodocşi şi anglicani din secolul al XVI-lea pînă în anul 1920, în Ortodoxia», X (1958), nr. 2, p. 176—194; Pr. Prof. I. Rămureanu, Tratative directe e unire dintre Bisericile ortodoxe şi Biserica anglicană de la 1920 pînă azi, în Ortodoxia», X (1958), nr. 2, p. 217—255; Pr. Alex. Moraru, Acţiunile Bisericii nglicane din Anglia pentru ecumenicitate şi unitate creştină, Bucureşti, 1982, îanuscris.

Alte culte şi denominaţiuni creştine apărute în lumea anglo-saxonă *

în afară de Bisericile amintite, s-au dezvoltat în lumea anglo-sa-onă o serie întreagă de alte grupări numite, în genere, Biserici, «culte ?ligioase» sau, cu un termen mai larg, «denominaţiuni creştine», mai les în America, unde au emigrat mulţi europeni. Trebuie sâ remarcăm îsă că, în Anglia şi America, disidenţii sau grupările religioase nu sînt rivite negativ ca în unele ţări de pe continentul european. Astfel, viaţa mplă, curată şi austeră a puritanilor independenţi din Scoţia şi An-lia s-a impus şi opiniei publice engleze şi americane.

Capitol redactat de Pr. Prof. I. Rămureanu.

BISERICA IN EPOCA MODERNA ŞI CONTEMPORANA

Predicile celebre ale pastorului baptist Ch. H. Spurgeon (j. j8! au influenţat morala societăţii anglo-saxone în Anglia şi Amer|_ca q noscutul prim-ministru ii*n timpul primului război mondial (1914 1918), Loyd George (1862—1922) era baptist; H. Ch. Hower (1874w_ig₆ fostul preşedinte al Statelor Unite ale Americii era quaker ; ţii_oso Herbert Spencer (f 1903) era unitarian ; fostul preşedinte al state Unite, Jimmy Carter (1977—1980) era baptist.

în ultimii 180 de ani au luat naştere pe teritoriul anglo-a_merj_c aproape 300 de «culte» şi «denominaţiuni religioase» de nuanţă p listă, raţionalistă, hiliastă etc. care se împart şi se despart contj_nuu de remarcat că chiar în sînul unei «denominaţiuni» s-au format _sj

formează continuu o serie întreagă de direcţii şi disidenţe, pînă 1$ 15'

în cadrul uneia, de pildă a metodiştilor şi baptiştilor.

Dintre aceste «culte religioase» şi «denominaţiuni», amintim _m r ginile următoare pe cele mai însemnate :

1. Metodismul este cea mai răspîndită Biserică, care s-a dezv<

tal din anglicanism. Ea a luat fiinţă în 1729, datorită fraţilor Charl
(f 1788) şi John Wesley (1703—1791), studenţi la Universitate^ de
Oxford, şi lui George Whitefield (1714—1770).

Din Anglia metodismul s-a răspândit apoi, în secolul al ,\ix_k în Irlanda, Canada, Statele Unite, Australia, Noua Zeelandă, ajungîi azi la peste 40 de milioane de credincioşi.

Ei au primit numele de metodişti de la modul lor de viaţă —- _me£ft, dus vitae — prin care cultivă pietatea, smerenia, sinceritatea, _cj_nst_£ pocăinţa şi o moralitate severă în toate împrejurările şi actele _v[_e\

Învăţătura lor este strict calvinistă, iar organizarea bisericească es congregaţionalistă. Prin doctrina lor, ei se apropie de Loia Ch Biserica de jos, adică Biserica poporului de rînd din Biserica g

Unul dintre cei mai străluciţi reprezentanţi ai metodiştilor _a fo John Raleigh Mott (1865—1955), metodist american, din 1888, seţ_retar Comitetului Internaţional al Asociaţiei YMCA (= Young Men's Chri tian Association = Asociaţia tinerilor creştini), un mare mision$_{r C}ai în entuziasmul său, avea convingerea că se poate realiza evangheliz rea lumii <
I, 8), chiar în generat sa — The Evangelisation of the World in this Generation (190Q). D 1895, J. Mott a fost secretarul general al Federaţiei : World >Uude\ Christian Federation =•-■ Federaţia Mondială a Studenţilor Cre^i_ni^ prezidat prima conferinţă a grupării ecumenice Faith and Order ^ c?-< dinţa şi Organizare, ţinută la Lausanne, în Elveţia, între 3—21 a\ gust 1927.

2. Baptismul. Creştinii cere aparţin acestui cult şi-au luat tainiei

de la învăţătura lor despre Botez — în greceşte = pCar
după credinţa lor, trebuie administrat numai celor adulţi, nu şi copiilo
Ei şi-au făcut apariţia pentru prima dată în Anglia în timpul i_upti
pornite în 1534 de regele Henric al VUI-lea (1509—1547) contr_a Bise
ricii romano-catolice. Cei ce s-au încadrat în mişcarea religioasa _{a r}e
gelui de a se dezlipi de Roma s-au numit «conformişti», iar cei c_e n-a

406 PERIOADA A ŞASEA

acceptat-o s-au numit «nonconformişti», împărţiţi în mai multe grupări, :ntre care şi independenţii sau puritanii. Dintre «puritani» făcea parte şi John Smith (1570—1612), întemeietorul baptismului care, fiind per­secutat de Biserica anglicană, s-a refugiat, în 1606, în Olanda. Aici cu-ioscu John Smith gruparea «menoniştilor», adepţii lui Menno Simons 1496—1561), care adoptaseră anabaptismul în 1526, învăţătură ivită n Elveţia, potrivit căreia administrarea botezului trebuie să se facă lumai adulţilor. In 1611, J. Smith se întoarse în Anglia şi înfiinţa acolo Biserica baptistă, dar aspru persecutaţi în Anglia, baptiştii emigrară, !n 1631, în Statele Unite ale Americii, unde au ajuns la o mare dez­voltare.

Sub forma lui engleză şi americană, baptismul s-a răspîndit în se-:o!ul XIX, din 1834, în diferite ţări europene, mai întîi în Germania, ipoi în Elveţia, Olanda, Ungaria, Rusia, România ş.a.

Cea mai mare parte a Bisericilor baptiste fac parte din Baptist ,Vorld Alliance =-■ Alianţa Baptistă Mondială, fondată în 1905.

La români, baptismul a fost introdus la sfîrşitul secolului XIX de ■omânii baptişti care se întorceau din America acasă, mai întîi în Tran-iilvania, în judeţele Bihor şi Arad (în 1884, în corn. Rohani, jud. Arad), »poi, după primul război mondial (1914—1918), şi în celelalte provincii ile României.

In România, baptiştii s-au organizat, împreună cu adventiştii, creş-inii după evanghelie şi penticostaliştii, în Federaţia reprezentativă a Cultelor evanghelice recunoscute, fiecare cult avînd statutul său de or-'anizare.

3. Ouakerii (Quakers) adică tremurătorii au luat fiinţă pe la 1649

lin puritanismul englez, datorită cizmarului George Fox (1624—1691),
n Anglia şi Scoţia. Dintre cultele apărute în anglicanism, quakerii re-
)rezintă ramura cea mai radicală. Ei se numesc quakers (= tremură-
ori) pentru că, în adunările lor, cel ce primeşte, după opinia lor, inspi-
aţia Duhului Sfînt începe să tremure şi să predice. Ei nu admit ierarhia
usericească, nu admit nici o Taină, nu depun jurămînt în justiţie, refuză
ă poarte arme, combat războiul, socotindu-1 o luptă fratricidă ; sînt,
ieci, pacifişti convinşi. Ei duc o viaţă curată, cinstită, sînt foarte harnici
i se disting prin milostenie şi ospitalitate.

Din Anglia şi Scoţia, quakerii au trecut în America de Nard, unde e mai numesc Societatea amicilor. Din 1660, ei s-au instalat în statul 'ennsylvania, dat lor de William Penn (f 1718). Teologul Robert Bar-:Iay (1648—1690), eminent quaker scoţian, a ajutat mult pe. quakeri >rezentînd învăţătura lor într-un sistem teologic, în lucrarea Apolo-lia, 1676.

în Statele Unite ale Americii, quakerii au combătut comerţul cu ci avi şi au luptat pentru dezrobirea negrilor şi apărarea drepturilor or. Ei desfăşoară în sînul societăţii o frumoasă operă caritabilă.

4. Armata mmtuirii — Salvation Army (salutiştii sau salvaţioniştii)

: fost organizată la Londra între 1865—1878 de predicatorul englez
Villiam Bramwel Booth (f 1912) şi de soţia lui, pentru ajutarea şi mîn-
;îierea săracilor. Gruparea a fost la început un fel de cruciadă contra

_I

BISERICA IN EPOCA MODERNA ŞI CONTEMPORANA

mizeriei din marile oraşe ale Angliei. între 1878 şi 1888, W B. B₍

a organizat milităreşte mişcarea sa religioasă, cu «soldaţi ai lui

tos», în uniforme, bărbat' şi femei, avînd în frunte generali, care

subordine căpitani şi grade ofiţereşti. In afară de uniforme, au

execută marşuri, numite de ei «expediţii de cucerire» a

avînd ca metodă predica, exerciţiile pioase, cîntarea în psalmi şi

farele.

Din Anglia, mişcarea Salvation Army a trecut în Statele U în Canada, Australia, India, în unele ţări europene ca Franţa, Elvi' Suedia ş.a., cunoscînd succese în straturile de jos ale poporului, da\ tă înfiinţării de spitale, azile, case de corecţie, alte instituţii simi\ Tipăresc ziarul Strigătul de alarmă şi alte 70 de publicaţii, îin pesţ\ de limbi, în 75 de ţări. In viaţa zilnică ei manifestă simplitate în bA şi îmbrăcăminte, condamnă alcoolismul şi fumatul, se ocupă cu e.\ ghelizarea şi moralizarea societăţii.

5. Cultul adventist. Adventiştii şi-au luat numele de la cuv latin adventus — venire, sosire, pentru că ei credeau ca foarte apr^ tă a doua venire a Mîntuitorului. După opinia lor, Iisus Hristos temeia la a doua venire pe pămînt o împărăţie de o mie de ani A domni numai cu cei drepţi, adică cu adventiştii. După cuTn se y doctrina lor este o reînviere a vechiului hiliasm sau mileaarism, a apărut în Biserica veche în secolele II şi III.

întemeietorul adventiştilor a fost William Miller (1782—\ născut în 1782 în oraşul Pitsfield, statul Massachusetts, din St! Unite ale Americii. Acesta a afirmat, în urma studiilor sale biblia a descoperirilor făcute lui, că s-a apropiat sfîrşitul lumii, jar martie 1843 şi 21 martie 1844, va avea loc a doua venire a lui Hr^i dată pe care, văzînd că nu s-a adeverit, a prelungit-o pînă la 10 brie 1844. Dar noaptea din 10 octombrie 1844 a trecut tot atît tită ca şi alte nopţi din trecut, spre marea dezamăgire a

Deşi dezamăgită, gruparea adventistă nu s-a dizolvat, ci s-a ganizat, aşteptînd a doua venire a lui Hristos şi întemeiere^ împs de o mie de ani — mileniul — legîndu-le de diferite evenimente rice sau catastrofe naturale.

Din Statele Unite ale Americii, adventismul s-a răspîndit şi rile europene, mai ales în Elveţia, Germania, Olanda ş.a.

Cei ce au contribuit mult la răspîndirea adventismului au fost Snow şi soţii EUen (f 1915) şi James White (1827—1917).

In zilele noastre adventiştii s-au divizat în mai multe g"^rupări tre care mai cunoscute sînt :

a. Adventiştii de ziua a şaptea, cunoscuţi şi sub denumirea <\
batişti sau sîmbătari, pentru că respectă ca sărbătoare sîmbăta, nv
Duminicii, pe care o sărbătoresc majoritatea creştinilor dfin l^utY
îşi au existenţa din 1846, întemeietorii lor fiind Iosif Bates,, căror;,'.
alăturat apoi soţii EUen şi James White.

b. Adventiştii reformişti sau rowen-ismul, grupare ieşită din

adventiştilor de ziua a şaptea, întemeiată în 1915, după moartea

tei EUen White, de Margareta W. Rowen din Los Angeles, Statele Uni-;e, de la care şi-a primit numele de rowenism.

In România adventismul a fost introdus de un fost preot romano-■atolic, Mihail Czechowski (f 1876), care a predicat mai întîi în oraşul ³iteşti, jud. Argeş. în 1906, a trecut la adventiştii sabatişti studentul n medicină Paulin Paulini, care a atras pe mulţi la adventism.

Conform Legii pentru regimul general al cultelor din România, din

august 1948, adventiştii s-au organizat împreună cu baptiştii, creşti-

ii după evanghelie şi penticostalii, în Federaţia reprezentativă a Cui-

ilor evanghelice recunoscute în România, fiecare cult avînd statutul

iu de organizare.

6. Studenţii în Biblie sau ruseliştii, numiţi şi milenişti sau seceră-ri sînt o grupare religioasă radicală, ieşită din adventism. întemeieto-il ei este Ch. T. Russell (1852—1916), după numele căruia aderenţii estei grupări se numesc şi ruselişti. Comerciant din Statele Unite, din asul Pitsburg, statul Pennsylvania, Ch. T. Russell înfiinţa în 1872 un ■re al studenţilor în Biblie, care luă apoi denumirea de International ble Students Association (= Asociaţia internaţională a studenţilor în blie), avînd centrul la Brooklyn lîngă Boston, statul Massachusetts.

Învăţătura lor seamănă cu a adventiştilor. Studenţii în Biblie sau

;eliştii afirmă că, din 1874, Hristos este prezent în mod nevăzut în

ne, urmînd să întemeieze mileniul cu cei drepţi în 1914, sau la scurt

ip după primul război mondial (1914—1918), dar, neadeverindu-se

i această dată, o tot amînă, legînd-o de diferite calamităţi naturale

îvenimente. Pînă atunci, «turnul de veghe» al propagandei ruseliste

scruta, cum spun ei, semnele timpului, pentru a atrage cît mai mulţi

gruparea lor. Ei nu acceptă veşnicia pedepselor iadului.

In 1879, Ch. T. Russel şi-a publicat lucrarea The Watchtower =-

nul de veghe, tradusă în diferite limbi, apoi Studies in the Scriptures

Studii în Scripturi, 6 voi. 1886—1904).

Din 1917 a preluat conducerea lor J. F. Rutherford (1869—1914), i care a urmat Nathan H. Knorr (n. 1905).

In 1931, Rutherford a dat studenţilor în Biblie sau ruseliştilor nu­de Martorii lui Iehova, devenind o grupare şi mai radicală, care )ateazâ psihoza religioasă, calamităţile timpului, nu respectă legile lui şi nici ordinea publică.

^?. Mormonii, numiţi şi Latter Dai/ Saints = Sfinţii zilelor de apoi, tot o denominaţiune religioasă hiliastă sau milenaristă, ivită în

în Statele Unite ale Americii şi răspîndită astăzi în vestul sălba-

părţile Munţilor Stîncoşi, în statul Utah.

a început, au făcut misiune în statele Ohio, Missouri şi Illinois,

tă Iui Iosif Smith (f 1844), un arendaş scăpătat din New York, con-de urmaşul său, tîmplarul Brigham Young (f 1877), supranumit

; al mormonilor».

î 6 aprilie 1830, mormonii s-au organizat sub denumirea de Church

us Christ of Latter-Day Saints = Biserica lui Iisus Hristos a Sfin-lelor de apoi avînd în frunte un preşedinte, asistat din 1834 de un

BISERICA IN EPOCA MODERNA ŞI CONTEMPORANA

Consiliu superior, iar din 1835 de aşa numitul «Consiliu al celor doispi zece apostoli».

După cum afirmă mormonii, un oarecare profet din secolul | V-lea, numit Mormon, ar fi lăsat nişte tăbliţe de aur — care constiti «Cartea lui Mormon» —, tăbliţe pe care ar fi fost scrise descoperiri dumnezeieşti cerînd pregătirea credincioşilor pentru primirea lui Hq tos. Ei au datoria să înfiinţeze, să organizeze şi să conducă Biserica lelor de apoi.

în afară de învăţătura lor hiliastă, mormonii au introdus colectivii mul pămîntului, lupta contra păcatelor veacului şi poligamia. în 186 legislaţia Statelor Unite a interzis poligamia, iar prin legea Edmundj Tucker din 1882 s-a interzis bigamia, astfel încît mormonii, acuzaţi nu respectă legea, au început să fie persecutaţi. Li s-a dat, în 1850, teritoriu în provincia Utah, în regiunea vestului sălbatic, unde noii «ha lucinaţi», cum erau numiţi atunci mormonii, s-au organizat, formînd ui mic stat pe meleagurile Lacului Sărat — Salt Lake.

Un vot al parlamentului Statelor Unite din 1887 le-a interzis di nou mormonilor poligamia. In 1890, preşedintele mormonilor, Wilforj Woodruf, declară că se supune legilor federale ale U.S.A. inclusiv cele interzicând acestora poligamia. Din 1896, provincia Utah, locuită dl mormoni, a fost admisă ca al 45-lea stat al Uniunii, încît mormonii sj bucură de libertate. Din statul Utah ei au răspândit învăţătura lor şi îj( statele Arizona, Noul Mexic, Idaho, Nevada, California, apoi în Canadf în Mexic, în ţările din America Centrală şi de Sud, Noua Zeelandă, pre] cum şi în unele ţări europene.

8.