Al bisericii ortodoxe romane

şi anglicanism. Misiuni protestante şi anglicane *

1. Cultul şl viaţa religioasă în protestantism

Protestantismul a nutrit nobila aspiraţie de a reveni la formele pri-are ale creştinismului. în acest sens, Reforma protestantă a vrut să în-mne nu numai înlăturarea erorilor doctrinare, disciplinare şi practice e catolicismului, pentru care s-a desprins în secolul XVI de catolicism, mai ales, de a reforma adică de a forma din nou, de a reface, de a re-mra creştinismul în forma lui originară, primară, tendinţă care predo-' ină tot mai mult în ultimul secol. Iată de ce protestantismul, în genere, şi combate cu vehemenţă erorile şi inovaţiile papale, nu vrea să se sntifice neapărat cu antipapalismul, cum mai cred în mod eronat unii )logi romano-catolici sau, mai rar, chiar şi unii ortodocşi.

Protestantismul se consideră pe sine «Biserica universală reformată», re se ridică şi luptă împotriva «Bisericii catolice deformate».

Protestanţii de nuanţă luterană sau calvinistă împreună cu toate de-minaţiunile care-şi au originea în protestantism au unele puncte de îdinţă şi de cult deosebite nu numai faţă de Biserica romano-catolică şi faţă de Biserica ortodoxă, dintre care amintim cîteva mai însemnate:

1) In dogma soteriologică, protestanţii învaţă mîntuirea omului nu-i prin credinţă: «sola fide», fără colaborarea faptelor bune ale

2. 
   Au primit şi păstrează de la romano-catolici învăţătura despre
   -cederea Sfîntului Duh şi de la Fiul — Filioque, încît, în cultul lor,
   tesc Simbolul credinţei cu adaosul Filioque.
   
3. 
   Socotesc că Sfînta Scriptură este singurul izvor al Revelaţiei di-
   e şi resping Sfînta Tradiţie, cel de-al doilea izvor al Revelaţiei.
   
4. 
   Au formulat şi afirmat învăţătura despre liberul arbitru şi pre-
   tinaţie, pe care nu o au nici romano-catolicii, nici ortodocşii.
   
5. 
   In învăţătura despre Biserică, preferă concepţia despre Biserica
   izibilă, nu admit infailibilitatea Bisericii ca depozitară a harismei
   vărului — «charisma veritatis» — şi nici infailibilitatea Sinoadelor
   menice. Ei resping, de asemenea, dogma primatului papal şi a infai-
   litâţii papale, proclamată de Conciliul I Vatican (1869—1880) şi de
   ciliul II Vatican (1962—1965). în învăţătura despre har, sfinţenie,
   lărul şi valoarea Tainelor, protestanţii se deosebesc radical de Or-
   )xie. Ei au redus numărul Sfintelor Taine : luteranii, la trei : Bote-
   

Euharistia şi Pocăinţa, iar calviniştii la două : Botezul şi Euharistia. La Sfînta Euharistie, pe care o săvîrşesc ca romano-catolicii, eu îă, nu admit prefacerea elementelor materiale — a pîinii şi a vinu-— în Trupul şi Sîngele Mîntuitorului, ci acceptă o prezenţă reală, spirituală, a lui Hristos, numită «praesentia per impanationem» = enţa prin impanaţiune: Hristos e prezent «in pane, cum pane et pane» ; «in vino, cum vino et sub vino».

* Capitol redactat de Pr. prof. I. Rămureanu

BISERICA IN EPOCA MODERNA ŞI CONTEMPORANA

Valoarea Tainei e în funcţie de starea subiectivă a primitorului, d< credinţa omului. Taina e valabilă «ex opere operantis» adică din Iu crarea săvîrşitorului şi nu «ex opere operato», adică nu are o valoar* «prin ea însăşi».

Ei justifică reducerea numărului Sfintelor Taine cu afirmaţia ci nici Sfînta Scriptură, nici Sfînta Tradiţie nu proclamă formal număru lor. Se ştie că în Apus numărul de şapte Taine a fost atestat în secolu XII de Petru Lombardul (f 1164), iar în Răsărit în secolul XIII (1270) de monahul Iov Isaitul. Acest număr a fost confirmat apoi de Consiliu unionist de la Lyon, din 1274, iar în Răsărit, în 1576, de patriarhu Ieremia II al Constantinopolului (1572—1579 ; 1580—1584 ; 1587-1595), în corespondenţa lui cu profesorii luterani din Tiibingen, Ger mania.

Protestanţii nu recunosc Sacerdoţiul sau Preoţia ca Taină, deoare ce, după concepţia lor, orice creştin poate fi preot, concepţie înteme iată pe textul din I Petru 2, 9 în care se vorbeşte despre «preoţia uni versală», care nu este tot una cu Preoţia harică cu cele trei trepte al< ei, diacon, preot, episcop.

De asemenea, protestanţii nu acceptă nici Mirungerea sau Confir marea, nici Sfîntul Maslu, nici Taina Căsătoriei, pentru că — spun e — acestea nu au poruncă de instituire de la Domnul Hristos.

Cu toate acestea, protestantismul de azi manifestă un fel de nos talgie a Sfintelor Taine părăsite, adoptînd unele practici specifice lor a Mirungerii sau Confirmării, a Consacrării pastorilor şi episcopilor — printr-un ceremonial impresionant al punerii mîinilor în comun —, < Nunţii — prin binecuvântarea tinerilor şi prin rugăciuni — şi o prac tică a unui fel de Mărturisire a păcatelor.

In timpul săvîrşirii Cinei Domnului, un loc principal îl are predic; şi executarea unor cîntări religioase specifice, inspirate din Psalmi ş din pietatea creştină care, după trei sute de ani, au devenit tradiţiona le. Teologul protestant A. N. Bertrand scrie : «E spre cinstea protestan tismului că a făcut din predică nu numai un instrument de pedagogi* creştină şi de influenţă morală sau socială, ci şi un izvor permanent d< viaţă spirituală» (A. N. Bertrand, Protestantisme, 3-ed., Paris, 1931 p. 64).

De asemenea, protestanţii de azi fac eforturi pentru a împlini une le lipsuri ale cultului. Astfel, în unele biserici protestante au introdu; o slujbă specială pentru anumite zile, ca : Vinerea Mare, slujbă numit; Liturghie sau «Missa catechumenorum», «Missa Fidelium», iar unii fo losesc la săvîrşirea cultului veşminte sacerdotale, luminări şi tămîie.

Trebuie să subliniem că protestanţii de toate ramurile nu admit din cultul romano-catolic şi ortodox, sărbătorile, cinstirea crucii c( obiect de cult, cinstirea sfinţilor, îngerilor, a Prea Curatei Fecioan Măria, venerarea icoanelor, a moaştelor şi a relicvelor sfinte; nu admi posturile ortodoxe, precum şi diferite tradiţii şi ierurgii ortodoxe.

PERIOADA A ŞASEA

2. Cultul şi viaţa religioasă în Anglicanism

Spre a ne da seama de modul cum se realizează practic viaţa cul-;ă şi disciplinară în Biserica anglicană, trebuie să ţinem seama că serica Angliei a apărut în secolul XVI, atît ca Biserică reformată cît catolică, adică ea a păstrat continuitatea neîntreruptă cu credinţa pri-ară a Sfinţilor Apostoli şi a Sfinţilor Părinţi, dar a adoptat şi unele văţături şi practici cultice de nuanţă luterano-calvinistă.

Ca Biserică reformată, Biserica anglicană respinge papalitatea şi stituţiile ei şi insistă ca Biblia, Cartea comună de rugăciune (The tok of Common Prayer), cele 39 Articole de credinţă şi Ordinalul (Ev-logiul sau Molitfelnicul), să fie cărţile ei principale, în ceea ce pri-şte credinţa, cultul, şi disciplina bisericească. Prin dorinţa şi stăruinţa de a rămîne Biserică universală sau «catolică», Biserica anglicană a strat pînă azi vechile Simboluri de credinţă, hotărîrile Sinoadelor ecu->.nice, ierarhia istorică pe baza succesiunii apostolice, Sfintele Taine unele tradiţii creştine vechi la săvîrşirea cultului.

In modul acesta,, Biserica anglicană pretinde că deţine o poziţie pro-e, de mijloc, în creştinătatea actuală.

Referitor la săvîrşirea cultului, Biserica anglicană insistă îndeosebi ipra celor două Taine, Botezul şi Cina Domnului (Sfînta Euharistie).

face des lectura Bibliei la Biserică, în familie şi chiar în locuri pu-ze şi se ţin predici cu regularitate, însoţite de cîntare religioasă, aşa n se practică şi în Biserica reformată sau calvinistă, dar, după cum m ei în Cartea de rugăciune comună — The Book of Common Prayer în Ordinal (Evhologhiul), săvîrşesc şi celelalte cinci Taine şi anume : -ungerea, Pocăinţa, Preoţia, Nunta şi Maslul.

Cu ocazia discuţiilor dintre ierarhii ortodocşi şi anglicani la Confe-ţa de la Londra, din 1930, s-a lăsat a se înţelege că doctrina Bisericii ilicane este exprimată în mod autoritativ în «The Book of Common iyer şi că sensul celor 39 Articole de credinţă trebuie să fie inter-tat de acord cu aceasta». (Report of the Lambeth Conferences, 1930, 139 ; Edwin J. Palmer, The destiny of the Anglican Churches, Lon-

,.1931, p. 32—33).

In general, Biserica anglicană şi teologia anglicană admit sacerdo-sau preoţia instituită pe baza succesiunii apostolice, cu cele trei

>te ierarhice ale ei : diacon, preot, episcop, avînd autoritate de la

stos şi transmisă prin punerea mîinilor.

Resping, de asemenea, ca şi Bisericile luterană şi calvinistă, pri-

ul papal şi infailibilitatea papală, dogmă proclamată de Conciliul I

ican (1869—1870) şi Conciliul II Vatican (1962—1965), precum şi ju-

icţia episcopului Romei asupra Bisericii Angliei.

Remarcăm, însă, că Biserica anglicană se găseşte, din anul 1931, în

uniune deplină cu Biserica .vechilor-catolici care, de asemenea, res-

[e primatul şi infailibilitatea papală.

Ea se află în inter-comuniune cu Biserica luterană din Suedia, Nor-

a şi Finlanda şi cu Biserica luterană din Irlanda, care menţin, în

nizarea lor bisericească, episcopatul istoric.

BISERICA IN EPOCA MODERNA ŞI CONTEMPORANA

Biserica anglicană practică, de asemenea, intercomuniunea cu Bi­serica reformată episcopală spaniolă, apărută în 1871, cu Biserica lusi­tană din Portugalia, organizată în 1810, despărţită şi ea de Roma în 1870 din cauza infailibilităţii papale, precum şi cu o Biserică de nuanţă lute­rană din Filipine.

Biserica protestantă episcopală din America, care numără în prezen aproape patru milioane de membri, a încheiat, în 1961, un concordat ci Biserica independentă din Filipine, Biserică cu ierarhie instituită pe baze succesiunii apostolice, care respinge de asemenea primatul papal.

Pe plan local şi în mod izolat, unele Biserici anglicane practică aşa-zisa comuniune deschisă = «open comunion», adică săvîrşesc Liturghi la .care sînt invitaţi să participe şi să se împărtăşească chiar creştini, de alte denominaţiuni, care au însă Botezul valid.

Prin enciclica Apostolicae curae, din 13 septembrie 1896, papa Leon XIII (1878—1903) a respins recunoaşterea validităţii hirotoniilor anglicane, iar hotărîrile ei sînt în vigoare pînă astăzi.

Deşi Biserica anglicană nu are legături oficiale cu Biserica Romei în urma acestei respingeri, ea a trimis totuşi trei observatori la Con-ciliul II Vatican (1962—1965) şi are un reprezentant pe lîngă Se­cretariatul pentru unitatea creştină de la Vatican, înfiinţat de papa Ioan XXIII (1958—1963), la 5 iunie 1960, prin «motu proprio» : Superno Bei nutu.

Gu Biserica ortodoxă a Răsăritului, Biserica anglicană întreţine le­gături de prietenie şi colaborare, încă din timpul patriarhului ecumenic Kiril Lukaris (1620—1638), (cu patru întreruperi) şi a lui Mitrofan Kritopulos (JL589—1639), patriarh de Alexandria între anii 1636—1639

Pentru colaborarea activă cu Bisericile ortodoxe, în 1862 a luat fiinţă Societatea anqlo-continentală, în urma convorbirilor teologice din­tre teologul rus Alexei Şt. Homiacov (1804—1860) şi a lordului H. Pal-merston (f 1865).

Menţionăm că J. Fr. Overbeck (1789—1869), romano-catolic, renumit profesor german din Halle, a trecut în 1865 la Ortodoxie şi s-a stabilit la Londra unde, prin zelul şi scrisul său, a adus mari servicii cauzei Ortodoxiei printre englezi.

Legăturile de prietenie şi colaborare dintre Biserica anglicană şi Bisericile ortodoxe s-au intensificat după primul război mondial (1914— 1918), cînd s-au dus tratative în problema recunoaşterii validităţii hiro­toniilor anglicane de către Bisericile ortodoxe. în urma acestor trata­tive, Patriarhia de Constantinopol, în timpul patriarhului ecumenic Me-letie IV Metaxakis (1921—1923), a recunoscut, la 22 iulie 1922, validi­tatea hirotoniilor anglicane.

In actul de recunoaştere, patriarhul Meletie IV şi Sinodul Pa­triarhiei de Constantinopol arată că au luat în deliberare problema va­lidităţii hirotoniilor anglicane din punct de vedere ortodox şi, cerce-tînd-o din toate punctele de vedere, au ajuns la concluzia că pentru Biserica ortodoxă, hirotoniile de episcopi, preoţi şi diaconi în confesiunea episcopală anglicană au aceeaşi tărie ca şi acelea din Bisericile romano-catolică, vechi-catolică şi armeană, întrucît se găsesc în ele toate pune-

PERIOADA A ŞASEA

le esenţiale, socotite indispensabile din punct de vedere ortodox, pentru recunoaşte în ele «harisma preoţiei, derivată prin succesiunea aposto-;ă».

Validitatea hirotoniilor anglicane a fost recunoscută apoi de Pa-iarhia Ierusalimului, la 28 februarie/12 martie 1923, de Arhiepiscopia pru la 7/20 martie 1923, de Patriarhia Alexandriei, la 20 noiem-ie 1930, în timpul patriarhului Meletios II (1926—1935). în actul de cunoaştere din 1930, patriarhul Alexandriei subliniază că, întrucît în claraţiile Conferinţei de la Lambeth, din 4—18 iulie 1930, se dă de-ină satisfacţie cu privire la succesiunea apostolică, la împărtăşirea ală cu Trupul şi Sîngele Domnului, la Euharistie, ca jertfă de împă-re, şi la hirotonie, considerată ca Taină «Biserica Alexandriei suprimă zervele sale faţă de validitatea hirotoniilor anglicane şi aderă la hotă-•ea patriarhului ecumenic din 22 iulie 1922, recunoscînd că preoţii rotoniţi de episcopii anglicani care vor intra în Biserica ortodoxă nu r mai fi rehirotoniţi, după cum nici laicii botezaţi de anglicani nu mai it rebotezaţi».

Biserica Ortodoxă Română a recunoscut, de asemenea, validitatea -otoniilor anglicane în urma tratativelor oficiale în Conferinţa anglo-Tiână de la Bucureşti, între 1—8 iunie 1935. Biserica Ort. Română făcut această recunoaştere cu condiţia ca Biserica Angliei să-şi pre-eze ea însăşi doctrina despre Sfintele Taine şi în special despre Taina rotoniei, dacă o consideră sau nu într-adevăr Taină.

Sinodul Bisericii Ortodoxe Române, în şedinţa sa din 19 mar-

1936, a aprobat recunoaşterea validităţii hirotoniilor anglicane, dar a îcizat textual că această omologare devine definitivă după ce auto-atea supremă a Bisericii anglicane va ratifica concluziile delegaţiei e, relativ la Sacramentul hirotoniei, cu toate momentele sale din doc-na Bisericii Ortodoxe.

In şedinţa sa din 2 aprilie 1937, Sfîntul Sinod al Bisericii noastre munţat că a luat act de scrisoarea din februarie 1937, prin care Arhi-scopul de Canterbury a anunţat că Sinoadele Arhiepiscopiilor de York de Canterbury, din care se compune Biserica Angliei, şi-au însuşit r-o majoritate covîrşitoare punctele de credinţă subscrise de delegaţia Jlicană la Bucureşti în iunie 1935.

După Biserica noastră, în 1939 Biserica Greciei a recunoscut, de menea, validitatea hirotoniilor anglicane.

Discuţii în vederea apropierii şi colaborării cu Biserica Anglicană avut loc, între 16—23 iulie 1956, la Moscova, cu ierarhii Bisericii or-loxe ruse. în vederea apropierii şi unirii dintre Ortodoxie şi Anglica­ni, este de importanţă deosebită, de asemenea, sesiunea plenară de la scova a dialogului ortodoxo-anglican din 26 iulie — 3 august 1976, la e au participat şapte Biserici ortodoxe şi şapte anglicane, în care, pe iă problemele doctrinare referitoare la cunoaşterea lui Dumnezeu, piraţia şi autoritatea Sfintei Scripturi, Sfintei Tradiţii, autoritatea loadelor, s-au discutat şi unele probleme cultice ca : adaosul Filioque Simbolul credinţei, Sfînta Euharistie şi Epiclesa. Anglicanii s-au de-rat de acord să renunţe la adaosul Filioque. S-au subliniat de către

BISERICA IN EPOCA MODERNA ŞI CONTEMPORANA

cele două grupe de Biserici, că Euharistia este opera Sfintei Treimi, ia: pentru ortodocşi momentul culminant şi decisiv al sfinţiirii este Epiclesa adică invocarea Duhului Sfînt pentru prefacerea darurilor •— piinea vinul — în Trupul şi Sîngele lui Hristos. Dar, deşi Epiclesa are un înţe Ies special în Sfînta Euharistie, trebuie să credem că şi în celelalte Taine, prin rugăciunea şi binecuvîntarea Bisericii, se invocă putere; Duhului Sfînt care sfinţeşte întreaga creaţie. Biserica este cornunitat sîîntă care trăieşte din continua invocare a Duhului Sfînt şi duc< pe credincioşi la curăţire de păcate, sfinţire şi îndumnezeite prii har (Sscoaiî xarâ x<*ptv) («Biserica Ortodoxă Română», XCIV (1976), nr 7—8, p. 664—673).

Merită să subliniem că în cadrul Consiliului Mondial al Bisericilo (care a luat fiinţă la Amsterdam în 3.948), în prima sa Adunare generală Biserica anglicană desfăşoară o largă activitate alături de Bisericile or todoxe din lume, avînd conştiinţa că ea este o ramură a Bisericii uni versale. Tratativele în vederea apropierii celor două Bisericii conţinu prin aşa-numitul Dialog teologic pe care-1 vom trata într-un capito special.

3. Misiuni protestante şi anglicane

a. Misiunea internă. Este evident că în privinţa misiunii internt protestanţii de nuanţă luterană, calvinistă sau neoprotestantă au realizs opere care merită toată admiraţia. Astfel, în sec. XIX şi XX, în Ger mania, în urma influenţei crescînde a mişcărilor pietiste, zelul misiona a dus la realizarea unor opere de caritate dintre cele mai frumoase. S-a ridicat cîţiva misionari în interior, la început neînţeleşi sau chiar bat jocoriţi, care au trezit lumea la un mare zel apostolic, cum a fost Johan nes Falk (f 1826), care a întemeiat în 1813, la Weimar, primul azil pen tru orfanii rămaşi în urma războaielor lui Napoleon (1804—1814). Da primul mare activist pe teren social, cu un plan bine determinat, a foi tînărul absolvent în teologie Johannes H. Wichem (f 1881), caxe a oi ganizat în 1833, lîngă Hamburg, primul Institut de educare a copiile părăsiţi şi săraci din viaţa de mizerie a marilor oraşe industriale. Alătu: de «Casa aspră» (Das rauhe Haus), exista şi un spital, care a tnfiinţE cu timpul filiale şi în alte părţi.

în 1836, un al doilea mare misionar intern a fost Theodor Fliedne (f 1864), care a înfiinţat la Kaiserswerth, lîngă Diisseldorf, Instituti ăiaconiţelor, un fel de surori de caritate, viitoare misionare, care umplut oraşele germane cu «ospicii creştine» pentru primirea străinilo pentru îngrijirea copiilor, a bolnavilor şi reeducarea femeilor decăzut

In timpul mişcărilor socialiste de pe la 1870—1880, au predicat Berlin pastorii Ad. Stoker (f 1909) şi Fr. Neumann (f 1919), care înfiinţat o grupare social-creştină între muncitori.

Cel mai mare misionar intern, care a înregistrat cele mai frumoas realizări, a fost Fr. Bodelschwing (f 1910). S-a dus acum o luptă dîr: contra beţiei, imoralităţii, contra literaturii decadente, contra mizeri în care trăiau hamalii din porturi, muncitorii, şomerii, prizonierii, înten niţaţii, orfanii şi femeile decăzute. Se ştie că, împotriva sclaviei şi

ftMIUAUA A ŞASEA

;rţului cu negri, o luptă îndîrjită a dus printre anglicani oratorul isi'onarul W. Willberforce (f 1833), cunoscut om de stat englez. Şi astăzi, în ţările protestante şi anglicane, numeroşi misionari dez-i o frumoasă activitate internă, ajutaţi de preoţi şi credincioşi, b. Misiunea externă. Protestanţii şi anglicanii au desfăşurat şi işoară şi astăzi, pe plan extern, o misiune cu rezultate dintre cele frumoase. Creşterea imperiului colonial englez în secolele XVII—■ ridicarea industrială şi comercială anglicană ca şi entuziasmul mi-ir al grupărilor neo-protestante explică acest fapt. Entre 1800 şi 1910 a fost «marele secol» al expansiunii protestante glicane. Au luat acum fiinţă numeroase societăţi ca : Societatea mi-îor din Londra (1795) ; Societatea olandeză a misiunilor (1795) ; So-tea misiunilor Bisericii anglicane (1799) ; Consiliul american al mi-lor (1810) ; Societatea misiunilor metodiştilor wesley-eni (1813) ; îtatea misionară americană baptistă (1814) ; Societatea misiunilor i Basel (1815) ; Societatea misiunilor evanghelice din Paris (1822) ; ■tatea misiunilor din Berlin (1824).

La jumătatea secolului XIX, au luat fiinţă alte societăţi de misiuni ■mătoarele ţări : Scoţia (1856), Suedia (1856), Finlanda (1868), Ţările >s (1858), Statele Unite (1894).

societăţile protestante misionare au făcut propagandă îndeosebi în Asiei de sud-est, în Africa şi în Oceania.

.,a apelul exploratorului englez al Africii, David Livingston (f 1873), t fiinţă în 1858 Universities Mission to Central Africa, iar în 1865 Teylor a organizat China Inland Mission. în misiunea din Africa, distins în chip deosebit teologul, diaconul şi pastorul Albert eitzer (f 1965), care a înfiinţat la Lambarene, în Gabon, un spital leprozerie, legînd misiunea creştină de activitatea social-educativă, :ală şi ştiinţifică.

3in a doua jumătate a secolului XIX, îşi face loc în universităţile stanţe studiul ştiinţific al misiunii. în Germania s-au înfiinţat ca­de misiune creştină, la Erlangen în 1864, datorită lui K. Grâul, iar 67 la Berlin, datorită lui G. Warneck (f 1910) şi în 1897 la Halle. n Anglia, s-a înfiinţat o catedră de misiune creştină începînd din la Edinburgh. Tot la Edinburgh s-a ţinut în 1910 Conferinţa mon-a misiunilor protestante.

)in această mişcare misionară s-a născut în 1920 mişcarea ecume-apoi, în 1921, Consiliul internaţional al misiunilor care, în a doua are generală a Consiliului Ecumenic al Bisericilor, ţinută în 19 no-"ie 1961 la New-Delhi, în India, a fost integrat, în organizaţia Con-ii Ecumenic al Bisericilor, în sînul căruia devine Comisia pentru ne mondială şi evanghelizare. Dar nu toate asociaţiile misionare au t la aceasta.

I de remarcat că Bisericile protestante au numeroşi misionari plini mă şi entuziasm. Astfel, la sfîrşitul secolului XIX şi începutul se-ii XX, renumitul misionar de origine americană, John Mott (1865— metodist, avea convingerea că se poate realiza evanghelizarea lu-pînă la marginile pămîntului» (Fapte I, 8), chiar în generaţia sa

BISERICA IN EPOCA MOUEUJNA iji LUWlimrUKAHA

(1910), după lozinca pusă de el în circulaţie : Evangelization of the World in this Generation = Evanghelizarea lumii în această generaţie. In ciuda afirmaţiei lui John Mott, trebuie să remarcăm faptul că entu­ziasmul său era mult prea exagerat, întrucît mai sînt încă pînă azi multe popoare din lume care n-au auzit încă cuvîntul Evangheliei lui Hristos.

BIBLIOGRAFIE

Pentru Misiuni protestante şi anglicane

(Vezi Bibliografia capitolului precedent referitoare la cultul şi viaţa religioasă în Protestantism şi Anglicanism).

G. Moorhouse, The missionaries (Christian missions, Africa, 1840—1950), Lon-don, 1973, 368 p.; Sydney E. Ahlstrom, A Religious History ol the American People, New, Haven — London, 1972; J. Bauberot, Les missions protestantes, în «Encyclopae-dia universaiis», t. II, Paris, 1968, p. 102—103 ; M. Merle, Les Eglises chretiennes et la decolonisation, Paris, 1967; Stephen Neil, Colonialism and Christian Missions, Lon­don, 1966; Idem, A History ol Christian Mission, Harmondsworth, 1965;'R. Mehl., Decolonisation et missions protestantes, Paris, 1964; M. Schlunk, Die Weltmission der Kirche Christi, Stuttgart, 1951 ; K. S. Latourette, The Christian World Mission in Our Days, New-York, 1954; Idem, A History oi the Expansion oi Christianity, 7 voi, Lon­don, New-York, 1937—1945; G. Warneck, Abriss der Geschichte der protestantischen Missionen von der Reiormation bis aut die Gegenwart, Berlin, 1898.

In limba română: Pr. Alex. Moisiu, Cultul Bisericii anglicane contempo­rane, în «Studii teologice», XXIII (1971), nr. 9—10, p. 679—691 ; Pr. Prof. Alexandru Moraru, Biserica Angliei şi Ecumenismul. Legăturile ei cu Biserica Ortodoxă Ro­mână, teză de doctorat, în «Ortodoxia», XXXVII (1985), nr. 4, p. 562—634; XXXVIII (1986), nr. 1, p. 9—155. Prefaţă Pr. Prof. I. Rămureanu, p. 551—561.

Biserica în Răsărit