Capitolul III profesorul – manager al clasei de elevi Profesorul manager
Yüklə 288,79 Kb.
|
  Capitolul III
Profesorul – manager al clasei de elevi 1. Profesorul - manager Prima întrebare care se naşte în mintea noastră privind sintagma “profesor - manager” este aceea dacă nu cumva a numi profesorul manager al clasei de elevi este o exagerare. Vom încerca în cele ce urmează să răspundem acestei întrebări, aducând mai multe categorii de argumente:
Potrivit Dicţionarului explicativ al limbii române:
În această primă perspectivă, cei doi termeni nu se exclud: profesorul poate fi manager deoarece:
Condiţia pe care trebuie s-o îndeplinească însă un profesor pentru a fi manager este: să aibă dublă specializare (şi specializare în managementul clasei) şi “talentul necesar” (adică abilităţi de leader). În sens larg, dacă privim activitatea desfăşurată de profesor la clasă ca o activitate de conducere (aşa cum pedagogia a susţinut dintotdeauna), orice persoană (educator, învăţător, profesor, maistru, instructor) care conduce efectiv procesul instructiv-educativ, pe care îl orientează, îl organizează, îl dirijează şi îl evaluează, se preocupă de climatul educativ al formaţiei pe care o conduce este un manager educaţional. În sens restrâns, manager educaţional este doar persoana (directorul) care conduce o unitate de învăţământ şi educaţie, indiferent de mărimea şi profilul ei.
Din prezentarea anterioară reiese cu pregnanţă faptul că profesorul nu poate şi nu trebuie să-şi rezume rolul la acela de sursă de cunoştinţe şi controlor al modului în care acestea au fost însuşite de către elevi. Complexitatea profesiunii de educator este - vrem, nu vrem - una crescândă, în acord cu cerinţele societăţii în care trăim. El trebuie să-şi asume (şi) rolul de manager al clasei: organizator, coordonator, evaluator al resurselor (materiale, didactice, umane) necesare realizării obiectivelor instructiv-educative.
La clasă, profesorul nu realizează numai predarea-învăţarea-evaluarea, ci şi relaţionează cu elevii, influenţându-le comportamentul de învăţare, intervine în direcţionarea evoluţiei lor generale. Fiind figura centrală pentru elevi, profesorul capătă şi roluri de influenţare educativă. Astfel el îşi adaugă noi comportamente în activitatea cu clasa. Potrivit lui R. B. Iucu (2005, p.16 - 17) funcţiile îndeplinite de profesor în clasă sunt: planifică: activităţile cu caracter instructiv şi educativ, determină sarcinile şi obiectivele pe variate niveluri, îşi structurează conţinuturile esenţiale şi alcătuieşte orarul clasei, etc.; organizează: activităţile clasei, fixează programul muncii instructiv-educative, structurile şi formele de organizare; comunică: informaţiile ştiinţifice, seturile axiologice sub forma mesajelor, stabileşte canalele de comunicare şi repertoriile comune; stabileşte relaţii interpersonale cu elevii prin intermediul unui dialog formativ; conduce: activitatea desfăşurată în clasă direcţionând procesul asimilării dar şi al formării elevilor prin apelul la normativitatea educaţională; coordonează: în globalitatea lor activităţile instructiv-educative ale clasei, urmărind în permanenţă realizarea unei sincronizări între obiectivele individuale ale elevilor cu cele comune ale clasei, evitând suprapunerile ori risipa şi contribuind la întărirea solidarităţii grupului; îndrumă: elevii pe drumul cunoaşterii prin intervenţii punctuale adaptate situaţiilor respective, prin sfaturi şi recomandări care să susţină comportamentele şi reacţiile elevilor; motivează: activitatea elevilor prin formele de întăriri pozitive şi negative; utilizează aprecierile verbale şi reacţiile nonverbale în sprijinul consolidării comportamentelor pozitive; orientează valoric prin serii de intervenţii cu caracter umanist tendinţele negative identificate în conduitele elevilor; încurajează şi manifestă solidaritate cu unele momente sufleteşti ale clasei; consiliază: elevii în activităţile şcolare dar şi în cele extraşcolare, prin ajutorare, prin sfaturi, prin orientarea culturală şi axiologică a acestora; controlează: elevii în scopul cunoaşterii stadiului în care se află activitatea de realizare a obiectivelor precum şi nivelele de performanţă ale acestora. Controlul nu are decât un rol reglator şi de ajustare a activităţii şi atitudinii elevilor; evaluează: măsura în care scopurile şi obiectivele dintr-o etapă au fost atinse prin instrumente de evaluare sumativă, prin prelucrări statistice ale datelor recoltate şi prin elaborarea sintezei aprecierilor finale. Judecăţile valorice pe care le va emite vor constitui o bază temeinică a procesului de caracterizare a elevilor. Rezultă că profesorul are atribuţii specifice managementului şi că el trebuie privit ca manager al clasei de elevi şi pregătit şi în acest sens. 2. Status / Rol / Comportament / Stil educativ-managerial al cadrului didactic Statusul este poziţia pe care un individ o ocupă în una din dimensiunile sistemului social precum profesia, nivelul de pregătire, sexul sau vârsta. Statusul defineşte deci identitatea socială, drepturile şi îndatoririle individului, cu două dimensiuni: prima este verticală şi traduce relaţii ierarhice; cea de a doua este orizontală şi exprimă interacţiunile dintre indivizi egali. Rolul se referă la responsabilităţile care se aşteaptă a fi îndeplinite de persoana care deţine un anumit status. Rolul reprezintă un concept major pentru definirea identităţii sociale a indivizilor. Este considerat a fi aspectul dinamic al statusurilor, unui status putându-i corespunde mai multe roluri. După opinia lui H. Mintzberg (apud. V.M. Cojocariu, 2004, p.59) managerii, deci şi profesorul – manager, ar interpreta de fiecare dată, un ansamblu de roluri: - roluri interpersonale: figură centrală, leader, persoană de legătură; - roluri informaţionale: monitor, diseminator, nod de informaţie, purtător de cuvânt; - roluri decizionale: antreprenor, alocator de resurse, negociator, corector. Keneth Moore (apud. Roxana Tudorică, 2007, p.88) consideră că profesorul îndeplineşte două tipuri de roluri: - rol nucleu – expert educaţional (incluzând toate activităţile didactice); - rol de suport – incluzând roluri care facilitează realizarea primului (manager, consilier).
Unii autori propun realizarea unei distincţii între stilul educativ şi stilul managerial. Realizând un tabel comparativ al caracteristicilor stilului managerial şi stilului educaţional Elena Joiţa (2000, p.157 – 158) consideră că: „nu există deosebiri de fond în definirea celor două categorii de stiluri; sunt diferenţiate însă prin conţinutul activităţii la care se referă şi prin elementele acestuia (obiective, strategii), modul de construcţie personală în raport cu ele”. O cercetare a lui Fred Fieder citat de R.B.Iucu (2000, p.128) introduce o departajare între comportament şi stil: - comportamentul este înţeles ca un set de acte specifice, care-l angajează pe individ în activitatea didactică atunci când direcţionează, conduce colectivul; - stilul reprezintă trebuinţele fundamentale ale unui „lider” care motivează comportamentul. Astfel, comportamentul se schimbă prin modificarea condiţiilor externe, în timp ce stilul rămâne constant. Unul dintre cele mai cunoscute experimente cu privire la stilurile de conducere este cel organizat de Lewin, Lippit şi White care pun în evidenţă trei stiluri de conducere în trei situaţii psiho-sociale diferite. 1. climat şi stil de conducere autoritar, în care managerul ia deciziile, 2. climat şi stil de conducere democratic, în care deciziile se iau în comun, 3. climat şi stil de conducere laisser-faire, nedirijat. Caracteristicile lor sunt surprinse în tabelul următor:
Realitatea este că nu există stiluri de conducere în stare pură; în fiecare clipă managerul (profesorul) acţionează şi reacţionează în funcţie de situaţii (educaţionale) specifice. Pentru situaţiile care impun un grad mare de ordine şi disciplină, care solicită decizii rapide, executate imediat, stilul de conducere autoritar este cel mai avantajos. Pentru situaţiile care solicită mobilizarea membrilor echipei, pentru care motivaţia şi creativitatea acestora este esenţială, stilul de conducere democratic îşi dovedeşte superioritatea. În situaţiile de joacă, divertisment, plăcere, stilul de conducere laisser-faire poate să fie adecvat. Aşa că diferenţierea stil autoritar / democrat / laissez – faire este oarecum depăşită. O altă teorie numită de autorii ei J.Tannembaum şi L.A.Schmidt continuumul stilurilor de conducere adoptă criteriul de diferenţiere autoritatea managerului în relaţie directă cu autoritatea subordonaţilor. După aceste criterii, au fost identificate şapte trepte caracterizate prin nivelul tot mai scăzut al autorităţii şi nivelul tot mai ridicat al libertăţii subordonaţilor.Aceste trepte sunt: 1. managerul ia decizii şi le anunţă, 2. managerul ia decizii şi le „vinde”, 3. managerul prezintă ideile şi invită la întrebări, 4. managerul prezintă o propunere de decizie care va fi dezbătută, 5. managerul prezintă problema, ascultă sugestiile şi apoi decide, 6. managerul defineşte limitele şi cere echipei să decidă, 7. managerul permite echipei să decidă în limitele prescrise de constrângerile exterioare. Deşi acest model indică o creştere a libertăţii de decizie a subordonaţilor drept criteriu de eficienţă managerială, el nu ia în considerare decât dimensiunea relaţională a unui stil de conducere, dată de relaţia şef-subordonaţi. După criteriul interacţiunii între centrarea pe sarcină şi centrarea pe relaţiile umane P.Hersey şi K.Blanchard identifică 4 stiluri principale: A) "DIRECTIV" (Tell): pentru educabilii care nu pot şi nu vor să realizeze activităţile cerute. Educatorul manager "spune" ce trebuie să facă elevul şi controlează (pe cât posibil) fiecare acţiune; B) "TUTORAL"(Sell): pentru educabilii care nu pot, dar vor să realizeze sarcina respectivă. Educatorul îşi "vinde" sugestiile, deciziile, încercând să convingă, fiind centrat atât pe sarcină, cât şi pe relaţiile interumane; C) "MENTORAL"(Participate): pentru educabilii care pot şi vor, dar nu în suficientă măsură, deci ale căror capacităţi şi motivaţie mai trebuie dezvoltate. Educatorul "participă", cu sugestii, sfaturi, ajutor, de fiecare dată când acestea îi sunt cerute. Este centrat pe relaţiile umane. D) "DELEGATOR"(Delegate): pentru educabilii care pot şi vor în suficientă măsură. Educatorul "deleagă" educabililor autoritatea de luare a deciziilor. El nu mai este centrat nici pe sarcină, nici pe relaţii. Este recomandată nu numai adecvarea stilurilor la situaţia concretă (în cazul de mai sus, nivelul atins al competenţelor-ţintă şi motivaţia elevilor), ci şi aplicarea succesivă a acestor stiluri, de la cel "directiv" la cel "delegator": când grupul de educabili şi/sau sarcina de învăţare sunt noi, educatorul trebuie să spună educabililor ce şi cum să facă. Ulterior, pe măsura construirii competenţelor şi motivaţiei necesare, educatorul va trece, pe rând, la celelalte stiluri. Dacă în pedagogia clasică profesorul adopta stilul didactic cel mai adecvat personalităţii sale, lecţia fiind centrată pe profesor, pedagogia modernă solicită tot mai mult stiluri didactice diferenţiate în funcţie de elevi, lecţia fiind centrată pe elev şi pe situaţia de învăţare. Elena Joiţa (2000, p.169-171) prezintă o amplă clasificare a stilurilor manageriale din care vom reţine câteva:
Aplicaţii: 1.Citiţi cu atenţie următorul text: Din perspectiva atitudinii lor faţă de nou, se pot distinge:
Nu te aştepta să întâlneşti doar „vulturi”, vei avea parte şi de „struţi”. Nu ne rămâne decât să sperăm că vor fi foarte puţini. (Text adaptat de Vera Elek după Ion Al. Dumitru, Dezvoltarea gândirii critice şi învăţarea eficientă, Ed. De Vest, Timişoara, 2000) a. Asociaţi fiecărui tip de profesor menţionat mai sus câte două stiluri manageriale, utilizând girla de clasificare a stilurilor a Elenei Joiţa, prezentată anterior. b. Ce înţelegeţi prin expresia: profesorul vultur este atras de „vârfurile pedagogiei”. Explicaţi. c. Care credeţi că sunt, în ordinea importanţei, primele cinci caracteristici ale unui bun profesor: 1................................................................... 2.................................................................... 3................................................................... 4................................................................... 5................................................................... 2. Comparaţi-vă răspunsurile de la 1.c. cu cele oferite de cei 843 de studenţi implicaţi în studiul lui Liviu Antonesei (capitolul Educatorul trebuie să redevină un model, în Dimensiuni axiologice şi transdiciplinare ale educaţiei, Polirom, Iaşi, 2002, p.104) care susţin că cele mai importante calităţi ale unui profesor sunt, în ordine: - empatia; - comunicativitatea; - competenţa profesională; - tactul pedagogic; - inteligenţa; a. Cum explicaţi că studenţii consideră mai importante caracteristici de natură psiho-afectivă precum „comunicativ” şi „empatic” decât competenţa profesională „bun specialist”? b. În alte studii similare, deşi nu pe un loc fruntaş, elevii şi studenţii apreciază la profesorii lor „simţul umorului”. Credeţi că este o calitate importantă? Motivaţi-vă răspunsul. 3. Analizând consideraţiile anterioare despre stil/comportament al cadrului didactic manager, completaţi următorul tabel, precizând stilul necesar şi comportamentele cerute profesorului în fiecare din situaţiile următoare:
Yüklə 288,79 Kb. Dostları ilə paylaş:
|