Al bisericii ortodoxe romane
Yüklə 3,94 Mb.
|
- Bu səhifədəki naviqasiya:
- Catolicismul în Italia
- Desfiinţarea Statului papal.
- Reînfiinţarea Statului papal.
- Catolicismul în Germania
- Problema căsătoriilor mixte.
- Catolicismul în alte ţări
în limba română Teodor M. Popescu, Pr. T. Bodogae, George Stănescu, Istoria bisericească iniversalâ, t. II, Bucureşti, 1956; Pr. prof. I. Rămureanu, Coniiguraţia actuală a creştinismului, în «Studii teologice», I (1949), nr. 3—4, p. 119—124; U. P. Potemkin ii colaboratorii, Istoria diplomaţiei, traducere din limba rusă de H. Berber, Bucu-eşti, 1948; Euseviu Popovici, Istoria bisericească universală şi statistica biseri-:ească, trad. de mitropolitul Atanasie Mironescu, ed. a 2-a, t. IV, Bucureşti, 1928. Biserica romano-catolică în Occident: Italia, Franţa, Germania şi alte ţări * 1. Catolicismul în Italia Trei momente mai importante sînt în istoria Bisericii romano-catolice lin Italia după anul 1815, adică după căderea a doua a lui Napoleon tonaparte (1804—1814) : 1) unirea politică a Italiei, în 1859 ; 2) lupta lentru desfiinţarea Statului papal, în 1870 ; 3) reînfiinţarea Statului pa-al, la 11 februarie 1929. a. Papalitatea şi unitatea Italiei. Cum era natural, în Italia rapor-irile dintre Stat şi Biserică au luat un caracter deosebit, ca în nici o ltă ţară, din pricină că papalitatea avea interese ce se încrucişau cu le Statului italian. După căderea a doua a lui Napoleon, în 1815, papa rimea înapoi posesiunile şi privilegiile cu ajutorul puterilor străine, fuar al Rusiei şi Turciei. Poporul, însă, nu mai putea suporta starea e asuprire socială şi de fărâmiţare politică în care trăise atîtea ;cole Italia. Romanul celebrului scriitor romantic Alexandru Man-)ni (f 1873), / Promessi sposi = Logodnicii căsătoriţi — din 1827, cea lai răspîndită carte a Italiei moderne, descria suferinţele poporului alian împărţit în atîtea stătuleţe rivale între ele, aflate, cînd sub stă-!nire franceză, cînd sub stăpînire spaniolă, cînd sub stăpînire istriacă. Intelectualii italieni, împărţiţi în diferite grupări, dacă au văzut i pe cale culturală nu se poate realiza unitatea Italiei, au acţionat, pe tle revoluţionară, prin gruparea politică a «carbonarilor» şi prin or- mizaţii subversive, conduse de J. Garibaldi (f 1882) şi Giuseppe Maz- ni (f 1872). Revoluţia din anul 1848 a dat mari speranţe italienilor. •upele revoluţionare italiene ocupă Roma în acest an, care e procla- ată Republică. Surprins de evenimente, papa Pius IX (1846—1878) refugie în grabă pe teritoriul străin, la Gaieta, de unde se întoarse 1850 mai reacţionar ca înainte, introducînd în şcoli şi în viaţa Italiei iritul ultramontan. Ca să ridice prestigiul papalităţii umilite de revo- ţionarii italieni, papa Pius IX proclamă, în 8 decembrie 1854, prin ciclica «Innefabilis Deus» Immaculata conceptio beatae Mariae vir~
tută de doi mari teologi catolici, Bernard de Clairvaux (f 1153) şi 'ma de Aquino (f 1274), fără să consulte sinodul, fapt care explică parte proclamarea dogmei primatului papal şi a infailibilităţii papale şedinţa a patra a Conciliului I Vatican din 18 iulie 1870. * BISERICA ÎN EPOCA MODERNA ŞI CONTEMPORANA 34J D b. Desfiinţarea Statului papal. Se cunoaşte că Statul papal a luat
După desfiinţarea Statului papal, în 1870, se recunoştea totuşi papei prin «Legea garanţiilor» din 15 mai 1871, semnată numai de guvernul Italiei, inviolabilitatea persoanei, dreptul de a întreţine misiuni diplomatice cu alte puteri, dreptul de a numi singur episcopi fără amestecul statului, iar în toate celelalte, Biserica era socotită separată de stat. Papa Pius IX a refuzat să semneze «Legea garanţiilor», protestînd contra ei. Această situaţie s-a menţinut şi sub urmaşii săi, Leon al XlII-lea (1878—1903), Pius X (1903—1914), Benedict XV (1914—1922) şi Pius XI (1922—.1939), pînă la 11 februarie 1929. c. Reînfiinţarea Statului papal. Prin Convenţia de la Quirinal, din
Un nou concordat s-a încheiat sîmbătă 18 februarie 1984 între Italia şi Vatican, sub papa Ioan Paul al Il-lea (întronizat la 22 oct. 1978). Noul concordat consacră dispariţia «relaţiilor speciale» stabilite prin concordatul de la 11 februarie 1929 între Statul italian şi Vatican. De acum înainte Biserica romano-catolică şi Statul italian se socotesc fiecare în domeniul său «independente şi suverane», cum stipulează art. 1 al noului concordat. Catolicismul nu mai este religia oficială în Statul italian, iar învăţămîntul religios nu mai este obligatoriu în şcoli, ci facultativ. Pe de altă parte prin noul concordat se conferă căsătoriei religioase efecte legale civile, iar sentinţele de nulitate a căsătoriei pronunţate de 342 PERIOADA A ŞASEA ; 2. Catolicismul în Franţa Primele conflicte pe care le-a avut Statul papal cu Franţa, după Revoluţia franceză din 1789, au fost cele de sub Napoleon Bonaparte. 3apa Pius al Vl-lea (1775—1799) a murit în exil în Franţa, la 29 august .799. Succesorul său, papa Pius VII (1800—1823), a fost dus în captivitate a Fontainebleau, lîngă Paris, în 1812, unde a fost silit să semneze, în 813, un nou concordat cu Napoleon, prin care se desfiinţa Statul pa-)al, iar papa recunoştea că scaunul se va muta în Franţa. Dar, după [omnia de 100 zile a «tiranului» (20 martie—29 iunie 1815), papa se ntoarce la Roma, în 1815, inaugurînd, odată cu reînfiinţarea ordinului szuit, politica de restaurare, care voia înlăturarea principiilor revolu-ionare şi revenirea la vechiul concordat încheiat cu Franţa în 1516, irin care se recunoştea regilor francezi dreptul de numire a clericilor, ar se asigura mînă liberă papei în toate celelalte probleme. Restauraţia n-a fost de durată în Franţa, din cauza deselor schim-ări de regim şi a atmosferei rămase de pe urma Revoluţiei franceze in 1789. Bourbonii : Ludovic XVIII (1814—1824) şi Caroi X (1824— 830) sînt răsturnaţi în 1830 pentru că ei se sprijineau numai pe no-III, prinţi şi conservatori. în locul lor, Revoluţia din iulie 1830 aduce n rege burghez, Ludovic-Filip (1830—1848), iar în locul acestuia, a oua Revoluţie din 1848 instaurează Republica a doua (1848—1852). lici aceasta nu durează mult, deoarece Napoleon al III-lea (1852—1870) îaugurează din nou Imperiul pînă la înfrîngerea lui de către germani, î războiul din 1870, cînd se creează la 31 august 1870 Republica a tre-t, care a durat pînă la 10 iulie 1940. La 16 februarie 1947 s-a procla-lat în Franţa Republica a IV-a, care s-a menţinut pînă la 8 ianuarie 959, cînd s-a proclamat Republica a V-a, primul ei preşedinte fiind sneralul Charles de Gaulle (1959 — 28 apr. 1969), după care au urmat : '. Pompidou (1969—1974), iar din 24 mai 1974, Valery Giscard d'Estaing, înă la 21 mai 1981, cînd a fost instalat Francois Miterrand. Nici o altă iră din Europa, ca Franţa, n-a fost atît de profund frămîntată de ideile soluţionare, de indiferentism, de ateism. Scrierile lui A. Voltaire (f 1778), Ch. de Montesqieu (f 1755), J. J. ousseau (f 1778), mai tîrziu, ale lui E. Renan (f 1892), au influenţat dlioane de cititori. In această atmosferă ostilă Bisericii, o serieîntrea-i de scriitori şi filosofi s-au străduit să aducă un nou prestigiufiise-cii, să facă din nou popular creştinismul. Unii dintre ei, în spirit mai beral, ca Fr. Rene de Chateaubriand (f 1848), A. Lamartine (JJS89) . de Lamennais (f 1854), Ch. de Montalembert (f 1870), dar alţii o ic în spirit exagerat papal, ultramontan şi slugarnic, ca de pildă BISERICA IN EPOCA MODERNA ŞI CONTEMPORANA J Ducînd mai departe lupta acestuia, Pere Lacordaire, prin celebn sale Conferences de Notre-Dame (1835—1836) asupra adevărurilor tolice şi prin activitatea lui Ch. de Montalembert, care a apărat în C meră libertatea religioasă, Biserica franceză a reuşit să primească, îr inte de 1840, cîteva din ordinele religioase, îndeosebi pe acelea a practicau caritatea la domiciliu, ca vincenţienii lui A-Fr. Ozana (f 185 Din 1850 Biserica franceză a obţinut şi libertatea învăţămîntul Susţinătorii acestei libertăţi au fost îndeosebi renumiţii istorici J. chelet (1874), Edgar Quinet (f 1875), Fr. Guizot (f 1874), toţi trei k tători aprigi contra ultrainontanismului iezuiţilor care, prin slugăr cia şi spiritul lor poliţist, constituiau pentru Edgar Quinet o formă nec-păgînism. Francezii iubeau şi preţuiau libertatea, de aceea cenzura brut a iezuiţilor deveni în curînd odioasă. In Revoluţiile din 1830 şi 18 nu e de mirare că unii dintre clerici au avut de suferit. In 1877 noscutul om politic Leon Gambetta (f 1882) s-a exprimat astfel : «C ricalismul este duşmanul Franţei». Republicanii, aliaţi cu francmasoi încep lupta contra Bisericii. în 1873 s-a interzis universităţilor tclice de a mai conferi titluri academice ; în martie 1880, s-au d fiinţat toate şcolile şi grupările iezuite, iar celelalte congregaţii au f obligate să-şi obţină, în decurs de trei luni, autorizaţie de funcţions Posturile de preoţi militari şi de confesori în spitale se desfiinţează, introduce incinerarea, se interzice crucea la depunerea jurămîntu din tribunale, se îngăduie divorţul, se desfiinţează repausul duminii Prin legea lui Emile Combes (f 1921), din 9 decembrie 1905, Bi rica romano-catolică din Franţa a fost separată de stat. Toate cong gaţiile au fost desfiinţate, religia a fost scoasă din şcoli. S-au seculs zat averile de miliarde de franci ale bisericilor, cărora li s-a ce să-şi obţină autorizaţie de funcţionare ca asociaţii particulare. Lej A ŞASEA a Cu toate măsurile luate contra Bisericii catolice din Franţa, ea se îenţine totuşi puternică şi înfloritoare datorită excelentei ei organi-iri şi mai ales învăţămîntului de toate gradele : şcoli primare, licee, icultăţi de teologie, universităţi. Apariţia Maicii Domnului la Lour-îs, în Franţa, în 1858, care s-a arătat păstoriţei Bernadette Soubirous, creat un val puternic de pietate populară. Această pietate este per-anent susţinută şi de cultul poporului francez pentru Fecioara din rleans, Jeanne D'Arc (1412— f 1431), beatificată în 1909, cu toate i guvernele laicizante s-au opus. Din 1882, apare la Paris cotidianul La Croix, care apără cu succes teresele Bisericii catolice în Franţa. Totuşi, două mişcări importante din Franţa, mişcarea Sillon, de înga şi mişcarea din jurul revistei Action franqaise, de dreapta, con-isă de Ch. Maurras (1868— f 1952) şi Leon Daudet (f 1842) au fost mdamnate de Vatican. Mişcarea «Sillon», înfiinţată în 1890, îşi trage originea de la un up de studenţi din Colegiul «Stanislas» din Paris, avînd ca program ncilierea dintre creştinism şi noua societate formată în urma Revo- ţiei franceze din 1789. Ea a fost condusă de bărbatul politic Marc tngnier (1873—1950) prin revista Le Sillon, care şi-a început apariţia 1894 datorită lui P. Renaudin. Printr-o scrisoare adresată episcopa- lui francez, în 25 august 1910, papa Pius X (1903—1914) a condam- it mişcarea «Sillon», fiind acuzată de infiltraţii moderniste, de pre- nţii inadmisibile la autonomie faţă de ierarhia catolică şi de alianţă necatolicii. La 26 ianuarie 1914, Sacra Congregaţie a condamnat, de asemenea, arările incriminate ale lui Ch. Maurras şi revista bilunară «l'Action antpaise», nu însă şi cotidianul cu acelaşi nume. Condamnarea a fost robată de papa Pius X, dar păstrată un timp secretă. Condamnarea blicaţiilor din cercul revistei «l'Action Francaise» s-a făcut din nou vara anului 1926 de către papa Pius XI (1922—1939), pe motivul că 2stea reprezintă «o formă nouă a modernismului politic şi social». în afară de Biserica romano-catolică se află în Franţa, la o popule de circa 57 milioane locuitori, două milioane de calvinişti (re iţi), foştii «hughenoţi» din secolul XVI şi luteranii din Alsacia şi %p ia. Biserica protestantă din Franţa este foarte activă, avînd trei Ităţi de teologie, la Paris, Strasburg şi la Montpellier, multe şcoli şi )ciaţii ; ea are o mare contribuţie în domeniul misionar şi dezvoltă o imoasă activitate în cadrul mişcării ecumenice. Numeroşi studenţi nani şi-au făcut studiile de specializare în teologie în diferite Facul-i romano-catolice şi protestante din Franţa. BISERICA IN EPOCA MODERNA ŞI CONTEMPORANA 3 Influenţa fevronianismului şi a Revoluţiei franceze asupra Bis*, cii germane a avut ca rezultat secularizarea bunurilor bisericeşti excepţia Austriei. Prin tratatele de la Campo-Formio (1797) şi L^ viile (1801), Napoleon Bonaparte anexă Belgia, ceea ce avu ca urn\ secularizarea tuturor bunurilor civile şi bisericeşti (1803) din ţară. După căderea lui Napoleon în 1814, catolicii şi-au reglementav primele trei decenii destul de convenabil situaţia lor prin concorcv în toate statele germane, afară de Prusia, unde, deşi se încheiase concordat încă din 1821, abia în 1902 s-a ajuns la egalitatea confesii lor, recunoscută încă la Congresul din Viena (1814—1815). Mulţi episcop! germani se gîndeau acum să formeze o Bisev germană, dacă nu despărţită de papa, cel puţin o Biserică care să bucure de o mai mare libertate de mişcare. Aşa a făcut încă din tirr Congresului de la -Viena învăţatul episcop de Constanţa, Ignaţiu Wessenberg, care a introdus o serie de reforme în Biserica germană stilul vechiului sinodalisrn. Fraţii preoţi Theiner publicară în 1828 celebra carte despre «7n ducerea forţată a celibatului», care a fost mult citită şi discutată preoţimea catolică din Silezia şi Germania. A. Theiner (f 1874) s-a ^ tins şi prin publicarea a numeroase documente inedite din h Romei. Din lipsă de unire şi luptă sistematică, însă, liberalismul teologi fost înlocuit treptat cu un curent mai catolic susţinut îndeosebi de teologi convertiţi ca Iosef Gores (f 1884), profesor la Miinchen, gîndea să reînvioreze catolicismul în Germania, după modelul ^ mediu. Cei mai mari teologi catolici dinainte de 1850 sînt : I. A. M6\ (f 1838), dogmatist şi simbolist celebru şi Ignaţiu Dollinger (f 1% istoric talentat care, din 1871, s-a certat cu papalitatea, în urma C. ciliului I Vatican din 1870, unde s-au promulgat dogmele primatuluj ale infailibilităţii papale, înfiinţînd, împreună cu alţi teologi, Biserica ^ chiior-catolici. De asemenea, s-au despărţit de catolicism şi alţi teologi şi crecjj cioşi germani. Astfel, contele Paul von Hoensbroech, iezuit pînă 1893, părăsi catolicismul în 1895 şi deveni mare adversar al ţii şi al iezuiţilor. Intre Biserica romano-catolică şi statul german, două conflicte mai importante în secolul al XlX-lea : a) cel al căsătoriilor mixte, a. Problema căsătoriilor mixte. Guvernul Prusiei a dat încă 1803 decizia ca, în căsătoriile mixte, copiii să urmeze de regulă reljj, tatălui lor. Printr-un breve dat de papa Pius VIII (1829—1830), în 1\ s-a cerut preoţilor catolici să nu mai oficieze căsătorii mixte, dacă iu declară că vor creşte copiii în credinţa catolică. Deoarece dogma Bi-ericii catolice socoteşte că Taina Căsătoriei constă în declaraţia mirilor le a trăi împreună, urmează că participarea preotului la săvîrşirea Tai-îei e mai mult pasivă. De aceea guvernul german s-a înţeles cu episcopii :atolici să lase libertatea preoţilor pentru a oficia mai departe căsăto-ii mixte, chiar dacă soţul protestant nu dă declaraţia cerută de papă. n 1835 însă noul episcop de Koln, Vischering şi, după el, episcopul de înesen (Poenam) interzic prin circulare oficierea acestui fel de căsă-orii. S-a născut un conflict aşa de mare, încît guvernul a întemniţat ie cei doi episcopi. In 1840 însă, noul rege al Prusiei Fr. Wilhelm IV 1840—1861) a trebuit să cedeze, eliberînd pe cei doi episcopi şi îm->ăcîndu-se cu Roma. Revoluţia burgheză din 1848 n-a avut influenţă prea mare în ceea e priveşte raporturile dintre Biserică şi Stat în Germania. b. Kuliurkampf = Lupta pentru cultură, este numele dat mişcării latiste din Germania, prin care se urmărea ca toată viaţa bisericească : urmarea clerului, numirea şi depunerea preoţilor şi episcopilor, exco-lunicarea credincioşilor etc, să fie sub controlul statului, în numele parării civilizaţiei şi culturii moderne. Mişcarea urmărea secularizară sistematică a instituţiilor Bisericii şi ea a fost însuşită şi susţinută u mare energie de cancelarul Germaniei imperiale Otto von Bismarck 1815—1898). Expresia Kulturkampf a fost întrebuinţată pentru prima dată la 7 ianuarie 1873, de către deputatul liberal R. Virchov, iar legile aces-
Papa Pius IX (1846—1878) n-a ţinut seama de legile votate de Par->mentul german în favoarea mişcării «Kulturkampf», obligînd clerul, ib pedeapsa excomunicării, să-şi facă datoria fără a rupe legăturile isericeşti cu Roma. De asemenea, partidul catolic de centru din Ger-tania, înfiinţat de catolici în 1870, foarte puternic, sprijinmdu-se pe 8 din populaţia germană, a dus o luptă neîncetată pentru desfiinţa-
în cele din urmă, Bismarck însuşi a cedat, văzînd că este imposibil i laicizeze catolicismul. Prin legile din 21 mai 1876 şi 27 aprilie 1877, iscarea «Kulturkampf» şi-a încetat existenţa şi s-a ajuns la pacifi-ire cu Biserica romano-catolică în timpul pontificatului papei Leon III (1878—1903) ; episcopii destituiţi au fost repuşi în scaune, s-a îsfiinţat obligativitatea serviciului militar şi a examenului de stat"* mtru preoţi, s-a lăsat libertatea învăţămîntului în şcoli, statul exer-tînd controlul numai la numirea definitivă a clericilor. Urmarea a st că protestanţii s-au sesizat şi au încheiat şi ei, în 1887, un pact ?fensiv (Evangelischer Bund). BISERICA IN EPOCA MODERNA ŞI CONTEMPORANA S în timpul dictaturii lui A. Hitler (1933—1945), mulţi dintre ele germani în frunte cu cardinalul Faulhaber au avut de suferit. I Pius XI (1922—1939), vâzînd suferinţele clerului catolic şi presiune care era supusă Biserica romano-catolică din Germania, a condar nazismul prin enciclica «Mit Brenender Sorge» = Cu înflăcărată g publicată în 14 martie 1937. Deşi Biserica romano-catolică din Germania are de luptat cu u crize interioare şi este mereu în concurenţă cu Biserica luterană, cea reformată şi cu Biserica vechilor catolici, ea are totuşi o siti înfloritoare. Germania, în prezent unificată, numără peste 80 de i oane de locuitori dintre care peste 35 de milioane sînt romano-catc iar restul sînt reformaţi şi luterani în majoritate, mai ales cei prov din fosta Republică Democrată Germană. 4. Catolicismul în alte ţări în Imperiul Austriac, s-a păstrat, într-o anumită măsură, o a dine de independenţă faţă de catolicism, încă de pe timpul împăr lui Iosif II (1780—1790). Din 1780, după moartea mamei sale, IV Tereza (1740—1780), Icsif II a restrîns prin lege autoritatea Curiei mane în Imperiul austriac, subordonînd Biserica autorităţii stat acţiune cunoscută în istorie sub numele de josefism sau josefinism Prin actul din 1784, Iosif II a acordat toleranţă religioasă şi d turi politice şi necatolicilor, fapt care a iritat cercurile catolice. Prerogativele statului austriac în materie de religie s-au men' pînă tîrziu, chiar şi în timpul împăratului Francisc Iosif I (1848—1 care mai aplica încă «placetum, regiurn» la numiri bisericeşti. - Prin concordatul dintre Vatican şi Imperiul austriac, din 1855, gociat de J. O. Rauscher (1797—1875), arhiepiscop al Austriei şi dinal al Vienei, din 1853, legislaţia iosefinistă a fost lichidată. Din 1867, de cînd a început dualismul austro-ungar, Imperiul triac s-a numit Imperiul austro-ungar, care şi-a încetat existenţi 1918, după primul război mondial (1914—1918).  Spre finele secolului XIX, a luat amploare în Imperiul austro-igar mişcarea «Los-von-Rom-Bewegung» = Mişcarea de desfacere de mia, care denunţa catolicismul ca pe o deutschfeindliche Macht = o tere ostilă poporului german.
Prin tratatul de pace încheiat la 10 septembrie 1919, la Saint Ger-îin, în Franţa, între Puterile aliate şi Austria, aceasta dobîndeşte conjuraţia de azi şi se înfiinţează două state noi, Cehoslovacia şi Iugo-ivia. în componenţa, acesteia din urmă au intrat ca republici autono-î Serbia, Croaţia, Slovenia, Bosnia-Herţegovina, Muntenegru şi Ma-ionia şi două provincii autonome : Voivodina şi Cossovo. Republica Austria, cu peste 10 milioane de locuitori, în majoritate ;olici, este un stat omogen. Partidele social-creştine joacă un rol po-c de seamă în conducerea ţării, dar Austria de azi nu mai este stîl-l Catolicismului în Europa centrală, cum a fost în trecut. In Elveţia, ţară în care Reforma protestantă a avut o mare influ-;ă, din cele 6 milioane şi jumătate de locuitori, o treime din popu-ie este catolică. Pe la 1944 au fost aduşi în fruntea şcolilor din Elve-iezuiţii, dar, prin metodele lor, aceştia au provocat o frămîntare atît mare în popor, încît, după 30 de ani, au trebuit să părăsească ţara. linele călugăreşti au fost excluse şi mînăstirile închise sau date Bi-icii vechilor-catolici. în partea răsăriteană a Elveţiei însă, în provin-e locuite de germani, s-a înfiinţat, în 1889, o. Universitate liberă caca la Freiburg. Regimul de separaţie dintre Biserică şi stat datează i Elveţia franceză din anul 1910. In Spania catolicismul a fost întotdeauna privilegiat şi socotit re-s de stat. în timpul dictaturii lui Franco (1939—1976), Biserica romano-ca-:-ă din Spania s-a bucurat de o mare influenţă. Despre Spania, marele istoric francez V. Langlois spunea că, la în-ţarea inchiziţiei regale, Spania era prima ţară catolică din lume, dar Spania este cu mult înapoia altor ţări din Europa şi din lume. Amintim că în anul 1834 inchiziţia a fost desfiinţată. La 29 august 1953, statul spaniol a semnat un nou concordat cu ■canul, prin care s-au confirmat privilegiile de care beneficia Bis"e-romano-catolică în Spania pe plan jurisdicţional, financiar şi şco-calificat de Roma ca «cel mai perfect dintre concordate». * La 21 noiembrie 1978, după informaţiile de care dispunem, Confe- 1 episcopilor spanioli a decis ca statul spaniol să renunţe la con- atul încheiat la 29 august 1953 cu Vaticanul şi să fie înlocuit cu u acorduri bilaterale între Sfîntul Scaun şi Guvernul spaniol, acor- care să ţină seama de prevederile noii Constituţii spaniole. Cele două camere ale Cortes-urilor, Camera deputaţilor şi Senatul, iprobat la 31 octombrie 1978 noua Constituţie şi ea a intrat în vi-e de la 6 decembrie acelaşi an. Potrivit noii Constituţii, pentru a dată în istorie, statul spaniol se laicizează. Biserica romano-ca- 2 nu mai este socotită Biserică de stat în Spania, garantîndu-se 1 libertatea religioasă tuturor cultelor din Spania. Articolul 16 din hlSERICA IN EPOCA MODERNA ŞI CONTEMPORANA n In prezent, majoritatea locuitorilor Spaniei sînt de religie ronia catolică. în Portugalia, ordinul iezuiţilor a fost interzis mai întîi în a 1774, apoi în 1822. în acest an 1822, s-au confiscat averile Bisericii tolice şi s-au desfiinţat mînăstirile, dar între anii 1840—1910, mîfl rile au fost reînfiinţate. Dictatorul A. Salazar (1933—1970) a meriţi libertăţile Bisericii romano-catolice dar, în unele privinţe, le-a frîi Noul regim ^democrat caută să instaureze în Portugalia libertăţile mocratice de care-săT se bucure deopotrivă şi Biserica şi partidele P tice. Populaţia Portugaliei se ridică în prezent la 10 milioane de cuitori, în marea lor majoritate romano-catolici. în Belgia, din 10 milioane de locuitori, 3/4 din populaţie este tclică. Anticlericalismul a luat mare amploare şi aici. Cu toate aces acţiunea caritativă a Bisericii şi mulţimea mînăstirilor menţin influ ţa catolicismului în Belgia ; universitatea liberă catolică din Lotfv înfiinţată la 1885, este foarte înfloritoare. în Olanda, la o populaţie de 14 milioane de locuitori, 1/3 dir> dincioşi sînt romano-catolici, iar restul aparţin Bisericilor protesta: Orientarea liberală a vieţii politice şi culturale a ţării n-a permis tecul prea mare al iezuiţilor în Olanda ; încă din 1850. iezuiţii pi controlul şcolilor. In ţările scandinave : Danemarca, Norvegia, Suedia şi Finlanda, tolicii sînt mai puţini. Fanatismul n-a fost cunoscut în aceste ţăfi, aceea, cele cîteva mii de catolici au pînă astăzi libertatea de cult, cunoscută încă din 1848 în Danemarca, în 1874 în Suedia şi Norve iar în Finlanda, după 1918, cînd a luat fiinţă această ţară. Ţările scai nave au în prezent aproximativ următorul număr de locuitori : P£ marca — 5 milioane ; Norvegia — 4 milioane ; Suedia — 9 milioa Finlanda — 5 milioane, care, în toate aceste ţări, în majoritate luterani. în Polonia, care este una dintre marile ţări catolice (36 milio de locuitori), iezuiţii au avut mare influenţă. Dar, prin rigorisrmil contra necatolicilor, au slăbit statul. După primul război mondial 1918, Polonia a ajuns totuşi un mare stat catolic. Politica papală a s jinit episcopatul catolic ale cărui interese le apără. Totuşi ^r prin concordatul din 1925, şi-a afirmat drept de control şi a rămîntul de fidelitate, dar a recunoscut învăţămîntul religios în secundare, afară de universităţi. în Cehoslovacia, stat nou creat după primul război mondial 0 —1918), prin tratatul de pace încheiat la 10 septembrie 1919 la s Germain, în Franţa, între Puterile aliate şi fostul Imperiu austro-tfr s-au păstrat tradiţiile de autonomie bisericească ale lui Jan Hus * iulie 1415) şi ale «fraţilor moravi». Imediat după crearea statului c slovac, peste 500 de mii de catolici, azi mai mult de un milion, declarat despărţiţi de Roma şi au format o aşa numită «Biserică ni i cehoslovacă». Această Biserică a introdus cultul în limba cehă, a ;rat sistemul episcopal, dar, neavînd cine să le hirotonească epis-s-au unit în parte cu Biserica ortodoxă răsăriteană, nou creată,, nind ca episcop pe Gorazd, care a pierit apoi ucis de hitlerişti în ). în prezent, Cehoslovacia numără peste 15 milioane de locuitori ărţiţi în diferite Biserici. în Ungaria, la o populaţie de 11 milioane locuitori, peste 60% sînt lici, iar restul aparţin reformaţilor (calvinişti) şi altor denominaţiuni .estante. Celelalte confesiuni neocatolice au fost recunoscute cu drepturi ega-ică din 1848, cînd Ungaria era încadrată în Imperiul austro-ungar, puterea statului se executa prin control (placetum). Căsătoria civilă st introdusă din 1894. Prin tratatul de pace de la Trianon, din 4 iunie 1920, încheiat în-Puterile aliate şi Ungaria, s-a recunoscut pe plan internaţional uni-Transilvaniei cu România, proclamată la 1 decembrie 1918 în Marea nare de la Alba Iulia. Ungaria devine de atunci republică indepen-ă. Tratatul de pace a intrat în vigoare de la 21 iulie 1921. Croaţia, avînd circa 6 milioane de locuitori aproape toţi catolici, a it în componenţa Iugoslaviei prin tratatul de pace de la Saint-Ger-î, din 10 septembrie 1919. în Iugoslavia, Biserica romano-catolică ucură de toată libertatea şi de toate drepturile, ca şi Biserica orto-i sîrbă şi toate celelalte confesiuni religioase din ţară. în Rusia, regimul ţarist a secularizat averile mînăstireşti, nu nu-ale Bisericii ortodoxe, ci şi ale Bisericii catolice, în 1844. Totuşi, în st 1847, ţarul Nicolae I (1825—1855) încheie un concordat cu Roma sapa Pius IX (1846—1878). în 1882, şi mai ales prin edictul de toleranţă din 17^30 aprilie 1905, de ţarul Nicolae II (1894—1917), guvernul rus a dat libertate mai 1 tuturor cultelor de pe teritoriul Rusiei ţariste. După Revoluţia din octombrie 1917, cercurile Vaticanului au cău-ă intre în legătură cu noul regim. Papa Pius XI (1922—1939) a tri-mai întîi o misiune la Moscova, în 1922, pentru a ajuta pe înfo-ţi, dar aceasta s-a dedat şi la propagandă religioasă catolică. A doua me a fost trimisă de papă în 1925—1927, sub conducerea mons. el d'Herbigny, însă fără rezultate pozitive, deoarece membrii de-iei catolice s-au dedat la propagandă religioasă în dauna Bisericii loxe, Biserica poporului rus, încît guvernul sovietic îe-a pus în ve-să părăsească ţara. tn Marea Britanie, catolicismul se bucură de libertate abia din 1778, a obţinut dreptul de a avea şcoli şi unele mici concesiuni, dar s-a să se plătească dări şi clerului anglican. Predicatorul irlandez 2l O'Connel (f 1847) a luptat în parlamentul englez pentru drep- • ; catolicilor în Anglia şi în Irlanda. El a obţinut, în 1813 şi 1829, ;ul pentru catolici de a intra în slujbe la stat şi chiar în parlament, ce a avut ca urmare întărirea catolicismului în Anglia, îrupul liberal din Anglia s-a organizat în jurul revistei The Ram-fondată în 1848. BISEltICA IN EPOCA MODEKNA ţii L Mişcarea de la Oxford (1833—1845) a «tractarienilor», existenţi' din 1833; a reuşit să atragă la catolicism pe unii dintre teologii Biseri' cii anglicane înalte (High Church) care înclină spre unirea cu Roma Printre cei trecuţi la catolicism au fost celebrul teolog J. H. Newmai> (1801— f 1890), numit cardinal de Westminster, în 1878, de papa Leoi> XIII (1878—1903) şi H. Manning (f 1892) devenit de asemenea cardinal de Westminster. Succesorul său, cardinalul Herbert Vaughan (1892- 1903) construi catedrala din Westminster. în prezent, Marea Britanii împreună cu Scoţia şi Irlanda de Nord au 61 milioane de locuitori înv pârţiţi în diferite confesiuni. Biserica anglicană e mai numeroasă, ui" mată de Biserica metodistă. Republica Irlanda, ţară cu 5 milioane locir itori, este în majorittftea catolică. Ea are o universitate liberă la Dublin» din 185Î. ( In Statele Unite^ale^ Americii, toate confesiunile sînt libere şi ega^ le în faţa legii încă din 1788 ; de aceea mulţi catolici continentali şi mai ales irlandezii expulzaţi au găsit acolo azil. în Statele Unite ale Arae" ricii există azi aproape 50 milioane de catolici, cu peste 100 episcopi' avînd două universităţi libere (Saint Louis şi Washington), mînăstiri ? numeroase şcoli secundare. Spre finele secolului XIX, catolicii din Sta' ttle Unite ale Americii au avut o atitudine liberală faţă de Roma. î*1 schimb azi, se străduiesc să ajute Biserica romano-catolică răspîndit^ în toate continentele. J în Canada, ţară cu aproape 25 milioane de locuitori, catolicismitj este vechi, fiind introdus aici de coloniştii francezi din Quebec, car'i numără azi aproape 6 milioane de catolici. Francezii au avut încă di<1 1673 două episcopii, în Quebec şi Montreal. Situaţia Bisericii romane?' catolice este aici destul de prosperă. In statele Americii latine, catolicii sînt în proporţie de 80 %, d^ Biserica se resimte din pricina liberalismului politic, care predomin' in conducerea acestor popoare. în 1874, în Mexic s-a laicizat învăţămîntul, s-au secularizat averi le Bisericii şi s-a suprimat salarizarea clerului de către stat. în Brazilia, s-a proclamat în 1884 separaţia dintre stat şi Biseric0 Totuşi, Biserica romano-catolică domină în toate statele Americii cei1 trale şi Americii de Sud, în care aproape 300 milioane de locuito' aparţin Bisericii romano-catolice. în ţările Americii de Nord şi de Su*1 dintr-o populaţie de 566 milioane de locuitori, 351 milioane sînt roiţii no-catolici. BIBLIOGRAFIE Cari Mirbt, Quellen zur Geschichte des Papsttums und des romischen Katho-imus, 4-e Aufl. Tiibingen, 1924; K. Aland, Geschichte der Cluisienheit, T. 2 5n der Reiormation in die Gegenwart, Giitersloh, 1989, 540 p.; J. Mercier, Vingt icles d'histoire du Vatican, Paris, 1976, 530 p.; I. E. Anastasiou, 'laxopîa xî\s 'E-Ay.Xi)ata«, I ii, Tesalonic, 1978—1979, 647 şi 635 p. ; R. Kotje und B. Moeller, Okume- sche Kirchengeschichte. Bând II. Mittelaiter und Reiormation, 2-e Aufl. Mainz— Inchen, 1978; Bd. III Neuzeit, 2-te Aufl., Mainz—Munchen, 1979; K. Heussi E. Peter, Precis d'histoire de l'Egiise, Neuchatel, 1967; R. Aubert, J. Bruls, S. Crunican, J. Tacy Ellis, J. Hajjaret, F. B. Pike, L'Eglise dans le monde moine, (1848 â nos jours) t. 5, din Nouvelle histoire de l'Eglîse, de R. Aubert, , D. Knowles, L. J. Rogier, Paris, 1975; L. J. Rogier, G. de Bartier de Saivigny, Hajjar, Siecle des lumieres. Revolutions Restauration, t. 4, Nouvelle histoire l'Egiise par L. J. Rogier, R. Aubert, M. D. Knowles, Paris, 1968; J. Danielou, Honore et P. Poupard, Ie catholicisme hier-demain, Paris, 1974; Alee. R. Vidler, e Church in an Age oi Revolution; 3789 to the present day, London, England )rinted, 1974; P. Liege, Catholicisme' în «Encyclopaedia Universalis», t. III, ris, 1970, p. 1066—1073; Roger Aubert, J. Beckmann, J. P. Consih und R. Lill, volution und Restauration, Freiburg, Basel, Wien, 1971 ; Idem The Church bet-en Revolution and Restauration, trad. din limba germană, London, 1981, XX—426 p.; nd VI, 2 Die Kirche zwischen Anpassung und Widerstand, ibidern, 1973 ; Hubert lin, Handbuch der Kirchengeschichte, Bd. V : Zeitalter ■ des Absolutismus und der itklărung, Freiburg im Breisgau, 1970, 760 p. ; G. Maron Die Romisch—Cathilische c/ie von 1870 bis 1970, Fasc. 2. din Die Kirche in ihrer Geschichte, sub direcţiunea K. D. Schmidt und E. Wolf, Goftingen, 1972; H. de Lubac, Les Eglises parti-'iereh dans l'Egiise universelle, Paris, 1971 ; C. Bihlmeyer et H. Tiichle, Histoire l'Egiise, t. 3, L'Eglise des temps modernes. Adapte par M. H. Vicaire et A. Duval, is, Muihouse, 1964; t. IV, L'Eglise contemporaine, adapte par M. H. Vicaire, ilhouse, 1967; Ph. Hughues, Ashort history oi the Catholic Church, London Î7; Dom C. Poulet, Histoire du christianisme, t. III, Temps modernes; t. IV, /ol., Epoque contemporaine, Paris, 1966; H. Daniel — Rops, Histoire de l'Egiise, IV. L'Eglise des revolutions. I. En face de nouveaux destins, 2 voi., Paris, i0—1963 ; t. V, L'Eglise du Grand siecle et des revolutions, Paris, 1958 ; Fr. Heyer, ■ Katholische Kirche von 1648 bis 1870, Gottingen, 1963; L. Gaillard, Histoire l'Egiise, t. III, Paris, 1962 (catolicismul); Kenneth Scott Latourette, Christianity a Revolutionary Age. A History oi Christianity in the Nineteenth and Twentieth ituries, 5 voi., London, New York, 1958—1962 ; E. E. Y. Hales, The Catholic Church the modern World, London, 1958; W. von Loewenich, Der moderne Katho-smus, Witten, 1956 (Punct de vedere protestant); Karl Heussi, Kompendium Kirchengeschichte, Tubingen, ed. 11-a, Mohr, 1957, XII, 582 p.; J. Lortz, Histoire l'Egiise des origines ă nos jours. Traduit de l'allemand par M. Lefevre, Paris, 6; 2-e ed., Paris, 1962; H. Jedin, Handbuch der Kirchengeschichte, Freiburg isse), 1962; Propylăen Weltgeschichte. Eine Universalgeschichte. Hrsg. vor; Mann, A. Heuss und A. Nitschke, Bd. I—X + 2 Suppl., 12 voi. 1, Berlin, nkfurt—Wien, 1961—1965; B. Stefanidis, 'BxxXTjjia^Tiv.v) 'Ioxofîa â-'ipxîj? fx^XP' '"JM-spo Torino, 1954; A. M. Jaquin, Histoire de l'Egiise, 3-e voi., Paris, 1948*; J. "Le-i, Ia crise revolutionnaire, 1789—1846 (în Histoire de l'Egiise depuis les premiers ju'ă noti jours, par A. Fliche et V. Martin, t. 20), Paris, 1949; H. Hermelink, Katholische Kirche unter den Pius—Păpsten des 20 Jahrhunderts, Zurich, 1949 ; A. Veit, Die Kirche im Zeitalter des Individualismus, Bd. II, 1800 bis zur Ge-wart (J. P. Kirsch, Kirchengeschichte, Bd. 2), Freiburg im Breisgau, 1933; Kruger, Handbuch der Kirchengeschichte, liir Studirende 4-e Teii: Das Neuzeit, Aufl., Tubingen, 1931. Yüklə 3,94 Mb. Dostları ilə paylaş:
|
Capitol redactat de Pr. prof. I. Rămureanu.
atorită conducătorilor politici italieni, în 1859, toată Italia, afară de câteva teritorii papale, se uneşte sub conducerea regelui Piemontului, Victor Emanuel II (1861—1878) şi a ministrului său C. B. Cavour (t 1861).
ribunalele bisericeşti vor fi confirmate de Statul italian. La 3 iunie, L985, papa Ioan Paul al II-lea a încheiat cu Statul italian un nou concordat, prin care se stipulează că religia catolică nu mai este religie de itat în Italia, cum prevedea concordatul de la Lateran din 1929. A sem-îat din partea Italiei primul ministru Bettino Craxi şi din partea Vaticanului Agostino Casaroli, cardinal secretar de stat. (Lumea, 13 iunie '985, nr. 24, p. 10—11).
oseph ele Maistre (f 1821), mai tîrziu, L. Veuillot (f 1883) ş.a. F. Lamennais (f 1854) a luptat la început din toată puterea contra inc ferenţiei religioase, susţinînd, împotriva galicanismului oficial, legat rile religiei cu politica, militînd pentru recîştigarea libertăţii învăţ mîntului, pentru legăturile normale cu Roma, pentru reînfiinţarea dinelor călugăreşti. Răsturnarea politică din 1830, centralizarea stat lui francez, birocratismul, tendinţa după_ îmbogăţire a burgheziei, îl să lupte contra acestui nou despotism. în primul ziar cotidian al cat licilor, «L'Avenir» (1830—1831), F. de Lamennais, împreună cu grup de prieteni, printre care Pere Henri Lacordaire (f 1861) şi Ch. Montalembert (f 1870), susţine necesitatea despărţirii Bisericii de St respectarea libertăţii de conştiinţă, libertatea învăţămîntului şi drepi liber de asociere. Vaticanul, care voia unirea celor două puteri : Stat şi Biserica, 1-a condamnat la 25 iunie 1834 prin enciclica «Singulari no, fapt pentru care eminentul teolog şi scriitor a început lupta contra sericii catolice şi a despotismului de stat în scrierile sale : Paroles d' croyant, 1834, apoi Les affaires de Rome, Livre du peuple în 18: sprijinindu-se pe cei săraci şi luptînd contra tiraniei clericale şi a gaţilor.
i Emile Combes a fost combătută de Vatican, sub papa Pius X (1903 -1914), cu energie, dar fără succes, deoarece ea a rămas în vigoare înă azi. Poporul francez, rămas credincios Bisericii catolice, s-a răs-jlat, în unele părţi, şi a obţinut folosirea pe mai departe a vechilor icaşuri, pe baza vechiului drept de asociere (1907—1908).
. 
pre sfîrşitul secolului XIX, catolicismul s-a reafirmat în Ger nia, mai ales în urma politicii echilibrate a papei Leon al XlII-lea. enciclicele sale, mai ales prin enciclica «Rerum novarum» asupra blemelor sociale, publicată la 15 mai 1891, papa căuta să împace i iicismul cu puternica mişcare muncitorească, ajunsă la mare import în Germania. Imperiul german, creat la 18 ianuarie 1871 de cancel Otto von Bismarck, a fost învins în primul război mondial (1914—1 de Puterile aliate : Franţa, Anglia, Italia, România şi Statele U fiind împărat al Germaniei Wilhelm II (1888—1914). Prin tratatu pace încheiat la Versailles, la 28 iunie 1919, între Puterile aliate şi mania, aceasta pierdea toate coloniile din Africa şi Oceanul Pac fiind obligată să retrocedeze Franţei provinciile Alsacia şi Lorens secolul XX, catolicismul a reuşit să-şi apere poziţiile sale în Ger nia. în 1933, papa Pius XI (1922—1939) a încheiat un concordat Reichul german.
oua Constituţie spaniolă precizează : «Nici o confesiune religioasă va putea fi considerată religie de stat».