Capitolul III profesorul – manager al clasei de elevi Profesorul manager

Sizin üçün oyun:

Google Play'də əldə edin


Yüklə 288.79 Kb.
səhifə1/5
tarix27.10.2017
ölçüsü288.79 Kb.
  1   2   3   4   5

Capitolul III

Profesorul – manager al clasei de elevi
1. Profesorul - manager

Prima întrebare care se naşte în mintea noastră privind sintagma “profesor - manager” este aceea dacă nu cumva a numi profesorul manager al clasei de elevi este o exagerare.



Vom încerca în cele ce urmează să răspundem acestei întrebări, aducând mai multe categorii de argumente:


  • Sensul termenilor

Potrivit Dicţionarului explicativ al limbii române:

  • profesorul este o persoană cu o pregătire specială într-un anumit domeniu de activitate şi care predă o materie de învăţământ (în şcoală);

  • managerul este specialist în management; Persoană care are cunoştinţele şi talentul necesar pentru a valorifica profitabil resursele umane, financiare şi materiale ale unei societăţi comerciale, organizaţii etc.

În această primă perspectivă, cei doi termeni nu se exclud: profesorul poate fi manager deoarece:

  • lucrează cu o organizaţie (clasa de elevi);

  • coordonează resursele (umane, materiale, financiare şi informatice) ale acesteia;

Condiţia pe care trebuie s-o îndeplinească însă un profesor pentru a fi manager este: să aibă dublă specializare (şi specializare în managementul clasei) şi “talentul necesar” (adică abilităţi de leader).

În sens larg, dacă privim activitatea desfăşurată de profesor la clasă ca o activitate de conducere (aşa cum pedagogia a susţinut dintotdeauna), orice persoană (educator, învăţător, profesor, maistru, instructor) care conduce efectiv procesul instructiv-educativ, pe care îl orientează, îl organizează, îl dirijează şi îl evaluează, se preocupă de climatul educativ al formaţiei pe care o conduce este un manager educaţional.

În sens restrâns, manager educaţional este doar persoana (directorul) care conduce o unitate de învăţământ şi educaţie, indiferent de mărimea şi profilul ei.


  • Competenţele cerute profesorului

    • „Competenţele moderne ale cadrului didactic trebuie sa fie focalizate şi în jurul identificării strategiilor optime de intervenţie pentru soluţionarea şi gestionarea situaţiilor de criză micro-educaţională (în clasa de elevi), iar din acest punct de vedere, formarea iniţială a cadrelor didactice trebuie sa fie facută şi în spiritul managementului clasei de elevi. Aceasta disciplină de studiu orientează cadrul didactic către elementele leadership-ului educaţional, ajută la formarea unor competenţe specifice de construcţie a dimensiunii socio-emoţionale a clasei de elevi, de intervenţie şi de evaluare în situaţii speciale de criză.”(R.B.Iucu, Educatia noastră şi... „crizele ei cele de toate zilele“..., în Tribuna învăţământului, nr. 963)

    • Potrivit lui Liviu Antonesei (2002, p.116-117) educatorul poate redeveni un model dacă suntem dispuşi să acceptăm că profesia sa presupune manifestarea autentică a cinci tipuri de competenţe:

  • competenţă culturală – constând în pregătirea de specialitate şi cultură generală;

  • competenţă psihopedagogică – prin care se asigură calitatea de bun transmiţător către beneficiarii educaţiei;

  • competenţa psiho-afectivă şi de comunicare – incluzând caracteristici structurale ale personalităţii profesorului;

  • competenţa morală;

  • competenţa managerială – menită să asigure eficienţa organizării şi conducerii activităţilor, proceselor, colectivelor şi instituţiilor educative. Autorul citat notează că această din ultimă competenţă, managerială, a fost „complet neglijată în ultimele decenii, dar începe să se contureze ca o resursă vitală pentru succesul educaţiei.”

Din prezentarea anterioară reiese cu pregnanţă faptul că profesorul nu poate şi nu trebuie să-şi rezume rolul la acela de sursă de cunoştinţe şi controlor al modului în care acestea au fost însuşite de către elevi. Complexitatea profesiunii de educator este - vrem, nu vrem - una crescândă, în acord cu cerinţele societăţii în care trăim. El trebuie să-şi asume (şi) rolul de manager al clasei: organizator, coordonator, evaluator al resurselor (materiale, didactice, umane) necesare realizării obiectivelor instructiv-educative.


  • Funcţiile îndeplinite de profesor în activitatea la clasă

La clasă, profesorul nu realizează numai predarea-învăţarea-evaluarea, ci şi relaţionează cu elevii, influenţându-le comportamentul de învăţare, intervine în direcţionarea evoluţiei lor generale.   Fiind figura centrală pentru elevi, profesorul capătă şi roluri de influenţare educativă. Astfel el îşi adaugă noi comportamente în activitatea cu clasa. Potrivit lui R. B. Iucu (2005, p.16 - 17) funcţiile îndeplinite de profesor în clasă sunt:

planifică:

activităţile cu caracter instructiv şi educativ, determină sarcinile şi obiectivele pe variate niveluri, îşi structurează conţinuturile esenţiale şi alcătuieşte orarul clasei, etc.;



organizează:

activităţile clasei, fixează programul muncii instructiv-educative, structurile şi formele de organizare;



comunică:

informaţiile ştiinţifice, seturile axiologice sub forma mesajelor, stabileşte canalele de comunicare şi repertoriile comune; stabileşte relaţii interpersonale cu elevii prin intermediul unui dialog formativ;



conduce:

activitatea desfăşurată în clasă direcţionând procesul asimilării dar şi al formării elevilor prin apelul la normativitatea educaţională;



coordonează:

în globalitatea lor activităţile instructiv-educative ale clasei, urmărind în permanenţă realizarea unei sincronizări între obiectivele individuale ale elevilor cu cele comune ale clasei, evitând suprapunerile ori risipa şi contribuind la întărirea solidarităţii grupului;



îndrumă:

elevii pe drumul cunoaşterii prin intervenţii punctuale adaptate situaţiilor respective, prin sfaturi şi recomandări care să susţină comportamentele şi reacţiile elevilor;



motivează:

activitatea elevilor prin formele de întăriri pozitive şi negative; utilizează aprecierile verbale şi reacţiile nonverbale în sprijinul consolidării comportamentelor pozitive; orientează valoric prin serii de intervenţii cu caracter umanist tendinţele negative identificate în conduitele elevilor; încurajează şi manifestă solidaritate cu unele momente sufleteşti ale clasei;



consiliază:

elevii în activităţile şcolare dar şi în cele extraşcolare, prin ajutorare, prin sfaturi, prin orientarea culturală şi axiologică a acestora;



controlează:

elevii în scopul cunoaşterii stadiului în care se află activitatea de realizare a obiectivelor precum şi nivelele de performanţă ale acestora. Controlul nu are decât un rol reglator şi de ajustare a activităţii şi atitudinii elevilor;



evaluează:

măsura în care scopurile şi obiectivele dintr-o etapă au fost atinse prin instrumente de evaluare sumativă, prin prelucrări statistice ale datelor recoltate şi prin elaborarea sintezei aprecierilor finale. Judecăţile valorice pe care le va emite vor constitui o bază temeinică a procesului de caracterizare a elevilor.


Rezultă că profesorul are atribuţii specifice managementului şi că el trebuie privit ca manager al clasei de elevi şi pregătit şi în acest sens.
2. Status / Rol / Comportament / Stil educativ-managerial al cadrului didactic


Statusul este poziţia pe care un individ o ocupă în una din dimensiunile sistemului social precum profesia, nivelul de pregătire, sexul sau vârsta.

Statusul defineşte deci identitatea socială, drepturile şi îndatoririle individului, cu două dimensiuni: prima este verticală şi traduce relaţii ierarhice; cea de a doua este orizontală şi exprimă interacţiunile dintre indivizi egali.




Rolul se referă la responsabilităţile care se aşteaptă a fi îndeplinite de persoana care deţine un anumit status.

Rolul reprezintă un concept major pentru definirea identităţii sociale a indivizilor. Este considerat a fi aspectul dinamic al statusurilor, unui status putându-i corespunde mai multe roluri.

După opinia lui H. Mintzberg (apud. V.M. Cojocariu, 2004, p.59) managerii, deci şi profesorul – manager, ar interpreta de fiecare dată, un ansamblu de roluri:

- roluri interpersonale: figură centrală, leader, persoană de legătură;

- roluri informaţionale: monitor, diseminator, nod de informaţie, purtător de cuvânt;

- roluri decizionale: antreprenor, alocator de resurse, negociator, corector.

Keneth Moore (apud. Roxana Tudorică, 2007, p.88) consideră că profesorul îndeplineşte două tipuri de roluri:

- rol nucleu – expert educaţional (incluzând toate activităţile didactice);

- rol de suport – incluzând roluri care facilitează realizarea primului (manager, consilier).


Stilul este modul propriu în care un individ îşi îndeplineşte rolurile statutare.

În cazul profesorului, stilul este modalitatea individuală în care relaţionează cu elevii săi, îşi conduce activitatea la clasă, ia şi impune decizii, monitorizează şi evaluează activitatea clasei.

Unii autori propun realizarea unei distincţii între stilul educativ şi stilul managerial. Realizând un tabel comparativ al caracteristicilor stilului managerial şi stilului educaţional Elena Joiţa (2000, p.157 – 158) consideră că: „nu există deosebiri de fond în definirea celor două categorii de stiluri; sunt diferenţiate însă prin conţinutul activităţii la care se referă şi prin elementele acestuia (obiective, strategii), modul de construcţie personală în raport cu ele”.

O cercetare a lui Fred Fieder citat de R.B.Iucu (2000, p.128) introduce o departajare între comportament şi stil:

- comportamentul este înţeles ca un set de acte specifice, care-l angajează pe individ în activitatea didactică atunci când direcţionează, conduce colectivul;

- stilul reprezintă trebuinţele fundamentale ale unui „lider” care motivează comportamentul.

Astfel, comportamentul se schimbă prin modificarea condiţiilor externe, în timp ce stilul rămâne constant.

Unul dintre cele mai cunoscute experimente cu privire la stilurile de conducere este cel organizat de Lewin, Lippit şi White care pun în evidenţă trei stiluri de conducere în trei situaţii psiho-sociale diferite.

1. climat şi stil de conducere autoritar, în care managerul ia deciziile,

2. climat şi stil de conducere democratic, în care deciziile se iau în comun,

3. climat şi stil de conducere laisser-faire, nedirijat.

Caracteristicile lor sunt surprinse în tabelul următor:
Tabel 3. Stilurile manageriale (apud Emil Stan, Managementul clasei, p.34-36)

Stil autoritar

Stil democratic

Stil laissez-faire

- e şef;

- are voce ascuţită, aspră;

- comandă;

- arată putere;

- cere imperativ cooperare;

-„Îţi spun eu ceea ce trebuie să faci”;

- îşi impune propriile idei;

- domină;

- descoperă greşeli;

- critică; pedepseşte;

- „Eu decid, tu asculţi”;

- îşi asumă întreaga responsabilitate.



- e lider;

- are voce caldă;

- invită; stimulează; încurajează; ajută;

- „Îţi spun ce mi-ar plăcea să faci”;

- cooperează cu succes;

- negociază idei;

- orientează;

- realizează acorduri;

- discută;

- „Îţi sugerez şi te ajut să decizi”;

- împarte responsabilitatea.


- manifestă permisivitate;

- acceptă o libertate aproape totală;

- conduce la anarhie şi dezordine.

Realitatea este că nu există stiluri de conducere în stare pură; în fiecare clipă managerul (profesorul) acţionează şi reacţionează în funcţie de situaţii (educaţionale) specifice. Pentru situaţiile care impun un grad mare de ordine şi disciplină, care solicită decizii rapide, executate imediat, stilul de conducere autoritar este cel mai avantajos. Pentru situaţiile care solicită mobilizarea membrilor echipei, pentru care motivaţia şi creativitatea acestora este esenţială, stilul de conducere democratic îşi dovedeşte superioritatea. În situaţiile de joacă, divertisment, plăcere, stilul de conducere laisser-faire poate să fie adecvat. Aşa că diferenţierea stil autoritar / democrat / laissez – faire este oarecum depăşită.

O altă teorie numită de autorii ei J.Tannembaum şi L.A.Schmidt continuumul stilurilor de conducere adoptă criteriul de diferenţiere autoritatea managerului în relaţie directă cu autoritatea subordonaţilor. După aceste criterii, au fost identificate şapte trepte caracterizate prin nivelul tot mai scăzut al autorităţii şi nivelul tot mai ridicat al libertăţii subordonaţilor.Aceste trepte sunt:

1. managerul ia decizii şi le anunţă,

2. managerul ia decizii şi le „vinde”,

3. managerul prezintă ideile şi invită la întrebări,

4. managerul prezintă o propunere de decizie care va fi dezbătută,

5. managerul prezintă problema, ascultă sugestiile şi apoi decide,

6. managerul defineşte limitele şi cere echipei să decidă,

7. managerul permite echipei să decidă în limitele prescrise de constrângerile exterioare.

Deşi acest model indică o creştere a libertăţii de decizie a subordonaţilor drept criteriu de eficienţă managerială, el nu ia în considerare decât dimensiunea relaţională a unui stil de conducere, dată de relaţia şef-subordonaţi.

După criteriul interacţiunii între centrarea pe sarcină şi centrarea pe relaţiile umane P.Hersey şi K.Blanchard identifică 4 stiluri principale:



A) "DIRECTIV" (Tell): pentru educabilii care nu pot şi nu vor să realizeze activităţile cerute. Educatorul manager "spune" ce trebuie să facă elevul şi controlează (pe cât posibil) fiecare acţiune;

B) "TUTORAL"(Sell): pentru educabilii care nu pot, dar vor să realizeze sarcina respectivă. Educatorul îşi "vinde" sugestiile, deciziile, încercând să convingă, fiind centrat atât pe sarcină, cât şi pe relaţiile interumane;

C) "MENTORAL"(Participate): pentru educabilii care pot şi vor, dar nu în suficientă măsură, deci ale căror capacităţi şi motivaţie mai trebuie dezvoltate. Educatorul "participă", cu sugestii, sfaturi, ajutor, de fiecare dată când acestea îi sunt cerute. Este centrat pe relaţiile umane.

D) "DELEGATOR"(Delegate): pentru educabilii care pot şi vor în suficientă măsură. Educatorul "deleagă" educabililor autoritatea de luare a deciziilor. El nu mai este centrat nici pe sarcină, nici pe relaţii.

Este recomandată nu numai adecvarea stilurilor la situaţia concretă (în cazul de mai sus, nivelul atins al competenţelor-ţintă şi motivaţia elevilor), ci şi aplicarea succesivă a acestor stiluri, de la cel "directiv" la cel "delegator": când grupul de educabili şi/sau sarcina de învăţare sunt noi, educatorul trebuie să spună educabililor ce şi cum să facă. Ulterior, pe măsura construirii competenţelor şi motivaţiei necesare, educatorul va trece, pe rând, la celelalte stiluri.

Dacă în pedagogia clasică profesorul adopta stilul didactic cel mai adecvat personalităţii sale, lecţia fiind centrată pe profesor, pedagogia modernă solicită tot mai mult stiluri didactice diferenţiate în funcţie de elevi, lecţia fiind centrată pe elev şi pe situaţia de învăţare.

Elena Joiţa (2000, p.169-171) prezintă o amplă clasificare a stilurilor manageriale din care vom reţine câteva:



  1. după combinaţia caracteristicilor personale şi a factorilor de succes:

  • manageri cu har – cu calităţi manageriale utilizate adecvat;

  • manageri fără har – aplică teoria managerială însuşită fără a o adapta la situaţiile concrete;

  • manageri autocraţi – impun decizia, colaborează cu cei care sunt de acord cu ei (yes-man), recurg la constrângeri;

  • manageri democraţi – încurajează participarea, implicarea în luarea deciziilor, recurg la convingere, la autoritatea profesională;

  • manageri vizionari - adevăraţi lideri; încurajează participarea, schimbarea, implicarea;

  • manageri controlori – administratori; utilizează sistemul normativ excesiv; indiferenţi la problemele celorlalţi;

  1. După relaţia între preocuparea pentru sarcină, pentru randament şi pentru relaţii:

  • tipul negativ - slabe trăsături de conducător, lipsit de interes, evită problemele, nu acceptă propuneri, demoralizează;

  • tipul birocratic – se ocupă de randament în mod rigid, emite puţine idei, nu încurajează, neglijează îndeplinirea sarcinilor, subestimează relaţiile;

  • tipul altruist – interesat îndeosebi de relaţii, creează climat favorabil, dar obţine randament scăzut, dezorganizare;

  • tipul promotor – atras de randament, legat de echipă, stimulează participarea, dezvoltă interesul;

  • tipul autocrat – acordă prioritate sarcinilor de moment, minimalizează relaţiile, recurge la constrângeri, control, ameninţări; respinge iniţiativele, înnăbuşă conflictele; generează un climat de anxietate;

  • tipul autocrat cu bunăvoinţă – preocupat de randament şi de sarcini; ştie să solicite, fără să irite;

  • tipul ezitant – oscilant, preocupat de sarcini şi relaţii; interes scăzut pentru rezultate, ia decizii sub presiunea evenimentelor, face compromisuri;

  • tipul realizator – insistă pe organizarea eficace a eforturilor, pretinde randament ridicat, cunoaşte colaboratorii, lucrează diferenţiat; receptiv la opinii; rezolvă situaţiile conflictuale.


Aplicaţii:

1.Citiţi cu atenţie următorul text:

Din perspectiva atitudinii lor faţă de nou, se pot distinge:

  • Profesorul „STRUŢ” – respinge modelele educaţionale novatoare; atitudinea sa este asemănătoare cu cea a struţului care îşi ascunde capul în nisip;

  • Profesorul „CIOCĂNITOARE”- aplică întotdeauna metodele didactice ce i-au fost inoculate, asemenea unei ciocănitori care loveşte monoton scoarţa unui copac;

  • Profesorul „PINGUIN”- nu depune efortul de a-şi adapta metodele pedagogice la diversele contexte educaţionale în care este pus, amintind de existenţa „leneşă” a pinguinului;

  • Profesorul „PESCĂRUŞ” – face sinteze personale între noile metode educaţionale şi principiile pedagogice tradiţionale, amintind de ingenuozitatea demonstrată de un pescăruş pentru a prinde peşte;

  • Profesorul „PORUMBEL” – aplică principiile dobândite într-un anumit context educaţional la situaţii pedagogice noi, făcând astfel un transfer (de la vechi la nou), ceea ce aminteşte de un porumbel voiajor;

  • Profesorul „VULTUR”- este întotdeauna receptiv faţă de principiile educaţionale novatoare şi este unul dintre primii care se încumetă să le aplice fiind atras de „vârfurile” pedagogiei la fel cum un vultur este atras de cele mai înalte piscuri.

Nu te aştepta să întâlneşti doar „vulturi”, vei avea parte şi de „struţi”. Nu ne rămâne decât să sperăm că vor fi foarte puţini.

(Text adaptat de Vera Elek după Ion Al. Dumitru, Dezvoltarea gândirii critice şi învăţarea eficientă, Ed. De Vest, Timişoara, 2000)

a. Asociaţi fiecărui tip de profesor menţionat mai sus câte două stiluri manageriale, utilizând girla de clasificare a stilurilor a Elenei Joiţa, prezentată anterior.

b. Ce înţelegeţi prin expresia: profesorul vultur este atras de „vârfurile pedagogiei”. Explicaţi.

c. Care credeţi că sunt, în ordinea importanţei, primele cinci caracteristici ale unui bun profesor:

1...................................................................

2....................................................................

3...................................................................

4...................................................................

5...................................................................


2. Comparaţi-vă răspunsurile de la 1.c. cu cele oferite de cei 843 de studenţi implicaţi în studiul lui Liviu Antonesei (capitolul Educatorul trebuie să redevină un model, în Dimensiuni axiologice şi transdiciplinare ale educaţiei, Polirom, Iaşi, 2002, p.104) care susţin că cele mai importante calităţi ale unui profesor sunt, în ordine:

- empatia;

- comunicativitatea;

- competenţa profesională;

- tactul pedagogic;

- inteligenţa;



a. Cum explicaţi că studenţii consideră mai importante caracteristici de natură psiho-afectivă precum „comunicativ” şi „empatic” decât competenţa profesională „bun specialist”?

b. În alte studii similare, deşi nu pe un loc fruntaş, elevii şi studenţii apreciază la profesorii lor „simţul umorului”. Credeţi că este o calitate importantă? Motivaţi-vă răspunsul.
3. Analizând consideraţiile anterioare despre stil/comportament al cadrului didactic manager, completaţi următorul tabel, precizând stilul necesar şi comportamentele cerute profesorului în fiecare din situaţiile următoare:

Situaţie

Stil managerial

Comportamente asociate

- la începutul unui nou capitol;




-

-


- în timpul unei petreceri organizate de elevi în şcoală;




-

-


- în timpul unor consultaţii cu elevii care vor reprezenta şcoala la olimpiada de profil judeţeană (elevi care pot şi vor);




-

-

-



- în timpul unor ore suplimentare cu elevi cu performanţe slabe la învăţătură (elevi care nu pot şi nu vor);




-

-

-



- în timpul unui test de evaluare a cunoştinţelor




-

-


- în realizarea unor aplicaţii la lecţia de zi




-

-




Dostları ilə paylaş:
  1   2   3   4   5
Orklarla döyüş:

Google Play'də əldə edin


Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2017
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə