Al bisericii ortodoxe romane

1. Cultul şi viaţa religioasă în Biserica romano-catolică

Revoluţia franceză din 1789 şi mişcările revoluţionare şi libei care au urmat în decursul secolelor XIX şi XX, în toate domeni şi mai urmează încă şi azi, mai ales pe teren social-politic, au Biserica romano-catolică în faţa unor multe şi grele probleme, a căror zolvare n-a fost uşoară, nici rapidă, nici completă. în unele privii şi-a impus ea punctul de vedere, în altele a trebuit să cedeze, în mai multe a adoptat atitudini de compromis. Lucrul acesta se vede ales din analiza scurtă a vieţii cultice şi disciplinare a catolicismu precum şi din evoluţia lui teologică în ultimele două secole.

Fără îndoială că în viaţa catolicismului modern şi contemporan existat şi există multe calităţi, multe părţi luminoase, care dovec vitalitatea lui viguroasă.

Dar, datorită industrializării, fenomenul secularizării sau al Îs zării a luat în ţările din Occidentul Europei, mai ales în marile or proporţii considerabile. Viaţa proletarizată a milioane de oameni ţările industrializate, care trăiesc în prezent în mari aglomeraţiuni bane şi pun noi şi multiple probleme, nu mai poate fi îndrumată, punct de vedere religios, ca în secolele XVIII şi XIX, cînd majorit; oamenilor îşi cîştigau existenţa datorită muncilor agricole în sate centre mici.

Pietatea creştină s-a putut menţine totuşi vie în ţările cu m rităţi catolice, datorită cultului, oficierii dese a Missei catolice (li ghia), a sărbătorilor, a acţiunilor sociale de caritate practicate de şi de diferite asociaţii de binefacere, misionarilor şi mai ales unor fi religioase cu calităţi deosebite, a căror pietate a atras şi atrage milic de creştini la Biserică.

Astfel a fost preotul din Ars, dioceza Belley, Franţa, J. Mărie V ney (1786—1859), om simplu, fără şcoală teologică savantă, dar cu lităţi deosebite de pastoraţie, ale cărui predici pline de profetism Şi minunile sale, au atras mii de pelerini de pretutindeni.

* Capitol redactat de Pr. prof. I. Rămureanu.

PERIOADA A ŞASEA

De asemenea, Sfînta Therese (1873—1897) de Lisieux, Franţa, a ;ras prin sfinţenia vieţii sale mii de credincioşi.

în Franţa, arătarea Maicii Domnului, în 1858, păstoriţei Berna-

»tte Soubirous la Lourdes (Pirinei), a creat un puternic val de pietate

jpulară, care se menţine neîntrerupt pînă astăzi în lumea catolică.

:eastă pietate populară este permanent întreţinută în Franţa şi de

ltul poporului francez pentru Fecioara din Orleans, Jeanne d'Arc

412—1431), arsă pe rug la 30 mai 1431, beatificată în 1909 de papa

us X (1903—1914) şi canonizată în 1920 de papa Benedict XV (1914—

'22). De cinstire deosebită se bucură şi Anna Caterina Emmerich

1824), pe trupul căreia au apărut stigmatele Domnului.

Nu-i mai puţin adevărat, însă, că propaganda exagerată care pre-

de şi însoţeşte multe, din aceste manifestări religioase din ţările cato-

e a avut şi are şi umbrele ei. Se fac pelerinaje spre a se vedea aşa-

a «Cămaşă a lui Hristos» la Trier, în Germania, «Casa de la Loretto»,

î Italia, unde ar fi locuit — fără să se poată dovedi istoriceşte —■ Sfînta

cioară Măria ! ; se abuzează, de asemenea, de procesiuni cu hostii

de alte forme de pietate şi devoţiune care au fost criticate cu asprime

iar în Biserica romano-catolică.

O mulţime de congregaţii şi asociaţii au luat fiinţă îndeosebi în lia, Franţa, Germania, Austria şi în alte ţări. încă din 1833, Fr. Ozanam (f 1853) a înfiinţat Conferinţa de caritate (Conference Charite), cunoscută sub numele de Societe de Saint Vincent de Paul 76—1660), cu scop de vizitare şi îngrijire a bolnavilor la domiciliu, luat fiinţă apoi diferite asociaţii muncitoreşti şi ştiinţifice. Dintre societăţile ştiinţifice amintim Gorresgeselschaft (1876), în rmania, Leogeselschaft (1892), în Viena, apoi Augustinusverein (1878), îtru sprijinirea presei catolice.

O asociaţie de binefacere care a avut un mare succes în Franţa şi ţările Europei Occidentale se numeşte Petites soeurs des Pauvres = -Ale surori ale săracilor, înfiinţată în 1840 de bretona Jeanne Jugan 92—1879), care îngrijeşte de bâtrîni.

S-au înfiinţat alte societăţi de tot felul pentru studenţi, tinere fete, îilii sărace, muncitori, artişti etc, care s-au unit toate, în 1897, în >ciaţia «Caritas», cu sediul la Freiburg im Breisgau, Germania, unde, 1925, are şi un institut superior.

Se duce o luptă continuă şi perseverentă pentru moralizarea în--fii societăţi, deşi moralitatea nu-i chiar atît de înfloritoare, cum ■turisesc înşişi romano-catolicii.

Cultul şi viaţa liturgică. Prin calitatea ei, viaţa liturgică formează orul celei mai vii înnoiri a catolicismului în lume. In secolul trecut, cel care a promovat cel mai mult studiile şi trăi-liturgică a fost francezul P. Gueranger (f 1875), autor al multor Iii de specialitate. S-au înlăturat liturghiile locale, încît Liturghia 'roziană nu se mai săvîrşeşte decît la Milano, cea mozarabă, la To-, iar cea galicană, la Lyon.

La finele secolului XIX şi în secolul XX, romano-catolicii au desfă-it o activitate deosebită pentru dezvoltarea Mişcării liturgice în ve-

BISERICA IN EPOCA MODERNA ŞI CONTEMPORANA

derea cultivării pietăţii euharistice şi a cuminecării dese a credincioşilor prin aşa-numitele Congrese euharistice, ţinute în diferite ţări din Eu ropa şi America. Primul Congres euharistie s-a ţinut la Lille, îr franţa, în 1882, urmat de Congresul de la Ierusalim, ţinut întn 13—21 mai 1893. Numeroase alte congrese euharistice au urmat dup; aceea : Roma (1905 şi 1922), Tournai (1906), Metz (1907), Londra (1907) Colonia (Koln, 1909), Montreal, în Canada (1910), Madrid (1911), Vien; (1912), Lourdes (1914), Chicago (1926), Zagreb (1923) şi Liubliana (1925)

Muzica şi arta bisericească au venit şi ele în ajutorul acestei ac ţiuni, numită Mişcarea liturgică, fiind unul dintre cele mai semnificati fenomene ale catolicismului contemporan. Cu toate acestea însă, miş carea liturgică n-a prins prea mult, pentru că la Conciliul II Vaticai (1962—1965) se folosea în cult limba latină, neînţeleasă de diferitei popoare din lume, de credinţă catolică. De aceea Conciliul II Vatica a hotărît să se introducă limbile naţionale în cultul Bisericii romano catolice, urmînd prin aceasta exemplul Bisericii Ortodoxe.

Cu toate acestea, catolicii înşişi se plîng că mărturisirea anual obligatorie şi cuminecarea n-o mai fac în multe ţări nici măcar juma late dintre credincioşi.

In cult, se recită des Pater noster şi mai ales rugăciunea Ave Maric

Sărbătorile schimbătoare au fost reduse în Biserica romano-cato lică la opt, în unele locuri* chiar la patru : Crăciunul, Pastele, înălţare* Cincizecimea. Sărbătoresc, de asemenea, eu mare fast Sfînta Măria sărbătoarea Tuturor Sfinţilor (1 noiembrie).

A luat amploare în mod deosebit Cultul inimii lui Hristos, institu în 1675 de papa Clement X (1670—1676), prin care se face adorare inimii lui Hristos, sărbătoare fixată în prima vineri a fiecărei lui (Biserica ortodoxă a interzis adorarea unei părţi din trupul omene; al lui Iisus Hristos, ca inima Lui, sau a unor funcţiuni din timpul act vităţii Sale pămînteşti, deoarece socoteşte, pe bună dreptate, că orie adorare sau închinare se cuvine persoanei Domnului Iisus Hristos întregime : Dumnezeu şi omul).

S-a dezvoltat, de asemenea, cultul Trupului lui Hristos — Festu Corporis Christi, numit şi cultul Sfintei Euharistii sau al Sfîntului crament, instituit în 1264 de papa Urban IV (1261—1264) prin enciclii Transiturus de hoc mundo Salvator şi se săvîrşeşte în joia care u mează la opt zile de la sărbătoarea Rusaliilor sau Cincizecimii. Cult Trupului lui Hristos a luat o mare dezvoltare după ce Margareta Al coque a fost canonizată în 1864 de papa Paul IX (1846—1878). El a fa popularizat apoi de cardinalii şi episcopii catolici prin aşa-numite congrese euharistice amintite mai sus.

O altă sărbătoare catolică este cultul lui Hristos împărat, institui oficial la 11 decembrie 1925 de papa Pius XI (1922—1939), prin e ciclica «Quam primas», fixată o dată pe an, în ultima duminică a lui octombrie. Prin acest cult catolicii susţin că vor să facă cunoscută «r ţiunilor şi întregii omeniri» demnitatea împărătească a lui Hristos.

O altă sărbătoare se numeşte cultul lui Agnus Dei, prin care e: adorat Iisus Hristos ca Miel al lui Dumnezeu. Prin aceasta, se contravi

PERIOADA A ŞASEA

otărîrii canonului 82 al Sinodului Quinisext, ţinut la Constantinopol i 692, care a interzis zugrăvirea Mîntuitorului în chipul mielului, în->cuindu-l cu chipul său omenesc, întrucît Mîntuitorul a trăit printre ameni ca om adevărat (Ch. J. Hefele — Dom. H. Leclercq, Histoire es conciles..., t. III, 1, Paris, 1909, p. 573 ; Pr. prof. I. Rămureanu, instirea sfintelor icoane în primele trei secole, în «Studii teologice», XIII (1971), nr. 9—10, p. 633).

Sînt, desigur, şi alte sărbători catolice închinate, fie în cinstea fintei Fecioare Măria, fie în cinstea sfinţilor, pe care Biserica ortodoxă i le cunoaşte. Acestea constituie ceva specific pietăţii catolicismului nu sunt o piedică de netrecut în calea colaborării şi restabilirii uni­ţii în credinţă a celor două mari Biserici, căci Biserica este una, iar adiţiile în cult şi viaţa spirituală pot fi diferite, astfel putîndu-se anifesta unitatea în diversitate.

Postul obligatoriu a fost redus numai la vinerile de peste an, iercurea cenuşii şi ultimele trei zile din Săptămîna Mare. Se reco-îndă însă post complet miercurile şi vinerile în tot cursul anului, mai cu- pîine şi apă seara, ori de cîte ori evlavia personală a fiecărui ;ştin simte această nevoie, însoţit de rugăciune intensă şi frecventă ti puţin de şapte ori în zi) potrivit recomandării Mîntuitorului : «ru-ţi-vă neîncetat» (Luca 18, 1).

Pietatea creştină mai este menţinută în Biserica romano-catolică n «exerciţii spirituale» sau «meditaţii», organizate sistematic, în ca­ii unor aşa-zise grupuri de rugăciune, care se întrunesc la ore şi zile amite, în şcoli, în săli publice, sau parohiale, rostind de mai multe (de regulă de cîte 7 ori) «Tatăl nostru», «Slavă Tatălui şi Fiului şi ntului Duh...», «Bucură-te, ceea ce eşti plină de har...», «Crezul istolic» şi interpretînd de asemenea diferite imne tradiţionale, toate stea potrivit recomandărilor Sfintei Fecioare Măria, Maica Domnului e, se arată zilnic, din 1981 pînă în prezent, unui număr de tineri, ; şi băieţi, la o oră anume, în satul Medjugorje, din Iugoslavia t 100 km nord de Dubrovnik), sau ori unde ar fi ei în altă parte, cea oră, tinerii vizionari.

Benedictinii accentuează în exerciţiile lor spirituale mai ales uniunea cu Hristos, care se manifestă în viaţa liturgică, avînd ca ;re fervente : mînăstirile Măria Laach şi Beuron, în Germania. Tipul ciscan al exerciţiilor subliniază mai ales iubirea spontană faţă de 3 Hristos şi Fecioara Măria şi faţă de unele elemente naturale : :1, stelele, păsările, florile, lumina. Dominicanii cultivă, în graiul lor :nt, cultul faţă de Hristos-rege. Oratorienii contemplă extatic şi ⁿit majestatea divină, în timp ce iezuiţii, în exerciţiile lor, pun ac­ul pe gloria lui Dumnezeu, pe ascultare şi pe supunere. O problemă nouă pe care n-a cunoscut-o societatea creştină în tre-;ste preocuparea tineretului pentru manifestările distractive şi sport, au fost privite la început de romano-catolici cu rezervă. Pe parcurs s-au creat asociaţii sportive, excursii cu slujbe în aer liber, căutate )ţi, cercuri de studii etc, încît o bună parte din tineret a fost cîşti-la viaţa creştină în Anglia, Franţa, Germania, Italia, America şi

BISERICA IN EPOCA MODERNA ŞI CONTEMPORANA 3'

alte ţări. Asociaţia numită «Acţiunea catolică» înfiinţată în 1925, pentr dezvoltarea apostolatului laic printre tineret, a dat bune rezultat

Dintre enciclicele referitoare la moralitate, căsătorie, familie şi r£ porturile sociale, date de papa Pius XI (1922—1939), amintim : «Divir illius magistri», 31 decembrie 1929, pentru educaţia tineretului ; «Cas connubii», 20 decembrie 1920, despre sfinţenia căsătoriei creştine «Quadragessimo anno», 15 mai 1931, asupra relaţiilor sociale ; «Divir Redemptoris», 19 martie 1937, în care dezvoltă învăţătura creştină despr om, familie şi societate. Mai tîrziu, papa Ioan XXIII (1958—1963), î enciclica «Mater et magistra», din 15 mai 1961, face apel la dreptat socială, la egalitate, umanitate şi iubire, idei dezvoltate şi în enciclic «Pacem in terris», publicată la 11 aprilie 1963.

Aceste idei au fost dezvoltate în continuare de papa Paul VI (30 iu nie 1963 — f 6 aug. 1978) în enciclicele : «Ecclesiam suam»_t din 6 au gust 1964 ; «Populorum progressio», 26 martie 1967 ; «Octogessima aă veniens», din 14 mai 1971 şi alte decrete.

2. Cultura teologică

Cultura teologică s-a dezvoltat îndeosebi în două direcţii : a) un strict bisericească, la începutul secolului XIX ; b) alta mai liberală, mc reală, însă nelipsită de dificultăţi din cauza Indexului, chiar şi atunc cînd reprezentanţii ei nu se gîndeau să se depărteze de catolicism.

în Filosofie s-a resimţit influenţa lui I. Kant (f 1804), F. G. J. Schelinj (f 1854) pînă după anul 1850 ; de la 1879 s-a recomandat tomismul c normativ. Dacă pînă la 1800 Franţa a dat pe cei mai mari teologi, de ac înainte acest lucru îl va face Germania, unde au luat fiinţă renumit Facultăţi de teologie la Bonn, Breslau, Miinchen, Tiibingen etc.

în Franţa, abia în 1878, se deschid, pe lîngă cele două Universităţ din Paris şi Toulouse, Facultăţi de teologie, la Lille, Lyon, Angers şi îi alte oraşe.

în alte ţări, romano-catolicii întreţin o mulţime de Universităţ libere înfiinţate în urma separării Bisericii de stat. Cea mai veche est< la Malines (1834), mutată în 1885 la Louvain în Belgia ; altele au fos înfiinţate la : Freiburg (Elveţia, 1889), Milano (1920), Saint Louis (1825 şi Washington (1889) în America de Nord, Quebec (1852) şi Montrea (1886) în Canada. Alte zece universităţi libere au fost înfiinţate în Asi; la Calcutta, Pekin, Beiging, Tokio ; una funcţionează la Beyrouth îi Liban.

Direcţiunea catolică mai liberală sau istorică a dat catolicismului c serie de mari teologi, cum au fost, mai ales în Germania : Joh. Adan Mohler (f 1838), simbolist şi dogmatist celebru, respectat şi de pro testanţi ; istoricul Ignaţiu Dollinger (f 1890), după 1871, vechi-catolic canonistul şi istoricul Ch. J. Hefele (f 1893) ; canoniştii J. Schultt (f 1941), J. Zhischmann (f după 1901) ; istoricii : Fr. X. Kraus (f 1902) Fr. X. Funk (f 1907), Al. Knopler (f 1921), Alb. Ehrhard (f 1949) ; dog-matiştii : H. Klee (f 1840), J. Kuhn (f 1887) ; apologeţii J. Drey (f 1853) Aloys Schmidt (f 1910), cei mai mulţi ieşiţi din şcoala de la Tubingen

A ŞASEA

Din partida ultramontana sau intransigent catolică, amintim pe dog-

atiştii : J. Kleutgen (f 1883), J. M. Scheeben (f 1889) ; dintre moralişti

> : Fr. Linsenmann (f 1898), J. Mausbach (f 1931) ; dintre istorici,

rdinalul J. Hergenrother (f 1890), rivalul lui Ig. Dollinger (f 1890),

itorul unui tratat renumit de istorie bisericească (3 voi., 1876—1880)

al unui tratat în trei volume despre patriarhul Constantinopolului

)tie (f 897), apoi A. Jânssen (f 1890), care combate pe L. Pastor

1928), protestant originar din Austria, autorul cunoscutei lucrări

îschichte der Păpste seit dem Ausgang des Mittelalters = Istoria pa-

lor de la sfîrşitul Evului Mediu pînă la 1800, 16 voi., publicate între

86—1933, tradusă în limba franceză şi în alte limbi ; H. Grisar (f 1923),

S. Denifle (f 1905), care combat pe Luther şi Reforma din seco-

l XVI.

între teologii mai mari din secolele XIX şi XX din Germania, men-

înăm : în Filosof ia şi Teologia tomistă : Martin Grabmann (f 1905),

Geyser (f 1948), Erich Przywara (pronunţat : Psvara, născut 1889),

Wust ; în Teologia dogmatică : Kirk Adam (născut 1876 —), B. Bart-

mn ; în prezent elveţianul Hans Kiing (născut 1928), profesor de Dog-

itică şi Ecumenism la Universitatea din Tiibingen, Germania ; în

oria dogmelor : J. A. Schwanne ; în Teologia morală : Fritz Tillmann

1953), Fr. Schilling (f 1854) ; în Apologetică : H. Schell (f 1906),

Hettinger (f 1890), G. Wunderle etc. ; în Studiile biblice : Fr. A. 6.

>per (f 1931), Arthur Allgeier, H. A. W. Meyer (f 1873) ; în Liturgică

Pastorală : Ferd. Probst (f 1899), R. Baumstarck (f 1869), Romano

ardini ş.a. în Istorie : J. Schmidlin (f 1944), R. Streit (f 1930).

Teologia franceză n-a avut în secolul XIX învăţămînt teologic su-•ior pînă în 1878, cînd a luat fiinţă Institutul teologic din Paris. Aci, e sfîrşitul secolului XIX şi începutul secolului XX, unii profesori au ţiat curentul modernist, despre care ne vom ocupa într-un capitol irte.

în istorie, s-au distins în acest timp dintre francezi : L. Duchesne 1922), U. Chevalier (f 1923), J. Zeiller, A. Dufourcq, P. Allard, P. Ba-ol (f 1929), F. Mourret, Ch. Poulet, A. Baudrillart, H. Bremond 1933), E. Amann, H. Daniel-Rops (1901—1965), A. Ginoulhiac, Aug. :he, V. Martin, P. de la Coriolle (f 1960), G. Bardy, J. Lebreton, Brehier, J. Danielou, H. Marrou, L. J. Rogier şi mulţi alţii. Dintre 'ricii catolici cehi, Fr. Dvornik.

în studiile biblice, s-au remarcat : F. Vigouroux, M. J. Lagrange 1938), L. de Grandmaison ; în studiile dogmatice : M. Jugie, J. Tixe-t, P. A, D'Ales, Y. M. Congar, Ch. Journet ş.a. ; în studiile liturgice : ^abrol, H. Leclercq ş.a.

Editarea Sfinţilor Părinţi a întreprins-o mai întîi cardinalul Romei ielo Mai (f 1854), un mare erudit, iar în Franţa abatele J. P. Migne 1875), unul din cei mai harnici preoţi catolici, ajutat de cardinalul isului, J. B. Pitra (f 1889) şi de Dom Prosper Gueranger (f 1875). Cu privire la filosofie, papa Leon XIII (1878—1903), prin enciclica ■terni Patris», din 4 august 1879, a recomandat tomismul ca normativ. astă orientare a fost reînnoită de papa Pius X (1903—1914), prin en-

BISERICA IN EPOCA MODERNA ŞI CONTEMPORANA 37|

ciclica «Pascendi divini gregis», din 8 septembrie 1907. S-au distins ii

această direcţie : Etienne Gilson (n. 1884 — f 1976), J. Maritain (1889—|
1973), Maurice Nedoncelle ş.a. j

Dintre teologii italieni amintim pe : G. Perrone (f 1876), conducă tcrul şcolii scolastice, dogmatiştii Geremia Bonomelli (f 1914), Domenict Palmieri (f 1909) ş.a. In arheologie s-a distins J. B. de Rossi (1822—1894)

în Anglia, s-au distins, în teologia catolică, Stephen Wisemai (f 1865) şi J. H. Newman (f 1890), ambii cardinali de Westminster Dintre teologii americani, s-a distins M. J. Lavelle (1880—1955), vica: apostolic la New York.

Biserica romano-catolică a înfiinţat în diferite ţări, îndeosebi îi Italia, Franţa şi Germania, un număr impresionant de Institute de cer cetări : pentru misionari, la Roma în 1925 şi Miinchen, în 1911 ; pentri arheologia creştină, la Roma, în 1926 ; un Institut medical — misionai există la Wiirzburg, în Germania, din 1922 ; un altul, pentru pedagogie la Munster, din 1921 ; pentru studii speciale, la Malines în Belgia din 1920.

Se publică, de asemenea, un număr mare de enciclopedii, dicţionar* teologice şi reviste de specialitate în limbile franceză, germană şi en­gleză, care pot fi cunoscute din bibliografia generală menţionată în voi. '. de Istoria bisericească universală, Bucureşti, 1975, p. 14—26.

3. Atitudinea catolicismului faţă de modernism

Modernismul a apărut în sînul Bisericii romano-catolice nu ca c erezie, cum pretind în chip exagerat unii istorici şi teologi catolici, c ca un curent de înnoire culturală cu tendinţa de a îmbrăţişa toate do­meniile de activitate ale vieţii.

Criza modernistă a izbucnit din ciocnirea brutală dintre învăţătur* tradiţională a Bisericii catolice cu noile discipline religioase, care re nunţau la metodele tradiţionale de cercetare din dorinţa de laicizare pro­gresivă a învăţămîntului religios. Mişcarea modernistă s-a întins repede la sfîrşitul secolului XIX şi începutul secolului XX, în Germania, Franţa Anglia, Italia şi în alte ţări.

Susţinătorii modernismului afirmau că este necesară o mutaţie, c schimbare în predarea studiilor religioase rămase mult în urmă, în com­paraţie cu noile descoperiri ştiinţifice. De aceea mişcarea modernistă '<■ făcut eforturi serioase pentru a da credinţei o mai bună exprimare, car< să ţină seama de progresul noului spirit ştiinţific al raţionalismului con­temporan şi de progresul ştiinţelor umane.

Pentru aceasta, afirmau moderniştii, se impune o transformare îr toate domeniile de activitate, ştiinţific, cultural, social, filosofic, biblic teologic, istoric etc. Trebuie elaborată, după opinia moderniştilor, o neo scolastică, fondată pe progresul ştiinţelor fizice, psihologice şi socialo

Prin enciclica «Quanta cura», din 8 decembrie 1864, însoţită — sul titlul de Syllabus errorum — de un catalog de 80 opinii moderniste, papi Pius IX (1846—1878) a condamnat aceste erori, socotindu-le în contra­dicţie cu doctrina Bisericii sau chiar eretice. Dintre acestea menţionăm

panteismul, naturalismul, raţionalismul absolut, indiferentismul, ateis­mul, afirmaţia că omul s-ar putea mîntui şi în altă confesiune decît în catolicismul papal. Se condamnă apoi : socialismul, comunismul, franc­masoneria, societăţile biblice, asociaţiile preoţeşti care voiau o Biserică liberă, căsătoria civilă, pretenţiile că Biserica catolică a fost cauza dez­binării dintre Răsărit şi Apus etc.

Dar cele mai intolerante decizii papale sînt cele care condamnă li­bertatea ştiinţei, gîndirii, a presei etc. Suveranul pontif socoteşte drept «erezie» părerea că el ar trebui să se pună de acord cu progresul, cu liberalismul şi cu civilizaţia modernă (teza 80).

Succesorul lui Leon XIII (1878—1903) : papa Pius X (1903—1914) a condamnat, din nou, rătăcirile moderniste prin enciclica «Pascendi divini gregis», din 8 septembrie 1907, recomandând din nou tomismul ca normativ.

Prin enciclica «Rerum novarum», din 15 mai 1891, papa Leon XIII jrată un interes crescînd pentru problemele sociale, care trebuiesc re-:olvate în spiritul Evangheliei.

Patruzeci de ani mai tîrziu, prin enciclica «Quadragesimo anno», lin 15 mai 1931, Papa Pius XI (1922—1939) întregeşte unele idei din nciclica «Rerum, novarum» şi stabileşte acum noi poziţii faţă de pro-lemele sociale, ţinînd seama de noile realităţi ivite : problema muncii, rganizarea sindicatelor, raporturile dintre patroni şi muncitori etc.

Mergînd pe aceeaşi linie, prin enciclica «Divini Redemptoris» din 9 martie 1937, papa Pius XI dezvoltă pe larg învăţătura creştină despre -n, familie şi societate.

Teologia şi exegeza liberală a lui Ernest Renan (f 1892), care a iblicat în 1863 cunoscuta lucrare La Vie de Jesus şi multe altele după •eea, în care nega divinitatea lui Iisus Hristos, a avut desigur o parte i contribuţie la apariţia modernismului.

Cei mai de seamă modernişti au fost, în Franţa, unii profesori de la

stitutul catolic din Paris, înfiinţat în 1878. Dintre aceştia menţionăm :

egeţii Alfred Houtin (f 1926), Alfred Loisy (f 1949), M. J. Lagrange

1938) ; în istoria dogmelor : J. Turmei, din Elveţia franceză ; în filo-

fie : Maurice Blondei (f 1949), L. Laberthonniere (f 1932) ş.a. şi mate-

iticianul Edouard Le Roy ; de asemenea a susţinut mişcarea moder-

tă politicianul Marc Sangnier (1873—1950), care a condus mişcarea

illon», condamnată la 25 august 1910 de papa Pius X (1903—1914).

A. Houtin şi M. J. Lagrange au retractat. Cît priveşte pe A. Loisy,

ţinâtorul modernismului biblic, Curia romană i-a pus mai întîi cărţile

Index librorum prohibitorum, în 1905, apoi la 7 martie 1908, a fost

omunicat şi socotit vitandus = de evitat.

La 17 iulie 1907, Sfîntul Oficiu a dat un decret ; «Lamentabili sane ~-u», un fel de nou «Syllabus errorum», prin care erau condamnate ie erori moderniste, extrase din autori francezi (mai mult de 45 din Loisy).

Trei ani după aceea, la 1 septembrie 1910, prin motu proprio : «Sa-ura Antistitum», papa Pius X a obligat pe toţi preoţii, profesorii de 3gie şi studenţii teologi să presteze un jurămînt antimodernist. Pro-

BISERICA IN EPOCA MODERNĂ ŞI CONTEMPORANA

fesorii din Germania au fost dispensaţi de această obligaţie la insiste episcopatului german.

Dintre italieni amintim ca modernişti pe : episcopul Geremia B nomelli (1914) de la Cremona, preotul R. Murri (n. 1870—1944), ebrais S. Minocchi (f 1943), filosoful şi scriitorul E. Buonaiuti (f 1946), comunicat în 1921 şi în 1924, poetul A. Fogazzaro (f 1911] care, în ce brul său roman II Santo (1905), ne înfăţişează un apostol al refori Bisericii, animat de spiritul iubirii de oameni.

Dintre englezi amintim pe : G. Tyrrel (f 1909), predicator celeb autorul cărţilor Lex Orandi (1903) şi Lex Credendi (1906) şi baroi Fr. von Hiigel (f 1925) ; dintre germani : H. Schell (f 1906) < Wiirzburg, I. Schnitzer, I. Miiller, H. Schrors (f 1928) din Bo] F. X. Kraus (f 1904), A. Ehrhard (f 1949), H. Koch ; în Elveţia : Alb M. Weiss (f 1925).

Conducătorii mişcării moderniste : A. Loisy (1857—1949), G. Tyri în Italia : S. Minocchi şi abatele R. Murri, nu s-au supus papei. Aceş şi alţii au răspuns printr-o cerere şi printr-o serie de scrieri, cum e lucrarea anonimă Ce qu'on a fait de l'Eglise, 12-e ed., Paris, 1912, care critică tirania papală, cezarismul intelectual, spiritul de delaţiu: intrigă şi minciună şi alte păcate caracteristice sistemului papal în ce ducerea Bisericii.

Cu toate că, referitor la filosofie şi în genere la cultură, pa Leon XIII şi Pius X au recomandat tomismul, între 1946 şi 1950, a ivit în Franţa, apoi s-a pus în circulaţie şi în timpul Conciliului II \| tican (1962—1965), concepţia despre legitimitatea şi chiar necesitat unui pluralism teologic în materie de filosofie religioasă, pentru că n un sistem nu este capabil, avînd în vedere limitele cunoştinţei omeneş să îmbrăţişeze într-o vedere sintetică universală (Weltanschauung) to£ aspectele revelaţiei divine. Această nouă direcţie a primit, între 19 şi 1950, în Franţa, numele de Noua teologie.

Unele studii biblice au fost elaborate în spiritul metodologic al şco germane numită Formgeschichte, impusă de Rudolf Bultmann (m cut 1884), exeget biblic care a dus la unele exagerări. De aceea pa Pius XII (1939—1958), prin enciclica «Humani generis», din 1950, atras atenţia exegeţilor biblici şi în genere teologilor asupra pericolul de a pune în circulaţie unele idei prea îndrăzneţe, care nu sînt în co: cordanţă cu doctrina creştină.

Alţi teologi şi filosofi creştini au încercat să răspundă prin scris lor la problemele lumii contemporane, orientîndu-se după ideile puse circulaţie de unii filosofi laici ca F. W. Fr. Hegel (f 1831), Karl Ma: (f 1883), Fr. Nietsche (f 1900), Soren Kierkegaard (f 1885), Mart Heidegger (f 1975), H. Bergson (f 1941), J. P. Sartre (n. 1905 ■ f 1980) ş.a.

Pentru confruntarea creştinismului cu noile descoperiri ştiinţifii P. Teilhard de Chardin (1881—1955) a încercat o sinteză îndră neaţă, nu totdeauna cu succes, ceea ce a atras condamnarea operei sal în 1962, de papa Ioan XXIII (1958—1963).

Astăzi modernismul nu mai este în sînul Bisericii romano-catolic o problemă, deoarece, prin aşa-numitul aggiornamento = aducere la z

PERIOADA A ŞASEA

is în circulaţie de papa Ioan XXIII şi promovat de Conciliul II Vatican 962—1965), catolicismul se pune în pas cu noile probleme ale lumii mtemporane.

în acest spirit a publicat papa Ioan XXIII enciclicele : «Mater et agistra», 15 mai 1961, şi «Pacem in terris», 11 aprilie 1963.

Mergînd mai departe pe linia inaugurată de papa Ioan XXIII, papa ml VI (30 iunie 1963 — f 6 aug. 1978) a publicat o serie de alte iciclice, dintre care menţionăm : «Ecclesiam suam», 6 august 1964 ; ^opulorum progressio», 26 martie 1967; «Octogessima adveniens», mai 1971, din dorinţa de a fi în pas cu noile probleme ale societăţii ntemporane.

Merită să remarcăm că în enciclica «Ecclesiam suam», din 6 au-ist 1964, papa Paul VI face distincţie între problemele care nu se feră direct la credinţă ca : tradiţia, spiritualitatea, cultul, dreptul ca-nic ş.a., care vor putea fi discutate în cadrul dialogului intercreştin, integritatea credinţei catolice, care, după părerea sa, nu poate fi pusă discuţie. Teologii romano-catolici au pus în circulaţie teologia papa-ăţii, teologia naturală şi, împreună cu teologii protestanţi, teologia răs-mpărării.

Viitorul va arăta în ce măsură papa, Guria romană şi teologii Bi--icii catolice vor înţelege să facă un pas mai departe spre a fi la zi cu ile probleme ale omenirii şi a contribui la realizarea unităţii creş-dsmului.

Conciliul II Vatican (1962—1965) f

După proclamarea dogmei primatului şi infailibilităţii papale, la iulie 1870, în Conciliul I Vatican, de către papa Pius IX, prin enciclica astor Aeternus», clericii şi credincioşii Bisericii Romano-Catolice cre­au că pentru viitor nu va mai fi necesară convocarea unui nou con-iu general. De aceea, cînd papa Ioan XXIII a anunţat, la 25 ianua-

1959, convocarea Conciliului general, a fost o adevărată surpriză pen-l toată lumea creştină.

Conciliul II Vatican s-a deschis oficial în ziua de 11 octombrie 1962.. prezenţa papei Ioan XXIII si a pest.e_2500 Hp episcopi şi a durat pînă 7_decembrie 1965, cînd a fost declarat închis de papa Paul VI. Con-iul a ţinut patru sesiuni, cu o durată de două sau trei luni fiecare, imna, după cum urmează : sesiunea I-a, între 11 octombrie şi 8 de-nbrie 1962 ; sesiunea a 2-a între 29 septembrie şi 4 decembrie 1963 ; iunea a 3-a între 14 septembrie şi 21 noiembrie 1964 ; sesiunea a 4-a re 14 septembrie şi 7 decembrie 1965.

în afară de cei 2500 de episcopi catolici, veniţi din toate ţările ca­ice din lume, au participat şi un număr de observatori din partea nătoarelor Biserici : Biserica ortodoxă, Biserica vechilor-catolici, Bi-ica anglicană, 28 de Biserici şi Confesiuni protestante. Astfel la se-nea a 2-a au participat 66 de observatori, între ei şi ortodocşi, repre-itînd 22 de Biserici, majoritatea protestante ; la sesiunea a 3-a au ticipat 75 de observatori, reprezentînd 23 de Biserici ; la sesiunea a

au participat 103 observatori, reprezentînd 29 de Biserici, între ei

BISERICA IN EPOCA MODERNA Şl CUiN

şi observatori din partea Bisericilor ortodoxe. La această ultimă sesiune, au trimis delegaţi următoarele Biserici ortodoxe : 1. Patriarhia Ecume­nică ; 2. Patriarhia Alexandriei ; 3. Biserica Ortodoxă Rusă ; 4. Biserica Ortodoxă a Georgiei ; 5. Biserica Ortodoxă Bulgară ; 6. Biserica Orto­doxă Sîrbă.

în prima sesiune care s-a ţinut între 11 octombrie şi 8 decem­brie 1962, s-a hotărît ca temele să fie reduse din 70 la 20. S-a discutat pe larg Despre lAturghie şi s-a admis ca Liturghia să fie săvîrşită în limbile naţionale, urmînd în aceasta exemplul Bisericii ortodoxe. Tot în aceasta sesiune s-a discutat : Despre izvoarele Rpnplnp.p.i. ■ Despre mij­loacele df rnmynjrprp ynrjnlrj

" In sesiunea a 2-a, care a avut loc între 29 septembrie şi 4 decem­brie 1963, tema principală a fost De Ecclesia (Despre Biserică) care s-a discutat în continuare şi în sesiunea a 3-a.

Papa Ioan XXIII a încetat din viaţă la 3 iunie 1963, aşa că sesiunea a fost deschisă de papa Paul VI, întronizat la 30 iunie 1963.

Sîmbătă, 21 noiembrie 1964, în şedinţa de închidere a sesiunii a 3-a, care s-a ţinut între 14 septembrie şi 21 noiembrie 1964, Conciliul II Vatican a aprobat, în prezenţa papei Paul VI schemele : «De Ecclesia» = Despre Biserică; «De Oecumenismo» =-- Despre Ecumenism; «De Ec-clesiis Orientalibus 'Catholicis» ~ D~espre Bisericile Orientale Catolice.

La 25 noiembrie 1964, papa Paul VI a aprobat şi publicat Consti-tudio dogmatica «De Ecclesia — Lumen gentium».

In Constitutio dogmatica: «De Ecclesia», se expune doctrina cole­gialităţii episcopale şi se defi-npştp mpnŢpi] rtt-n+ro autoritatea Colegiului e'pîscopilor şi autoritatea. supremă^* papei în Biserica romano-catolică. in capitolul 3 al acestei scheme se arată că, după cum Petru şi ceilalţi apostoli au format un colegiu, tot aşa pontiful roman, succesorul lui Petru, şi episcopii, succesorii apostolilor, se unesc între ei, formînd un colegiu. «Colegiul, însă, sau Corpul episcopilor nu arp autnritnt.P d.e.c.ît numai împreună cu pontiful roman, succesorul lui Petru, care este s cotit capul său, iar puterea primatului acestuia rămîne întreagă asuvra tuturor, fie păstori, jie creri'.incjnşî Pontifii] mrnnn ^_n sTirrpsnr al lui Petru, este principiul şi temelia unităţii, fie a episcopilor. fie a mulţimii credincioşilor».

I^ără aprobarea papei, colegiul episcopal nu arp njpi n putere* si m pojvte p-inHifira vrpn hotărîre__dată de~papa. Textul precizează mai de parte : «De aceea hotărîrile papei luate de la sine şi nu din consensul Bisericii —■ «ex şese et non autem ex consensu Ecclesiae» — se numesc pe drept ireformabile, ca unele ce sînt date sub asistenţa Sfîntului Duh, făgăduită lui Petru însuşi, şi prin urmare nu au nevoie de aprobarea altora, nici nu îngăduie vreun apel la altă judecată».

în modul acesta, primatul şi infailibilitatea papală au fosţ_recon^ firmite de data ai'eas[a~~şT"pnn autoritatea colegiului episcopal, dar care in urma hotărîrii date, nu mai este decît un suport pentru confirmarea şi menţinerea primatului şi a infailibilităţii papale în Biserica romano-catolică.

Sesiunea a 4-a, care s-a ţinut între 14 septembrie şi 8 decem­brie 1965, s-a ocupat cu unele probleme care preocupă lumea contem­porană : libertatea religioasă, colegialitatea, organizarea conferinţelor episcopale, monahismul, organizarea seminariilor, educaţia creştină, pro­blema evreilor, apostolatul laicilor, problema misiunii creştine, consti­tuţia dogmatică despre revelaţie — «Dei Verbum» şi constituţia dog­matică despre Biserică şi lume — «Gaudium et spes», cea mai lungă, 82 p., care se ocupă cu probleme de dogmă şi pastorală.