Aldous Huxley

Ceea ce deţinem, însă, e o cantitate masivă de fapte, necoordonate, dar intrinsec interesante, sugestive, generatoare de speculaţii — pe scurt, material din care-i făcută însăşi literatura.

Cine suntem noi şi cum am ajuns să fim ceea ce suntem? De la epocă la epocă, făuritorii de literatură şi-au propus să dea un răspuns la această întrebare, în termenii observaţiilor factuale sau ai noţiunilor explicatorii care treceau în vremea lor drept ştiinţifice. Întorcându-ne la începuturile propriei noastre tradiţii literare, constatăm că, în zilele lui Homer, o făptură omenească nu avea un suflet unitar. Psihicul său era acel lucru fantomatic care scân-cea şi bâiguia nedesluşit în lumea morţilor. In lumea celor vii, o făptură umană era pur şi simplu o stân-jenitoare asociere de factori somato-psihici — un parlament în care primul ministru titular, Nous sau Raţiunea, era mereu întrecut la numărul de voturi de către reprezentanţii partidelor de opoziţie, adică ai Vitalităţii animale: Emoţia şi Instinctul. Dar Raţiunea avea de luptat nu numai cu Fren, Tumos şi Ficatul; pe lângă acestea mai erau şi zeii. Intervenţiile supranaturale erau constante şi, în general, malefice. Una dintre numeroasele fiice ale lui Zeus era Aţe, al cărei nume, în poemele homerice, înseamnă: „starea de spirit-fizic care duce la dezastru”. Aţe se amuza să facă prăpăd din cele mai raţionale planuri ale omului şi din cele mai nobile intenţii ale sale. Şi când năpasta nu i se datora lui Aţe, atunci provenea din intervenţia personală a cine ştie cărui zeu sus-pus, astfel încât sărmanul om era supus unor suferinţe nedrepte sau săvârşea cine ştie ce act de nebunie sinucigaşă!

Dar intervenţiile divine nu erau invariabil malefice. Inspiraţia uneia sau alteia dintre muze constituia o experienţă frecventă şi, din când în când, câte un zeu sau altul intervenea şi în ajutorul vreunui favorit. Mai mult, exista şi ceva ce se numea Menos, adică starea de spirit-fizic care duce la succes. Atunci când se înstăpânea pe un muritor, Menos îi intensifica extraordinar capacităţile înnăscute, făcându-l apt să desăvârşească ceea ce îi fusese cu neputinţă până atunci.

Analizele lui Homer asupra naturii umane ne fac să zâmbim. Dar nu trebuie să uităm niciodată că înaintaşii noştri, deşi aveau mult mai puţine cunoştinţe decât noi, nu erau cu nimic mai proşti. Gândi-ţi-vă, de pildă, la acele fapte bizare şi stingheritoare, pe care azi ni le explicăm în lumina unui număr de ipoteze moderat ştiinţifice — ipoteza impulsurilor instinctuale înnăscute, ipoteza obsesiilor neurotice şi a inhibiţiilor isterice, ipoteza reflexelor condiţionate, a formaţiilor habituale şi a educaţiei, şi ipoteza anomaliilor biochimice moştenite sau dobândite.

Cei cărora li şe întâmplă asemenea fapte ciudate au senzaţia unei invadări treptate sau subite a eului de către nişte forţe irezistibil de puternice provenite dintr-un „dinafară” cu totul străin, deşi de fapt acesta se află în noi înşine. Din această pricină, cea mai evidentă şi mai plauzibilă explicaţie a unora dintre lucrurile foarte bizare pe care le simţim, le gândim, le rostim sau le facem, nu putea îmbrăca decât termenii unei teorii comprehensive a intervenţiei supranaturale. Într-adevăr, înainte de acumularea sistematică a datelor fiziologice şi psihologice, şi înainte de formularea ipotezelor actuale bazate pe aceste fapte, nici o altă teorie a naturii umane n-ar fi putut „salva aparenţele”. Ipoteza că fiinţele umane sunt supuse asalturilor şi invaziilor unor entităţi supranaturale, constituia unica explicaţie adecvată a comportamentului uman, până când. Foarte de curând, locul acesteia a fost luat de teoriile naturaliste ale interacţiunii psiho-chimice, a educaţiei şi condiţionării, a unui subconştient dinamic.

În Orient, contactul cu gimnosofiştii indieni, sau, după cum gândesc unii învăţaţi contemporani, contactul, în Nord, cu oamenii din stepele Asiei Centrale, au dus la abandonarea concepţiei homerice asupra naturii umane. Asociaţia activă a factorilor somato-psihici a cedat locul dualismului unui suflet îngrădit, ca într-o temniţă sau într-un mormânt, în trupul a cărui materie inertă o informează şi o animează.

Noţiunea unui „psyche” detaşabil, întemniţat într-un trup josnic şi caduc, a generat noţiunea păcatului originar şi, simultan, pe cea a unei spiritualităţi desăvârşite, la care nu poţi avea acces decât pe calea mortificărilor fizice. Orfismul şi pytagoreenii au croit drum lui Platon şi, consolidată de dualismul persan, noua teorie a naturii umane a pătruns în istoria noastră culturală, purtată pe valul creştinismului. Teologia medievală a îmbogăţit noua teorie încorporându-i ipotezele ştiinţei aristotelice. Vegetativ, animal şi raţional, sufletul era o trinitate în unitate; şi această trinitate în unitate activa un trup care era un amestec variabil de patru-în-unu, fierbinte, rece, umed şi uscat, adică sanguin, flegmatic, coleric şi melancolic. Această medievală treime într-un cuartet era încă şi mai susceptibilă a fi supusă intervenţiilor supranaturale decât vechea asociaţie combativă somatopsihică. Perşii, evreii şi creştinii au adăugat superstiţiilor homerice fanteziile lor repulsive asupra asalturilor persistente ale unor numeroşi vrăjmaşi, asupra invaziilor diavoleşti, pactelor dintre nişte aşa-zişi magicieni şi locuitorii acelui iad concret, material, în care, conform celor mai de bază teologi, nouăzeci şi nouă la sută din rasa umană e osândită să sufere chinuri eterne. Oricât de excentrice ar părea astăzi aceste vechi teorii asupra naturii umane, fapt este că au fost operante. Ghidaţi de antropologia tradiţională şi de propriile lor intuiţii, străbunii noştri au izbutit să supravieţuiască, să realizeze progrese tehnologice, să creeze organizaţii sociale viabile şi splendide opere de artă. Numai că, ce-i drept, prea des îşi luau teoriile în serios* confundau fanteziile poetice cu adevărurile stabilite, metaforele pitoreşti cu realitatea, verbiajul acelor litterateurs filozofanţi cu cuvântul Domnului. Şi când se întâmplau asemenea lucruri, urmau, inevitabil, dezastre. Supunându-se dictatelor unei antropologii şi ale unei concepţii de viaţă nerealiste, întreprindeau acţiuni de nebunie individuală şi colectivă -—autotorturându-se înfiorător sau prigonin-du-i la fel de înfiorător pe eretici; repudiind viaţa instinctuală şi torturând cu sadism pe nefericitele femei acuzate de vrăjitorie; cultivând puritanismul şi lansându-se în cruciade; purtând odios de sălbaticele războaie religioase.

Noţiunile pe care noi le luăm prea în serios nu sunt totuna cu cele care i-au împins pe străbunii noştri în maniile lor aberante. Dar, deşi cauzele diferă, rezultatele, cele puţin la nivelul colectiv, sunt identice. Teoriile nerealiste cu privire la natura lumii i-au împins pe strămoşii noştri să tortureze, să prigonească şi să ucidă —- întotdeauna în numele lui Dumnezeu. Şi noi ucidem, prigonim şi torturăm, dar nu pentru a-l îmbuna pe Alah, sau a face pe plac Sfintei Treimi: Paranoia noastră colectivă este organizată în numele unui Naţionalism idolatrizat, sau al unor Divine Partide Politice. Noţiunile greşit înţelese, cuvintele şi frazele supraevaluate sunt noi; dar măcelurile şi oprimările care rezultă din acestea sunt înfricoşător de familiare.

Nu e necesar să mai arătăm că ştiinţa nu oferă nici o justificare pentru măcel şi opresiune. Mer-gând mină în mână cu progresul tehnologiei, ea oferă doar mijloacele de a săvârşi vechile demenţe pe o cale mai nouă şi mai eficientă. Scopurile slujite de ştiinţă sunt formulate în termenii a ceea ce este mai neştiinţific în concepţia noastră curentă asupra naturii şi a potenţialului uman şi asupra faptului — biologic şi psihologic, în ceea ce priveşte omul-specie şi omul-persoană-individuală — de a trăi şi de a fi uman.

A ne atrage necontenit atenţia asupra acestei stări de lucruri groteşti şi din ce în ce mai primejdioase, este, de bună seamă, una dintre funcţiile, una dintre datoriile primordiale ale omului de litere din secolul douăzeci.

Am început cu monismul primitiv al lui Homer, şi cu asocierea plină de controverse a factorilor so-mato-psihici. Am trecut mai departe la şamanii sciţi, cu tehnicile lor de mediumuri „clairvoyantes”, iar de la şamanism am trecut la teoriile orfice, pitagoreice şi platonice asupra omului ca suflet detaşabil, autonom şi unitar, închis într-o temniţă-mor-mânt corporală. De la acestea am trecut la ipoteza creştină asupra omului — o ipoteză care a fluctuat între un dualism aproape manichean şi un soi de monism rămas nelămurit, care s-a exprimat prin doctrina obscur escatologică a reînvierii trupului.

Dualismul ferm apare odată cu Descartes, şi, timp de mai bine de două secole, rămâne teoria în termenii căreia oamenii de ştiinţă şi, cu câteva excepţii, oamenii de litere, vor concepe organismul uman şi relaţia sa cu lumea externă.

Secolul al nouăsprezecelea a fost martorul desprinderii psihologiei ca ştiinţă de sine stătătoare şi a psihiatriei ca specialitate a medicinii. Studiul hipnozei a revelat faptul interesant că multe dintre fenomenele ciudate, atribuite odinioară intervenţiilor supranaturale, pot fi reproduse prin sugestie sau pe calea „paselor magnetice” şi pot fi explicate cel mai bine printr-o teorie a activităţii mentale sub-conştiente.

William James 1 a datat naşterea psihologiei moderne specifice odată cu publicarea de către F. W. H. Myers2, pe la începutul anilor 1880, a unei comunicări în care se emitea teoria (mai târziu dezvoltată pe larg în opera postumă Personalitatea Umană a lui Myers) eului subliminal.

În 1895, după câţiva ani de experimentare a noilor tehnici terapeutice, Freud a publicat prima sa carte şi a formulat faimoasa teorie a comportamentului uman în termenii libido-ului, refulărilor şi subconştientului dinamic. Ipoteza lui Freud era mai puţin cuprinzătoare decât cea a lui Myers; pentru că, spre deosebire de contemporanii săi mai vârstnici din Anglia, el acorda foarte puţină atenţie la cea ce se poate numi partea pozitivă a subconştientului. Myers era mai interesat de Menos decât de Aţe; interesul primar al lui Freud se axa pe starea de spirit care 1 William James (1842—1910), filosof american, nepot al scriitorului Henry James. Principiile de Psihologie, publicate în 1890, au avut o covârşitoare influenţă asupra dezvoltării psihologiei moderne.

2 Frederic William Henry Myers (1843—1901), poet şi eseist englez, renumit pentru investigările sale în domeniul psihologiei.

I

Duce la dezastru, şi nu pe cea care duce la succes. Ca medic cercetător, cu o vastă clientelă de pacienţi isterici şi nevrotici, Freud a avut ample prilejuri de a observa activităţile destructive ale lui Aţe, şi extrem de puţine de a observa influxurile lui Menos, vizitarea de către Muze, adică fenomenele de „entuziasm” (en-theos — înăuntrul lui Dumnezeu), sau poveţele acelui soi de demon care-i vorbea lui Socrate.

Unilateralitatea viziunii lui Freud asupra subconştientului a fost corectată de C. G. Jung — ba încă din plin. Jung era interesat de Menos, dar el pare să fi crezut că Menos îşi împlineşte acţiunile benigne numai pe calea unui uriaş aparat de simboluri. Mulţumită moştenirii caracteristicilor dobândite, noi toţi ne-am născut cu o mare rezervă de arhetipuri. Pentru Jung, subconştientul e un panteon mitologic, foarte aglomerat. Freud îl vedea mai curând ca pe un pisoar subteran, mâzgălit (pentru că Freud era interesat de simbolurile exclusiv sexuale) cu tot felul de inscripţii pornografice.

Semnificativ este faptul că pacienţii terapiştilor freudieni visează regulat în simboluri freudiene, în timp ce pacienţii terapiştilor jungieni îţi vorbesc întruna de arhetipuri.

Se afirmă că un nevropat a dobândit o viziune interioară, atunci când, datorită unui bombardament constant de sugestii explicite sau camuflate, acceptă teoria predilectă a terapistului său asupra naturii umane.

Ipoteza freudiană are multe puncte vulnerabile. Foloseşte cuvinte care sună şi arată a terminologie ştiinţifică, dar care de fapt nu sunt deloc ştiinţifice, în măsura în care nu au fost niciodată definite operaţional. De pildă se presupune că super-ego-ul se formează prin „introiecţia” figurii tatălui în subconştientul copilului. Dar cuvântul „introiecţie” nu a fost niciodată definit în termeni operaţionali, astfel încât e aproape lipsit de sens.

Sau hai să ne gândim la interpretarea psihanalitică a viselor. Dovada că teoria lui Freud asupra viselor e corectă, rezidă în faptul că interpretarea viselor în termenii refulării şi împlinirii dorinţelor e în perfect acord cu teoria sa fundamentală asupra naturii umane. Corectitudinea interpretării viselor decurge deci din corectitudinea ipotezei sale fundamentale. Iar dovada că ipoteza freudiană fundamentală e corectă, derivă din concordanţa ei cu teoria freudiană a viselor. Q. E. D.

La aceste carenţe de logică ale teoriei freudiene trebuie adăugată şi unilateralitatea sa precum şi suprasimplificarea problemei pe care o studiem prin-tr-o desconsiderare totală şi cu totul arbitrară a unor fapte importante. Ipoteza activităţii mentale subconştiente este valabilă şi de mare importanţă practică. Fără de ea, am fi obligaţi să ne înapoiem la noţiunile primitive ale intervenţiilor supranaturale. Cu ea, putem oferi explicaţii parţiale pentru unele comportamente normale şi putem ajuta pe unele dintre victimele maladiilor mentale mai uşoare să se elibereze de simptomele lor.

Dar pentru a constitui o explicaţie realistă adecvată a unor fapte observate, şi totodată un principiu care stă la baza unor proceduri terapeutice, o simplă teorie psihologică asupra naturii umane ca produs al interacţiunii dintre activităţile mentale conştiente şi subconştiente, legate de împrejurări prezente şi trecute, ar trebui să fie suplimentată şi de alte teorii, bazate pe fapte de alt ordin.

Bărbaţii şi femeile sunt mult mai mult decât un simplu „locus” al răspunsurilor conştiente şi, subcon-ştiente la un mediu dat. Ei sunt totodată şi nişte tipare unice, moştenite (în cadrul unei anatomii unice, moştenite) ale acţiunilor biochimice; şi aceste tipare de contururi trupeşti şi dinamici celulare sunt, într-un fel, legate de tiparele unei activităţi mentale individuale. Nu ştim precis cum sunt legate, pentru că nu deţinem încă o ipoteză satisfăcătoare care să ne explice influenţa materiei asupra spiritului şi a spiritului asupra materiei. Dar interacţiunea e evidentă dintotdeauna şi o cunoaştere detaliată a domeniilor în care activităţile organice determină şi sunt la rândul lor determinate de activităţile mentale, este în continuă dezvoltare.

Ipoteza fundamentală freudiană constă într-un determinism ambiant care ignoră ereditatea, o psihologie aproape nudă, care e foarte aproape de ignorarea corelaţiilor fizice ale activităţii mentale.

Istoricul cazurilor freudiene conţine arareori o descriere amănunţită a pacientului tratat. Este pacienta una dintre femeile cu tendinţă de îngrăşare, sau e congenital slabă? Are pacientul tendinţe de mezomorf, sau e un ectomorf hipersensibil, introvertit? Nu ni se spune.

Şi totuşi, de la Homer încoace, fiecare om de litere a ştiut întotdeauna că un studiu atent al oamenilor nu poate fi niciodată izbutit atâta timp cât nu se pun asemenea întrebări şi nu li se răspunde cu conştiinciozitate. Şi pentru oricare psiholog, ştiinţific sau intuitiv, practic sau teoretic, nu e deloc lipsit de importanţă să ştie câte ceva despre activităţile mentale precum şi despre dimensiunile şi forma corpului legat de un anumit tip de activităţi spirituale. Dar în literatura freudiană ortodoxă trupurile în totalitatea lor, aproape că nici nu sunt puse în discuţie.

Ce-i drept, gura şi anusul se bucură de foarte mare atenţie — dar ca şi cum între acestea două nu ar mai exista nimic altceva.

Din pricina tuturor acestor grave deficienţe, freudismul ortodox cedează locul, în terapie, unei metode eclectice. Din ce în ce mai mult este recunoscut faptul ineluctabil că bărbaţii şi femeile sunt o specie de amfibii multiple care trăiesc simultan într-o jumătate de duzină de universuri disparate. Numai prin abordarea problemei naturii umane pe toate fronturile sale — chimic şi psihologic, verbal şi non-verbal, individual, cultural şi genetic — putem spera să o înţelegem din punct de vedere teoretic şi să realizăm ceva în practica educaţională şi terapeutică.

Freud a adus contribuţii importante la soluţionarea problemei naturii umane doar într-unui dintre sectoarele unui singur front, şi anume al celui psihologic. Rezultatele muncii sale sunt acum pe cale a fi corelate cu rezultatele muncii altor cercetători, privind celelalte sectoare ale aceluiaşi front, precum şi alte fronturi.

Teoria ştiinţifică asupra naturii umane care e acum pe cale de a se alcătui, e mai aproape de noţiunea homerică a unei asociaţii, în plină controversă, de factori somato-psihici, decât de ipoteza mai „spirituală” a unui suflet autonom, unitar, detaşabil, întemniţat în trup, sau de iluzoria noţiune carteziană a unui suflet ataşat, într-un fel sau altul, la un automat.

J (William Blake, în Căsătoria Cerului şi a Iadului1 ne-a oferit un soi de profetică schemă a noiir concepţii, non-carteziene şi non-platonice asupra omului: „Toate Bibliile şi codurile sfinte au fost pricinile următoarelor greşeli: 1. Că Omul ar avea două principii reale de existenţă, adică: un Trup şi un Suflet.

2. Că Impulsul, numit Răul, ţine de Trupul omenesc şi că Raţiunea, numită Dumnezeu, ţine de Suflet.' 3. Că Dumnezeu îl va osândi pe Om la chinuri veşnice pentru că urmează pornirile Impulsului.

Dar următoarele enunţuri, care le contrazic pe cele de mai sus, sunt adevărate: 1. Omul nu are un Trup distinct de Suflet; pentru că ceea ce numim Trup este o porţiune de Suflet desluşită prin cele cinci simţuri, care în vremea noastră sunt canalele de scurgere ale spiritului.

2. Impulsul este unica sursă de viaţă şi izvorăşte din trupul omenesc, iar Raţiunea este îngrăditura sau circumferinţa exterioară a Impulsului.

3. Impulsul este Bucuria Veşnică.”

Cele de mai sus nu constituie numai o prefigurare a descoperirilor ştiinţifice; ci şi un program pentru o literatură viitoare. Graţie muncii unei armate de cercetători ştiinţifici în numeroase domenii, graţie de asemenea filosofilor care anticipă şi organizează, omul de litere poate să beneficieze azi de un aseJ menea program.

În vremea lui Blake, convertibilitatea trup-suflet era o ipoteză lipsită de o solidă bază factuală, lipsită 1 Cea mai importantă operă în proză a lui William Blake, apărută în 1790, ' în care autorul, adoptând o poziţie revoluţionară, neagă pedeapsa eternă şi autoritatea bisericească.

De un fundament şi o suprastructură filosofică. In zilele noastre avem la îndemână informaţia de bază şi coordonarea filosofică, ce aşteaptă doar să fie transfigurate, provocându-l pe omul de litere să purifice cuvintele tribului său astfel încât să le facă apte de a sprijini o teorie a naturii umane mai subtilă şi mai cuprinzătoare decât oricare dintre teoriile elaborate de filosofii poeţi şi protosavanţii din secolele anterioare.

A gândi ştiinţific şi în acelaşi timp artistic la problemele amfibianismului multilateral şi ale cauzalităţii multiple este o treabă grea, care cere efort. E mult mai uşor şi mai satisfăcător să gândeşti la problemele umane în termenii cauzelor unice şi ai panaceelor magic eficiente. Fără îndoială, aceasta este pricina pentru care, în trecutul apropiat, oamenii de litere au acordat mult mai multă atenţie psihanalizei decât ipotezelor mai puţin spectaculoase, dar mai lămuritoare, prin care fiziologii, biochimiştii, psihologii experimentali, antropologii şi cei ce se ocupă de ştiinţele sociale au îmbogăţit patrimoniul cunoştinţelor ştiinţifice. Ipoteza freudiană exercita atracţie prin simplul fapt că era unilaterală şi simplistă. O ipoteză autentic ştiinţifică asupra naturii umane nu atrage tocmai pentru că e autentic ştiinţifică — pentru că refuză să simplifice şi, dimpotrivă, stăruie să îmbrăţişeze cât mai multe aspecte ale unei relaţii extrem de complexe.

În acest context, e vrednic de remarcat că oamenii de litere sunt întotdeauna gata să prelucreze cu trudă subiecte obscure de natură neştiinţifică, dar nu sunt dispuşi să investească acelaşi efort pentru transfigurarea artistică a unor materii prime ştiinţifice, intrinsec mai clare.

Iată, de pildă, versurile cu care începe poemul lui Ezra Pound „Lângă Perigord”.

Un Perigord, preş del muralh Tan que i puosch'om gâtar ab malh. Ţi-ar place, Maestre Cino, să iasă inimile Oamenilor din pulbere şi să-şi spună Tainele nu-i aşa? Citeşte-atunci printre rândurile Lui Uc St. Cire, Dezleagă-mi ghicitoarea, povestea doar o ştii. 1

Şi poemul continuă astfel — Browning într-o haină modernă — dar o haină modernă cârpăcită cu petice din provensala veche, garnisită şi înzorzonată cu tot felul de farafastâcuri medievale. Ca să poată sesiza sensul a ceea ce se comunică, cititorul de cultură medie trebuie să muncească la descifrarea citatelor şi aluziilor istorice la fel de greu cum ar munci la înţelegerea termenilor tehnici dintr-un articol apărut în revista „Natura” sau în „Arhivele Neurologiei.”

Inutil să subliniem, nu există nici un fel de corespondenţă directă între meritele unei opere literare şi importanţa subiectului ei. Întâmplări obişnuite şi idei banale au servit ca materie primă la făurirea unor opere nemuritoare. In acelaşi timp, teme de importanţă majoră încăpute pe mâna unor scriitori bine intenţionaţi dar netalentaţi s-au prefăcut în cea mai plată literatură. Dar acolo unde e vorba de realizările unor talente autentice, desigur. Că o bucată literară bine scrisă, tratând un subiect interesant şi important în sine, este neîndoielnic preferabilă unei bucăţi bine scrise, dar care tratează un subiect lipsit de interes şi de importanţă. Cel puţin pentru mine, faptele înregistrate şi ipotezele emise do oamenii de ştiinţă în legătură cu străvechea problemă a omului privit în multiplul său amfibianism, sunt exrem de interesante şi de importante — mult mai interesante şi mai importante decât, să zicem, anecdota medievală care formează tema poemului domnului Pound. Admir poemul, dar aş fi dorit ca autorul său, ii miglior fabbro * şi experimentat purificator al cuvintelor tribului, să-şi fi folosit talentele pentru a transfigura unele dintre descoperirile ştiinţei moderne, făcând astfel cu putinţă ca această nouă materie primă să-şi găsească locul, alături de tradiţionalele subiecte ale poeziei, într-o operă de înaltă valoare literară.

Omul, această amfibie multiplă, trăieşte într-o stare cronică de război civil, mai ascuţit, sau mai domol. Studiul adevărat al omenirii este întotdeauna un studiu al „cruntei dispute între damnaţiune şi lutul muncit de pasiuni”, al acelei

…Trudnice condiţii-n care-i zămislită umanitatea Născută sub o lege, sub alta pusă la-ncercare Sădită în trufie, şi-osândind vanitatea Din fire bolândă, dar simulând vigoare.2

Şi Fulke Greville îşi încheie strofa cu o întrebare:

Prin aste legi contrarii, Natura ce-o fi urmărit, Pasiune şi raţiune, şi cuget împărţit?

La vechile răspunsuri teologice, metafizice şi paleofiziologice, ştiinţa secolului XX a adăugat şi altele de o natură diferită. Disputa cruntă între damnaţiune şi lutul muncit de pasiuni este privită 1 Ezra Pound — Near Perigord.

1 Cel mai bun făurar (it.) — este dedicaţia făcută de T. S. Eliot lui Ezra Pound la poemul „Ţara pustie”.

2 Citat din poemul Mustapha de Fulke Greville (1554—1600).

Acum ca expresia faptului că o veche tulpină de creier este asociată cu o scoarţă nouă, supradimensionată; că un sistem endocrin dezvoltat în vederea supravieţuirii în sălbăticie a fost plasat în trupurile unor bărbaţi şi femei care trăiesc în condiţiile unor grădini zoologice culturale de un tip sau altul. Şi situaţia fiecărui individ în parte se complică prin faptul că, din punct de vedere anatomic şi biochimic, este unic. Trăsăturile care-l deosebesc de alţi indivizi sunt, pentru el, aproape la fel de importante ca şi similitudinile — în unele cazuri, chiar, i se par mai importante. Explicaţiile ipotetice date de ştiinţa modernă nu ne sunt oferite pe calea experienţei imediate. Dar nici explicaţiile ipotetice ale teologiei şi metafizicii n-au fost oferite pe asemenea cale. In acest context anume, experienţa noastră imediată cunoaşte o singură formă: cea a cronicului război civil din lăuntrul nostru, şi a consecinţelor sale: anxietate, furie, frustrare şi aşa mai departe. Explicaţiile date în termenii lui Dumnezeu şi ai Satanei, ai păcatului, conştiinţei şi imperativului categoric, ai doctrinei karma, graţiei divine şi predestinării sunt la fel de uşor deductibile, la fel de public raţionale ca şi explicaţiile omului de ştiinţă în termenii evoluţiei şi neurologiei, a unicităţii biochimice în dezacord cu cerinţele educaţionale de uniformitate.