Al bisericii ortodoxe romane
Privire generală asupra situaţiei politice
Yüklə 3,94 Mb.
|
Privire generală asupra situaţiei politice, religioase, sociale şi culturale * Perioada care se întinde de la 1800 pînă azi este una dintre cele lai interesante şi importante din istoria Bisericii ortodoxe, pentru fap-il că, în secolele XIX şi XX toate Bisericile ortodoxe naţionale din eninsula Balcanică devin autocefale sau independente : Biserica Gre-ei la 29 iunie (11 iulie) 1850, Biserica Serbiei la 20 octombrie (1 no-mbrie) 1879, Biserica Română la 25 aprilie 1885, Biserica Albaniei, la l aprilie 1937 şi Biserica Bulgariei, la 25 februarie 1945. Trei mari iserici ortodoxe sînt ridicate în secolul XX la rangul de patriarhat : atriarhia Sîrbă, la 12 septembrie 1920, Patriarhia Română, la 30 iulie 125 şi Patriarhia Bulgară, la 10 mai 1953. Deşi majoritatea Bisericilor ortodoxe naţionale din lume sînt auto-'fale şi se conduc independent de către Sfîntul Sinod al fiecărei Bise-ci locale, ele formează laolaltă o singură Biserică — una, sjîntă, so-yrnicească şi apostolească Biserică a lui Hristos. Unitatea de credinţă, ilt, disciplină şi viaţă bisericească depăşeşte diviziunea autocefaliilor u autonomiilor naţionale. Prin organizarea lor autocefală şi sinodală, sericiie ortodoxe răspund mai bine necesităţilor vieţii naţionale şi ciale ale fiecărui popor. Principiul care leagă Bisericile ortodoxe între ele este ortodoxia edinţei, adică dreapta credinţă, care înseamnă respectarea dogmelor, •adiţiei şi canoanelor vechii Biserici ecumenice, pe care fiecare Bise-:ă ortodoxă le păstrează pînă azi cu fidelitate, menţinînd totodată le-tura dragostei şi frăţiei dintre ele şi fiind permanent atente la pro-emele generale care se ivesc în decursul istoriei, pentru ca nu cumva sdinţa să sufere vreo ştirbire, adăugire sau răstălmăcire. Din secolul XX, Ortodoxia nu mai este în mod exclusiv o Biserică Răsăritului, deoarece datorită multor circumstanţe - istorice, credinţa todoxă a început să fie răspîndită şi în ţările din estul Europei, în nerica, Africa, Australia şi în ţările Asiei. C BISERICA IN EPOCA MODERNA ŞI CONTEMPORANA S Secolele XIX şi XX sînt pentru Răsăritul Europei secolele rede teptării politice şi naţionale şi începutul unor mari realizări sociale, ci turale şi economice. Rusia, statul cel mai puternic din Răsăritul Europei, avînd în c prinsul ei cea mai mare Biserică ortodoxă, a sprijinit în secolele XV] şi XIX popoarele ortodoxe din Balcani în eforturile lor de a se elibe de dominaţia turcească şi a-şi recuceri independenţa lor naţională. D amestecul Imperiului austro-ungar, al Angliei, Franţei şi Germaniei Balcani a dat naştere la mari complicaţii şi tulburări politice şi dipl matice (căderi de guverne, asasinate, care au avut ca urmare războaie din secolele XIX şi XX). In urma tratatului de pace de la Iaşi din 9 ianuarie 1792 dint Rusia şi Turcia, o parte dintre bărbaţii culţi din Grecia şi de la Co stantinopol au emigrat în Rusia, unde, sub conducerea principelui Al xandru Ipsilanti (1792—1828) şi a lui Ioan Capodistria (1776—1831), o politic grec care a intrat în serviciul diplomatic al Rusiei între 1809 1827, a luat fiinţă, la Odesa, în 1814, Societatea secretă Eteria, care avi ca scop unirea tuturor popoarelor creştine din Turcia europeană într luptă comună pentru cucerirea independenţei lor naţionale. Revoluţia greacă a izbucnit la 21 martie 1821, iar grecii au lupt contra turcilor cu mult elan şi eroism, fiind ajutaţi de popoarele ere tine din Balcani şi de diplomaţia popoarelor europene. Cunoscutul seri tor romantic englez lordul G. Gordon Byron (1786—1824) a venit ajutorul grecilor, luptînd alături de răsculaţi, găsindu-şi sfîrşitul ero Ia Missolonghi, în sudul Greciei, pe ţărmul golfului Corintului. De asi menea, flota engleză, franceză şi rusească a dat un ajutor preţios răsci laţilor greci, învingînd flota turcă în 1827, la Navarin. în timpul luptelor pentru independenţă, care au durat din '. pînă în 1829, turcii otomani s-au purtat foarte crud cu conducătorii credincioşii ortodocşi greci. La 10 aprilie 1821, în ziua de Paşti, a fo spînzurat la poarta bisericii Patriarhiei din Constantinopol patriarh' ecumenic Grigorie V (1797—1798 ; 1806—1808 ; 1818—1821), împreur cu alţi 12 mitropoliţi şi episcopi, preoţi şi numeroşi credincioşi. Alţi pe te 30 de mii de mireni, din diferite părţi ale Turciei, acuzaţi — unii nedrept — că ar fi luat parte la revoluţie, au fost executaţi. La 1/13 ianuarie 1822, s-a proclamat, la Epidaur, în nord-estul P< loponezului, independenţa naţiunii greceşti şi s-a votat o constituţie spirit democrat. Au izbucnit pe cuprinsul Imperiului turc noi răscoal cum este aceea din insula Chios, în aprilie 1822, care a lost urmată un măcel sîngeros din partea turcilor, soldat cu 23 de mii de persoan ucise şi 47 de mii de tinere fete duse în robie sau băgate în haremuri, paşilor. Prin pacea de la Adrianopol din 2/14 septembrie 1829, completai prin prevederile conferinţei de la Londra din februarie 1830, s-a reci noscut independenţa Greciei, autonomia Serbiei şi autonomia admini; PERIOADA A ŞASEA a în urma presiunii puterilor europene, sultanul Abdul-Megid (1839 1861) a iniţiat ■ unele reforme interne cu caracter liberal, de care s-au scurat în parte şi creştinii ortodocşi din Imperiul turc. Astfel, prin itti-Şeriful de la Ghul-Hane (Hatti-Şerif = Literă sfîntă sau edict nt), din 3 noiembrie 1839, s-a garantat tuturor creştinilor din Imperiul Dman egalitatea civilă, asigurarea vieţii şi averii, respectarea libertă-de conştiinţă. Edictul inaugurează perioada numită a reformelor — izimat, în limba turcă, care a constituit, de acum înainte, «charta» ridică, financiară-administrativă şi militară menită să dea Imperiului re, după aspiraţiile bărbaţilor de stat turci mai progresişti din timpul sla, o structură europeană, spre a-1 putea astfel salva de la pieire. Prevederile edictului însă nu s-au respectat întocmai, mai ales în svincii, unde abuzurile «paşilor» turci şi ale militarilor au continuat, tfel, între 1841 şi 1846 au fost măcelăriţi un număr mare de creştini storieni şi maroniţi din Liban. în 1852, în timpul lui Ludovic-Napoleon III Bonaparte (1852—1870), insistenţele Franţei care, indiferentă la ea acasă în problema reli-lasă, ducea pe plan extern o politică favorabilă catolicismului, sulta-1 Abdul Megid a poruncit să se dea satisfacţie catolicilor la Locurile nte, predîndu-se cheile bisericii din Betleem patriarhului catolic de ■usalim, pe care le-a luat patriarhului ortodox al Ierusalimului, Ki-II (1845—1872). Prin capitulaţiuni, Franţa obţinuse în 1757 recu-aşterea drepturilor religioase latine la Locurile Sfinte, dar grecii re-ră în urmă să obţină de la înalta Poartă înlăturarea latinilor în fa-area ortodocşilor. în 1808, sub ţarul Alexandru I (1801—1825), ruşii ;in din partea turcilor dreptul de protecţie asupra Locurilor Sfinte, est fapt a provocat un mare scandal în lumea ortodoxă şi a fost una Ltre cauzele care au provocat războiul Crimeii din anii 1853—1856. Cum se cunoaşte, războiul Crimeii, numit astfel după Peninsula meea, unde s-au dat luptele între anii 1853—1856, a avut ca pretext Droblemă de ordin religios : stăpînirea Locurilor Sfinte, Ierusalim şi tleem, pe care şi le disputau creştinii ortodocşi, sprijiniţi de ţarul siei Alexandru I (1801—1825), şi catolici, sprijiniţi de Franţa, con-3ă atunci de împăratul Napoleon III (1852—1870). Războiul a izbucnit re Rusia, pe de o parte, şi Turcia, Anglia, Franţa şi regatul Sardi-i, pe de alta, ca urmare a ascuţirii contradicţiilor dintre marile puteri, rezolvarea chestiunii orientale, în general, adică a împărţirii posesiu-3r Imperiului otoman, aflat în declin şi expus continuu la «împăr-» secrete în cabinetele Puterilor europene. în 1853, ţaru] Nicolae I 25—1855) propunea Angliei împărţirea tertioriilor Imperiului otoman. Războiul Crimeii, pierdut de Rusia şi cîştigat de Puterile aliate, s-a heiat prin pacea de la Paris, din 13/25 februarie — 18/30 martie '6. Această pace are mare importanţă pentru poporul român, deoare- BISERICA IN EPOCA MODERNA ŞI CONTEMPORANA c La insistenţa Puterilor europene, sultanul Abdul Megid (1839—1861' a publicat în 18 februarie (2 martie) 1856 un nou edict imperial, numii Hatti-Humayium = «Scrisoare autografă» sau «Scrisoare imperială» prin care confirma, mai mult decît în Hatti-Şeriful de la Ghiil-Hane dir 3 noiembrie 1839, drepturile acordate tuturor Bisericilor creştine din Imperiul turc, nu numai Bisericii Ortodoxe, abrogînd totodată şi leges mai veche care pedepsea cu moartea pe mahomedanii care vor trece Ie creştinism. Romano-catolicii, sprijinindu-se pe ţările catolice — Franţa, Imperiul austro-ungar şi regatul Sardiniei —, au crezut că a sosit momentul să poată specula în favoarea catolicismului libertăţile acordate de Imperiul otoman creştinilor şi s-au dedat la o propagandă vie şi intensă în Balcani şi în Orientul apropiat, în dauna Bisericii Ortodoxe. Dai n-au putut înregistra succesele scontate, cum recunoaşte H. Desprez în articolul L'Eglise d'Orient, publicat în «Revue des deux mondes», XXII] (1853), no. 4, p. 841, scris în conjunctura crizei Orientului dintre anii 1853—1856, în care mărturiseşte cu amărăciune : «Creştinii greci ortodocşi nutresc desigur o vie şi seculară neîncredere faţă de Biserica Romei, şi noi o ştim şi o deplîngem. Dacă Biserica de Răsărit n-a făcut nici o cucerire serioasă prin predică şi prozelitism de la shisma din 1054, ea n-a pierdut, insă, nici o palmă de teren în luptele care i s-au dat, cîteodată cu talent şi totdeauna cu curaj, de către misiunile catolice. Ea a opus atacurilor lor o fermitate de nezdruncinat, un sistem de tărie şi imobilitate contra căruia ştiinţa şi autoritatea Bisericii Catolice au ajuns să se izbească în chip inutil pînă azi» (Vezi şi : R. Aubert, J. Bruls şi ceilalţi, Nouvelle histoire de l'Eglise, t. V; L'Eglise dans le monde moderne, Paris, 1975, p. 517—518). Nici după publicarea edictului Hatti-Humayium turcii n-au curmat abuzurile, asasinatele şi atrocităţile care s-au ţinut lanţ şi care au contribuit la prăbuşirea Imperiului turc. Astfel, în .1860 şînt omorîţi peste 16 mii de creştini nestorieni şi maroniţi din Liban. în 1875 s-au comis măceluri în masă în Herţegovina şi Bosnia ; în iulie 1876, în Serbia ; în 9 august 1876, în Bulgaria. Criza Imperiului otoman s-a adîncit şi prin tulburările provocate de «junii turci», partizani ai liberalismului burghez, culminate prin răsturnarea şi asasinarea sultanului Abdul-Aziz (1861—1876), în ziua ds 31 mai (li iunie) 1876. Dar nici sub noul sultan, Abdul-Hamjd II (1876 —1909), nu s-au acordat drepturi popoarelor supuse din Imperiul otoman. în zadar au protestat reprezentanţii Puterilor europene contra măcelurilor din Herţegovina, Bosnia, Serbia şi Bulgaria, în Conferinţa care a avut loc la Constantinopol în 11/23 decembrie 1877 şi 30 ianuarie (11 februarie) 1878, în care au cerut să se acorde unele libertăţi popoarelor creştine din Balcani. PERIOADA A ŞASEA I Respingerea lor de către sultanul Abdul-Hamid a dus la izbucnirea zboiului ruso-româno-turc din 1877. Rusia a declarat război Imperiu-i otoman, pentru apărarea bulgarilor şi eliberarea lor, la 14/25 apri->" 1877, iar România la 29 aprilie (11 mai) 1877. La 9/21 mai 1877, ministrul de externe al României, Mihail Kogăl- ceanu, a citit în Camera deputaţilor, în numele guvernului român, o îdaraţie prin care România se proclama naţiune de-sine-stătătoare, iar dunărea deputaţilor, cu o majoritate zdrobitoare, a votat tndependen- absolută a României. Bulgarii au fost ultimul popor eliberat de sub dominaţia turcă din dcani, cu ajutorul Rusiei şi al României. încă din 1812, peste 30 de mii de bulgari au trecut, în frunte cu )iscopul Sofronie de Vraţa (f după 1830), în Ţara Românească, unde au bucurat de bună primire şi găzduire. Aci vor tipări bulgarii pri-ele lor cărţi în limba bulgară şi-şi vor pregăti cadrele revoluţionare ?ntru războiul de eliberare din 1877. Din punct de vedere bisericesc, bulgarii se aflau supuşi ierarhiei •eceşti de Constantinopol. In 1859, bulgarii, dorind să introducă în Bi-rica lor o ierarhie naţională, au pus în vedere ierarhilor greci să pă-isească scaunele lor din Bulgaria. Lupta a durat zece ani, pînă cînd, 12 martie 1870, sultanul Abdul-Aziz (1881—1876), la insistenţa con-lui Ignatiev, reprezentantul diplomatic al Rusiei ortodoxe pe lîngă titan, a recunoscut printr-un firman Biserica naţională bulgară, sub inducerea unui exarh bulgar şi o ierarhie bulgară. Sinodul bulgar a es, la 23 februarie 1872, pe primul titular al Bisericii ortodoxe bulga-), în calitate de exarh, fiind întronizat la 11 mai 1872, la sărbătoarea laţilor Kiril şi Metodie, «Apostolii slavilor». Patriarhia de Constantinopol, însă, s-a opus la înfiinţarea exarha-ilui bulgar. La 25 mai 1872, patriarhul ecumenic Antim al Vl-lea 845—1848 ; 1853—1855 ; 1871—1873) al Constantinopolului a declarat iserica bulgară «schismatică». în Sinodul ţinut la Constantinopol în ;ptembrie-octombrie 1872, la care au participat patriarhul Antim VI . Constantinopolului şi patriarhii Scaunelor apostolice ale Răsăritului : lexandria şi Antiohia (fără patriarhul Kiril al II-lea al Ierusalimului 845—1872) şi arhiepiscopul Ciprului), Biserica bulgară a fost acuzată 5 jiletism (— iubire exagerată de neam) şi declarată «schismatică», chisma bulgară a fost ridicată la 25 februarie 1945 de patriarhul ecu-lenic Veniamin I (1936—1946). Prin tratatele de pace de la San-Stefano, din 19 februarie (3 martie) 378, şi de la Berlin, din 1/12 iulie 1878, se recunoaşte pe plan interna-onal independenţa de stat a României şi drepturile sale asupra Dobro-=i, străvechi teritoriu românesc. Se recunoaşte, de asemenea, independenţa Serbiei şi a Muntene-rului şi autonomia Bulgariei, declarată principat autonom, sub suzera-itatea Turciei, în afară de Rumelia, care s-a alipit Bulgariei în 1885. ulgaria a obţinut independenţa deplină la 12 septembrie 1908. BISERICA IN EPOCA MODERNA ŞI CONTEMPORANA D Biserica Ortodoxă Română a obţinut, de asemenea, aiitocejalia ceva mai tîrziu, la 25 aprilie 1885, prin tomosul de autocefalie acordat ei de patriarahul ecumenic Ioakim IV (1884—1886). Pe plan politic şi militar internaţional, după pacea de la Berlin din 1878, s-au produs numeroase alte evenimente care au slăbit mult Imperiul otoman. în 1878, Turcia, în baza unui acord secret, a trecut temporar Marii Britanii insula Cipru, pe care englezii au încadrat-o în Imperiul britanic. Abia la 1 octombrie 1960, insula Cipru s-a proclamat independentă, sub conducerea Arhiepiscopului Macarios. în mai-iunie 1881, Franţa ocupă Tunisia. în septembrie 1882, Anglia, prin generalul Seymour, ocupă Egiptul. Nemulţumită că n-a participat la noua împărţire colonială, Italia ocupă, în timpul războiului italo-turc, din septembrie 1911—1912, Tri-politania, Cirenaica, insula Rodos şi Dodecanezul. La sfîrşitul secolului XIX şi începutul secolului XX, datorită intervenţiei Puterilor europene, libertatea şi drepturile creştinilor din Imperiul otoman s-au respectat ceva mai bine, dar nu peste tot la fel. Astfel, în 1894—1909, au fost din nou masacraţi peste 100 mii de greci. în condiţiile dezvoltării burgheziei naţionale şi ale dependenţei Imperiului turc de capitalul străin, a luat naştere şi s-a întărit mult mişcarea democratică a «junilor turci», care, în urma loviturii de stat din iulie 1908, au luat puterea, restabilind constituţia promulgată în 1876, dar abrogată în 1878. Dar şi «junii turci» au continuat politica de oprimare religioasă şi economică a popoarelor creştine din Balcani, ca şi sultanii din trecut. Războaiele balcanice din 1912—1913 au silit Turcia să părăsească cea mai mare parte din Peninsula Balcanică, rămînînd în Europa doar cu o mică fîşie de teren, cu oraşul Adrianopol (Edirne), de-â lungul Bosforului şi Dardanelelor, recunoscută ei prin tratatul de pace de la Londra din 30 mai 1913. în timpul primului război mondial (1914—1918), la care Turcia a participat de la 23 noiembrie 1914 alături de Puterile centrale, Germania şi Austro-Ungaria, turcii, profitînd de situaţia grea în care s-au aflat Puterile Aliate — Franţa, Anglia şi Rusia —, au masacrat în 1915—1916 aproape un milion şi jumătate de armeni, bărbaţi, femei şi copii, genocid a cărui răspundere cade asupra autorităţilor Imperiului otoman, încît provinciile armene din Anatolia de Răsărit au rămas ruinate şi pustii, acolo unde altădată a înflorit cultura şi civilizaţia creştină armeană. La sfîrşitul primului război mondial, în 1918, Turcia, ca putere învinsă, a pierdut Egiptul, Irakul, Siria, Transiordania, Libanul şi Palestina. PERIOADA A ŞASEA P în 1919—1922, a izbucnit războiul greco-turc, pe care Turcia 1-a cîşti-t sub conducerea lui Mustafa Kemal Atatiirk (1881—1938), făuritorul rciei moderne, sub care, la 29 octombrie 1923, s-a proclamat Republica ircă. Revoluţia kemalistă s-a încheiat prin victoria contra Greciei, prin iz-nirea sultanului în 1923. La 1 noiembrie 1923, Marea Adunare Naţiona-Turcă suprimă Sultanatul otoman, înlocuindu-1 cu Republica Turcă, iar 3 martie 1924 suprimă Kalifatul musulman. în urma înfrîngerii Greciei de către Turcia, s-a procedat la un schimb îsiv de populaţie în 1922 între grecii din Asia Mică şi turcii din Macedo-a şi Tracia. Peste un milion şi jumătate de greci au fost omorîţi sau pulzaţi, iar mitropolitul Hrisostom al Smirnei a fost batjocorit, tăiat în icăţi şi aruncat la dini, fără ca «creştinii» din Apus să intervină, deşi fi putut-o face. Prin tratatul de pace încheiat la 24 iulie 1923, la Lausanne în Elveţia, tre Grecia şi Turcia, s-au anulat prevederile tratatului de pace de la Se-es, din 10 august 1920. Patriarhului ecumenic i s-au luat acum toate erogativele politice şi juridice pe care le avea ca «etnarh» al creştinilor n Imperiul turc, acordate de Mahomed II «Cuceritorul» (1451—1481), 3Îndu-i numai atribuţiile sale religioase. Deşi turcii voiau alungarea pa-iarhului ecumenic din Constantinopol, aşa cum vor desfiinţa în 3 martie '24 Kalifatul musulman, totuşi la insistenţa puterilor europene, îndeo-bi ale lordului G. N. Curzon (1859—1925), ministrul de externe al An-iei, tratatul de la Lausanne din 1923 prevede ca Patriarhia Ecumenică rămînă şi în viitor în Constantinopol. Sfînta Sofia a devenit muzeu naţional în 1924, din moschee turceas-i, cum fusese transformată din 29 mai 1453. Kemal Atatiirk, noul con-îcător al Turciei moderne, care a interzis turcilor purtarea fesului, a in-rzis şi clerului grec din Constantinopol şi din Turcia purtarea costumu-i preoţesc, prin decretul din decembrie 1934. După primul război mondial (1914—1918) au luat fiinţă, în Peninsula alcanică, trei mari patriarhii : Patriarhia sîrbă, în 12 noiembrie 1920, cunoscută de Patriarhia de Constantinopol prin tomosul acordat ei de pa-iarhul Meletie IV Metaxakis (1912—1923), la 9 martie 1922 ; Patriarhia >mână, la 4 februarie 1925, recunoscută de Patriarhia ecumenică la 30 Llie 1925, prin tomosul 1579, acordat ei de patriarhul ecumenic de Con-antinopol Vasile III (1925—1929), şi Patriarhia bulgară, la 10 mai 1953. ecunoaşterea ridicării Bisericii bulgare la rangul de patriarhat s-a făcut l 1 august 1961, de către patriarhul ecumenic al Constantinopolului Ate-agora I (1948—1972). în celelalte ţări din Răsărit, cu populaţie ortodoxă majoritară, situaţia olitică a fost mai favorabilă dezvoltării Bisericii. Totuşi şi aici au fost nele greutăţi ca, de exemplu, în Rusia, amestecul prea mare al ţarilor i treburile Bisericii. BISERICA IN EPOCA ■ MUIJEittiN/v ţ>i C Statul sovietic care a preluat conducerea politică a Rusiei din 1917 a publicat la 23 ianuarie 1918 decretul pentru noul regim al cultelor, întemeiat pe următoarele principii : a. Biserica este separată de stat; b. Se asigură libertatea de conştiinţă completă. Fiecare cetăţean
Decretul din 23 ianuarie 1918 a fost reconfirmat şi de Constituţia U.R.S.S. din 1936, care prevedea la art. 124 că, «pentru a se asigura cetăţenilor libertatea de conştiinţă, Biserica în U.R.S.S. este separată de stat şi şcoala de Biserică. Libertatea de a practica cultele religioase şi libertatea de propagandă antireligioasă sînt recunoscute tuturor cetăţenilor» (F. Fedorov, op. cit., p. 19). Acestea erau prevăzute, bineînţeles, pe hîrtie, pentru că, în practi că, ateismul virulent şi grotesc era propagat prin toate mijloacele, inclusiv constrîngeri de tot felul asupra tuturor cetăţenilor, dar mai ales asupra celor credincioşi. Alte Biserici Ortodoxe au luat fiinţă, după primul război mondia (1914—1918), în Cehoslovacia, din 1923,' în Polonia, în 1924 şi în Finlanda, din 1923. Biserica Albaniei s-a proclamat autocefală la 12 aprilie 1937. îr 1971, regimul comunist totalitar din Albania a declarat statul albane; drept primul stat ateu din lume, interzicînd orice credinţă şi orice manifestare religioasă, mergînd chiar pînă la executarea pe loc, fără judecată, a celui surprins în săvîrşirea unui act de cult sau de pietate personală. Din iarna anului 1990—1991, Albania a revenit la valorile democraţiilor Europei occidentale, abandonînd marxismul şi ateismu de stat, încît, în prezent, oricine poate să-şi manifeste liber convingeri le sale religioase, politice sau filosofice, iar Bisericile creştine pot să s< organizeze şi să fiinţeze din nou libere. Situaţia socială a ţărilor ortodoxe din Răsărit a fost, desigur, strîn: legată de situaţia lor politică. In Răsărit, formele de exploatare feuda lă şi iobăgească au durat mai mult decît în Apus, încît nu e de mirări că popoarele ortodoxe au rămas ceva mai în urmă în ceea PERIOADA A ŞASEA D siliţi să facă unele reforme sociale. Astfel, Austria a făcut unele re-le sociale la 1848 în Ungaria ; în Rusia, prin legea împăratului Ale-Iru II (1855—1881) din 1861, s-a înfăptuit reforma agrară prin care :ăcut împroprietărirea ţăranilor. In România, din iniţiativa domnitorului Alexandru Ioan Cuza (1859 66), la 17/29 decembrie 1863, Parlamentul român a votat Legea se-rizării averilor mînăstireşti, iar în anul următor, prin plebiscitul din 2 şi 14/26 mai 1864 şi prin Legea promulgată de Alexandru Ioan i. ia 14/26 august 1864, s-a făcut împroprietărirea ţăranilor. Totuşi, în pofida împroprietăririi ţăranilor, în ţările ortodoxe, situa-m s-a îmbunătăţit prea mult. Alături de vechiul stăpîn — moşierul i apărut un nou stăpîn — fabricantul. Diferenţa între clasele sociale menţinut, desigur sub o formă mai tolerabilă. E de observat că Europa răsăriteană, cu economia ei agrară închi-i cu industria ei pînă de curînd mult înapoiată, a avut influenţă ; şi asupra vieţii bisericeşti şi spirituale. în Răsărit n-au existat, ca tpus, o pătură mijlocie puternică şi nici grupări de bresle care să e pe muncitori şi pe ţăranii sărăciţi de abuzurile latifundiarilor. De asemenea, din punct de vedere cultural, Răsăritul a rămas ceva în urmă în ultimii 180 de ani faţă de Apus. In Apus ideea statului a culturii iluministe, a separării Bisericii de stat, a regimului de ;ate confesională în faţa legii au fost cunoscute şi aplicate între 1850—1900, în timp ce în Răsărit trebuie să se opereze cu alte re-ţi. Desigur, au pătruns în ţările Răsăritului influenţa franceză, ger-ă şi engleză, care se resimte în diferite ţări răsăritene, în reforme-olitice, sociale, culturale şi legislative. Dar această influenţă n-a us încă forma culturii patriarhale în Răsărit, pînă în timpul nostru, , şi în aceste ţări, încep să ia o mare dezvoltare industrializarea, nizarea şi laicizarea. Influenţa franceză a fost mai puternică ca celelalte şi uneori soco- periculoasă de către conducerea bisericească. Cărţile lui Fr. M. A. aire (f 1778) şi ale lui J. J. Rousseau (1778) au fost într-un timp ■zise în Răsărit. Dintre toate popoarele ortodoxe, numai românii au introdus limba ină ca limbă liturgică în Biserică, încă din timpul mitropolitului -ovlahiei, Antim Ivireanul (1708—1716), iar Sfînta Scriptură a fost isă în întregime în româneşte în 1688 de fraţii Şerban şi Radu Gre- u, cunoscută sub denumirea «Biblia de la Bucureşti». Celelalte popoare ortodoxe — grecii, bulgarii, sîrbii şi ruşii — n-au t introduce în Biserică limbile lor moderne, ca limbi liturgice, nici astăzi, deoarece clericii şi credincioşii acestor Biserici socoteau şi socotesc şi astăzi că acest fapt ar fi o nelegiuire faţă de textul sa-fie cel din limba greacă veche, fie cel tradus în slavona veche, în privinţa introducerii limbii naţionale ca limbă liturgică în Bise- românii se arată a fi cei mai progresişti din întreaga Ortodoxie. BISERICA IN EPOCA MODERNA ŞI CONTEMPORANA I In Biserică s-a resimţit influenţa ideilor apusene, în primul rînd idealismului german, strecurat în teologia rusească pe la mijlocul secolului XIX, şi a neoscolasticii, strecurată în dogmaticile ieşite din şcoala istorică, de exemplu de Silvestru Lebedinsky, care a publicat în 1799 şi 1805 Compendium Theologiae clasicum didactico-polemicum doctrinae oHhoăoxae christianae; Macarie Bulgakov (f 1882), care a publicat Teologia dogmatică ortodoxă, 2 voi., Petersburg, 1848 şi 1853, tradusă în româneşte, franţuzeşte şi alte limbi; şi la Silvestru Malevanski, episcop de Kanev, care a publicat Teologia dogmatică ortodoxă, în expunerea istorică a dogmelor, 5 voi., 1878—1898, tradusă şi în româneşte. După primul război mondial (1914—1918) s-a resimţit influenţa şcolii dialectice a lui Karl Barth (1886—1968) în scrisul unora dintre teologii ruşi contemporani, mai ales al acelora din afară. Mai mare a fost înrîurirea în organizarea şcolilor de tot felul, unde s-au adoptat programe şi metode copiate în întregime după Apus. Şi în Grecia secolului XIX s-a dat o luptă între progresişti şi tradiţionalişti. De exemplu teologul C. Oikonomos (n. 1780— f 1857) era tradiţionalist, pe cînd Theoclitos Farmachides (n. 1784— f 1860) era progresist. în genere, e de remarcat că uneori s-a imitat prea mult Apusul, mai ales în ceea ce priveşte organizarea şcolilor medii şi a Facultăţilor de teologie, care nu totdeauna se potrivea cu situaţia religioasă a Răsăritului ortodox. Dincolo de toate consideraţiile, rămîne valabil faptul că Biserica ortodoxă a trăit şi a rămas în toate ţările ortodoxe, dar mai ales în ţările din Balcani, alături de poporul sărac şi necăjit, alinîndu-i durerile şi încurajîndu-1 în zilele negre de cruntă apăsare şi robie. Ortodoxia a purtat în spatele ei veacuri de umilire şi suferinţă, ca nici o altă Biserică. Multe secole ea a trebuit să ducă pe umerii săi crucea Domnului Hristos, dar a făcut drumul crucii cu curaj neînfricat, cu speranţă şi optimism într-o soartă mai bună pentru credincioşii şi slujitorii ei. în trecerea ei istorică prin vremelnicie, Biserica ortodoxă a realizat, ca nici o altă Biserică din lume, chipul omului durerii (Isaia 53, 2), chipul Domnului Iisus Hristos în suferinţă, fără mărire şi fără frumuseţe, «care suferinţele noastre a purtat şi durerile noastre le-a luat asupra Lui» (Isaia 53, 4). Prin contribuţia ei la apărarea fiinţei naţionale a fiecărui popoi ortodox, Biserica ortodoxă a săvîrşit fapte nepieritoare şi a fost o adevărată şi bună mamă celor ce au rămas în sînul ei. PERIOADA A ŞASEA B Pentru «chestiunea Orientului» şi Imperiului Otoman : Aurel Decei, Istoria Imperiului otoman pînă la 1656, Bucureşti, 1978, p. 10—18; g Stadmiiller, Geschichte Sudesteuropas, 2-e Aufl., Munchen, 1976, 577 p. i P. eohou et M. Sivignon, Les Balkans, Paris, 1971 ; M. S. Anderson, The Eastern Hon, 1774—1923 ; London, 1966; W. E. Mosse, The Rise and Fall oi the Chri-i System, 1855—1871, London, 1963; V. P. Potemkin, Istoria diplomaţiei, trad. imba rusă de Valeria Costăchel, t. III, Bucureşti, 1948; J. Ancei, Manuel his-ue de la question d'Orient, 1792—3923, Paris, 1923; E. Driault, La Question ent, depuis ses origines jusqu'ă la paix de Sevres (1920), Paris, 1921 j Mustafa Vfehmed, Istoria turcilor, Bucureşti, 1976; R. Mantran, Histoire de 'la Turquie, jd., Paris, 1968; R. H. Davison, Reiorme in the Ottoman Empire, 1856—1876, etown, New Jersey, 1963; W. Yale, The Near East, Michigan, 1958; E. Ke-e, England and the Hiddle East: the Destruction oi the Ottoman Empire, on, 1956; J. C. Hurewitz, Diplomacy in the Near and Middle East. A docu-ary record, 2 voi., Princetown, 1956; D. Djorojevic, Revoiuf/ons nationales des les balkaniques, 1804—1914, Belgrad, 1956; G. E. Kirk, A Short History ol the le East: irom the Rise ol Islam to Modern Times, New York, 1955; C. Brokel-i, Histoire des Etats et des peuples islamiques. Traduction francaise, Paris, 1949; >rga, Geschichte des osmanischen Reiches, Bând V, Leipzig, 1913; Idem, His-des etats balkaniques, Paris, 1925; Adrian Popescu, Situaţia creştinilor orto-In Imperiul otoman, In secolul al XlX-lea, în «Studii teologice», VII (1955), —8, p. 454—468; Teodor M. Popescu, T. Bodogae, Gh. Stănescu, Istoria bise-scă universală, Bucureşti, 1956. Pentru istoria Greciei: Peter F. Sugar, Southeastern Europe under Ottoman Rule (1354—1804), Seatle London, 1977; B. Th. Stavridis, Histoire du Patriarcat Oecumenique de Con-inople, în rev. «Istina», Paris, 1970, nr. 2, p. 131—273; Idem, Istoria Patriar-m ecumenic, în limba greacă, Atena, 1967; M. Spinka, A History oi the Bal- reprint, Hamdan, Conn., 1968; G. Stadtmuller, Geschichte Sudesteuropas, 2-e ige, Munchen, 1936; Nic. G. Svoronos, Histoire de la Grece moderne, 3-e 6d., , 1972; A. Vacalopoulos, Istoria neo-elenismului, 3 voi. în limba greacă, Te-ic, 1961—1968; Edgar Hosch, Geschichte der Balkanlănder, Stuttgart, Verlag, 160 p.; W. A. Haurtley, H. C. Darby, C. W. Crawley şi C. M. Woodhouse, A
Dinu C. Giurescu, Istoria ilustrată a românilor, Bucureşti, 1981 ; Constantin iurescu şi Dinu C. Giurescu, Istoria românilor din cele mai vechi timpuri pînă i, ed. a 2-a, Bucureşti, 1975; A. Oţetea, I. Popescu-Puţuri şi alţii, Istoria poporu-oman, Bucureşti, 1970; N. Iorga, Istoria Românilor, t. VIII, IX, X, Bucureşti, -1939. Yüklə 3,94 Mb. Dostları ilə paylaş:
|
apitol redactat de Pr. prof. I. Rămureanu.
e poate spune acum că Biserica ortodoxă este Biserică universc nu numai din punct de vedere dogmatic şi istoric, ci şi din punct vedere geografic.
tivă a Principatelor dunărene, Muntenia şi Moldova. Deşi Serbia era itonomă prin tratatul de pace de la Bucureşti, din 16/28 mai 1812, re-noaşterea autonomiei ei a fost confirmată printr-un edict imperial atti-şerif dat de sultanul Mahmud II — 1808—1839) abia la 29 august 30.
e Principatele dunărene au fost puse sub garanţia Marilor Puteri europene (Istoria României în date, Bucureşti, 1971, p. 202).
n 19/31 martie 1877, puterile semnatare ale «tratatului de pace de Paris», din 1856, semnează la Londra un protocol prin care reco-andau Turciei să acorde unele libertăţi popoarelor supuse.
rin tratatul de la Sevres, din 10 august 1920, Smirna (Izmir), cu te-oriul înconjurător şi malul european al Dardanelelor, erau atribuite eciei.
um se cunoaşte, primul patriarhat rus a fost desfiinţat în ]700 de ţarul Petru cel Mare (1672—1725) şi înlocuit la 25 ianuarie 1721 cu Sfîntul Sinod dirigent permanent, a cărui reşedinţă a fost mutată de la Moscova la Petersburg, noul oraş întemeiat de el în 1703. Legătura dintre ţar şi Sfîntul Sinod dirigent o făcea un procurator suprem numit Oher-procu-ror, care garanta împăratului dreptul de a confirma lucrările Sinodului. Această etatizare crescîndă a Bisericii ruse a avut urmări neplăcute pentru dezvoltarea ei normală. Ea nu şi-a putut recîştiga libertatea deplină de mişcare decît în 1918, la începutul instaurării regimului socialist din Rusia, cînd un Sinod ţinut între 15 august 1917 — septembrie 1918, la Moscova, a hotărît reînfiinţarea la 5 noiembrie 1917 a Patriarhiei Ruse.
atorită ideilor Revoluţiei franceze din 1789, pe care armatele lui oleon le-au răspîndit pretutindeni în Europa, autocraţii 
n secolul al XlX-lea, în Rusia, pătura superioară conducătoare bisericească şi laică se împarte în două partide : occidentaliştii şi tradiţionaliştii sau slavofilii, cu alte cuvinte progresiştii şi conservatoriştii Occidentaliştii erau pentru imitarea Apusului, în timp ce slavofilii militau pentru păstrarea şi cultivarea valorilor proprii.
IBLIOGRAFIE