Al bisericii ortodoxe romane


Pentru istoria papilor în general



Yüklə 3,94 Mb.
səhifə33/56
tarix26.07.2018
ölçüsü3,94 Mb.
#58879
1   ...   29   30   31   32   33   34   35   36   ...   56

Pentru istoria papilor în general

C. Bastian, Ies 262 papes. Les Souverains Pontiis de l'Egiise Catholique-laine et Apostolique, Montreal, 1981, XIV—383 p.; G. Schweiger, Geschiclite'



Păpste der 20 Jahrhundert, Munchen, 1960; C. Falconi, / Papi del ventesimo 'io. Milano, 1967; C. Holis, Histoire des papes et du Vatican, Paris, 1964; X. Seppelt, Geschichte der Păpste von den Aniăngen bis zur Mitte des 20 Jahr-

BISERICA IN EPOCA MODERNA ŞI tOKTlSMHJKANA



hundert, Revăzută de G. Schweiger, 5 Bd., Munchen 1945—1959; W. de Ormassor La papaute, Paris, 1957; Ch. Pichon, L. von Matt, Les Papes, Paris, 1956; L. vo: Ranke, Die rdmischen Păpste in den letzten vier Jahrtiunderten, Neue Auflage Stuttgart, 1953; J. Heller, Das Papsttum. Idee und Wirklichkeit, 5 Bd., 2-e Aufl Tubingen, 1950; Jos. Schmidlin, Papstgeschichte der neuren Zeit, 4 Bd., Miincher 1933—1939. Trad. fr. de L. Marchal, sub titlul : Histoire des papes de l'epoqu contemporaine, 4 voi., Lyon—Paris, 1938—1940; E. Caspar, Geschichte des Papsi tums, Bd. 2, Tubingen, 1933; L. Pastor, Geschichte des seit dem Ausgang de Mittelalters, 16 Bande, 1886—1933, trad. fran. par H. del Medico sous le titre Histoire des papes depuis la fin du Moyen Âge, t. I—XIX, 6 ed., Paris 1925—1938 t. XIX, 3 ed., Paris, 1938 ; Fern. Hayward, Le dernier siecle de Ia Rome pontificale t. I—II, Paris, 1927—1928; Klemens Loffer, Papstgeschichte von der tranzosische Revolution bis zur Gegenwart. 2-e Aufl., Munchen, — Kempten, 1923.

Catolicismul în diferite ţări



Histoire religieuse de la France, aux XlX-e—XX-e siecles. Problemes el methc des, Paris, 1975 ; Paul Vigneron, Histoire des crises du clerge francais contemporair Paris, 1877; A. Latreille, J. R. Palanque, E. Delaruelle—E. Remond, Histoire d catholicisme en france t. III, Paris, 1962; A. von Campenhausen, L'Eglise et l'Ett en France, trad.\francaise, Paris, 1964 j L. Girard, Le catholicisme en Europe 1814 ti Î878, Paris\l962; A. Dansette, Destin du catholicisme irancais (1926—1956 Paris, 1957; Jerzy Kaloczowski, Storia del cristianesimo in Polonia, Bologna, 198( 495 p. f J. S. Conwpy, La persecution nazie des Eglises, traduction francaise, Pari: 1969; J. Rovăii^-Le catholicisme politique en Allemagne, Paris, 1956; Catholicism alternând (coli. «Rencontres», no. 45), Paris, 1956, en collaboration; F. Margiott Broglio, Italia e Santa Sede dalia grande Guerra alia Conciliazione, Bari, 1966 A. C. Jemolo, L'Eglise et l'Etat en Italie du Risorgimento ă nos jours, Paris, 1960 J. De Broucker, L'Eglise ti l'Est. I. La Pologne, Paris, 1963 ; R. A. Kami, Geschicht des Habsburgerreiches, 15261918. Aus dem Americ. Obertr. von D. Winkler, Koli 1977, 617 p.; Fr. Engel-Janosi, Osterreich und der Vatikan, 2 voi., Gratz, 1958-1960; E. Zollner, Geschichte Osterreichs von den Anlăngen bis zur Gegenwar Munchen, 1970; Guy Ranski et E. Pomlenyi, Histoire de Ia Hongrie, des origine A nos jours, Roanne, 1973, 700 p.; K. Dolo, Istoria Bisericii In Polonia, T. I., pin la 1506; J. Ataman, t. II, de la 1506, Poznan, 1977; Engel. Fr. Janosi Osterreic und der Vatikan, t. II, Gratz, 1960.

Concordate

J. A. Abbo, Concordates, în «The New Catholic Encyclopaedia», t. 4, Washinc ton, 1967, p. 117—118; J. Leflon, Concordat oi 2802, (France), ibidem, p. 115—117 L. de Naurois, Concordat, în «Encyclopaedia Universalis», t. 4, Paris, 1968, p. 829-830; J. Leflon, Concordai de 2802, ibidem, p. 830—833. L. Schroppe, Konkordat seit 1800, Frankfurt, 1964; F. M. Marchesi, 11 concordato italiano dell' 11 febra. 1929, Neapole, 1960; A. Mercati, Raccolta di concordaţi su materie ecclesiastict tra la Santa Sede e le autorita civile (1098—1954), 2 voi. Roma, 1954 ; A. Giannir l Concordaţi postbellici, 2 voi., Milano, 1929—1936; R. Cîndea, Concordatele, 192



In limba română

J. Moisescu (P. F. Patriarh Iustin), Atitudinea papalităţii faţă de progresi omenirii, în «Ortodoxia», V (1953), 1, p. 116—131 ; Pr. prof. Milan Şesan, D Orthodoxe Kirche, în col. «Le Monde religieux», no. 30, Lausanne—Lezay, 196 chap. 3 (1700—1967), p. 108—126; Idem, Despre Ortodoxie şi Catolicitate. Cercetă istorice, în «Ortodoxia», XIII (1961), nr. 2, p. 155—167, şi în «Ortodoxia», III (1951 nr. 1, p. 115—131), şi Ibidem, I (1949), nr. 2—3, p. 73—96; Pr. prof. I. Rămurean Specificul Ortodoxiei în comparaţie cu Biserica romano-catolică şi Protestantismi tn «Mitropolia Moldovei şi Sucevei», XXXII (1956), no. 10, p. 578—700; Idei Configuraţia actuală a creştinismului, în «Studii teologice», I (1949), no. 3 p. 119—144; T. M. Popescu, Ortodoxie şi Catoiicism, în «Ortodoxia», IV (195: nr. 3—4, p. 462—487; Idem, Cezaropapismul romano-catolic de ieri şi de azi, «Ortodoxia», III (1951), 4, p. 495—538; N. Gr. Popescu—Prahova, Biserica d Franţa, Bucureşti, 1938; N. Zugrav, Biserica din Franţa. Separaţiunea Bisericii şi a statului, 1934; D. Stăniloae, Catolicismul de după război, Sibiu, 1933.

23 — Istoria Bisericească Universală Voi. II

I'KRIOADA A P.ASEA

Conciliul I Vatican (1869—1870) înfiinţarea Bisericii «vechilor-catolici» (1871) *

1. Conciliul I Vatican (1869—1870)

Dezvoltarea ultramontană a papalităţii a atins culmea prin Con-iliul I Vatican, care, în şedinţa a patra din 18 iulie 1870, a proclamat ogma primatului papal şi a infailibilităţii papale în materie de cre-inţă şi morală.

Pentru a face să crească (prestigiul papalităţii în lume, ameninţat e acţiunea naţionaliştilor italieni, care luptau pentru desfiinţarea sta-ilui papal şi pentru unitatea Italiei, papa Pius IX (1846—1878) pro-lamă la 8 decembrie 1854, fără convocarea conciliului, prin enciclica Inefabilis Deus», dogma : Immaculata concepţia Beatae Mariae Vir-inis = Imaculata concepţie a Sfintei Fecioare Măria, prin care se afirmă a Fecioara Măria s-a născut fără păcatul originar. Intrucît această ogmă nu este 'de acord cu învăţătura şi tradiţia vechii Biserici creştine, iserica ortodoxă o combate. De altfel, această învăţătură a fost com-ătută şi în sinul catolicismului de către teologi celebri ca Bernard de lairvaux (f 1153) şi Toma d'Aquino (f 1274), învăţătura fiind în dis-îţie şi în Evul mediu, în Biserica apuseană.

E adevărat că în Biserica romano-catolică, în prima jumătate a ocolului XIX, unii teologi mergeau foarte departe cu respectul lor faţă i papă, înrît J. de Maistre (f 1821), filosof religios ultramontan, în icrarea sa Du Pape din 1819 şi în Soiree de Saint-Petersbourg sus-nea că fără papă nici n-ar fi posibilă credinţa şi ordinea socială.

Alţi teologi romano-catolici, pentru a mări prestigiul papei, adînc Iruncinat de schimbările revoluţionare din secolul XIX, au pregătit \ material pentru susţinerea dogmei infailibilităţii papale şi aşteptau )ar convocarea unui conciliu care s-o proclame. In această atmosferă ; surescitare şi exaltare a spiritelor cu privire la onoarea deosebită ire se cuvine suveranului pontif, la 6 februarie 1869, în revista Civiltă ittolica, condusă de iezuiţi, a apărut o corespondenţă franceză din 3ma, în care se spunea că credincioşii catolici din Franţa ar primi cu loare proclamarea infailibilităţii pontificale.

Conciliul I Vatican a fost convocat de papa Pius IX (1846—1878), 8 decembrie 1869. fără să sp spnna precis că această convocare se ce pentru proclamarea «infailibilităţii papale» Papa afirma că scopul nciliuiui este, pe de o parte lupta contra raţionalismului şi a mate-ilismului, pe care a urmărit-o de la începutul pontificatului său, iar de altă parte Conciliul va căuta să realizeze adaptarea legislaţiei bi-" aceşti la profundele schimbări care au avut loc după Conciliul de Trident (1545—1547 ; 1551—1552 ; 1562—1563).

Papa s-a ferit dinadins să afirme de la început tema adevărată a nciliuiui, ştiind, împreună cu dogmatiştii catolici şi Curia romană, că eastă nouă dogmă va schimba complet eclesiologia şi constituţia Bi-

* Capitol redactat de Pr. prof. I. Rămureanu.

BiSERICA IN EPOCA MODERNA ŞI CONTEMPORANA

sericii în favoarea sa. Chiar în actul de definire a acestei noi dogr ea este încadrată în art. XI, între alte hotărîri de mai mică importări Din cei 1050 __de episcopi care aveau dreptul să participe la Ce ciliul I Vatican, s-au prezentat mai puţin de 700. adică doar do treimi din total, iar pînă la urmă au ajuns să voteze numai 535.

_._X?ei 700 de episcopi prezenţi^-se-^impărţeau, după ţări, astf< /^35%Jerau italieni, cei mai mulţi ;Q.7% Jfrancezi ; 75 de episcopi ~~din Germania şi Austro-Ungaria. sub "conducerea cardinalului Viei J. O." Rauscher. Spaniolii şi latino-americanii formau un grup de 100 episcopi ; se afla de asemenea un important grup anglofon în a predominau irlandezii.

Aproape 200 de episcopi aparţineau unor ţări extraeuropene, d: tre care 141 erau din America (49 din Statele Unite, 18 din Canai 10 din Mexic, 6 din Brazilia etc), 41 din Indiile engleze şi Extren Orient, şi numai 9 din Africa. Trebuie spus că, dintre prelaţii ven la conciliu din ţările Asiei şi Africii, nu erau nici un episcop autohte ci europeni care păstoreau în acele locuri îndepărtate.

Au fost prezenţi la conciliu şi un număr de 60 de prelaţi de oriental, uniţi cu Roma, cei mai mulţi originari din Orientul Apropi

Au fost invitaţi la Conciliul I Vatican şi ortodocşii şi protestan dar aceştia au refuzat şi au protestat cu demnitate, afirmînd pe bu dreptate că acest conciliu priveşte doar Biserica romano-catolică, fii un conciliu local.

Din luna ianuarie 1870, un grup compact de Părinţi conciliari c; pînă la urmă au reuşit să strîngă 450 de semnatari, au discutat asut erorilor provocate de raţionalism şi asupra unor puncte secundare. feritoare la disciplina bisericească proxim r-oiny^^ ^clerului de mir monahal, reorganizarea şcolilor, problema misiunilor ş.a. Schema ai pra erorilor raţionalismului a fost votată, la 24 aprilie 1870.

Intre timp, un grup restrîns de episcopi au cerut papei să tres în programul conciliului problema infailibilităţii personale a papei. la 1 martie 1870, papa Pius IX a înscris în programul conciliului pasaj prin care se definea infailibilitatea papalrfesfea

Intre- timp, în presa ţărilor occidentale, îndeCTWrn în Franţa şi G mania, au apărut unele articole şi studii care aveau serioase rezei asupra oportunităţii proclamării noii dogme. Astfel renumitul isto bisericesc de la Miinchen, Igryâţiu Dollinger (f 1890) publică, s pseudonimul Janus, lucrarea «Der Papst und das Konzil» = Papa conciliul_ în care arată, în spirit, critic, netemeinicia noii dogme aupă Sfînta Scriptură rit şi după Tradiţia Bisericii. Episcopul Ch. I Me_ (f 1893), autorul cunoscutei lucrări KonzilienqescMchţe (185^ 1874, Istoria sinoadelor), obiecta," pe bază de documente istorice, că papi au fost~con3ămnaţi de Sinoadele ecumenice. E cunoscut îndeos cazul papei Honoriu I (625—638), care a fost condamnat ca eretic Sinodul VI ecumenic de la Constantinopol (680—681), învinuit că susţinut erezia monotelită.







■ Contra noii dogme a protestaL_şi W.„ Emm. von Ketteler episcop Mayenţa, în__Germania^. între QMJjşi flBJJ^ vestit" prin activitatea sa^ işebită printre muncitori.

Arhiepiscopul croat de Agram (Zagreb), J. G. Strossmeyer 1905), se aruncă chiar la picioarele papei, implorîndu-1 să nu pro-ne dogma infailibilităţii care desfigurează fiinţa adevărată a Bisericii.

Cînd episcopul de Bologna^Guid^i/ a intervenit, spunînd că tra-a Bisericii arată că hotărîrile papei sînt legate de votul conciliului, ia Pius IX a spus autoritar : «La tradizione sono io» = Eu sînt liţia şi «Io sono la Chiesa» = Eu sînt Biserica.

între episcopii protestatari se aflau francezii G. Darboy, arhi-jcopul Parisului între 1863 şi 1871, F. A. Ph. Dupanloup (f 1878), ;cop de Orleans ş.a. Primul a prezis că noua dogmă va duce în multe1

la separarea Bisericii de stat, ceea ce s-a şi întîmplat.

Nici întîmpinarea unui grup de 136 de episcopi n-a avut mai mult :es.

La 13 mai, începu discuţia asupra oportunităţii textului referitor nfailibilitate, iar la 4 iulie dezbaterile s-au închis.

în 13 iulie 1870. s-a făcut o votare dp prnhă pentru Constitutio
, care conţine capitolele referitoare la dognia___prima-
filibilitt 1 D tlii ihi Jăţ
2j4 ţ p g___p

i papal şi infailibilitatea papală : 1. De apostolici prirhaius Jnoeăţo

o mstitutione; 2. De perpetuitate primatus beati Petri in Romanis



iificibus; 3. De vi et ratione primatus Romani pontificis; 4. De

ani pontificis infailibile magisterio.

Voturile de probă exprimate s-au distribuit astfel : ^451. din 601,

pronunţat pentru infailibilitate; 88 contra ei şi 62 .cerură modi-'X ■ placet juxta modum. Fiind vorbă" dlTpfoclamarea unei noi dogme, -ebuia votată în unamrnjţate.

înainte de votare, la 15 iulie, minoritatea conciliară opusă infai-ităţii făcu un ultim efort pentru împiedicarea aprobării ei ; prin •mediul a şase prelaţi, s-a cerut papei să prevadă că infailibilitatea ificală nu se va putea exercita decît cu acordul episcopatului dar ■venţia lor a rămas fără rezultat.

Văzînd aceasta, un număr de 60 de episcopi au scris papei, «din ite filială» că ei vor părăsi Roma înainte de votul final, pentru a xebui să voteze non placet în faţa papei, într-o problemă care-1 îşte direct. Ceilalţi episcopi ai minorităţii au socotit că ameliorările e schemei şi explicaţiile date de episcopul Gasser din Tirol au sărtat obiecţiunile făcute şi se hotărîră să voteze textul final, refe-

la primat şi infailibilitate, alături de ceilalţi episcopi. b şedinţa a IV-a din 18 iulie 1870, se obţinu în fine votul final iv : 535 de episcopi votară pentru, iar doi contra (un italian şi

merîcan)! ~""— '

Prin noua dogmă proclamată prin enciclica Pastor Aeternus din ilie 1870, s-a acordat papei, nu numai puterea supremă în Biserica no-catolică ci si infailibilitatea ex cathedra, adică puterea spiri-

suprema ae~a proclama în mod infailibil adevărul în materie de nţă şi morală, iar aceasta ex şese, non autem ex consensu Ec-ie, adică de la sine, nu vrin aprobarea Bisericii^ (C. Mirbt, Quellen

BISERICA IN EPOCA MODERNA ŞI CONTEMPORANA 357



zur Geschichte des Papsttums und des Romischen Katholizismus, 4-e Auflage, Tiibingen, 1924, p. 465—466).

Această nouă dogmă a primatului papal si a infailibilităţii papale a fost impusă în Biserica romano-catolică ca articol de crpdjnţq m t53te~eâ~"~pină azi se mai ridică proteste contra ei chiar şi din sînul Bise­ricii catolice.

• Evenimentele politice, izbucnirea războiului franco-german la 19 iu­lie 1870, chiar a doua zi după proclamarea noilor dogme, oboseala Pă­rinţilor conciliari şi căldura verii au împiedicat continuarea dezbate­rilor conciliului. Mai rămăseseră încă 51 de teme de votat, din care cea mai mare parte nu fuseseră încă distribuite.

Corpul expediţionar francez trimis de împăratul Franţei, Napa-leon III (1852—1870) să apere Vaticanul a fost rechemat în ţară, lăsînd statul papal fără apărare. La 1 septembrie 1870, armata lui Napoleon III a fost învinsă de Germania la Sedan, împăratul a fost luat prizonier, iar Adunarea naţională a Franţei declarîndu-1 destituit, Imperiul fran­cez îşi încheie astfel existenţa. Vaticanul nu mai avea acum un apărător politic sau militar.

La 20 septembrie 1870, trupele lui J. Garibaldi (f 1882) intrară în Roma prin Porta Pia, iar naţionaliştii-italieni anexară la regatul Italiei, sub regele Victor Emanuel II (1861—1878), ceea ce mai rămăsese din statul papal. Astfel s-a realizat unitatea politică a Italiei atît de dorită de toţi italienii.

în această situaţie, papa Pius IX a socotit că libertatea conciliului nu mai poate fi asigurată şi-1 declară închis la 20 octombrie 1870.

E de remarcat că în timp ce puterea lumească a. episcopului Romei dispărea de pe arena istoriei, prin unificarea politică a Statului italian în 20 sept. 1870, papa căuta compensaţii prin creşterea puterii sale spirituale, prin aprobarea dată de Părinţii Conciliului I Vatican dogmei primatului şi infailibilităţii, mărindu-se astfel, în chip exagerat şi fără temei puterea sa.

Papa Pius IX a excomunicat pe naţionaliştii italieni pentru desfiin­ţarea Statului papal, dar aceştia, în plin secol revoluţionar, nu s-au lăsat deloc impresionaţi de anatemele papale. Papa s-a declarat pri­zonier al Statului italian care totuşi i-a fixat, prin Legea garunţiilor din 15 mai 1871, noile condiţii de existenţă, destul de convenabile.

în condiţiile politice extrem de tulburi în care s-a făcut procla­marea dogmelor primatului papal şi a infailibilităţii papale, ea n-a făcut atunci prea mare zgomot. Ţările Europei erau preocupate atunci de alte probleme.

Papalitatea a ştiut să obţină, după închiderea conciliului I "Vatican, semnăturile pentru noua dogmă şi ale ultimilor episcopi catolici care se mai opuneau încă : canonistul şi istoricul german episcopul Ch. J. Hefele (f 1895), care semnă la io'aprilie 1871, primatul Ungariei, Haynald care semnă la 15 septembrie 1871 şi primatul Croaţiei, J. G. Strossmeyer (f 1905), care semnă la 25 decembrie 1872.

Prin noua dogmă a primatului şi infailibilităţii papale s-a schimbat şi deformat întreaga eclesiologie şi constituţie a Bisericii în dauna uni-

taţii creştinismului, atît de dorită de toate Bisericile din lume. Pleni-tudinea puterii supreme o are acum, în Biserica romano-catolică, numai iapa, iar episcopii şi preoţii sînt delegaţii lui.

Urmaşul lui Pius IX, papa Leon XIII (1878—1903), prin enciclica «Satis cognitum» din 29 iunie 1896, prezintă dogma primatului şi a nfailibilităţii papale ca adevăr doctrinar şi articol de credinţă care, lupă părerea sa, «n-a introdus o opinie nouă ci a afirmat credinţa cea reche şi constantă a tuturor secolelor». în ciuda acestei afirmaţii se ştie >ine că această dogmă n-a fost cunoscută în istoria Bisericii pînă la 1870, :înd a fost proclamată în Conciliul I Vatican. Ea a trecut de atunci i în canoanele Bisericii romano-catolice.

2. înfiinţarea Bisericii vechiior-catolici

După închiderea Conciliului I Vatican la 20 octombrie 1870 au iceput să răbufnească nemulţumirile contra noilor hotărîri dogmatice, nele mai curînd, altele mai tîrziu.

Prima a fost despărţirea de Roma a mai multor ppisropi şi teologi atoli ci din Germania. Austria. Elveţia, Olanda. Anglia şi America,_

_â^a a luat fiinţă, prin despărţirea unor episcopi şi clerici de Roma, l (187D Biserica vechiior-catolici, sau Biserica vetero-catolică. Un rol îosebît la înfiinţarea acestei Biserici a avut profesorul de istorie din iinchen, Ţgpaţin nnliingpr (•)• 1890).

Noua Biserică s-a unit cu Biserica de la Utrecht. în Olanda, numită
[serica janseniştilor, despărţi tă~~HiKoma din 1724. "" '

La primul Cungies udţiuiiaT~al vechiior-catolici germani ţinut la


iinchen, între 22—24 septembrie 1871, Biserica vechiior-catolici s-a
^arfit mitnrpjnln şi s-a organizat aparte cu clerul, Liturghia• şi Tai-
■le ei, luînd ca model Biserica ortodoxă a Răsăritului. Noua Biserică
introdus autocefalia sinoadele ca for snprpm r\p conducere a Bisericii,
rHciparea iqiHlnr la pppHncerea Bisericii alături de clenci. Jimba ma-
-nă în r-nlţ, cuminecarea sub ambele forme : pîine şi vin itotodată
suprimat celibatul clerului, nu numai al preoţilor de mir, ci.jii al
iscopi'1or1 si i bi

p ff

La al doilea congres, ţinut la Koln, în Germania, între 20 şi 21 sep- ; nbrie 1872, Biserica vechiior-catolici şi-a ales ca prim episcop pe . Dfesorul de la Bonn, J. H. Reinkens (1821—1896) care a fost hiro- ™ lit de episcopul jansenist de Deventer — Olanda, pentru a primi harul erdotal pe temeiul succesiunii apostolice.

Al doilea centru al vechiior-catolici a luat fiinţă la Berna, în El-ia, avînd ca prim episcop pe Jacob Herzog (f 1882), care a dat ajutor înfiinţarea unei Facultăţi de teologie proprii, în 1874, pe lîngă uni-sitatea din acest oraş. Paralel cu congresele naţionale, vechii-catolici organizat şi Conferinţe de unire la Bonn, prima în 1874, a doua în -16 august 1875, la care a participat — alături de alte Biserici )doxe — şi Biserica Ortodoxă Română, fiind reprezentată atunci de scopul Melchisedec Ştefănescu al Dunării de Jos (1865—1879) şi Ghe-ie Ţeposu, fost episcop al Argeşului (1865—1868).

BISERICA ÎN EPOCA MODERNA ŞI CONTEMPORANA

Altă Conferinţă de unire s-a ţinut la Luzern, tot în Elveţia, în l\ la care au participat de asemenea delegaţi din partea Bisericii ortodc fără ca problema unirii dintre cele două Biserici să poată fi atu rezolvată.

La 24 septembrie 1889, Biserica vechilor-catolici din Germa: Olanda şi Elveţia s-a organizat în Uniunea Internaţională a vechi catolici, sau Uniunea de la Utrecht, la care au aderat în urmă şi , Biserici vechi-catolice din Europa şi din America. Uniunea de la Utre şi-a ales ca organ suprem de conducere Conferinţa internaţionc episcopală a vechilor-catolici, care ţine pînă azi congrese din doi] doi ani, la care au participat şi participă şi Bisericile ortodoxe.

Decenii de-a rîndul, vechii-catolici au trăit zile grele în ţări provincii cu majorităţi catolice (Austria, Bavaria etc), fiind supuşi gimului sectelor religioase. Din secolul XX, situaţia lor s-a amelic simţitor.

Numărul lor în diferitele ţări din lume se ridică la aproape milion de credincioşi. Ei doresc să se unească cu Biserica ortodox? Răsăritului, cu care au avut încă de la început şi păstrează pînă raporturi dintre cele mai bune.

Revista oficială a vechilor-catolici se numeşte Revue inlernation de Theologie, azi Internationale Kirchliche Zeitschrift, care apare Berna, în Elveţia, din 1893, aducînd mari serivicii eforturilor de un cu Biserica Ortodoxă.

3. Alte Biserici separate de Roma în secolul XIX

Mişcări similare cu Biserica vechilor-catolici au luat fiinţă în se Iul XIX, în diferite state catolice, ca «Biserici naţionale» : în Austi la sfîrşitul secolului XIX, a luat fiinţă «Los-von-Rom Bewegung» Mişcarea de desprindere de Roma; în America de Nord, există o Biser catolică poloneză separată, avînd şase episcopi şi aproape o jumăt de milion de credincioşi ; altele există în Italia, Franţa şi Spania.

In Polonia există gruparea mistică a «Marianiţilor», în număr peste'100 de mii, care doresc să se unească cu Biserica ortodoxă. Pa Pius X (1903—1914) i-a condamnat în 1904 şi 1906. în Cehoslovacia luat fiinţă, din 1918, o Biserică romano-catolică cehă zisă «naţionali

Iată pe scurt consecinţele provocate de hotărîrile dogmatice a Conciliului I Vatican din 1869—1870 în Biserica romano-catolică. t cepînd cu anul 1870, episcopi şi teologi de seamă au părăsit catolicism cum a fost, bunăoară, Ignaţiu Dollinger (f 1890), profesor renumit istorie la Miinchen.

Din 1862 a părăsit Biserica Franţei, din pricina spiritului ulti montan al Vaticanului, vestitul istoric Vladimir Guettee (f 1892), r numit abate francez din Paris, care a trecut la Ortedoxie. El a public mai multe lucrări, apreciate de Academia franceză ca : Histoire VEglise de France nu XlX-e siecle ; Histoire de VEglise Ancienne, 7 vo La Papaute schismatique ou Rome dans ses rapports avec VEglise Orie tale, Paris, 1863, reeditată în 1874 ; La Papaute heretique şi revis



Yüklə 3,94 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   29   30   31   32   33   34   35   36   ...   56




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin