Al bisericii ortodoxe romane

fJSKIOADA A ŞASEA

creştinismului» : «eine akute Hellenisierung des Christentums». Ca are, dogmatizarea creştinismului este «opera spiritului elenic aplicat vangheliilor». A. Harnack, însă, greşeşte, deoarece este ştiut că nu ele-jmul a descoperit substanţa dogmelor creştine, ci dogmele au luat stere din Revelaţie. Fondul dogmelor creştine, formulate de Sinoadele umenice, se află în Revelaţia divină.

Adolf Harnack a speriat, desigur, autoritatea superioară protestan-prin afirmaţiile lui îndrăzneţe, mai ales prin combaterea Simbolului ostolic, introdus chiar de la început în cărţile de cult protestante, dar eretul din vremea lui îl admira, sărbătorindu-1 şi ascultîndu-1 cum 3 mai fost, poate, ascultat, înaintea lui, decît filosoful J. G. Fichte 1814) şi istoricul Leopold von Ranke (f 1886). Operele lui A. Har-:k se referă la istoria literaturii vechi creştine, la misiunea şi răspîn-ea creştinismului în primele secole, la istoria dogmelor etc. Sînt ligur opere de bogată informaţie şi erudiţie, dar poartă în ele şi unele iri istorice.

Importanţi sînt şi teologii contemporani lui A. Harnack, dintre care intim : A. Albert Hauck (f 1918), H. Scheel, R. Seeberg, F. Loofs 1928), istoricii H. Schubert, K. Holl (f 1926), G. Kriiger (f 1927), H.~ lelis şi, în secolul XX, renumitul istoric din Berlin, Hans Lietzmann 1943).

Ultima mare şcoală protestantă dinaintea primului război mondial 14—1918) este aceea de Istoria religiilor (ReligionsgeschichtHche Theo-e). întemeiată în urma cercetărilor orientalistice, referitoare la epoca li că si a culturii religioase a popoarelor răsăritene. Cercetătorii : ii de Lagarde (f 1891), A. Eichorn (f 1827), Hermann Usener (f 1905), Gunkel (f 1932), W. Bousset (f 1920), Ernst Troeltsch (f 1923), Al-t Schweitzer (f 1965) ş.a. au susţinut că creştinismul nu este sin-a religie relevată de Dumnezeu, ci e numai una din multele religii ce, din care acesta a împrumutat multe idei printr-un .sincretism jerat. Cartea lui Franz Delitzsch (f 1890), Babei und Bibel, afirma ntreg creştinismul îşi are originea în Babilon, deci nu e inspirat, iar 5rt Schweitzer, în Geschichte der Leben Jesu Forschung = Istoria etării vieţii lui Iisus, afirmă că viaţa lui Iisus Hristos a fost contra­tă în decursul timpului, fiind confecţionată din bucăţi şi din teme •umutate din toate sistemele religioase vechi. Acelaşi lucru îl face cu Tainele Bisericii, cu monahismul şi chiar cu dogmele creştine : ? sînt împrumutate din misterele eleniste sau din religiile orientale. S-au creat şi o şcoală de psihologie şi alta de jilosofie religioasă, dintîi cu influenţe din literatura franceză şi americană, avînd ca tentanţi pe Emil Durckeim (f 1917), W. James (f 1910) şi la ger-: pe Sigmund Freud (f 1939), cealaltă ilustrată mai ales de ger-, dintre care amintim pe Ernest Troeltsch (f 1923), R. Otto '37), G. Wobbermin ş.a., ambele şcoli străduindu-se să reducă creş-nul doar la stări psihologice sau chiar la concepţii filosofice. Sînt iemenea şi mulţi alţi teologi protestanţi care şi-au creat renume în ite alte ţări, cum a fost în Suedia arhiepiscopul de Uppsala, Nat-Soderblom (f 1931), istoric al religiilor, care a avut un rol de seamă

BISERICA IN ' IPPOCA MODERNA ŞI CONTEMPORANA

la Conferinţa grupării Life and Work — Viaţă şi Acţiune, ţinută în ca drul mişcării ecumenice, la Stockholm, între 15 şi 3© august 1925. Ii Franţa, amintim pe Louis Auguste Sabatier (f 1901) şi pe fiul săi P. Sabatier (f 1928), pe Fernand Menegoz, Louis M. E. Bertranc (f 1941), W. Monod (f 1943), Maurice Goguel (f 1955) ; în Elveţii amintim pe A. Vinet (f 1847), G. Godet (f 1901) ; în lumea angl'o saxonă pe Cosmo Gordon Lang (f 1845) ; în Danemarca, pe cunoscutu şi renumitul scriitor şi filosof Soeren Kierkegaard (f 1855) şa.

4. Direcţii teologice protestante după primul război mondial

(1914—1918)

Cele două războaie mondiale din sec. XX, 1914—1918 şi 1931—1945 au zguduit pînă în străfunduri conştiinţele. Certitudinea şi uşurinţa ci care se vorbea în diferitele şcoli protestante despre Dumnezeu, despre Evanghelie şi despre religie n-au dus pe credincioşi mai aproape ds Dumnezeu şi nici nu i-au făcut mai buni.

A luat naştere acum o nouă teologie, numită Teologia dialectice sau Teologia crizei, care s-a străduit să pună în relief ideea că pe Dum­nezeu nu-1 putem cunoaşte în mod istoric, nici speculativ, nici descrip­tiv, ci numai stînd cu frică şi cu cutremur înaintea Lui, într-o poziţii de criză, de conştiinţă a păcătoşeniei noastre. Despre Dumnezeu puterr să vorbim în mod antinomic sau dialectic : El este iubitor şi drept îr acelaşi timp, este stăpîn şi părinte, este ascuns şi deschis. Dumnezei este o realitate obiectivă, total despărţită de lume, iar Biblia e glasu Lui. Nu noi ne apropiem de El pe o cale subiectivă, ci El, Dumnezeu se apropie de noi, vorbindu-ne, nu prin cuvinte, ideologii şi programe ci chemîndu-ne la judecata Lui eshatologică prin starea de zbucium ş frămintare în care petrecem din clipa în care auzim glasul Lui.

Recunoaştem că e multă smerenie în această concepţie teologică care a surprins cea mai mare parte a teologilor din secolul XX, dar ni putem să nu observăm că se simte în ea mult spirit calvinist cu nuanţe de judecată aspră şi prea rece, aşa cum reiese din gîndirea lui J. Calvin (f 1564).

Teologia dialectică sau «a crizei» a avut premergători (1855) pe fe­nomenologii precum şi existenţialiştii mai noi : M. J. Lavelle (f 1939) Max Scheler (f 1928), Martin Heidegger (f 1975), Karl Jaspers (f 1969) ş. a.

Cel mai cunoscut reprezentant al teologiei dialectice este Karl Barth (1886—1968), născut la Basel, în Elveţia, profesor la Marburg în Germania, apoi la Basel. El a făcut numeroase călătorii, ca un apostol modern, şi a ţinut numeroase conferinţe în multe ţări din Europa şi chiar in America de Nord.

Karl Barth abandonează poziţia seculară a dogmaticii protestante, care pornea de la experienţa individuală, de la subiectivismul antropo­centric, punînd în centrul teologiei sale teocentrismul şi puterea ciivîn-tului lui Dumnezeu : Das Wort Gottes, puternic afirmat îndeosebi în lucrarea Der Romerbrief = Epistola către Romani (ed. I-a Miinchen,

rrjIxl.XJA.UA. A ŞASEA

18 ; altă ediţie, în 1922) şi în alte numeroase studii, dar mai ales în gmatica sa, Ziirich, 1947, trad. francaise, 20 voi., Munchen-Ziirich 30—1967.

în genere, teologia sa dogmatică are la bază tradiţia calvinistă. Alături de Barth, amintim pe Fr. Gogarten (f 1967), profesor la ia, renumit prin operele sale de căpetenie : Die religiose Entschei-n,g = Decizia religioasă, Jena, 1921 : Von Glauben und Offenbarung spre credinţă şi Revelaţie, Jena, 1923 ; Ich Glaube in den dreieinigen tt = Cred într-Unui Dumnezeu întreit, Jena, 1926 ; Glaube und Wir-:hkeit = Credinţă şi realitate, Jena, 1928 ş.a.

Amintim, de asemenea, pe Emil Brunner (n. 1889), profesor la rich, în Elveţia, despărţit de Barth prin studiul său Natur und Glaube Natură şi credinţă, Basel, 1934, la care Barth a răspuns : Nein. twort an Emil Brunner = Nu. Răspuns lui Emil Brunner. Miinchen, 4. Mai amintim, dintre lucrările lui următoarele : Erlebnis, Erken-is und Glaube = Eveniment, cunoştinţă şi credinţă, Tiibingen, 1923 ; Grenzen der Humanităt = Hotarele umanităţii, Tiibingen, 1922 ; igionsphilosophie der evangelischen Theologie = Filozofia religioa-i teologiei evanghelice, Tiibingen, 1927 ; Theology of Chrisis = Teo-la crizei, Tiibingen, 1927 ; Dogmatik, Ziirich, 1948.

E de remarcat că teologia lui E. Brunner are la bază tradiţia zwin-:nă a Bisericii reformate din Ziirich, dar, în unele privinţe, se apro-de Ortodoxie.

Mai amintim pe Rudolf Thurneysen (f 1940) şi Paul Tillich (1886 965), la care domină în genere grija predicării Evangheliei adaptate iinciosului modern.

De asemenea, Dietrich Bonhoeffer (f 1945), cunoscut teolog ger-î, se ocupă cu «interpretarea religioasă a textelor biblice». Pentru studiile biblice amintim pe Maurice Goguel (f 1955), pro->r la Facultatea de teologie protestantă din Paris, care s-a remarcat î cunoscutele sale studii : Jesus de Nazareth: Mythe ou histoire, is, 1925 şi Jesus et Ies origines du christianisme, Paris, 1934, în care, bătînd pe numeroşi istorici şi teologi protestanţi, a pus în lumină ricitatea lui Iisus Hristos.

Tot la francezi, amintim pe Oscar Cullman, profesor la Facultăţile

teologie din Strasbourg, Basel şi Paris, care, prin numeroasele sale

Iii, pune în lumină istoria mîntuirii, aşa cum reiese ea din scrierile

lui Testament şi din vechea tradiţie creştină. La germani, merită

imintim pe Rudolf Bultmann (n. 1884—1976), care, în studiile sale,

ulează «demitologizarea» Scripturii, metodă care a fost aspru criti-

de numeroşi teologi protestanţi şi romano-catolici, pentru exageră-

ei.

în istorie, amintim, la germani, pe Hans Lietzmann (f 1943), cu-ut îndeosebi prin lucrarea sa Geschichte der alten Kirche = Istoria iii Biserici, 4 voi., Berlin, trad. franqaise, t. I—II, par Andre Jundt, s, 1936—1937 ; t. III, Paris, 1941.

In afară de curentele amintite, după cel de al doilea război mon-(1939—1945), au apărut în lumea protestantă o serie de teologii

BISERICA IN "POCA MODERNA ŞI CONTEMPORANA

care de care mai bizare, ca : teologia radicală, cunoscută sub numele d teologia morţii lui Dumnezeu, care propune interpretarea credinţei creş tine prin cultura laică. Ea a fost pusă în circulaţie mai ales în Statei Unite ale Americii de către Th. J. J. Altizer, Paul M. van Buren, Vv Hamilton ş.a. Teologia radicală înlăturînd credinţa în Sfînta Treime ţ negînd puterea Logosului creator, Fiul lui Dumnezeu, Care S-a întru pat pentru mîntuirea lumii, nu poate asigura creştinilor mîntuirea, di: care cauză a şi fost părăsită.

Episcopul anglican John A. T. Robinson este promotorul curentu lui numit teologia secularizării, care exclude orice posibilitate de referi re la Dumnezeu cel transcedent, fiind o concepţie care socoteşte ca rea lă doar această lume. Sistemul său nu are o fundamentare dogmatica ci tinde mai mult spre sociologie. El s-a inspirat din teologia lui E Bonhoeffer şi a fost continuat de Harvey Cox în Statele Unite.

Un alt curent teologic apărut în Occident este teologia politică numită şi teologia speranţei, prin care se încearcă a se da un răspun la vasta mişcare de eliberare de sub toate formele de exploatare colo nialistă şi post-colonialistă. Reprezentanţii de seamă ai teologiei politi ce sînt Jiirgen Moltmann, calvinist, profesor de teologie dogmatică 1, Tiibingen şi J. B. Metz, romano-catolic, profesor la Universitatea dii Munster, R. F. Germania.

J. Moltmann este autorul lucrării Theology of Hope = Teologii speranţei, London, 1969. «Teologia politică» sau «Teologia speranţei) încearcă să rezolve criza creştinismului contemporan apusean. Creştinis mul este văzut de această teologie nu numai pe plan eshatologic, prii speranţa învierii morţilor, ci şi prin iubirea lui Dumnezeu faţă de crea tura Sa, faţă de lumea ameninţată şi oprimată, care progresează pe ca lea libertăţii în Hristos cel răstignit şi înviat. Creştinul plin de spe ranţă trăieşte în perspectiva viitorului rezervat de Dumnezeu omenirii Văzută în ansamblul ei, «teologia politică» este lipsită de osatura ei teo logică fundamentală.

Filosoful Ludwig Wittgenstein a pus în circulaţie teologia tăcerii afirmînd că în teologie există «inexplicabilul», despre care nu se poat< vorbi şi trebuie să tăcem.

Mai sînt şi alte curente şi direcţii în protestantism, care apar repe de şi dispar tot atît de repede, ca unele melodii la modă.

Evident, în toate şcolile, curentele şi direcţiunile teologice protes­tante se remarcă şi în timpul nostru mari contradicţii care, fireşte, duc ia fărîmiţarea în continuare a protestantismului, fapt pe care-1 regreţi îndeosebi cercurile conducătoare ale Bisericii Protestante. Fărîmiţare; aceasta, regretată de mulţi, a făcut pe unul dintre teologii protestant din Franţa, Wilfred Monod (f 1943), profesor la Facultatea de teologi* protestantă din Paris, să afirme că : protestantismul este, înainte d( orice, o metodă intelectuală, un principiu moral, o experienţă spirituală pe scurt, un spirit. A face din el o religie e un nonsens (Du Protestau tisme, Paris, 1928, p. 222).

7„ --LWUAUA A ŞASEA

BIBLIOGRAFIE

Lucrări generale pentru protestantism

Owen Chadwich, The Retormation, Harmondsworth, England, reprinted, 1975; lymond H. Lennhardt, Le Protestantişme en France et dans Ies pays latins, Paris, 75 j Valdo Viney, La Riiorma protestante, Brescia, 1972, 448 p. (autor Valdenz); Robert et S. Mours, Les Eglises reiormees en France du XVIII-e siecle ă nos jrs, Paris, 1972; H. Ttichle, C. A. Bouman et J. Le Brun, Reforme et contre-re-^rme, (Nouvelle histoire de l'Eglise, sous la direction de J. Danielou et H. Mar-i, t. 3), Paris, 1968; L. Dunstan, Le Protestantişme, Paris, 1968; Roger Mehl, La i'ologie protestante, Paris, 1967; Gh. H. Tavard, Protestantism, în «New Catholic cyclopaedia», t. XI, Washington, London, 1967, p. 891—899; Idem, Protestantism, d. R. Attwater, New York, 1959; R. Pury, Qu'est-ce que le Protestantişme, Paris, Î5 ; J. P. Dolan, History ol the Reiormation, New York, 1965; R. W. Albright, A sfo/y of the Protestant Episcopal Church, London, 1964; J. Lortz, The Reiormation: problem lor today, tr. J. C. Dwyer, Westminster, 1964; E. G. Leonard, Histoire ge-^rale du Protestantişme, 3 voi., Paris, 1961—1964; M. Bucsay, Der Protestantis-s in Ungarn, 1521—1978. Ungarns Retormationskirchen, in Geschichte und Ge-iwart, Bd. I, Wien, 1977 ; Gyula Nagy, Bishop, and Lâszlo Papp, Bishop, Relormed urch in the Socialist Republic ol România, Cluj-Napoca and Oradea, 1976; P. n-Boriena, El Protestantismo en America Latina, Freibourg (Elveţia). 1962—1963; S. Hudson, American Protestantism; K. S. Latourette, A History oi the Expansion Christianity, 7 voi., London, 1937—1945; L. Bouyer, The Spirit and Forms ol itestantism, tr. A. V. Littledale, Westminster, Md., 1956; J. Lortz, Die Relorma-i in Deutschland, 2 t., Freiburg im Breisgau, 1949; Wilfred Monod, Du Protes-tisme, Paris, 1928; J. T. Mc. Neill, The History and Character ol Calvinism, idon, 1954.

Ortodoxia şi protestantismul

loan Karmiris, 'Op8o8o£t'a xsi IIpoTeotavtiCfjios Atena, 1937; A. S. Homiakoff, glise Latine et le Protestantişme du point de vue de l'Eglise d'Orient, Lausanne, 2; Ernst Benz, Die OsTkirche im Lichte der Protestantischen Geschichtschreibung

der Reiormation bis zur Gegenwart, Munchen, 1952; Idem, Wittenberg und en der Ostkirche, Marburg, 1949.

Pentru Karl Barth şi alţi teologi protestanţi: H. Delhougne, Karl Barth et la onalite. Periode de la dogmatique, These, Paris, 1983, XII — 696 p.; H. Zahrnt, theologie protestante au XX-e siecle, Paris, 1969 ; H. Bouillard, Karl Barth, 3 voi., s, 1957; H. Kung, Justilication. La Doctrine de Karl Barth et une rellection catho-e, Einsiedeln, 1957; H. U. von Balthasar, Karl Barth, presentation et signilication sa theologie, Cologne, 1951 ; R. Bultmann, Jesus. Mythologie et demythologisation. i. par F. Freyss, S. Durant — Gasselin (Payot), Paris, 1968; A. Mallet, Bultmann i mort de Dieu, Paris, 1968.

Pentru Dietrich Bonhoeffer: D. Bonhoeiier, Gesammelte Schrilten, Bd. I—IV, :—1961 ; Die Miindige Welt, Bd. I—V, Munchen, 1955—1965; R. Feil, Verspieltes ; ? Dietrich Bonhoeiier und die deutsche Nachkriegsprotestantismus, Munchen, '; Rene Marle, Bonhoeiier. The M_an and the Work, London, 1962; A. Dumas, Une ologie de la realite: Bonhotier, Geneve, 1968; E. Bethge, Dietrich Bonhoeiier. ilogie, Christ, Zeitgenosse, R. Mari, Dietrich Bonhoeiier, temoin de Jesus-Christ îl ses ireres, Paris, 1967; H. Ott, Wirklichkeit und Glaube (D. Bonhoeffer), Zii-

1966. M. E. Marty, The Place ol Bonhoefler, New York, 1963; J. D. Godsey, The >logy o! Dietrich Bonhoeiier, Philadelphia, (U.S.A.), 1960; H. Miiller, Von der he zur Welt, Leipzig, 1961 ; T. Tillirh, Gesammelte Werke, I—XIV, Stuttgart, —1975; Idem, Der Protestantismus ats Kritik und Gestaltung, 7 Bande, Stut-, 1960; Michel Marc, De Schleiermacher ă Tillich, ou l'enjeu de la Theologie tienne, Lille, 1977, 550 p.

In limba română

P'"- prof. Nic. Dură, Teologie şi teologii. Teologia ortodoxă şi noile curente

igice, în «Ortodoxia», XXXVIII (1968), nr. 4, p. 46—77; Pr. conf. Şt. Alexe,

nte şi tendinţe noi în teologia contemporană, în «Ortodoxia», XX[X (1977), nr.

124; Antonie Plămădeală, vicar patriarhal, Biserica slujitoare, Bucureşti, 1972,

BISERICA IN , OTOCA MODERNA ŞI CONTEMPORANA

Extras din «Studii teologice» (1972), nr. 5—8, p. 154—199 ; Idem, Teologi protestau şi anglicani actuali. Consideraţii asupra teologiei după 450 de ani do la Reiormt în «Studii teologice», XIX (1967), nr. 9—10, p. 555—564; Pr. prof. P. Rezuş, Teolog probleme şi curente noi in Protestantismul contemporan, în «Studii teologice», XL (1967), nr. 5—6, p. 247—275; Drd. Viorel Mehedinţu, Concepţia ecleziologicâ a h Karl Barth privită din punct de vedere ortodox, în «Ortodoxia», XVIII (1966), nr. . p. 561—578; Pr. Milan Şesan, Ortodoxia în faţa reformei şi a uniaţiei, în «Mitropoli Ardealului», VII (1962), nr. 3—6, martie-iunie, p. 262—283; N. Chiţescu, Frâmîntă şi contradicţii ideologice în sînul protestantismului în «Mitropolia Olteniei», VI (1956), nr. 4—5, p. 275—294 (p. 275, bibliografia pentru Karl Barth); Idem, Orh doxie şi protestantism, în «Ortodoxia», II (1950), nr. 3, p. 383—493; Pr. Prof. Ioa Rămureanu, Specilicul Ortodoxiei în comparaţie cu Biserica romano-catolică şi Prc tcstantismul în «Mitropolia Moldovei şi Sucevei», XXX (1956), nr. 10, p. 577—600 Idem, Configuraţia actuală a creştinismului, în «Studii Teologice», I (1949), nr. 3—■ p. 119—144.

Anglicanismul în Europa şi America * 1. Organizarea Bisericii anglicane de la 1800 pînă azi

Biserica din Anglia are o înfăţişare deosebită faţă de Bisericile de p continentul european, Britania propriu-zisă este anglicană, Scoţia est calvinistă-prezbiteriană, iar Irlanda, catolică, cu excepţia Irlandei d Nord, unde anglicanii, la o populaţie de un milion şi jumătate, sînt î proporţie de 2/3 faţă de catolici.

Comuniunea anglicană este constituită din două ramuri principal de Biserici : ramura Bisericilor episcopaliene, care au păstrat forma epis copaia în conducere, cum este Biserica Anglicană mamă, şi ramur Bisericilor prezbiteriene, numite şi evanghelice, care au la conducere lor prezbiteri.

Raporturile de colaborare dintre Biserica anglicană şi Biseric prezbiteriană s-au stabilit, după lungi conversaţii, abia în 1957.

Conferinţa Comuniunii anglicane — Anglican Comunion, întrunit la Lambeth Palace, 1930, a dat acesteia următoarea definiţie, în ceea c priveşte doctrina, cultura şi disciplina : «Comuniunea anglicană este o co munitate în cuprinsul Bisericii, una, sfîntă, universală şi apostolică, for mată din acele dioceze, provincii sau Biserici regionale propriu-const: tuite, în comuniune cu Scaunul de Canterbury, care au în comun ui mătoarele caracteristici : 1. menţin şi propovăduiesc credinţa şi struc tura (Order) universală şi apostolică, aşa cum sînt în general exprimat în The Book of Common Prayer = Cartea comună de rugăciune, aprc bată de Bisericile lor ; 2. Sînt Biserici particulare sau naţionale şi c atare promovează o expresie naţională a credinţei vieţii şi cultului eres tin pe teritoriile lor ; 3. ele sînt unite nu printr-o autoritate central legislativă şi executivă, ci printr-o lealitate reciprocă, susţinută de cătr sfatul comun al episcopilor adunaţi în Conferinţă. (Report of the Lan, beth Conference 1930. London, 1930, p. 55).

Din această definiţie reiese că Bisericile particulare sau naţional ale Comunităţii anglicane trebuie să păstreze o unitate fundamental în credinţă, cult şi disciplină cu Scaunul de Canterbury, dar pe de aii

• Capitol redactat de Pr. prof. I. Rămureanu.

parte pot avea o organizare autonomă şi tradiţii proprii, care să nu afec­teze raporturile de comuniune cu Scaunul de Canterbury.

Comuniunea Anglicană include în prezent 18 unităţi independen­te, naţionale sau regionale, răspîndite pe toate continentele. Aceste uni­tăţi sînt împărţite în 340 de dioceze şi numără aproape 50 de milioane de membri, majoritatea cetăţeni ai Marii Britanii şi ai fostelor colonii Dritanice. Locul central în Comuniunea anglicană îl ocupă Biserica \ngliei — Church of England, ca «Biserică mamă».

Odată cu dezvoltarea economică a coloniilor Imperiului englez, s-a mpus autonomia religioasă a Bisericilor din colonii, deoarece pînă itunci acestea depindeau direct de Arhiepiscopia de Canterbury.

In urma proclamării independenţei Statelor Unite, la 4 iulie (1774. Hserica anglicană episcopală din America s-a proclamat autonomă, din 784.

In 1893, s-a proclamat autonomă Biserica anglicană din Canada, ir mai tîrziu Biserica provincială din regiunea West Indies (Antile), şi Iţe Biserici de pe continentul nord-american.

In Orient, Biserica anglicană a înfiinţat, de la 1600, The East India ompany = Societatea Indiei de Răsărit, care a făcut misiune în In­ia, Pakistan, Burma şi Sri Lanka (Ceylon).

Arhiepiscopia anglicană de Ierusalim are legături directe cu Scau-ul de Canterbury.

Din secolul XIX a luat fiinţă o Biserică anglicană în Australia şi ta în Noua Zeelandă, care sînt autonome.

Alte Biserici anglicane s-au organizat în Africa occidentală, în frica de Est, Africa Centrală şi Africa de Sud, care are numărul cei ai mare de credincioşi.

Cu toată această împărţire în Biserici autonome, răspîndite în nerica, Africa, Asia şi Australia, arhiepiscopul anglican de Canter-ry este respectat ca primul dintre toţi episcopii anglicani din lume, este de drept preşedintele Conferinţelor pan-anglicane şi conducăto-1 de onoare al tuturor ramurilor de Biserici din Comuniunea angli-nă.

Din 1862, episcopii anglicani se întrunesc la intervale de zece ani Conferinţe pan-anglicane, la Lambeth Palace, Londra, al Arhiepisco­pi de Canterbury, discutînd probleme dogmatice, morale, canonice şi ministrative. S-a discutat uneori problema revizuirii Cărţii de rugă-ne (Common Prayer Book), dar poporul englez şi parlamentul An-?i s-au opus la orice fel de revizuire.

Afară de sinoadele şi conferinţele episcopale, Biserica anglicană sinoade şi adunări generale, la care pot lua parte şi preoţii, uneori ar şi mirenii, dar numai cu vot consultativ.

Ca o reacţie faţă de influenţa catolică crescîndă în secolul XIX, cum şi ca o luare de atitudine faţă de progresul ştiinţific şi tehnic acest secol, în Biserica anglicană s-au format trei direcţii sau trei pari.

a. Biserica înaltă (High Church), care cuprinde pe episcopi şi pe din clasele aristocrate ;

BISERICA IN EPOCA MODERNA ŞI CONTEMPORANA

b. Biserica de jos (Low Church), cea mai numeroasă, care apari

ne păturilor mijlocii, apropiată de puritani şi îndeosebi de dissente
(disidenţi) ;

c. Biserica largă (Broad Church), mai puţin mumeroasă, din care f;

parte mai ales intelectualii mai liberali, fie clerici, fie mireni.

Biserica înaltă este criticată de membrii celorlalte două grupa pentru supunerea ei prea slugarnică faţă de stat şi pentru acomodar* ei la diferite circumstanţe istorice, care nu sînt întotdeauna în spirit Evangheliei. Este adevărat că în această grupare se citeşte mult Bibi — mai mult ca în oricare Biserică din lume — în cadrul cultului publ şi acasă, în fiecare an aproape în întregime, fapt care influenţează mu viaţa particulară şi publică, dar apropierea liturgică şi ceremonială d High Church cu catolicismul o face destul de criticată şi chiar nepopi Iară. Totuşi, tipul cel mai obişnuit de englez biblicist, utilitarist şi simţ estetic foarte dezvoltat îl aflăm mai ales la credincioşii Biseric înalte.

Celelalte două grupări Broad Church = Biserica largă şi Lo Church = Biserica de jos se deosebesc mai ales prin libertatea lor fa de stat şi prin spiritul lor evanghelic şi cvasiprotestant. Membrii Ic sînt oameni evlavioşi şi modeşti, cu o extraordinară activitate filantn pică, întreţinînd spitale, azile, şcoli pentru orfani etc. Ei desfăşoară, asemenea, o intensă activitate pentru educarea tineretului, iar în sece Iul trecut au luptat pentru eliberarea sclavilor, luptă în care s-a dis tins, mai ales, marele filantrop şi om de stat W. Wilberforce (f 183c

Biserica largă = Broad Church se distinge prin îngăduinţa pre mare faţă de filosofie şi de cultura timpului. De pildă, Calenso episco sud-african de Natal nega pe la 1863 autenticitatea Pentateuhului şi cărţii lui Iisus Navi, fapt pentru care a fost depus de autoritatea bis« ricească, dar guvernul 1-a reintegrat.

Dar ceea ce caracterizează mai mult această grupare este tendinţ ei de a preamări tot ce e frumos, armonios şi eroic în istoria omeniri a religiilor, a naturii. Ea a dat lumii engleze mari poeţi, scriitori şi pre dicatori, dintre care amintim pe S. Taylor Coleridge (f 1834), Ch. King sîey (f 1875), exploratorul H. M. Stanley (f 1904), J. Fr. D. Mauric (f 1872), Th. Carlyle (f 1881), A. Tennyson (f 1892), precum şi pe CI R. Darwin (f 1882).

Predicatorul Fr. W. Robertson (f 1853), propagă prin predicile sal renumite, un creştinism robust, potrivnic exagerărilor, dar rămîne un păzi tor neînduplecat al şcolilor duminicale şi al repausului duminical, militant de seamă pentru ridicarea şi cultivarea muncitorimii.

Deşi Biserica largă = Broad Church este, ca spirit, mai apropiat de Calvinism, este mai redusă ca număr de membri în Anglicanism, îns din punct de vedere intelectual este îndrumătoare pentru întregul An glicanism.

2 Mişcarea de la Oxford (1833—1845)

în istoria modernă a Bisericii anglicane, o atenţie deosebită meriţi Mişcarea de la Oxford, care a început din 1833 printre teologii Biserici: anglicane înalte (High Church) ce înclinau spre catolicism. Printre aceş-

tia se aflau J. H. Newman (f 1890), Ed. Pusey (f 1882) şi H. Manning (■j- 1892). Ea a început prin publicarea de către aceşti teologi a unor «tractate» — de aci şi numele tractarieni — în care militau pentru mai multă demnitate, moralitate şi sfinţenie la săvîrşirea Tainelor, păstrarea tradiţiei, combătînd liberalismul practicat de «dissenters» — disidenţi. S-a produs în Biserica Angliei o mare tulburare. Lumea s-a împărţit în două : unii aprobau mişcarea, iar alţii au început să strige ca în secolul XVIII : «non popery» =. «nu vrem iar clericalism». în discuţie a intervenit re­gina Victoria (1819—-1901) care cerea respectarea tradiţiei religioase din sec. XVI, în timp ce universităţile şi arhiepiscopul de Canterbury ce­reau revizuirea celor 39 de articole de credinţă şi recatolicizarea lor. Urmare a fost că J. N. Newman şi H. Manning au trecut la catolicism, ajungînd ceva mai tîrziu cardinali, împreună cu 150 de preoţi. «Agre­siunea catolică» a fost înăbuşită de regină la cererea a 63 lorzi, 108 membri ai Camerei comunelor şi a peste un milion de mireni.

Ed. Pusey însă a rămas în Biserica anglicană şi a pornit Mişcarea ritualistă, numită după numele lui puseism, care cerea apropierea de catolicism şi introducerea în Biserica Angliei a unor tradiţii şi obiceiuri catolice, fapt pentru care ei au fost denumiţi anglo-catolici. Ei cereau împodobirea altarelor, reintroducerea cîntărilor liturgice, a veşmintelor sacerdotale, introducerea tămîii, a luminărilor, a procesiunilor, a celiba­tului, a cultului Sfinţilor, mărturisirea auriculară şi chiar înfiinţarea monahismului. Mult timp ei au fost batjocoriţi pentru acest «ritualism», modelat după ritul catolic, dar Eduard Pusey a luptat cu energie şi pînă la urmă li s-au îngăduit «ritualiştilor», din 1874, unele ceremonii. N-au acceptat însă amestecul regal în chestiunile religioase. Mişcarea a rămas în viaţa Bisericii anglicane pînă către 1901, cînd s-a dizolvat, încadrîn-du-se în gruparea Bisericii înalte — High Church.

Membrii grupării Bisericii înalte au încercat totuşi, după primul război mondial (1914—1918), să se apropie din nou de catolicism. Se cunosc în această privinţă conversaţiile de unire neoficiale anglicano-romano-catolice, care au început la Malines sau Mecheln, în Belgia, în­tre lordul Charles Lindley Wood Viscount Halifax (1839—1934) şi car­dinalul Mercier (1851 — f 23 ian. 1926), arhiepiscop de Malines, între 6—8 decembrie 1921, 14—15 martie 1923, 7—8 noiembrie 1923, 19— 20 mai 1925 şi 11—12 octombrie 1926, care s-au încheiat fără un re­zultat pozitiv.

Prin Scrisoarea Apospolicae curae, din 13 septembrie 1896, papa Leon XIII (1878—1903) a respins recunoaşterea validităţii hirotoniilor anglicane.

Deşi Biserica anglicană nu are legături oficiale cu Biserica romano-catolică, ea a trimis totuşi observatori la sesiunile Conciliului II Vati­can (1962—1965), în timpul arhiepiscopului de Canterbury Arthur Mi-chael Ramsey (1961—1976). După Conferinţa de la Lambeth, din 1968, s-a creat o Comisie mixtă anglicano-romano-catolică pentru dialogul teologic dintre cele două Biserici, dialeg care continuă.