Alexandr Soljenitin

ALEXANDR SOLJENIŢÂN

ARHIPELAGUL GULAG 1-2

ÎNCHIN această carte celor care nu au avut destulă viaţă ca să istorisească ei cele prezentate aici. Şi să mă ierte că nu am văzut, nu mi-am adus aminte, nu am desluşit totul.
CUPRINS: Partea ÎNTÂI – INDUSTRIA PENITENCIARĂ Capitolul 1_Arestarea…8

Capitolul 2 – Istoria canalizării noastre…22

Capitolul 3_Ancheta…72

Capitolul 4 – Găitanele albastre…106

Capitolul 5 – Prima celulă – prima iubire…129

Capitolul 6 – Primăvara aceea…169

Capitolul 7 – Sala maşinilor…203

Capitolul 8 – Legea – copil…219

Capitolul 9 – Legea se maturizează…247

Capitolul 10 – Legea în floare…274

Capitolul 11 – Pedeapsa capitală…314

Capitolul 12-Tiurzak…330

Partea a DOUA – PERPETUUM MOBILE Capitolul 1 – Corăbiile Arhipelagului…350

Capitolul 2 – Porturile Arhipelagului…378

Capitolul 3 – Caravanele robilor…399

Capitolul 4 – Din insulă în insulă…414

Conţinutul capitolelor…433

Abrevieri şi sigle…440

Note…445 „Documentpolitic”? „Creaţie literară”? De Alexandru Paleologu…478

În ANUL o mie nouă sute patruzeci şi nouă, împreună cu nişte prieteni, am găsit în revista „Priroda” („Natura”) a Academiei de Ştiinţe o notiţă remarcabilă. Scria acolo cu litere mărunte că pe râul Kolâma, cu prilejul unor săpături, nu se ştie cum a fost descoperită

0 lentilă de gheaţă subterană – un vechi torent îngheţat, iar în el – reprezentanţi ai faunei fosile, având o vârstă de câteva zeci de milenii. Acei peşti ori tritoni s-au păstrat atât de proaspeţi, afirma savantul corespondent, încât participanţii la săpături, după ce au spart gheaţa, i-au mâncat pe loc cu plăcere.

Cititorii nu prea numeroşi ai revistei au fost pesemne destul de uimiţi, aflând cât de mult timp se poate păstra în gheaţă carnea de peşte, însă puţini dintre ei erau în stare să priceapă tâlcul adevărat al acestei notiţe imprudente.

Noi am priceput numaidecât. Ne-am închipuit cu toată intensitatea această scenă, până la cel mai neînsemnat amănunt: cum participanţii spărgeau gheaţa cu o grabă plină de îndârjire; cum, călcând în picioare interesele extraordinare ale ihtiologiei şi înghiontindu-se unul pe altul cu coatele, rupeau bucăţi de carne milenară, o târau lângă foc, o dezgheţau şi o înfulecau până la saturaţie.

Am priceput pentru că noi înşine ne număram printre acei participanţi, ca membri ai acelui trib puternic al zeki*-lor, unic pe pământ şi singurul în stare să mănânce triton cu plăcere.

Iar Kolâma era cea mai mare şi cea mai celebră insulă, polul ferocităţii acelei uimitoare ţări, numită GULAG, ciopârţită de geografie într-un arhipelag, dar ferecată de psihologie într-un continent, al acelei ţări aproape invizibile, aproape imperceptibile, locuită de poporul zeki-ior.

Acest arhipelag a sfârtecat în parcele răzleţe şi a împestriţat o altă ţară, ţara care îl includea, a pătruns adine în oraşele ei, a atârnat peste străzile ei – şi cu toate acestea unii nu-şi dădeau seama de nimic, foarte mulţi auziseră ceva destul de vag, numai cei care au trecut pe acolo ştiau totul.

Dai’, ca şi cum şi-ar fi pierdut graiul în insulele Arhipelagului, ei păstrau tăcerea O cotitură neaşteptată a istoriei noastre a făcut ca nişte lucruri, extrem de puţine, despre acest Arhipelag să iasă la iveală, însă aceleaşi mâini care ne puneau cătuşele, acum întind palma conciliant: „Nu trebuie! V Nu trebuie să răscolim trecutul!… Celui care va pomeni trecutul – să i se scoată un ochi! Însă proverbul continuă astfel:” Iar celui care îl va uita – să se scoată amândoi!”

Trec ani, trec decenii şi şterg irevocabil cicatricele şi rănile trecutului, în această vreme, unele insule s-au cutremurat, au fost inundate, marea polară a uitării clipoceşte deasupra lor. Şi cândva, în veacul viitor, acest Arhipelag, cu aerul lui, cu osemintele locuitorilor lui, congelate în lentila de gheaţă, se va înfăţişa ca un triton neverosimil.

Eu nu voi cuteza să scriu istoria Arhipelagului: nu mi-a fost cu putinţă să cercetez documentele. O să aibă oare cineva, cândva, această posibilitate? Cei care nu doresc să-şi aducă aminte au avut (şi vor avea încă) destul timp să distrugă cu desăvârşire toate documentele.

Cei unsprezece ani petrecuţi acolo, pe care nu i-am resimţit ca p o ruşine, nici ca pe un coşmar cumplit, căci aproape îndrăgisem acea lume monstruoasă, şi faptul că acum, printr-o turnură fericită, am devenit procuratorul multor istorisiri şi scrisori ulterioare mă vor ajuta poate să dezgrop câte ceva din oscioarele şi carnea – de altminteri o carne încă vie, a unui triton, de altminteri, încă viu.

*Tabelul cronologic va figura la sfârşitul volumului al III-lea al operei de faţă. Explicaţiile abrevierilor şi cuvintelor derivate, precum şi notele traducătorului, numerotate în cadrul fiecărui capitol, sunt amplasate la sfârşitul volumului.

În această carte nu există nici personaje, nici evenimente născocite. Oamenii şi locurile apar cu numele lor adevărate. Dacă apar cu iniţiale, aceasta se întâmplă din considerente personale. Dacă nu apar deloc, este numai pentru că memoria oamenilor nu a reţinut numele – însă totul s-a petrecut întocmai.

Această carte nu ar fi putut să fie scrisă de un singur om. În afară de tot ce am scos din Arhipelag pe pielea mea şi mulţumită memoriei, urechilor şi ochilor mei, materialul pentru carte mi-a fost pus la dispoziţie, sub formă de relatări, amintiri şi scrisori, de [un şir de 227 de nume]

Nu le exprim aici recunoştinţa personală: acesta e monumentul nostru comun şi prietenesc ridicat în memoria tuturor celor schingiuiţi şi asasinaţi.

Din această listă aş fi vrut să evidenţiez pe aceia care prin truda lor m-au ajutat să consolidez această lucrare cu referinţe bibliografice extrase din cărţi aflate în fondurile bibliotecilor contemporane sau de mult retrase din circulaţie şi distruse, încât pentru a găsi acei exemplar care s-a păstrat era nevoie de multă stăruinţă; aş fi vrut şi mai mult să evidenţiez pe cei care m-au ajutat să ascund acest manuscris în clipe de restrişte şi apoi să -l multiplic.

Însă n-a sosit încă vremea ca să pot cuteza să le dezvălui numele.

Bătrânul Dmitri Petro viei Vitkovskj, unul dintre surghiuniţii insulelor Solovki1 trebuia să fie redactorul acestei cărţi, însă anii petrecuţi acolo, jumătate de viaţă (memoriile lui din lagăr se intitulează chiar aşa: Jumătate de viaţă), i-au declanşat o paralizie prematură. Pierzându-şi darul vorbirii, el a putut să citească doar câteva capitole definitivate şi să se convingă că totul va fi povestit.

Şi dacă steaua libertăţii nu va străluci încă multă vreme peste ţara noastră, lectura şi răspândirea acestei cărţi constituind un mare pericol, atunci va trebui să mă înclin cu recunoştinţă înaintea viitorilor cititori din partea celorlalţi, a celor care au murit.

Când am început această carte în anul 1958, nu ^cunoşteam nici un fel de memorii ori opere literare consacrate vieţii lagărelor, în timp ce lucram, până în anul 1967, am făcut treptat cunoştinţă cu Povestirile din Kolâma ale lui Varlam Şalamov2 şi cu memoriile lui D. Viţkovski, ale E. Ghinzburg3, ale O. Adamova-Slioz-berg, la care pe parcursul expunerii fac referinţe ca la nişte fapte literare cunoscute de toată lumea (căci până la urmă aşa va fi).

În pofida intenţiilor proprii, în contradicţie cu propria voinţă, au oferit material pentru această carte, au păstrat multe fapte inestimabile şi chiar cifre, ba încă şi aerul pe care îl respirau: cekistul M. L Sudrabs-Laţis4; N. V. Krâlenko5 – procuror şef vreme de mulţi ani; succesorul său A. I. Vâşinski6 şi juriştii complici, dintre cars este imposibil să nu -l menţionez pe I. L. Averbah.

Material pentru această carte ne-au furnizat de asemenea cei treizeci şi şase de scriitori în frunte cu Maxim Gorki – autorii ruşinoasei cărţi7 despre Belomorkanal, care, pentru prima oară în literatura rusă, a glorificat munca de rob.

Partea ÎNTÂI INDUSTRIA PENITENCIARĂ

„în epoca dictaturii şi când eram înconjuraţi din toate părţile de vrăjmaşi, noi am dat dovadă de îngăduinţă inutilă, de blândeţe inutilă”.

(Krâlenko, din cuvântul la procesul „Partidului industrial”)

Capitolul I ARESTAREA Cum se poate ajunge pe acest Arhipelag misterios? Ceas de ceas într-acolo se îndreaptă avioane, vapoare, trenuri, dar pe niciunul nu scrie locul destinaţiei. Şi vânzătorii de la casele de bilete, şi slujbaşii agenţiilor Sovturist şi Inturist vor fi miraţi dacă le veţi cere un bilet pentru aceste meleaguri. Ei nu au habar şi nu au auzit nici de Arhipelag în ansamblu şi nici de vreuna dintre numeroasele lui insuliţe.

Cei care se duc să lucreze în administraţia Arhipelagului ajung acolo prin şcolile MVD.

Cei care se duc să păzească Arhipelagul sunt recrutaţi prin comisariatele militare.

Iar cei care se duc acolo să moară, precum dumneata şi cu mine, cititorule, trebuie să treacă neapărat şi exclusiv prin arestare.

Arestarea! Este oare nevoie să spuneam că ea constituie o răscruce a întregii dumitale vieţi? O lovitură de trăsnet ce cade chiar asupra dumitale? O zdruncinare sufletească insuportabilă cu care nu toţi se pot obişnui şi deseori eşuează în nebunie?

Lumea are tot atâtea centre câte fiinţe vii există în ea Fiecare dintre noi este centrul lumii, şi universul se despică în două când ţi se şuieră în faţă; „Eşti arestat!”

Şi dacă tu eşti cel arestat, atunci ce se mai ţine în picioare în vârtejul acestui cutremur de pământ?

Dar, cu mintea întunecată, incapabili să înţeleagă aceste perturbări ale universului, cei mai subtili şi cei mai săraci cu duhul dintre noi, din toată experienţa vieţii lor, nu izbutesc în această clipă să scoată nimic altceva în afară de:

— Eu? Pentru ce?!

Întrebare repetată de milioane şi milioane de ori înaintea noastră şi care n-a primit nicicând vreun răspuns.

Arestarea, într-o clipă şi în mod stupefiant, te aruncă, te transportă, te transmută dintr-o stare în alta.

Pe uliţa lungă şi întortocheată a vieţii noastre am alergat fericiţi ori am trecut încet, nefericiţi, pe lângă nişte garduri, nesfârşite garduri de lemn, putrede, împrejmuiri din chirpici, îngrădituri din cărămidă, beton, fontă. Nu ne-am întrebat niciodată – oare ce se află dincolo de ele? Nici cu ochiul, nici cu mintea n-am încercat să privim de partea cealaltă, şi tocmai acolo îşi află începutul ţara GULAG, chiar alături, la doi paşi de noi. Şi nu am observat în aceste garduri nenumăratele portiţe şi uşi ermetic ajustate, bine camuflate. Toate, toate aceste portiţe au fost pregătite pentru noi! Şi iată, repede, una fatală s-a deschis larg, şi patru mâini de bărbat, patru mâini albe, neobişnuite cu munca, dar apucătoare, ne înşfacă de picior, de mână, de guler, de căciulă, de ureche, ne târăsc ca pe un sac, în timp ce poarta din spatele nostru, poarta spre viaţa dinainte, este închisă pentru totdeauna.

Gata. Eşti arestat!

Şi nim-m-mic nu găseşti să răspunzi la asta, în afară de acel behăit de mieluşel:

— Eu? Pentru ce-e?

Iată ce este arestarea: o lumină orbitoare şi o lovitură qare transferă dintr-o dată prezentul în trecut, iar imposibilul devine un prezent cu drepturi depline.

Şi gata. Asta-i totul. Nu eşti în stare să pricepi nimic altceva nici în prima oră^nici chiar în primele douăzeci şi patru de ore.

În disperarea de care eşti cuprins, pe dinainte îţi licăreşte încă, precum o jucărie, lumina unei lumi de circ: „Este o greşeală! Îşi vor da seama!”

Toate celelalte, care s-au cristalizat acum într-o imagine tradiţională şi chiar literară despre arestare, nu se vor acumula şi nu se vor ordona de acum în memoria ta dezorientată, ci în memoria familiei tale şi a vecinilor de apartament.

Ţirâitul strident al soneriei în miez de noapte ori bătăile brutale în uşă. Intrarea bravă a cizmelor neşterse pe preşul de la prag ale vajnicilor agenţi ai securităţii. Şi în spatele lor – martorul, covârşit şi speriat de moarte. (Ce nevoie o fi de acest martor? La aşa ceva victimele nici nu îndrăznesc să se gândească, agenţii au uitat şi ei, dar aşa se cuvine după instrucţiuni, şi el trebuie să rămână acolo toată noaptea, iar spre dimineaţă să semneze. Pentru martorul ridicat din patul său este, de asemenea, un chin: să meargă noapte de noapte şi să ajute la arestarea vecinilor şi cunoscuţilor săi.)

O arestare tradiţională mai înseamnă şi pregătirile făcute cu mâini tremurătoare pentru cel ce va fi ridicat: un schimb de rufe, o bucată. De săpun, ceva de mâncare, şi nimeni nu ştie ce trebuie, ce poţi să iei cu tine şi cum e mai bine să te îmbraci, iar agenţii te grăbesc şi te întrerup: „Nu trebuie să luaţi nimic. Acolo o să vă dea mâncare. Acolo e cald”. (Minciuni, bineînţeles. Şi te zoresc doar ca să te înspăimânte.)

Arestarea tradiţională mai înseamnă şi ceva pe urmă, după plecarea nenorocitului ridicat: ceasuri întregi de trebăluială prin apartament a forţei străine de represiune, care sparge, taie, smulge de pe pereţi şi azvârle, goleşte dulapurile şi sertarele, scutură, împrăştie, rupe; apoi mai înseamnă mormanul de lucruri îngrămădite pe duşumea, şi trosnetul lucrurilor strivite sub tălpile cizmelor. Şi nu există nimic sfânt în timpul unei percheziţii! Când l-au arestat pe mecanicul Inoşin, în cameră se afla un sicriaş cu corpul copilului său care tocmai murise. Juriştii au aruncat copilul şi au căutat şi în sicriu. Şi trântesc bolnavii din pat, şi le rup pansamentele*. Şi nimic în timpul unei percheziţii

*Când în anul 1937 a fost distrus institutul doctorului Kazakov. „comisia” a spart recipientele în care se aflau Uzatele inventate de el, deşi în jur fopăiau infirmii vindecaţi sau în curs de vindecare şi implorau să fie păstrate aceste medicamente miraculoase. (Conform versiunii oficiale, lizatele erau socotite otravă – atunci de ce nu le-au păstrat ca probe materiale?)

N. B.: Note/e din subsolul paginii, marcate cu astei isc, aparţin autorului. Menţionăm că în versiunea românească s-a respectat maniera, uneori originală, a autorului de a ortografia o seamă de cuvinte, sintagme, denumiri de instituţii, evenimente, precum şi noţiuni specifice universului sovietic şi gulagovist (n, t.).

nu va fi socotit absurd! De la colecţionarul de antichităţi Cetveruhin au confiscat „atâtea file de ucazuri împărăteşti” – şi anume: ucazul privind sfârşitul războiului cu Napoleon, ucazul privind formarea Sfintei Alianţe şi tedeumul împotriva holerei din anul 1830. De la cel mai bun cunoscător al Tibetului, Vostrikov, au confiscat preţioasele manuscrise tibetane vechi (elevii defunctului de-abia le-au smuls de la KGB după 30 de ani!). La arestarea orientalistului Nevski, au capturat manuscrisele tangute1 (iar peste 25 de ani, pentru descifrarea lor, celui dispărut i s-a acordat post-mortem premiul Lenân). Lui Karger i-au sustras arhiva ostiacilor2 de pe Enisei, au interzis scrierea pe^care o inventase pentru ei şi abecedarul, lăsând acest mic popor fără scriere, în limbaj intelectual îţi ia mult timp să descrii toate astea, dar norodul zice despre o percheziţie aşa: caută să culeagă ce n-au semănat.

Tot ce s-a confiscat este luat şi dus, ba uneori îl silesc chiar pe arestat să ducă – precum pe Nina Alexandrovna Palcinskaia, care a purtat pe umăr sacul cu hârtiile şi scrisorile soţului răposat, un mare inginer rus veşnic activ – să ducă, deci, în spate până la ei, în gura lor larg deschisă, pentru totdeauna, fără putinţă de întoarcere.

Iar pentru cei care au rămas după arestare, aceasta înseamnă trena lungă a unei vieţi întoarse pe dos, a unei vieţi distruse. Şi încercarea de a duce celui arestat pachete. Dar de la toate ghişeele îţi răspundeau nişte voci care parcă lătrau: „Ăsta nu figurează aici”, „Ăsta nu este!” Şi ca să ajungi la acest ghişeu, în zilele cumplite ale Leningradului, trebuia să te înghesui la coadă cinci zile şi cinci nopţi. Şi poate doar peste şase luni – un an, arestatul va da el însuşi un semn de viaţă ori ţi se va arunca de la ghişeu: „Fără drept de corespsondenţă”. Iar asta înseamnă – pentru totdeauna. „Fără drept de corespondenţă” înseamnă aproape sigur: împuşcat.

Într-un cuvânt, „noi trăim în condiţii blestemate, când un om dispare fără urmă şi fiinţele cele mai dragi, soţia ţi mama. Ani de zile nu ştiu ce s-a întâmplat cu el”. Este just? Nu? Aceste rânduri le-a scris Lenin în anul 1910 în necrologul lui BabuşkinS. Dar trebuie s-o spunem pe şleau: Babuşkin însoţea un transport de arme pentru răscoală şi chiar cu ele a fost împuşcat. El ştia ce riscă. Nu se poate spune acelaşi lucru despre noi, nişte mieluşei.

Aceasta este imaginea noastră despre arestare.

Este indiscutabil că la noi este preferată arestarea nocturnă de tipul celei descrise, pentru că ea prezintă avantaje importante. Toţi locatarii apartamentului sunt sugrumaţi de spaimă chiar de la cea dintâi bătaie în uşă. Arestatul este smuls din căldura aşternutului, este încă stăpânit de neputinţa stării de somnolenţă, mintea îi este tulbure. La arestările de noapte, agenţii securităţii statului sunt în superioritate numerică: sosesc câţiva, înarmaţi, împotriva unuia singur, care nici nu s-a încheiat la pantaloni; în timpul pregătirilor şi al percheziţiei în mod sigur mulţimea de eventuali susţinători ai vicitimei nu se va aduna la intrarea în clădire. Succesiunea fără grabă a descinderilor într-un apartament, pe urmă în altul, mâine în cel de al treilea şi al patrulea, oferă posibilitatea de a folosi corect personalul operativ şi de a băga la închisoare.

Un număr de cetăţeni ai oraşului considerabil mai mare decât totalul acelui personal.

Arestările nocturne mai au şi avantajul că nici casele vecine, nici străzile oraşului nu văd câţi oameni au fost ridicaţi într-o noapte. Speriindu-i pe vecinii cei mai apropiaţi, aceste arestări nu constituie un eveniment pentru cei mai îndepărtaţi. Ca şi când nici n-ar fi existat. Pe aceeaşi bandă de asfalt, pe care noaptea forfotesc într-un du-te-vino continuu dubele, transportând arestaţi şi deţinuţi, ziua defilează generaţia tânără cu steaguri şi flori şi cântă marşuri pline de voioşie şi optimism.

Aresluitor/i însă, al căror serviciu constă exclusiv din arestări, pentru care spaimele arestaţilor devin plicticoase prin repetiţie, au o concepţie mult mai largă despre operaţiunea de arestare. Ei au o teorie întreagă, să nu aveţi naivitatea şi să credeţi că nu au. Arestologia este un capitol important al cursului de temniţologie generală şi are la bază o teorie socială serioasă. Arestările beneficiază de o clasificare, efectuată după criterii variate: arestări nocturne şi diurne; la domiciliu, la serviciu, în călătorie; pentru prima şi a doua oară; individuale şi în grup. Arestările se deosebesc după gradul de surpriză necesară, după gradul de împotrivire estimată (dar în zeci de milioane de cazuri agenţii nu s-au aşteptat la nici o împotrivire şi nici nu a fost vreuna). Arestările se disting după seriozitatea percheziţiei efectuate; după necesitatea de a face sau nu inventarul obiectelor confiscate, de a sigila camerele sau apartamentele; de a aresta şi soţia, copii urmând să fie trimişi la cămin, ori de a deporta tot restul familiei, ori de a-i trimite şi pe părinţi în lagăr.

Şi, separat, există o întreagă Ştiinţă a Percheziţiei (am avut prilejul să citesc o broşură pentru juriştii din Alma-Ata, studenţi la fărăfrecvenţă). Acolo sunt foarte lăudaţi acei jurişti care la percheziţie nu au pregetat să răscolească două tone de bălegar, şase metri cubi de lemne de foc, două căruţe de fin, au curăţat zăpada de pe terenul din apropierea unei case, au scos cărămizi din sobă, au golit haznalele, au controlat vase de closete, au cercetat cuşti de clini, coteţe de găini, colivii pentru grauri, au străpuns saltele, au smuls plasturi de pe corpuri şi chiar dinţi de metal pentru a găsi în ei microdocumente. Studenţilor li se recomandă insistent să înceapă şi să încheie acţiunea printr-o percheziţie personală (dacă omul a sustras ceva din obiectele confiscate?); şi să revină încă o dată în acelaşi loc, dar Ia altă oră şi să facă o nouă percheziţie.

De bună seamă că arestările sunt foarte diferite după forma lor. Irma Mendel, unguroaică, a izbutit să procure la Komintern (1926) două bilete la Teatrul Mare, în primele rânduri. L-a invitat şi pe anchetatorul penal Klegel, care îi făcea curte. Au petrecut foarte tandru tot timpul cât a durat spectacolul, apoi el a condus-o… Direct la Lubianka4. Şi dacă într-o însorită zi de iunie 1927 o vedeţi pe strada Kuzneţki Most pe Anna Skripnikova – o frumoasă domnişoară blondă şi bucălată, care tocmai şi-a cumpărat o stofă albastră pentru rochie – cum suie într-o birjă cu un tânăr elegant (dar birjarul şi-a dat seama şi se încruntă: Organele nu plătesc niciodată) – să ştiţi că nu e vorba de o întâlnire amoroasă, ci tot de o arestare: ei vor coti îndată pe strada Lubianka şi vor pătrunde în gura largă a porţii. Şi dacă (douăzeci şi două de primăveri mai târziu) Boris Burkovski, căpitan de rangul doi, în tunică albă, mirosind a colonie scumpă, cumpără un tort pentru o fată, să nu juraţi că acest tort va reveni acelei fete şi nu va fi sfârtecat de cuţitele celor însărcinaţi cu percheziţia şi dus de căpitan în prima lui celulă. Fără îndoială, la noi a fost întotdeauna la mare cinste şi arestarea diurnă, şi arestarea în stradă, şi arestarea într-un furnicar de lume. Ea este însă efectuată curat şi – lucru uimitor!

— Victimele înseşi, de acord cu agenţii securităţii de stat, se comportă cât mai elegant posibil, ca să nu dea celor vii posibilitatea să observe cum piere un condamnat.

Nu toţi pot fi arestaţi acasă cu ciocănitul prealabil în uşă (iar dacă se ciocăneşte – acesta e „administratorul blocului”, „poştaşul”), nu toţi trebuie arestaţi la locul de muncă. Iar dacă victima se dovedeşte un tip recalcitrant, e mai comod ca el să fie ridicat când este rupt de ambianţa lui obişnuită: de familie, de colegii de muncă, de tovarăşii de idei, de ascunzătorile lui. El nu trebuie să izbutească să distrugă, să ascundă ori să transmită nimic. Celor de rang mare, militari sau activişti de partid, le dădeau uneori alte însărcinări, le puneau la dispoziţie un vagon-salon, iar apoi îi arestau în timpul călătoriei. Un muritor de rând, îngrozit de arestările pe capete şi, timp de o săptămână, chinuit de privirile încruntate ale şefilor, este chemat brusc la comitetul sindical de întreprindere, unde i se oferă, radios, un bilet la o casa de odihnă din Soci. Fricosul nostru este profund emoţionat: va să zică, spaimele lui au fost inutile. Mulţumeşte şi, jubilând, aleargă acasă grăbit să-şi facă geamantanul. Până la tren mai sunt două ore, şi el îşi ceartă nevasta neîndemânatică. Lată şi gara! Mai este timp. În sala de aşteptare sau lângă tejghea, cu o halbă de bere în mână, se aude strigat de un tânăr foarte simpatic: „Piotr Ivanâci, nu mă recunoşti?” Piotr Ivanâci este încurcat: „Cred că nu, deşi…” Tânărul iradiază o simpatie prietenoasă debordantă: „Ei, cum se poate, o să-ţi aduc aminte…” şi se înclină respectuos înspre soţia lui Piotr Ivanâci: „Iertaţi-mă, îmi daţi voie să -l răpesc pe soţul dumneavoastră pentru un minut…?” Soţia îi dă voie, şi necunoscutul îl duce pe Piotr Ivanâci intim, de braţ – pentru totdeauna sau pentru zece ani!

În furnicarul gării, nimeni nu observă nimic… Cetăţeni amatori de călătorii! Nu uitaţi că în fiecare gară mare există o secţie a GPU şi câteva celule!

Această insistenţă sâcâitoare a cunoscuţilor imaginari este atât de febrilă, încât unui om care n-a trecut prin infernul lagărului îi este aproape imposibil să se descotorosească de ea. Să nu crezi că dacă eşti angajatul ambasadei americane şi te numeşti, să zicem, Alexander Dolgan, nu pot să te aresteze în plină zi pe strada Gorki, în apropiere de telegraful central. Amicul necunoscut se va repezi spre tine înotând prin mulţime şi desfăcându-şi braţele ca nişte greble: „Saşa! Va striga el pur şi simplu fără nici un ascunziş. Prietene! Nu ne-am văzut de un car de ani! Hai să ne dăm mai la o parte, să nu incomodăm oamenii.” Iar mai la o parte, lângă trotuar tocmai opreşte o „pobedă” 5… (Peste câteva zile agenţia TASS va face o declaraţie plină de indignare, tipărită în toate ziarele, cum că în cercurile competente nu se ştie nimic de dispariţia lui Alexander Dolgan.) Dar ce-i aici atât de complicat? Voinicii noştri au Efectuat astfel de arestări la Bruxelles (aşa a fost arestat Jora Blednov), darmite la Moscova.