Alexandr Soljenitin

Aceste lucrări de asanare au atins apogeul începând din anul 1927 şi imediat au arătat proletariatului cu toată claritatea cauzele eşecurilor şi neajunsurilor noastre economice. La NKPS (căile ferate) – acte de sabotaj (iată de ce este greu să-ţi procuri un bilet de tren, iată de ce există intermitenţe în transportul de mărfuri). La MOGES – acte de sabotaj (întreruperi de curent). Industria petrolieră – acte de sabotaj (din pricina asta nu găseşti nici pic de petrol lampant). Industria textilă – acte de sabotaj (muncitorii nu au cu ce să se îmbrace). Carboniferă – acte de sabotaj colosale (iată de ce îngheţăm!). Metalurgia, industria de război, industria constructoare de maşini, construcţiile navale, industria chimică, minieră, a aurului şi a platinei, irigaţiile – pretutindeni abcese purulente de sabotaj! Din toate părţile ne înconjoară duşmani înarmaţi cu rigle de calcul! GPU-ul nu mai prididea să prindă sabotorii şi să-i mătrăşească, în cele două capitale şi în provincie funcţionau colegiile OGPU şi tribunalele muncitoreşti care le făceau harcea-parcea pe aceste lepădături, despre ale căror noi mârşăvii muncitorii, cu exclamaţii de ah şi oh, aflau (uneori nici nu aflau) din ziare. Au aflat de Palcinski43, von Meck44, Veliciko*, dar câţi or fi fost cei al căror nume a rămas necunoscut? Fiecare ramură, fiecare fabrică şi cooperativă meşteşugărească trebuiau

*A. F. Veliciko, inginer militar, fost profesor la Academia Militară a Marelui Stat-Major. General-locotenent: în ministerul de război ţarist a fost şeful Direcţiei comunicaţiilor militare. A fost împuşcat. Ah, ce util ar fi fost în 1941!

Să caute înlăuntrul lor acte de sabotaj, şi de-abia începeau să caute că numai-decât le şi găseau (cu ajutorul GPU). Dacă vreun inginer cu studiile făcute înainte de revoluţie nu fusese încă demascat ca trădător, putea cu siguranţă fi bănuit de aşa ceva.

Şi ce răufăcători rafinaţi erau aceşti vechi ingineri, cât de diabolice şi diverse erau metodele lor de a face rău! Nikolai Karlovici von Meck de la Comisariatul Poporului pentru căile de comunicaţie se prefăcea că este foarte devotat edificării noii economii, putea să vorbească îndelung şi cu însufleţire despre problemele economice ale construcţiei socialismului şi avea o plăcere deosebită de a da sfaturi. Unul dintre cele mai dăunătoare sfaturi ale lui a fost următorul: să se mărească fără teama garniturile trenurilor de mărfuri, chiar şi cele de mare tonaj. Cu ajutorul GPU-ului, von Meck a fost demascat (şi împuşcat): a vrut să aducă în stare de uzură liniile ferate, vagoanele şi locomotivele şi să lase Republica, în cazul unei intervenţii, fără căi ferate! Când însă, la scurtă vreme după aceea, noul comisar al poporului pentru căile de comunicaţie, tovarăşul Kaganovici45, a ordonat să se pună în circulaţie tocmai garnituri de mare tonaj, ba chiar de două şi de trei ori mai grele (pentru această descoperire el şi alţi conducători au primit ordinul Lenin), atunci, inginerii de rea-credinţă s-au manifestat din nou, de data aceasta ca limitatori: au început să strige că asta e prea mult, că asta va uza în mod dezastruos materialul rulant, şi au fost pe bună dreptate împuşcaţi pentru neîncrederea în posibilităţile transportului socialist.

Aceşti limitatori sunt bătuţi timp de câţiva ani, ei se găsesc în toate domeniile, îşi flutură calculele şi nu vor să priceapă cum entuziasmul personalului poate fi de ajutor podurilor şi strungurilor. (Aceştia sunt anii când psihologia populară este dată peste cap: este ridiculizată circumspecţia specifică înţelepciunii populare, conform căreia repede şi bine nu se poate, şi este întors pe dos proverbul străvechi „încet-încet – departe ajungi”.) Ceea ce mai întârzie uneori arestarea vechilor ingineri este faptul că schimbul nu era încă pregătit. Nikolai Ivanovici Ladâjenski, inginer şef la uzinele de armament din Ijevsk, este arestat mai întâi pentru „teoriile limitative”, pentru „credinţa oarbă în coeficientul de siguranţă”, care l-a determinat să considere insuficiente sumele aprobate de Ordjonikidze46 pentru extinderea uzinelor. (Iar Ordjonikidze, se spune, discuta cu vechii ingineri, punând pe birou două pistoale, unul la drepta, celălalt la stânga lui.) Ulterior însă, arestarea i se transformă în arest la domiciliu şi i se ordonă să lucreze în vechiul post (fără el totul se duce de râpă). El pune treburile la punct. Dar sumele au rămas ca şi înainte, insuficiente, şi iată -l acum din nou la închisoare „pentru utilizarea greşită a sumelor”: erau insuficiente tocmai pentru că inginerul şef nu le-a folosit cum se cuvine! Într-un an, Ladâjenski moare ca tăietor de pădure.

Astfel, în câţiva ani, au frânt coloana vertebrală a vechiului corp de ingineri, care au fost gloria ţării noastre şi eroii preferaţi ai lui Garin-Mi-hailovski47 şi Zamiatin48.

Este de la sine înţeles că în acest val, ca şi în toate celelalte, sunt atraşi şi alţi oameni, apropiaţi ori cunoscuţi ai celor osândiţi, de pildă – n-aş vrea să pătez chipul de bronz strălucitor al Santinelei, însă trebuie – informatorii Nesubordonaţi. L-am ruga pe cititor să păstreze în memorie acest val cu totul secret, care nu a fost revelat public, mai ales pentru primul deceniu postrevoluţionar: pe atunci oamenii mai ştiau ce este mândria, mulţi dintre ei încă nu aveau idee că moarala este relativă, are doar un înţeles de clasă îngust, şi ei au cutezat să refuze slujba ce li se propunea, şi toţi au fost pedepsiţi fără cruţare. Iată, tinerei Magdalina Edjubova i s-a propus să supravegheze tocmai un grup de ingineri, însă ea nu numai că a refuzat, dar a povestit tutorelui ei (şi pe el trebuia să -l spioneze): cu toate acestea, curând, el oricum a fost arestat şi la anchetă a mărturisit totul. Edjubova, care era gravidă, a fost arestată „pentru divulgarea unui secret operativ” şi condamnată la moarte prin împuşcare. (Până la urmă s-a ales cu douăzeci şi cinci de ani de detenţie, adunaţi dintr-un lanţ de condamnări.) în aceeaşi perioadă (1927), de data aceasta într-o cu totul altă sferă – a comuniştilor de prestigiu din Harkov, Nadejda Vitalievna Surovţeva a refuzat, de asemenea, să-i urmărească şi să-i denunţe pe membrii guvernului ucrainean, drept care a fost ridicată şi dusă la GPU şi numai după un sfert de secol, mai mult moartă decât vie, a ieşit la suprafaţă în Kolâma. Însă despre cei ce nu s-au mai ridicat la suprafaţa apei nu ştim nimic.

(în deceniul al patrulea, valul nesubordonaţilor este redus la zero: dacă ni se cere să fim informatori, înseamnă că aşa trebuie, n-ai ce face. „Nu poţi să te lupţi cu morile de vânt.” „Dacă nu voi fi eu, va fi altul.” „Mai bine eu cel bun să fiu colaborator secret, decât altul rău.” De altminteri, cei care dau năvală să devină colaboratori secreţi sunt voluntarii, te copleşesc: este deopotrivă profitabil şi te umple de glorie.)

În anul 1928, la Moscova se judecă răsunătorul proces Şahtî – răsunător prin publicitatea care i s-a făcut, prin mărturisirile năucitoare şi autobiciuirea acuzaţilor (deocamdată nu ale tuturor). Peste doi ani, în septembrie 1930, sunt judecaţi cu mare zarvă organizatorii foametei (iată-i! Ei sunt! Ei!) -patruzeci şi opt de sabotori din industria alimentară. La sfârşitul anului 1930 se desfăşoară procesul Partidului industrial cu şi mai mare vâlvă şi beneficiind de o repetiţie ireproşabilă: acuzaţii, toţi până la unul, iau asupra lor tot felul de nimicuri dezgustătoare – şi iată, dinaintea muncitorilor, la un monument de pe care s-a scos învelitoarea, apare reţeaua subtilă şi grandioasă a tuturor sabotajelor izolate, demascate până în prezent, în acelaşi mod, unic şi diabolic, cu Miliukov49, Riabuşinski50, Deterding şi Poincare.

Începând să pătrunzi natura practicii noastre judiciare, îţi dai seama că procesele accesibile privirii tuturor nu sunt decât muşuroaie de cârtiţă ce se văd la suprafaţă, pe când săpăturile de bază se efectuează adânc, sub pământ. La aceste procese este prezentată doar o unică parte a arestaţilor, doar aceia care consimt să se calomnieze în mod nefiresc pe sine şi să denigreze pe alţii în speranţa unor circumstanţe atenuante, însă majoritatea inginerilor care au avut curajul şi mintea să respingă inepţiile anchetatorilor penali, aceia sunt judecaţi fără zgomot, dar şi ei, care nu au mărturisit, capătă de la colegiul GPU tot zece ani.

Valurile curg pe sub pământ, prin conducte, ele canalizează viaţa înfloritoare de la suprafaţă.

Tocmai din acest moment se întreprinde pasul important spre participarea întregului popor la această canalizare, spre împărţirea generală a responsabilităţii pentru ea: cei care încă nu s-au prăvălit cu trupurile lor în trapele canalizării, cei pe care conductele nu i-aiî azvârlit în Arhipelag, aceia trebuie să umble la suprafaţă cu flamuri în mâini, să proslăvească tribunalele şi să se bucure de actele lor de represiune. (Aceasta e din spirit de prevedere! Vor trece decenii, istoria se va trezi din somnu-i adânc, dar anchetatorii, judecătorii şi procurorii nu se vor dovedi mai vinovaţi decât noi toţi la un loc, dragi concetăţeni! Căci de aceea purtăm podoaba respectabilă a părului cărunt, pentru că la vremea noastră am votat respectabil pentru.)

Dacă n-am lua în consideraţie experimentul leninist-troţkist de la procesul eserilor din 1922, Stalin a purces la astfel de probe o dată cu procesul organizatorilor foametei, şi atât îi mai lipsea probei – să nu reuşească, de vreme ce toţi flămânzeau în îmbelşugata Rusie şi toţi priveau în jurul lor, întrebând: oare unde au dispărut grânele noastre? Şi, astfel, prin uzine şi instituţii, devansând verdictul tribunalului, muncitorii şi funcţionarii votează cu indignare pentru condamnarea la moarte a ticăloşilor de acuzaţi. Iar cu prilejul procesului Partidului industrial vom avea mitinguri populare, demonstraţii (la care sunt antrenaţi şi şcolarii), marşuri cadenţate ale unor mulţimi de milioane şi urlete sub ferestrele tribunalului: „La moarte! La moarte! La moarte!” în această perioadă de cotitură a istoriei noastre au răsunat voci izolate de protest ori abţineri. Era nevoie de foarte, foarte mult curaj pentru ca în acel cor şi urlet să spui „nu!”, incomparabil cu uşurinţa de astăzi! (Nici astăzi însă nu sunt prea mulţi cei care obiectează.) La adunarea Institutului politehnic din Leningrad, profesorul Dimitri Apollinarievici Rojanski51 s-a abţinut (el, vedeţi dumneavoastră, este adversarul pedepsei cu moartea în general, aceasta, vedeţi dumneavoastră, în limbajul ştiinţei, este un proces ireversibil) şi, numaidecât, a fost băgat la închisoare! Studentul Dima Oliţki s-a abţinut şi, numaidecât, a fost băgat la închisoare! Şi toate aceste proteste au amuţit chiar de la început.

Din câte ştim, clasa muncitoare cu mustăţi cărunte a aprobat aceste condamnări. Din câte ştim, de la comsomoliştii înflăcăraţi până la legendarii comandanţi de armate, întreaga avangardă a aprobat în unanimitate aceste condamnări. Revoluţionari, teoreticieni şi profeţi celebri, cu şapte ani înainte de sfârşitul lor lipsit de glorie, au salutat acel urlet al mulţimilor, nebănuind că în scurtă vreme va veni şi rândul lor, că şi numele lor vor fi târâte în acest urlet, însoţite de calificativele „gunoi” şi „lepădătură”.

Curând, însă, nimicirea inginerilor a încetat, în vara anului 1931, losif Vissarionovici a emis cele „Şase condiţii” ale construcţiei economice, şi Autocraţia Sa a dorit ca prin cea de a cincea condiţie să traseze directiva: de la politica de nimicire a vechii intelectualităţi tehnice – la politica de atragere şi de menajare a ei.

Şi de menajare a ei! Oare unde s-a volatilizat indignarea noastră? Unde au dispărut toate acuzaţiile noastre? Tocmai se desfăşura procesul sabotorilor din industria porţelanurilor (şi acolo au pricinuit pagube!), şi toţi acuzaţii, fără excepţie, s-au ponegrit pe ei înşişi, recunoscând totul, apoi, brusc, tot aşa, Fără nici o excepţie, au exclamat: nu suntem vinovaţi! Şi au fost puşi în libertate!

(în acel an a putut fi observat chiar un mic antival: inginerii care fuseseră judecaţi sau anchetaţi au fost readuşi la viaţă. Aşa s-a întors şi D. A. Rojanski. Oare nu s-ar putea spune că el a rezistat duelului cu Stalin? Că o societate înzestrată cu curaj civic n-ar fi dat prilej pentru scrierea acestui capitol şi, de altfel, nici a acestei căiţi?)

Menşevicilor, doborâţi de mult la pământ, Stalin le-a tras câteva copite, în martie 1931, prin procesul public al „Biroului unional al menşevicilor” -Groman-Suhanov-Iakubovici (Groman era mai degrabă cadet, lakubovici aproape bolşevic, iar Ghimmer-Suhanov, acel teoretician din timpul revoluţiei din februarie, în al cărui apartament de pe cheiul Karpovka, din Retrograd, la 10 octombrie 1917, s-a întrunit Comitetul Central al bolşevicilor şi a luat hotărârea privind insurecţia armată). Şi, deodată, a ezitat Aşa spun despre flux locuitorii de pe ţărmul Mării Albe înainte de a începe refluxul: apa a ezitat, însă nu se cade să comparăm sufletul întunecat al lui Stalin cu apele Mării Albe. Totuşi, este posibil ca el să nu fi ezitat câtuşi de puţin. Şi nu a fost nici un reflux, în acel an s-a petrecut însă încă o minune, îndată după procesul Partidului industrial, în 1931 a fost pregătit grandiosul proces al TKP – Partidul Ţărănesc al Muncii, aşa-zisa uriaşă forţă clandestină organizată (care nu a existat niciodată!), alcătuită din intelectualitatea sătească, din fruntaşii cooperaţiei agricole şi de consum şi din pătura evoluată a ţărănimii care pregătea răsturnarea dictaturii proletariatului. La procesul Partidului industrial, acest TKP a fost menţionat ca fiind bine cunoscut şi demascat. Aparatul de anchetă penală al GPU-ului funcţiona cu precizie: mii de inculpaţi au recunoscut apartenenţa lor la TKP şi scopurile lor criminale, în total a fost avansată cifra de două sute de mii de „membri”, „în fruntea” partidului figurau Alexandr Vasilievici Ceaianov, specialist în economie agrară; N. D. Kondratiev, viitorul „prim-ministru”; L. N. Iurovski; Makarov; Alexei Doiarenko, profesor la Academia Timiriazev, viitorul „ministru al agriculturii”.

Şi poate că ar fi fost mai buni decât aceia care, pe urmă, au ocupat această funcţie vreme de patruzeci de ani. Ca să vezi cum este destinul omului.’ Doiarenko, din principiu, nu a făcut niciodată politică, ’ Atunci când fiica lui a adus în casă nişte studenţi care susţineau idei mai mult sau mai puţin socialist-revoluţionare, el i-a dat afară.

Şi brusc, într-o frumoasă noapte, Stalin s-a răzgândit. De ce? Aceasta, poate, n-o s-o aflăm niciodată. A vrut să-şi mântuiască sufletul de păcate? Era prea devreme. Şi-a afirmat cumva simţul umorului, socotind că totul este prea monoton şi i se făcuse lehamite? Nu, nimeni nu va îndrăzni să-i reproşeze lui Stalin că ar fi avut simţul umorului. S-ar putea mai degrabă să fi cumpănit că, oricum, ţăranii vor muri de foame, şi nu doar două sute de mii, astfel încât nu avea rost să se mai ostenească. Aşadar, Partidul Ţărănesc al Muncii a fost desfiinţat, tuturor celor care „recunoscuseră” li s-a propus să tăgăduiască mărturiile făcute (puteţi să vă închipuiţi bucuria lor!) şi în schimb a fost judecat pe cale extrajudiciară, prin intermediul colegiului OGPU, micul grup al lui Kondratiev-Ceaianov*. (Totuşi, în anul 1941, Vavilov52, epuizat de suferinţe, va fi acuzat că TKP-ul a existat, iar el, Vavilov, l-a condus în mod clandestin.)

Se îmbulzesc paragrafele, se îmbulzesc anii, şi nouă nu ne este cu putinţă să expunem în ordine tot ce a fost (GPU-ul însă a scos-o de minune la capăt! GPU-ul nu lăsa să-i scape nimic!). Mereu însă trebuie să nu uităm:

— Că oamenii credincioşi sunt băgaţi la închisoare fără întrerupere, este de la sine înţeles. (Aici ies la suprafaţă nişte date şi nişte puncte maxime. De pildă, „noaptea luptei cu religia”, desfăşurată la Leningrad în 1929, în ajunul Crăciunului, când au fost arestaţi mulţi intelectuali cucernici, şi nu până dimineaţa, ca într-o poveste de Crăciun. Apoi, tot la Leningrad, în februarie 1932, închiderea în acelaşi timp a numeroase biserici şi masivele arestări simultane din rândul clerului. Nimeni însă nu ne-a adus la cunoştinţă mai multe date şi mai multe locuri);

— Nu pierd ocazia de a nimici nici sectele, chiar şi cele care simpatizau cu comunismul. Astfel, în 1929, au fost arestaţi, fără excepţie, toţi membrii comunei instaurate între Soci şi Hosta. La ei totul era comunist: atât producţia, cât-şi distribuirea, şi totul se făcea într-un mod atât de cinstit, cum ţara nu va ajunge să facă nici într-o sută de ani, dar, vai, ei erau prea culţi, mari cunoscători de literatură religioasă şi filosofia lor nu era ateismul, ci un amestec de baptism, tolstoism şi yoga. Prin urmare, aceasta era o comună criminală şi nu putea să aducă fericire poporului. Tot prin anii ’20, un grup important de adepţi ai tolstoismului a fost exilat la poalele munţilor Altai, unde au organizat aşezări comune împreună cu baptiştii. Când a început construirea combinatului din Kuzneţk, ei asigurau aprovizionarea cu produse alimentare. Pe urmă au început să-i aresteze: mai întâi pe învăţători (nu predau după programele de stat), copiii alergau ţipând în urma maşinii lor, apoi pe căpeteniile comunităţilor;

— Că, nu se ştie cum, au curăţat (şi nu pe toţi prin educaţie, pe unii chiar cu gloanţe) acele cete de tineri vagabonzi, care asaltau cazanele de asfalt ale oraşelor şi, începând din anul 1930, au dispărut brusc;

— Că nu sunt trecute cu vederea cazurile de caritate interzisă (cine strân-gea bani în atelier pentru nevasta unui muncitor întemniţat era arestat);

— Că Marea Pasienţă a socialiştilor continuă neîntrerupt, este de la sine înţeles;

— Că în anul 1929 sunt băgaţi la închisoare istoricii care nu au fost exilaţi la timp peste hotare (Platonov53, Târle54, Liubavski55, Gautier56, Izmailov57), remarcabilul teoretician literar M. M. Bahtin58, Lihaciov59, pe atunci încă tânăr;

— Că şi naţionalităţile se scurg când de la o extremitate, când de la alta.

*Condamnat la închisoare, Kondratiev s-a îmbolnăvit psihic şi a murit. A murit şi Iurovski. Ceaianov. După cinci ani de temniţă, a fost exilat la Alina-Aţa în 1948 a fost închis din nou.

Sunt întemniţaţi iakuţii după răscoala din 1928. Sunt întemniţaţi buriat-mon-golii după răscoala din anul 1929. (După cum se spune, au fost împuşcaţi aproximativ treizeci şi cinci de mii. N-am avut posibilitatea să verificăm.) Sunt întemniţaţi kazahii după reprimarea lor eroică de către cavaleria lui Budionnâi60 în 1930-1931. La începutul anului 1930 are loc procesul Uniunii Eliberării Ucrainei (profesorul Efremov, Cehovski, Nikovski şi alţii) şi, cunoscând proporţiile noastre dintre ceea ce este declarat şi ţinut secret, câţi or mai fi în spatele lor, câţi or mai fi fost arestaţi în taină…?

Şi vine, încet dar vine, rândul să fie băgaţi la puşcărie membrii partidului aflat la conducere! Deocamdată (1927-1928) aceştia sunt „opoziţia muncitorească61 sau troţkiştii, care şi-au ales un lider necorespunzător. Deocamdată sunt câteva sute, curând vor fi mii. Dar începutul este greu. Aşa cum troţkiştii asistau liniştiţi la arestările membrilor altor partide, tot aşa acum restul partidului priveşte aprobator la întemniţarea troţkiştilor. Tututor le vine rândul. Pe urmă va urma inexistenta opoziţie de” dreapta”62. Devorând membru după membru, începând de la coadă, botul va ajunge şi la propriul cap.

Tot în 1928 vine timpul răfuielii cu ultimele vlăstare ale burgheziei – nepmanii. Cel mai adesea sunt împovăraţi cu impozite din ce în ce mai mari, peste puterile lor, pe care la un moment dat vor refuza să le mai plătească, şi atunci vor fi arestaţi pentru insolvabilitate şi li se va confisca averea. (Micilor meşteşugari: frizeri, croitori, reparatori de primusuri, li se vor ridica autorizaţiile.)

Creşterea valului nepmanilor prezintă un interes economic. Statul are nevoie de bunuri, are nevoie de aur, şi deocamdată nu există nici o Kolâma Pe la sfârşitul anului 1929 începe vestita febră a aurului, numai că ea îi cuprinde nu pe cei care caută aurul, ci pe aceia de la care va fi scuturat. Specificul noului val al „aurului” constă în faptul că GPU, în realitate, nu le acuză de nimic pe aceste victime ale sale şi este gata să nu le trimită în ţara GULAG, vrea numai să le ia aurul după dreptul celui mai puternic, fată de ce închisorile sunt arhipline şi anchetatorii extenuaţi, iar închisorile de tranzit, locurile de popas ale convoaielor de arestaţi şi lagărele nu sunt completate în aceeaşi proporţie.

Cine sunt cei întemniţaţi în valul „aurului”? Cei care cândva, cu cincisprezece ani în urmă, au avut o „afacere”, au făcut comerţ, au practicat o meserie şi puteau, după considerentele GPU-ului, să aibă aur pus la păstrare, însă foarte adesea tocmai aceştia nu dispuneau de aur: averea lor consta din bunuri mobile şi imobile, toate dispăruseră, sechestrate în timpul revoluţiei, n-a mai rămas nimic. Fireşte sunt închişi cu mari speranţe tehnicienii dentari, bijutierii, ceasornicarii. Despre aurul aflat în cele mai neaşteptate mâini se poate afla din denunţuri: un „muncitor strungar” sută la sută a luat de undeva şi a pus la păstrare şaizeci de monezi de aur de cinci ruble emise pe vremea ultimului ţar; cunoscutul partizan siberian Muraviov a venit la Odessa, aducând cu sine un săculeţ cu aur (a jefuit în timpul războiului civil); toţi tătarii bârjari-camionagii din Petersburg deţin aur ascuns. Dacă toate acestea sunt adevărate sau nu – se poate clarifica numai în camera de tortură. Iar cel căzut în umbra denunţului aurifer nu se mai poate apăra cu nimic: nici cu originea proletară, nici cu meritele revoluţionare. Toţi sunt arestaţi, toţi sunt înghesuiţi în celulele GPU-ului în cantităţi până acum imposibil de închipuit, dar cu atât mai bine, îl vor da mai curând! Se ajunge la situaţii jenante, femei şi bărbaţi sunt închişi în aceeaşi celulă şi îşi fac nevoile la hârdău unul în faţa celuilalt, dar pe cine interesează aceste fleacuri? Scoateţi aurul, ticăloşilor! Anchetatorii nu mai întocmesc procese verbale, fiindcă de această hârtiuţă nu are nevoie nimeni şi dacă se va da ori nu, pe urmă, o condamnare, aceasta nu interesează aproape pe nimeni. Un singur lucru este important: scoate aurul, canalie! Statul are nevoie de aur, tu ce faci cu el? Anchetatorii nu mai au nici voce, nici puteri pentru ameninţări şi torturi, dar există un procedeu comun: deţinuţii din celule să primească hrana sărată, fără să li se dea apă. Cine va preda aurul, acela va bea apă! Un cervoneţ6-* pentru o cană de apă curată!

Oamenii pier pentru metal64.

Acest val se deosebeşte de cele precedente şi de cele ulterioare prin aceea că, dacă nu jumătate, măcar o parte din cei care îl alcătuiau îşi ţineau destinul zbuciumat în mâinile proprii. Dacă realmente nu ai aur, situaţia ta este fără ieşire, te vor bate, te vor arde, te vor tortura şi opări până ce îţi vei da duhul ori până ce te vor crede într-adevăr. Dacă însă ai aur, atunci tu singur stabileşti măsura chinurilor, măsura rezistenţei tale şi soarta viitoare. De altminteri, din punct de vedere psihologic acest lucru nu este mai uşor, este mai greu pentru că vei greşi şi vei fi pentru totdeauna vinovat faţă de tine. Fireşte, cel ce şi-a însuşit moravurile acestui stabiliment va capitula şi va da aurul, aşa este mai uşor. Dar nici să -l dai prea uşor – nu se poate: nu te vor crede că ai predat totul şi te vor mai ţine. Să -l dai prea târziu – tot nu se poate: vei sucomba ori, de furie, îţi vor trânti o condamnare. Unul dintre acei tătari-birjari a rezistat la toate torturile: n-am aur! Atunci i-au arestat nevasta şi au supus-o chinurilor, dar tătarul o ţinea una şi bună: N-am aur! I-au arestat fiica, şi tătarul n-a mai rezistat, a predat o sută de mii de ruble. Atunci, i-au eliberat familia, dar pe el l-au blagoslovit cu o condamnare. Cele mai proaste romane poliţiste şi opere cu tâlhari au fost realizate în mod serios la proporţiile unui stat uriaş.

Introducerea sistemului buletinelor de identitate65 în pragul deceniului al patrulea a contribuit în mod considerabil la completarea lagărelor. Aşa cum Petru I a simplificat structura marii mase a populaţiei, înlăturând toate fisurile şi crăpăturile dintre stările sociale, aşa a acţionat şi sistemul nostru socialist al buletinelor de identitate: el a înlăturat tocmai insectele intermediare66 a înlesnit prinderea acelei părţi şirete a populaţiei, care nu avea nici un adăpost şi nici o ocupaţie. Pe de altă parte, la început, oamenii au făcut multe greşeli cu acele buletine, şi cei neînregistraţi la miliţie, şi cei care nu erau scoşi din evidenţă erau înmormântaţi în Arhipelag măcar pentru un an.