Al bisericii ortodoxe romane

în ziua de 7 decembrie 1965, printr-o declaraţie comună citită con­comitent în catedrala Sfîntului Petru din Roma şi catedrala ortodoxă Sfîntul Gheorghe din Constantinopol, s-a procedat la ridicarea ex­comunicărilor din 16 şi 20 iulie 1054, prima, dată de către cardinalul Humbert, în numele papei Leon IX (1049—1054), asupra Bisericii or­todoxe, şi a doua, pronunţată de către patriarhul de Constantinopol Mihail Cerularie (1043—1058) şi Sinodul său patriarhal asupra Bisericii romano-catolice.

Cei doi înalţi ierarhi, papa Paul VI şi patriarhul Atenagora I de Constantinopol (1949—1972), au subliniat în această declaraţie comună că sînt «conştienţi că acest act de justiţie şi de iertare reciprocă nu poate fi de ajuns să pună capăt deosebirilor vechi sau recente, care subsistă între Biserica romano-catolică şi Biserica ortodoxă şi care vor ji de­păşite prin lucrarea Sfîntului Duh, graţie curăţiei inimilor, regretului nedreptăţilor istorice, precum şi printr-o voinţă activă de a se ajunge la înţelegerea şi expresia comună a credinţei şi a cerinţelor ei».

Şedinţa de închidere a Conciliului II Vatican a avut loc într-un ca­dru festiv, în ziua de 8 decembrie 1965, în piaţa Sfîntul Petru din Roma, în prezenţa a 81 de delegaţii guvernamentale, a nouă organizaţii inter­naţionale şi unui număr impresionant de credincioşi.

Privite din punctul de vedere al Bisericii ortodoxe, hotărîrile dog­matice ale Conciliului II Vatican, prin faptul că întăresc primatul şi infailibilitatea papală şi prin autoritatea colegiului episcopal, constituie în prezent şi în viitor piedica cea mai serioasă în calea refacerii unităţii creştine. Aceste dogme nu sînt admise nici de Bisericile ortodoxe, nici de Biserica anglicană, nici de Biserica vechilor-catolici, nici de Bise­ricile protestante.

BIBLIOGRAFIE Cultul şi viaţa creştină în Biserica romano-catolică:

Claude Soetens, Ie Congres eucharistique internaţional de Jerusalem (1893) sur la politique du pape Leon XIII, Louvain, 1977; B. Botte, Le mouvement Liturgique, Turnai-Paris, 1973; G. Ellard, La Liturgie en marche, trâduction franpaise, Paris, 1961, Notre Dame (coli. «Ies documents pontiticaux»), Paris, 1958; F. Degli Espoziti, La teologia del Sacro Cuore di Gesă da Leone XIII a Pio XII, Roma, 1967; A. M Besnard, Visage spirituel des temps nouveaux, Paris, 1964; R. Graber, Die Herz-Jesu Verehrung in der Krise der Gegenwart, Eichstăt, 1962; Ie renouveau liturgi­que (coli. «Je suiş, je cro/s», no. 110) Paris, 1960; Liturgische Bewegung nach 50 Jahren, sub conducerea lui Th. Bogler, Măria Laach, 1959; E. B. Hoenker, The liturgical Renaissance in the Roman Catholic Church, Chicago, 1954.

Pentru cultul Sfinţilor in Biserica romano-catoiică :

G. Marc'Haour, Thomas More, Paris, 1971 ; W. Roper, La vie de Thomt More, ecrite par son gendre, Paris, 1953; D. Sargent, Thomas More, Paris, 193f H. Bremond, Le bienheureux Thomas More, Paris, 1930; G. Gaucher, La passic de Therese de Lisieux, Paris, 1972 ; M. Auclaire, La vie de sainte Therese, la Dan errante de Dieu, Paris, 1950 j Histoire de Sainte Therese d'apres Ies Bollandistes, si histoires, ses oeuvres, par un carmelite de Caen, 2 voi., Paris, 1882; F. Troch Sainte Bernadette, la voyante de Lourdes, Vitte, 1954.

In limba română:

Pr. Prof. Ene Branişte, Schisma şi cultul creştin, în «Ortodoxia», VI (1954), i 2—3, p. 260—299 ; Pr. P. Rezuş, Practici romano-catolice de cult folosite ca mijlo_a de prozelitism, în «Ortodoxia», VI (1954), nr. 1, p. 64—80 j Pr. Vasile Ignătescu, N temeinicia dogmatică a practicii indulgentelor, î_n «Ortodoxia», VII (1955), nr. 2, 217—229 î Idem, Cultul inimii lui lisus la catolici, în «Ortodoxia», VII (1955), nr p. 401—412.

Pentru cultura teologică romano-catoiică

Y. M. Congar, Situation et tâches presentes de la Theologie, Paris, 1967 ; Bik de la theologie du XX-e siecle, sous la direction de R. Van der Gucht et H. Vc grimler, 2 voi., Tournai-Paris, 1970—1971, en collaboration; Tendenzen der TheoJog im 20. Jahrhundert. E/ne Geschichte in Portrăts, sub conducerea H. J. Schultz, Sti tgart, 1966 ; J. M. Connolly, Le Renouveau theologique dans la France contemporan traduction francaise, Paris, 1966; J. Chevalier, Histoire de la pensee, T. 2. La pe see chretienne, Paris, 1966; L. Scheffezyk, Theologie in Auibruch und Widerstre Die deutsche Katholische Theologie im 19 Jahrhundert, Bremen, 1965; Cinquar ans de pensee catholique irancaise, Paris, 1955 (en collaboration); A. Kolpii Katholische Theologie gestern und heute. Thematik und Entialtung deutscher Katl liischer Theologie vom I. Vatikanum bis zum Gegenwart, Bremen, 1964; J. Mc quarrie, Twentieth-century religious thought. The frontiers oi Philosophy and Tht logy, 1900—1960, London, 1963 j R. Aubert, La Theologie catholique au milieu XX-e siecle, Tournai-Paris, 1954.

In limba română

Pr. Prof. I. Rămureanu, Speciiicul Ortodoxiei in comparaţie cu Biserica ron no-catolică şi Protestantismul, în «Mitropolia Moldovei şi Sucevei», XXXII (19; nr. 10, p. 578—600; Pr. Prof. Corneliu Sîrbu, Spiritul doctrinar-dogmatic ortodt catolic şi protestant, în «Ortodoxia», VII (1955), nr. 4, p. 593—607.

Pentru enciclicile papale referitoare Ia modernism şi probleme sociale

Karl Mirbt, Quellen zur Geschichte des Papsttums und des Komischen Katl lizismus, 4-e Auflage, Tiibingen, 1924 ; Les encycliques sociales, ed. Remy Muns Paris, 1962; Enciclica «Quanta cura», însoţită de «Syilabus errorum», din 8 d 1954. Text latin la Dom Karl Mirbt, Quellen zur Geschichte des Romischen Katl lizimus, Tubingen, 1924, p. 450—454; Text francez la D. Ch. Poulet, Histoire I'Eglise, t. II, Paris, 1926, p. 605—610; L. Brigue, Syilabus, în «Dictionnaire de T ologie Catholique», t. XIV, 2, Paris, 1941, col. 2877—2923; Rerum Novarum, 15 mai 1891, ed. Remy Munsch, Paris, 1962; P. E. Charbonneau, De «Rerum t varum» â la Constitution «Gaudium et Spes» et ă l'Encyclique «Populorum Progr sio», în L'Eglise dans le monde de ce temps, t. II, Paris, 1967; L'Encyclique *O dragessimo anno» (15 mai 1931), la G. Jarlot, Pie XI, Doctrine et action socii Rome, 1973, p. 447—449; Eugene Duthoit, L'Encyclique de Pie XI «Quadragessi anno» (15 mai 1931), sur la question sociale, în «Revue des deux mondes», CI (19 nr. 4, p. 156—174; Jean XXIII, Encydigue «Mater et Magistra* (15 mai 1961), Pa 1963; Idem, EncycJKjue «Pacem in tenis» (11 avril 1963), Paris, 1963; Paul L'Encyciiqrue «Ecclesiam Suam» (16 august 1964), în «L'Osservatore Romano», nr. (31657) din 10—11 august 1964, şi în «Twentieth century catholicisme», t. I, by L celot Sheepard, New York, 1965, p. 218—220 şi în «The Church in the mod World», London, 1967, p. 81—85; Idem, Declaration *Mysterium Ecclesiae» (it 1973) sur la doctrine catholique concernant I'Eglise en vue de la proteger contre erreurs d'aujourd'hui, în «La Documentation Catholique», nr. 14 din 15 iulie 1! 25 — Istoria Bisericească Universală Voi. II

g64—668 ; Th. M. Loome, Liberal Catholicism, Reform Catholicism, Modernism. A

ntribution to a new orientation in Modernist Research, Mainz, 1979, VIII, 452 p. ,-

F. Utz, La doctrine sociale de l'Eglise ă travers Ies siecles, t. I, Paris, Roma, 1970 ₍

M. Schopf, A Survey oi Catholic Theology, 1800—1970, New York, 1970; A. R.

dler, A Variety ot Catholic Modernists, Cambridge (Gr. Br.), 1970; Idem, The

jdernist Movement in the Catholic Church, Cambridge (Gr. Br.), 1934; J. J. Heaney,

ie Modernist Crisis : von Hiigel, London, 1969 ; S. Weiland, Ia nouvelle Theologie,

ris, 1969; P. Scopoola, Crisi modernista e rinnovamento cattolico, Bologna, 1969;

Schroder, Auibiuch und Missverstăndnis. Zur Geschichte der Retormkatholischen

wegung, Graz, 1969; E. Poula, Histoire, dogme et critique dans la crise moderniste,

ris-Tournai, 1962; A. Houtin et F. Sartiaux, Altred Loisy, sa vie, son oeuvre, ed.

Poulat, Paris, 1960; Rene Marle, Au coeur de la crise moderniste, Paris, 1960;

Heiler (•}• 1967), Alired Loisy der Vater des Katholischen Modernismus, Miin-

;n, 1947; J. Riviere, Modernisme dans l'Eglise, Paris, 1929 (cea mai completă);

Buonaiuti, Le modernisme catholique. Traduit de l'italien par R. Monnot, Paris,

!7.

In limba română:

Episcop Antonie Plămădeală, Hans Kiing şi declaraţia «Mysterium Ecclesiae»,

«Ortodoxia», XXXI (1974), nr. 1, p. 5; Idem, Biserica slujitoare, Bucureşti, 1972,

ras din «Studii teologice», XXIV (1972), nr. 5—8, p. 227—265; Enciclicele papi-

începînd cu Leon XIII (1878—1903) -, Pr. D. Stăniloae, Ecclesiam Suam, în «Or-

Dxia», XVI (1964), nr. 4, p. 598—603.

Conciliul II Vatican (1962—1965):

Izvoare: J. Albergio, Conciliorum Oecumenicorum decreta, ed. 3-a Bologna, 3; Sacrosanctum Oecumenicum Concilium Vaticanum II. Constitutiones, decreta, larationes. Constitutions, decrets, declarations, Paris, Editions du Centurion, f; W. M. Abbott, The Documents ol Vatican II, New York, 1966; Pentru lucra-

ronciliului : Acta synodalia Ss. Oecumenici Concilii Vaticani II., Cittâ del Va-no, 1970; Documentele Conciliului II Vatican au fost publicate de Y. M. Con-

în colecţia Unam Sanctam, voi. 51, 60, 61, 62, 65, 66, 67, 68, 70, 74, 75, 76, 16 , Paris, 1966—1970; K. Aland, Quellen zur Geschichte des Papsttums und des tischen Katholizismus, Reihe 2, Die Kirche nach dem 2. Vatikanischen Konzil, i 1, Miinchen, 1972

Studii: J. Mercier, Vingt siecles d'histoire du Vatican, Paris, 1976, 530 p.;

'oupard, Connaissance du Vatican, nouvelle ed., Paris, 1974; R. Rouquette, Va-

i 2, 2 voi., Paris, 1968; Hubert Jedin, Vaticanum II und Tridentinum. Tradition

Fortschriit in der Kirchengeschichte. K61n und Opladen, 1968; B. Lambert, La

felie image de l'Eglise. Bilan du Concile Vatican II, Paris, 1967; B. C. Pawley,

Second Vatican Council, Oxford, 1967. (Punct de vedere anglican); H. Roux.

esse et promesse de Vatican II, Paris, 1967 (Punct de vedere protestant) ;

ummer, Orthodoxie und Zweites Vaticanum, Wien, 1966; G. Martelet, Ies idees

resses de Vatican II, Paris, 1967; R. Laurentin, Bilan du Concile, Paris, 1966;

, L'Enjeu du Concile, 4 voi., Paris, 1962—1965; O. Karrer, Das Zweite Vati-

sche Konzil. Reflexionen, Miinchen, 1966; G. Caprile, II Concilio Vaticano II,

1., Paris, 1963—1966; R. La Valle, II Concilio nelle nostre mani, Bresda, 1966;

. Skydsgaard, Konzil und Evangelium, Gottingen, 1962; P. Meinhold, Konzile

Kirche in evangelischer Sicht, Stuttgart, 1962; Hans Kung, Inlaillible ? Une

oellation, Paris, 1971 ; în limba engleză, New York, 1971 ; H. Jedin, Ecumenicul

cils ot the Catholic Church, London, 1960.

Pentru papa Ioan XXIII (1958—1963) :

J. Neuvecelle, Jean XXIII, une vie, Paris, 1969; F. M William, Vom jungen oncalli zum papst Johannes XXIII, Insbruk, 1967; E. E. Hales, Pope John and 'evolution, London, 1965; E. Balducci, Papa Giovanni, Firenze, 1964; L. Algisi, XXIII, traduction francaise, 4-e ed., Paris, 1964; L. Capovilla, G/ovanni XXIII, del Vaticano, 1963.

BISERICA IN EPOCA MODERNA ŞI CONTEMPORANA

In limba română:

Cezar Vasiliu, Relaţiile dintre Biserica romano-catolică şi Biserica ortodoxă de la anunţarea conciliului Vatican II (ian. 2959 pînă în dec. 1970), extras din «Or­todoxia», XXVIII (1976), nr. 1, p. 51—234; Pr. Prof. D. Popescu, Ecleziologia roma­no-catolică după documentele celui de al doilea Conciliu de la Vatican şi ecourile ei în teologia contemporană, Bucureşti, 1972; Pr. prof. I. Rămureanu, Primatul papal şi colegialitatea episcopală în dezbaterile Conciliului al Il-lea de la Vatican, în «Ortodoxia», XVII (1956), nr. 2, p. 135—166; Pr. Barbu Gr. Ionescu (Prof. Ioan Rămureanu), Conciliul de la Vatican. Dezbaterile şi hotărîrile primei sesiuni, în «Ortodoxia» XVI (1964), nr. 1, p. 3—46; Pr. Barbu Gr. Ionescu (D. Stăniloae), Con­ciliul II de la Vatican. Dezbaterile şi hotărîrile sesiunii a doua, Ibidem, nr. 2, p. 187—219; Idem, A treia sesiune a Conciliului al Il-lea de la Vatican _; Ibidem, nr '4_ p. 471—502 ; Idem, Dezbaterile şi hotărîrile sesiunii a patra a Conciliului al Il-lea de la Vatican, în «Ortodoxia», XVIII (1966), nr. 1, p. 8—34; Pr. Prof. D. Stăni­loae, Doctrina catolică a infailibilităţii la I-ul şi al Il-lea Conciliu de la Vatican, în «Ortodoxia», XVII (1965), nr. 4, p. 459—492.

Evoluţia protestantismului. Direcţii teologice *

1. Organizarea protestantismului în perioada modernă şi contemporană

In perioada de după Revoluţia franceză din 1789 şi pînă azi, pro­testantismul a evoluat potrivit principiilor sale raţionaliste şi subiecti­ve atît pe plan teoretic-dogmatic, cît şi ca organizare.

în sînul protestantismului, au apărut şcoli şi opinii personale în teologie, dezbinări administrative şi numeroase denominaţiuni neopro-testante, care au avut şi au drept urmare fărîmiţarea unităţii interne şi externe a protestantismului, fie de nuanţă luterană şi calvinistă, fie neoprotestantă.

Totul este în protestantism într-o continuă luptă, mişcare şi schim­bare, unii reprezentanţi de şcoli şi teologi renumiţi mergînd atît de de­parte în susţinerile lor încît neagă însăşi esenţa creştinismului ca reli­gie revelată şi divină. E în protestantism o luptă neîncetată între con­servatorism şi liberalism, între principiile ortodoxiei luterane şi calvi­niste din secolul XVI şi modernism, între teologie şi filosofie, între su-pra-naturalism şi raţionalism.

Gîndirea filosofică predomină în unele sisteme şi curente teologice protestante în dauna credinţei şi a pietăţii, încît nu se mai ştie unde e vorba de revelaţie şi teologie creştină şi unde intervine filosofia.

După celebra victorie de la Leipzig, din 1813, numită «victoria na­ţionalităţilor» împotriva lui Napoleon (1804—1814), germanii au înce­put să-şi refacă unitatea naţională.

în 1817, într-un entuziasm de nedescris, au sărbătorit al treilea cen­tenar de cînd Martin Luther (f 1546) s-a despărţit de Roma papală prin afişarea celor 95 de teze pe uşa catedralei din Wittenberg în 1517.

In acest moment, Klaus Harms (f 1855), pastor din Kiel, a făcut un apel mişcător la partida ortodoxă-luterană, spre a se întoarce la ba­zele doctrinare ale luteranismului din sec. XVI şi a cultiva rugăciunea şi credinţa, nu atît gîndirea filosofică raţionalistă, oricît de importantă ar fi ea.

* Capitol redactat de Pr. prof. I. Rămureanu

_u r^niUALiA A ŞASEA

Acest fapt, la care adăugăm şi influenţa filosofiei idealiste germa-

■₍ dar mai ales mişcarea pietistă, foarte puternică atunci, a îndemnat

regele Fr. Wilhelm II (1797—1840) al Prusiei să apeleze la credin-

)şii germani şi la ceilalţi din statele vecine, să se unească şi din punct

vedere religios, nu numai politic. Regele şi o mică minoritate erau

Lvinişti, iar restul luterani. Aşa s-a ajuns ca în acelaşi an, 1817, să se

seze Uniunea evangelică, cu pastori, cult şi anumite articole de cre-

iţă comune. Entuziasmul cu care a fost primită propunerea regelui a

;t foarte mare şi strălucit modul cum a fost ea apărată şi susţinută de

irele teolog Ernest Schleiermacher (f 1834). Regele, însă, avînd şi

^ocupări liturgice, a căutat să introducă noi cărţi de cult, aşa-numi-

e «Agende» (1822—1829). S-au născut însă de aci mari dezbinări,

ntru că nici partizanii regelui, nici ceilalţi nu acceptau «Agendele»

i şi nici amestecul regelui în problemele interne ale Bisericii. Aşa a

it naştere confesionalismul; în Silezia, s-a născut prima disidenţă, nu-

tă Biserica vechilor luterani, deşi regele luase măsuri severe, închi-

d vreo treizeci de preoţi, iar alte familii au fost silite să emigreze.

ia fiul şi urmaşul său, Fr. Wilhelm IV (1840—1861) al Prusiei, acor-

noii grupări libertatea. S-au format multe alte grupări, azi peste

izeci, unele ţinînd la unitatea Bisericii, altele la cărţile lor simbolice.

Cea mai mare dezbinare există în protestantism, însă, în ceea ce

veste orientarea teologică. Influenţa iluminismului (= Aufklărung),

ent raţionalist care a predominat în tot secolul XVIII, şi a liberalis-

iui asupra intelectualilor a determinat, încă de la începutul secolu-

XIX, pe unii teologi, în frunte cu pastorul Klaus Harms (f 1855),

afirme că protestantismul nu constă atît de mult în teologie şi predi-

cît mai ales în Taine, în simţire şi viaţă pioasă.

Partidele protestante s-au unit cu timpul în «Confederaţii», ca de lă «Societatea Gustav-Adolf» înfiinţată în 1832, cu scopu] ajutorării ^unităţilor sărace din statele unde luteranismul era mai slab. Scoţianul Thomas Chalmere (f 1847) a întemeiat la Londra, în 1846, Hanţă evanghelică anglicano-luterano-calvinistă contra catolicismu-Acelaşi scop îl va avea şi Federaţia evanghelică din Germania, în-leiată in 1887.

Direcţiunea mai liberală a teologilor raţionalişti s-a grupat şi ea, 1863, în «Societatea protestantă». Din 1903, s-a format la Berlin un nitet al Bisericii evanghelice, lărgit mult după 1918, apoi şi mai mult ă 1933, cînd Adolf Hitler (1933—1945), a vrut să supună pe toţi pro-anţii din Germania, luterani, calvinişti şi neoprotestanţi, ideologiei de partid. S-a creat atunci un Sinod al Bisericilor Protestante din eaga Geirm-anie, cu 60 de membri, condus de un superintendent, mm se vede de inspiraţie calvinistă presbiteriană, căci luteranii ad-în conducere sistemul teritorial — un Reichbischof = Episcop al -h-ului, ajutat de un comitet şi chiar de o grupare pro-hitleristă, aşa îiţii creştini germani, care voiau să cureţe Biblia şi credinţa evan-•ică de resturi iudaice, respingînd Vechiul Testament, iar din Noul ;ament revizuind părerile «rabinului Pavel», socotind ei că opera Hitler este «inspirată». Dar aceasta era o adevărată aberaţie teologi-?are nu avea nimic de-a face cu spiritul Evangheliei lui Hristos.

BISERICA IN EPOCA MODERNA ŞI CONTEMPORANA

Contra grupării Creştinilor germani s-a opus cu cea mai mare dîr-zenie gruparea protestantă de centru, numită Bekennende Kirche = «Biserica mărturisitoare», ai cărei conducători au fost condamnaţi, în­chişi şi expatriaţi, ca pastorul Martin Niemoller (n. 1892—1968), episco­pul Wurm (f 1953) din Stuttgart ş.a. Dar, ca şi altădată, încercările grele prin care a trecut protestantismul german în timpul dictaturii lui Adolf Hitler au avut darul să purifice şi să unifice grupările, ajutînd chiar la o nouă înflorire a Bisericii. Persistă totuşi şi din punct de vedere or­ganizatoric şi teologic mare dezbinare între luterani, chiar mai mare decît la calvinişti, unde sistemul presbiterial în conducere îngăduie o organizare şi o unificare mai deplină. Biserica luterană din Statele Uni­te a intrat în dialog teologic cu Biserica romano-catolică din 1965. Gru­pul luterano-catolic amercian a publicat un raport la 5 martie 1974 asupra rezultatelor la care s-a ajuns cu privire la primatul papal (La primenite du Pape. Points de convergences. Declaration commune du groupe de dialogue lutherien-catholique des Etats Unis, în «La Docu-mentation catholique», LXXI (1974), no. 1652, 21 avril, p. 373—380).

2. Cultura şi direcţiile teologice pînă la 1870

Cel mai valoros teolog protestant dinainte de 1850, a fost, desigur, Ernest Schleiermacher (f 1834), predicator, apoi primul profesor de teo­logie protestantă la Universitatea din Berlin. El a devenit celebru prin cele două lucrări ale sale : Reden uber die Religion (1799) = Cuvîntări despre religie, şi prin dogmatica sa, Der christliche Glaube (1821) — Credinţa creştină, în care afirmă că religia nu e nici act de cunoaştere, nici act de voinţă, ci stă în sentimentul de dependenţă faţă de infinit, faţă de Dumnezeu şi lume, sentiment care, afirma el, a condus şi pe Mîntuitorul Iisus Hristos şi trebuie să conducă şi personalitatea noastră şi pe a fiecărui om de orice religie. Faţă de iluminismul raţionalist şi naturalismul sec. XVIII, care nega chiar şi existenţa lui Dumnezeu şi nemurirea sufletului, concepţia lui Schleiermacher afirmă existenţa lui Dumnezeu strîns legat de lume şi un creştinism viu, care eliberează pe om de frămîntările şi îndoielile religioase. Dar, după concepţia sa, cu­prinsul învăţăturii creştine nu poate fi dogma tradiţională a Bisericii, ci ceea ce experimentează conştiinţa creştină individuală. Folosind me­toda inductivă, E. Schleiermacher porneşte de la datele conştiinţei spre a ajunge la Dumnezeu şi la voia Lui faţă de lume, concretizată în per­soana lui Iisus Hristos.

Influenţa lui Schleiermacher a fost mare în lumea protestantă in tot cursul secolului XIX, ba chiar şi la romano-catolici, fiind numit Origen al secolului XIX.

în teologia protestantă, el are meritul de a fi eliberat teologia de filosofie, dar greşeşte, desigur, cînd face teologia să se piardă într-un sentimentalism vag, într-un gen de psihologie religioasă. Pe bună drep­tate, orice creştin poate să se întrebe care poate fi valoarea unei aseme­nea experienţe religioase subiective şi ce rost mai poate avea revelaţia divină şi întruparea Fiului lui Dumnezeu, Iisus Hristos.

rjjxtiUAUA A ŞASEA

După E. Schleiermacher (f 1834), mai amintim dintre teologii su-pranaturalişti îndeosebi pe August (f 1840), autorul unei Istorii a Bise­ricii şi a altor lucrări, în care afirmă pietismul reînnoit. Inima face pe teolog, spunea el, de aceea în concepţia sa istoria Bisericii este mai ales istoria moralităţii şi a pietăţii.

Păreri asemănătoare au şi alţi teologi protestanţi ca : August Tholuck (f 1877), exeget şi apologet convingător, apoi Ernest Whengsten-berg (f 1869), exeget şi dogmatist vestit, care a combătut cu mult succes pe teologii raţionalişti.

Direcţia luterană sau «ortodoxă», întemeiată de Chr. Konrad von Hoffmann (1877), profesor la Erlangen, a îmbinat psihologismul lui E. Schleiermacher cu tradiţia ortodoxiei luterane, punînd în centrul teolo­giei istoria mîntuirii.

Dar, savanţi ca : G. Uhlhorn (f 1901), G. Aug. Ewald (f 1875), Th. Zahn (f 1933), apoi apologeţi ca : Ch. Ernst. Luthard, moralişti ca G. .emme ş.a., afirmau supranaturalismul. Tot aşa o făceau, dar ceva mai •eţinut, teologii şcolii de mjiloc : Richard Rothe (+ 1867), editorul Nou-ui Testament grec, Fr. C. Tischendorf

Mai exageraţi în afirmaţiile lor au fost Julius Wellhausen (f 1918) i alsacianul Ed. G. E. Reuss (f 1891), care au criticat cărţile Pentateu-lului.

Şcoala raţionalistă protestantă a dat naştere la cele mai multe direc-ii, cu cei mai îndrăzneţi teologi. După orientarea raţionalist-vulgară, ustrată de H. Eberth, Gottlob Paulus (f 1851), J. H. D.'Zschokke (1848) a. — care afirmă că minunile lui Iisus Hristos sînt fapte pur naturale — lenţionăm îndeosebi direcţia istorico-criticistă, ilustrată mai ales de exe-eţii W. Gesenius (f 1842),'Wilhem M. L. De Wette (f 1849), care au cău-ît cei dintîi să combată critic autenticitatea cărţilor Noului şi Vechiu-n Testament.

Pe aceştia i-a depăşit, însă, orientarea hegeliană de stingă a şcoalei in Tiibingen, condusă de Fr. Chr. Bauer (f 1860), D. F. Strauss (f 1874), runo Bauer (f 1882), Ludwig Feuerbach (1872) ş.a., dintre care ulti-tii au ajuns la concepţii materialiste. Astfel, Fr. Chr. Bauer, aplicînd ialectica hegeliană — teză, antiteză, sinteză —• la epoca biblică, s-a iăduit, bucurîndu-se în vremea lui de un succes zgomotos, să arate că Tierile Noului Testament sînt tendenţioase, izvorîte din ciocnirea iu-îismului cu elenismul. După opinia sa, numai cîteva scrieri neotesta-entare ar data din secolul întîi, iar restul din secolele II şi III.

La rîndul său, D. F. Strauss spunea, în opera sa Das Leben Jesu = iaţa lui Iisus, Tiibingen, 1835, că faptele şi figura lui Iisus Hristos sînt zultatul unor mituri create de imaginaţia şi evlavia ulterioară a creşti-smului. Ucenicii acestora întrecură pe dascăli. Bruno Bauer, bunăoară, irma că Evangheliile sînt chiar falsificări tendenţioase ale unor impos-ri, iar Ludwig Feuerbach spunea că întreg creştinismul nu-i decît o vinizare a omenirii, neavînd în mod obiectiv nimic divin în el.

Din fericire, asemenea teorii au fost de mult abandonate, chiar şi în mea protestantă, întrucît în prezent teologia protestantă a revenit, în nere, la temele iniţiale ale Reformei din sec. XVI.

BISERICA IN EPOCA MODERNA ŞI CONTEMPORANA

3. Direcţii teologice protestante după 1870.

Cînd industrializarea a atins păturile largi ale populaţiei, nu se n putea vorbi omului doar teoretic şi filosofic, ci trebuia să se acţion< mai mult practic, arătînd valoarea şi conţinutul etic al creştinismului influenţa lui binefăcătoare asupra dezvoltării întregii societăţi. Acest : cru îl face şcoala lui Albrecht Ritschl (f 1889), întemeietorul istor mului.

După el, teologia nu este descriere a stărilor sentimentale-en ţionale, ca în concepţia lui E. Schleiermacher (f 1834), ci revelaţia is ricâ, ce culminează în Hristos, dar care nu interesează atît ca dogmă, mai mult ca valoare etică, avînd menirea de a cuceri lumea şi a sădi ea simţul datoriei, al cinstei. Albrecht Ritschl (f 1889) ia ca punct de p care teza kantiană a imposibilităţii omului de a cunoaşte das Ding sich = lucrul în sine, substanţa sau esenţa lucrurilor, care se arată manifestările sale, în fenomene, pentru a trage concluzia că nici desţ Dumnezeu în Sine, nu putem cunoaşte nimic şi de aceea nu putem de matiza nimic. El mergea şi mai departe cînd afirma că Biblia nu-i ins rată, ci are valoare numai pentru lumea de aici, în imanenţă şi în is rie, pentru faptul că aproape toţi au admirat-o şi s-au lăsat conduşi ea. Teologia lui Albrecht Ritschl e tipic germană, tipic burgheză terestră.

Concepţia teologică ortodoxă respinge «agnosticismul» şi «adogmat mul» lui Albrecht Ritschl, deoarece însuşi Domnul Hristos ne încred ţează, spunînd : «Cel ce Mă vede pe Mine, vede pe Cel ce M-a trir pe Mine» (Ioan 22, 45). Iar cît priveşte cunoaşterea lui Dumnezeu, M tuitorul a spus : «Aceasta este viaţa de veci, să Te cunoască pe Tine, s gurul, adevăratul Dumnezeu şi pe Iisus Hristos pe care L-ai trim (Ioan 18, 3).

Şcoală lui Alb. Ritschl a avut mulţi reprezentanţi, ca : VV. He mann (f 1922), Th. Kaftan (f 1923), Ferd. Kattenbusch, dar mai a Adolf Harnack (1851—1930), profesor universitar şi directorul Insti tului de cercetări ştiinţifice la Berlin, renumit atît în domeniul teo gic, cît şi pe teren social şi politic, în Germania şi în străinătate. H nack s-a născut la Dorpat (Tartru în Estonia), unde ţarismul asuprea neortodocşi. De aceea el şi-a format o idee preconcepută despre Bis« ca Ortodoxă şi despre tradiţia veche a Bisericii, numind pe nedrept ( todoxia «o Biserică pietrificată» în imobilitatea ei seculară.

Dintre numeroasele lucrări ale lui A. Harnack, menţionăm ca i însemnate, pentru concepţia lui, următoarele : Das Wesen des Chi tentums = Esenţa creştinismului (tratat de istoria dogmelor), Leip: 1909 ; Dogmengeschichte, Grundriss der theologischen Wissenschaft Istoria dogmelor, Fundamentul ştiinţei teologice, Freiburg im Breisg 1893 în care scoate în relief că întreg creştinismul şi Evanghelia nu s decît manifestarea iubirii părinteşti a lui Iisus Hristos pentru lume, ii; re din care vechea Biserică a făcut mai tîrziu o «Evanghelie despre Iisi Creştinismul simplu şi fără dogme al lui Iisus a fost falsificat de cu tarea greacă din secolele II şi III, care a dus la o «accentuată eleniz