Alexandr Soljenitin

— A. S.). Sunt pasibili de pedeapsa cu închisoarea pe un termen de cel puţin zece ani, completată cu muncă silnică de maximă duritate şi cu confiscarea întregii averi”.

Din vara aceea, satul, făcând eforturi peste puterile lui, a predat an de an recolta fără să primească nici un ban. Acest lucru a iscat răscoale ţărăneşti şi, în consecinţă, reprimarea lor şi noi arestări. („Partea cea mai harnică a poporului a fost realmente stârpită”, îi scria Korolenko lui Gorki la 10 august 1921.) în anul 1920 cunoaştem (nu cunoaştem…) procesul „Alianţei Ţărăneşti din Siberia”. La sfârşitul anului 1920 a avut loc înfrângerea preventivă a răscoalei ţăranilor din Tambov, condusă de Uniunea Ţărănimii Muncitoare (ca |i în Siberia). Aici n-a avut loc nici un proces…

Insă majoritatea arestărilor din satele Tambovului s-a efectuat în iunie 1921. Gubernia Tambov a fost împânzită cu lagăre de concentrare pentru familiile ţăranilor care au participat la răscoală. Loturi de pământ în câmp deschis erau împrejmuite de stâlpi cu sârmă ghimpată, şi fiecare familie, bănuită că ar avea un bărbat care participă la răscoală, era dusă şi ţinută acolo trei săptămâni. Dacă timp de trei săptămâni bărbatul nu se prezenta să-şi răscumpere familia cu capul său, aceasta era deportată*.

Mai înainte, în martie 1921, au fost trimişi în insulele Arhipelagului, trecând prin bastionul Trubetkoi al fortăreţei Petropavlovskaia, marinarii Kronstadtului răsculat, cu excepţia celor împuşcaţi.

Acel an 1921 a început cu ordinul VEEKA nr. 10 (din 8 ianuarie 1921): „în ceea ce priveşte burghezia, trebuie intensificată represiunea!” Acum, când războiul civil luase sfârşit, represiunea nu trebuie diminuată, ci intensificată! Cum s-a realizat asta în Crimeea – o aflăm din unele versuri ale lui Voloşin16.

În vara lui 1921 a fost arestat Comitetul Obştesc pentru sprijinirea victimelor foametei (Kuskova17, Prokopovici18, Kişkin1^ ş.a.), care a încercat să stopeze ofensiva foametei fără precedent din Rusia, însă era vorba că aceste mâini care ofereau hrană nu erau acelea cărora să li se poată permite să hrănească pe cei flămânzi. Aflat pe patul de moarte, Korolenko, preşedintele cruţat al acestui Comitet, a numit nimicirea comitetului „politicianism de cea mai joasă speţă, politicianism guvernamental” (scrisoarea către Gorki din 14 septembrie 1921. (Şi tot Korolenko menţionează principala trăsătură a închisorilor din 1921: „Toate sunt impregnate de tifos”. Afirmaţie confirmată de Skripnikova, şi de alţii, care au făcut închisoare în vremea aceea.) în acelaşi an 1921 se practicau şi arestările studenţilor (de pildă, cei de la Academia Timiriazev ori grupul lui E. Doiarenko) pentru „critica regimului” (nu în public, ci în discuţiile dintre ei). Astfel de cazuri nu au fost, probabil, prea multe, pentru că grupul amintit a fost interogat de Menjinski20 şi lagoda21 personal.

Dar nici puţine. Căci cum se putea încheia, dacă nu cu arestări, greva neaşteptată şi temerară a studenţilor de la MVTU din primăvara anului 1921? Încă din perioada cruntei reacţiuni stolâpiniste22 aici exista tradiţia alegerii rectorului dintre profesorii acestui institut Aşa s-a întâmplat şi cu profesorul Kalinnikov (o să -l mai întâlnim şi pe banca inculpaţilor), puterea revoluţionară a trimis în locul lui pe un oarecare inginer mediocru. Asta s-a petrecut în toiul sesiunii de examene. Studenţii au refuzat să se prezinte la examene, au organizat o întrunire tumultuoasă în curte, l-au dezavuat pe rectorul trimis şi au cerut să se menţină statutul de autonomie a institutului. Pe urmă, întreaga întrunire a pornit pe jos spre strada Mohovaia, pentru o întâlnire camaraderească cu studenţii de la Universitate. Iată însă că se ridica o problemă: ce trebuie să facă puterea? Problemă da, însă nu şi pentru comunişti. Pe vremea ţarismului s-ar fi dezlănţuit toată presa onestă, toată lumea intelectuală: jos guvernul, jos ţarul! Acum însă i-au notat pe oratori, au lăsat întrunirea să se împrăştie, au suspendat sesiunea de examene, iar în vacanţa de vară, în diferite locuri, unul câte unul, i-au arestat pe toţi care trebuiau arestaţi. Astfel, unii nici nu şi-au luat diploma de inginer.

*Tuhacevski, Borba s kontrrevoliuţionriâmi vostaniiami {Lupta împotriva răscoalelor contrarevoluţionare), în revista „Voina i revoliuţiia” (Războiul şi revoluţia). 1926. Nr. 7-8.

În acelaşi 1921 s-au extins şi s-au organizat arestările membrilor altor partide. De fapt, dăduseră deja gata toate partidele politice, cu excepţia celui învingător. (O, să nu sapi groapa altuia!) Şi pentru ca descompunerea partidelor să fie ireversibilă, mai trebuia să se descompună membrii înşişi ai acestor partide, corpurile acestor membri.

Nici un cetăţean al statului rus care a intrat cândva într-un alt partid decât cel bolşevic nu putea să scape de soarta sa, el era condamnat (dacă nu izbutea, ca Maiski23 ori Vâşinski, pe scândurile naufragiului, să treacă la comunişti). Putea să nu fie arestat în primul eşalon, putea să supravieţuiască (după gradul său de periculozitate) până în 1922, până în 1932 sau chiar până în 1937, dar listele erau păstrate, sorocul i se apropia, sorocul sosea, el era arestat ori numai invitat cu amabilitate pentru a i se pune unica întrebare: a fost el membru al… De la… Până la?… (I se puneau şi întrebări privind activitatea lui duşmănoasă, dar prima întrebare era hotărâtoare, cum limpede ni se pare nouă astăzi, după decenii.) Mai departe, soarta lui putea fi variată. Unii ajungeau imediat într-una din celebrele închisori centrale ţariste (din fericire, toate închisorile centrale s-au păstrat bine, şi unii socialişti nimereau chiar în aceleaşi celule şi la aceiaşi gardieni, pe care îi cunoşteau). Altora li se propunea să meargă în exil – o, nu pentru multă vreme, doar pentru vreo doi-trei anişori. Iar uneori şi mai blând: să primească un minus în actul de identitate (atâtea oraşe în care nu i se permitea accesul), să-şi aleagă singur domiciliul, dar, mai departe, fiţi aşa de bun să locuiţi în acest loc şi să aşteptaţi hotărârea GPU-ului.

Operaţia s-a întins pe parcursul multor ani, deoarece una dintre condiţiile importante era să se desfăşoare în linişte şi să rămână neobservată. Cel mai important era să cureţe neapărat Moscova, Retrogradul, porturile, centrele industriale şi pe urmă pur şi simplu judeţele de toate celelalte soluri de socialişti. Aceasta era o pasienţă grandioasă, tăcută, ale cărei reguli erau cu totul de neînţeles contemporanilor şi ale cărei contururi noi le putem aprecia doar astăzi. O minte clarvăzătoare planificase totul, nişte mâini grijulii, fără să piardă nici o clipă, luau o carte, care a ispăşit trei ani în acelaşi teanc, şi o mutau uşurel în altul. Cine fusese întemniţat într-o centrală era trimis în exil (şi undeva cât mai departe), cine a ispăşit un „minus” era transferat în exil (însă dincolo de limitele oraşelor marcate cu „minus”), din exil în alt exil, pe urmă din nou în centrală (alta decât cea dinainte). Câtă răbdare puteau să aibă cei ce făceau pasienţe! Şi treptat, fără zgomot, fără strigăte, membrii celorlalte partide dispăreau, pierdeau orice legătură cu oamenii şi locurile unde înainte erau cunoscuţi, ei şi activitatea lor revoluţionară. Astfel, pe nesimţite, se pregătea neabătut nimicirea acelora care odinioară se agitau la mitingurile studenţeşti, care îşi zăngăneau mândri lanţurile ţariste. (La 29 iunie 1921, Korolenko îi scria lui Gorki: „Cândva, istoria va consemna ca revoluţia bolşevică a reprimat pe revoluţionarii sinceri şi pe socialişti cu aceleaşi mijloace ca şi regimul ţarist”. O, dacă ar fi fost aşa, toţi ar fi supravieţuit!) în această operaţie a Marii Pasienţe a fost exterminată majoritatea vechilor deţinuţi politici, deoarece numai eserii şi anarhiştii, nu social-democraţii, Au primit de la tribunalele ţariste cele mai nemiloase condamnări, şi doar ei au alcătuit populaţia ocnelor de odinioară.

Ordinea exterminării era, totuşi, îndreptăţită: în anii ’20, lor li s-a propus să semneze declaraţii de renegare a partidelor din care făceau parte şi a ideologiei acestora. Unii au refuzat şi, astfel, fireşte, au ajuns în primul eşalon de exterminare, alţii au prezentat asemenea declaraţii şi, prin aceasta şi-au adăugat câţiva ani de viaţă, însă, implacabil, venea şi rândul lor şi, implacabil, capul lor cădea de pe umeri.

Uneori citeşti câte un articolaş în ziar şi rătnâi cu gura căscată. „Izvestia” din 24 mai 1959: la un an după venirea la putere a lui Hitler, Maximilian Hauke a fost arestat pentru apartenenţa sa la… Nu la un partid oarecare, ci la partidul comunist. A fost exterminat? Nicidecum, a fost condamnat la doi ani. După asta, fireşte, veţi crede că a mai primit încă o condamnare? Nu, a fost pus în libertate. Ce. Să înţelegi din asta? Pe urmă a trăit liniştit, a organizat activitatea clandestină a partidului, de unde şi articolul despre temeritatea lui.

În primăvara anului 1922, Comisia Extraordinară pentru combaterea contrarevoluţiei şi a speculei24, care tocmai fusese rebotezată GPU, a decis să se amestece în treburile bisericeşti. Mai trebuia săvârşită şi o „revoluţie ecleziastică”: să fie schimbată conducerea, să fie instalată alta, care să stea cu o ureche îndreptată spre cer şi cu cealaltă spre Lubianka. Aşa au făgăduit să fie clericii restauratori, adepţii „Bisericii viP^”, dar fără ajutor din afară, ei nu puteau să pună stăpânire pe aparatul bisericicesc. În consecinţă, a fost arestat patriarhul Tihon2 „şi s-au organizat două procese răsunătoare, urmate de execuţii, prin împuşcare: cel de la Moscova – al difuzorilor proclamaţiei patriarhului, cel de la Petrograd – al mitropolitului Veniamin, care împiedica transferarea puterii ecleziastice restauratorilor” Bisericii vii „, în gubernii şi judeţe, din loc în loc au fost arestaţi mitropolit! Şi arhierei, şi, ca întotdeauna, după peştele cel mare, au urmat bancurile de peşte mărunt: protoierei, călugări şi diaconi, despre care nu se pomenea în ziare. Erau întemniţaţi toţi cei ce nu prestau jurământ curentului novator al” Bisericii vii”.

Slujitorii bisericii constituiau o parte obligatorie a capturii zilnice, pletele lor argintii puteau fi zărite în fiecare celulă şi în fiecare convoi de arestaţi pornit spre Solovki.

Încă de la începutul anilor ’20 puteau fi întâlnite şi grupuri de teosofi, mistici, spiritişti (grupul contelui Pahlen întocmea procese-verbale în care erau consemnate convorbirile cu spiritele), societăţi religioase, filosofi din cercul lui Berdiaev27. Pe parcurs au fost nimiciţi şi strămutaţi „catolicii orientali” (discipolii lui Vladimir Soloviov28), grupul condus de A. I. Abrikosova. Cât despre simplii catolici, precum preoţii polonezi, aceştia erau întemniţaţi de la sine.

Totuşi, stârpirea din rădăcină a religiei din această ţară, care a fost pe întreg parcursul deceniilor al treilea şi al patrulea unul dintre obiectivele importante ale GPU-NKVD, putea fi realizată numai prin întemniţarea masivă a credincioşilor ortodocşi. Erau arestaţi, întemniţaţi şi deportaţi pe capete Călugări şi călugăriţe, care terfeleau viaţa Rusiei dinainte. A fost arestat şi judecat activul bisericesc. Cercul se lărgea necontenit şi, iată, a ajuns să cuprindă pe simplii mireni credincioşi, oameni în vârstă, mai cu seamă femei, care credeau cu mai multa îndărătnicie şi care de acum încolo, allându-se în lagăre şi închisori pentru mulţi ani, vor fi poreclite călugăriţe.

Ce-i drept, se considera că nu îi arestează şi nu îi judecă pentru credinţa lor, ci pentru faptul că îşi exprimau cu voce tare convingerile şi pentru că îşi educau copiii în acest spirit Cum a scris Tania Hodkevici: „Poţi, liber, să te rogi cât vrei, Dar. Numai singur Domnul să te-audă”.

(Pentru această poezie, ea a primit zece ani.) Un om care crede că deţine adevărul spiritual trebuie să ascundă acest adevăr de… Propriii copii! Educaţia religioasă a copiilor a început în deceniul al treilea să fie calificată conform articolului 58-10, adică agitaţie contrarevoluţionară! Este adevărat că la judecată se oferea posibilitatea de a te lepăda de religie. Arareori – au fost însă şi astfel de cazuri – tatăl îşi renega credinţa şi rămânea să îngrijească de copii, iar mama familiei mergea în Solovki (în toate aceste decenii, femeile au dat dovadă de mai mare fermitate în credinţă). Toţi cei preacredin-cioşi primeau zece ani, pe atunci osânda maximă.

(Purificând marile oraşe pentru a le pregăti să primească societatea nouă neprihănită, în acelaşi deceniu, mai ales în anul 1927, de-a valma cu „călugăriţele”, au fost trimise la Solovki şi prostituatele. Iubitoare ale vieţii pământeşti şi păcătoase, ele erau încadrate la un articol uşor şi primeau câte trei ani. Situaţia din convoaiele de deţinuţi, din închisorile de tranzit şi chiar din Solovki nu le împiedica să câştige bani practicându-şi amuzanta meserie şi cu şefii, şi cu soldaţii din escortă, apoi, după trei ani, să se întoarcă la punctul de plecare cu geamantanele pline. Preacredincioşilor li se interzicea să se întoarcă vreodată la copii sau în locurile de baştină.) încă de la începutul deceniului al treilea au apărut şi valuri pur naţionale, deocamdată încă mici pentru ţinuturile de unde proveneau şi mai ales în raport cu proporţiile ruseşti: musavatiştii29 din Azerbaidjan, daşnacii30 din Armenia, menşevicii gruzini şi „basmacii31 turkmeni, care se împotriveau instaurării puterii sovietice în Asia Centrală în anul 1926 a fost arestată în bloc societatea sionistă” Hehaluts”, ai cărei membri nu izbutiseră să fie la înălţimea impetuosului elan al internaţionalismului.

Printre generaţiile următoare s-a înrădăcinat credinţa cum că în deceniul al treilea ar fi domnit un dezmăţ de libertate de nimic stingherită, în această carte vom întâlni oameni care au receptat deceniu) al treilea altfel. Studenţimea fără de partid se bătea pentru „autonomia învăţământului superior”, pentru dreptul la întrunire, pentru eliberarea programei de abundenţa învăţământului politic. I s-a răspuns cu arestări. Acestea se intensificau de sărbători (de pildă, la l mai 1924). În anul 1925, studenţii din Leningrad (în număr de aproximativ o sută) au căpătat câte trei ani într-un izolator politic pentru lectura revistei „Mesagerul socialist” 32 şi studierea operei lui Plehanov33 (Plehanov însuşi, în tinereţea lui, a scăpat mult mai ieftin pentru discursul de la catedrala Kazanski). În 1925 a început arestarea primilor troţkişti34 (foarte tineri). (Doi ostaşi naivi din Armata Roşie, care, amin-tindu-şi tradiţia rusească, au iniţiat o chetă pentru troţkiştii arestaţi, s-au ales, de asemenea, cu izolatorul politic.)

Bineînţeles, nu au scăpat de lovitură nici clasele exploatatoare. Pe întreg parcursul deceniului al treilea au fost „epuizaţi” foştii ofiţeri rămaşi încă teferi: şi albi (dar care nu au meritat să fie împuşcaţi în războiul civil), şi alb-roşii, care au luptat şi de o parte, şi de alta, şi ţarişti roşii, dar care au slujit tot timpul în Armata Roşie sau au avut întreruperi pentru care nu posedau documente justificatoare. „Au fost epuizaţi” – pentru că nu erau condamnaţi numaidecât, ci treceau – tot o pasienţă!

— Prin verificări interminabile, li se limitau posibilităţile de a-şi găsi un loc de muncă sau de domiciliu, erau arestaţi, eliberaţi, arestaţi din nou, numai încetul cu încetul erau duşi în lagăre, de unde nu se vor mai întoarce niciodată.

Totuşi, o dată cu trimiterea în Arhipelag a ofiţerilor, rezolvarea problemei nu îşi afla sfârşitul, ci de-abia începea, căci rămâneau mamele ofiţerilor, nevestele şi copiii. Folosind procedeul infailibil al analizei sociale, nu era greu să-ţi închipui în ce stare de spirit se aflau după arestarea capului familiei. Prin aceasta ei determinau pur şi simplu şi propria lor arestare! Şi astfel se revarsă încă un val.

În deceniul al treilea au fost ameninţaţi cazacii care au participat la războiul civil. Mulţi dintre ei s-au întors din insula Lemnos în Kuban şi pe Don, unde au primit pămânL Mai târziu, toţi au fost arestaţi.

De asemenea, trebuiau prinşi toţi foştii funcţionari de stat Ei se camuflau cu abilitate şi, profitând de faptul că în Republică nu exista încă un sistem de evidenţă a ^populaţiei şi nici cărţi de muncă unice, se strecurau în instituţiile sovietice, în aceste cazuri erau de ajutor vorbele de prisos, recunoaşterile întâmplătoare, denunţurile… Adică rapoartele de luptă ale vecinilor. (Uneori – şi pura întâmplare. Un anume Mova, numai pentru simplul fapt că îi plăcea ordinea, a păstrat o listă cu toţi foştii jurişti guberniali. Din întâmplare, această listă a fost descoperită în anul 1925 la el: toţi au fost ridicaţi şi toţi au fost împuşcaţi.)

Asfel s-au scurs valurile „pentru tăinuirea originii sociale”, pentru „fosta situaţie socială”. Aceasta avea un înţeles larg. Erau arestaţi nobilii – pentru că aparţineau acestei categorii sociale. Erau arestate familiile nobiliare. În sfârşit, fără să fie prea lămuriţi, îi arestau şi pe nobilii cu titlu personal, adică pur şi simplu pe toţi cei care absolviseră universitatea. Şi odată arestat – nu mai există cale de întoarcere, ce s-a făcut e bun făcut Santinela Revoluţiei nu greşeşte.

(Nu, totuşi există căi de întoarcere! Acestea sunt nişte contra-valuri subţiri, firave, dar care, uneori răzbat Vom pomeni aici pe primul dintre ele. Printre soţiile şi fiicele de nobili şi ofiţeri se întâlneau destule femei cu calităţi remarcabile şi înfăţişare atrăgătoare. Unele dintre ele au izbutit să răzbată cu acest val micuţ în sens invers, împotriva curentului! Au fost acelea care n-au uitat că viaţa ni se dă o singură dată şi că nimic nu este mai preţios decât viaţa proprie. Ele s-au oferit CEKA-GPU-ului ca informatoare, colaboratoare etc. Şi cele care au plăcut au fost acceptate. Au fost cei mai fecunzi informatori! Au ajutat mult GPU-ul, căci „foştii” le acordau mare încredere. Aici este menţionată ultima prinţesă Viazemskaia, cea mai celebră denunţătoare postrevoluţionară (fiul ei, de asemenea, a fost turnător în Solovki); Konkor-dia Nikolaevna losse, pare-se o femeie cu calităţi remarcabile: soţul, ofiţer, a fost împuşcat în faţa ei, ea a fost deportată în Solovki, însă a izbutit să obţină permisiunea să se întoarcă şi să ţină în apropiere de Lubianka Mare un salon, vizitat cu plăcere de reprezentanţii de seamă ai acestei Case. A fost din nou întemniţată în 1937, împreună cu clienţii ei, subalterni ai lui lagoda.)

Este ridicol, însă, printr-o tradiţie absurdă, din vechea Rusie s-a păstrat Crucea Roşie Politicăj5. Avea trei filiale: cea din Moscova (E. Peşkova36), cea din Harkov (Sandomirskaia) şi cea din Petrograd. Filiala din Moscova s-a comportat cuviincios şi până în anul 1937 nu a fost dizolvată. Cea din Petrograd însă (bătrânul narodnic37 Şevţov, şchiopul Hartman, Kocerovski) avea un comportament insuportabil, insolent, se amesteca în probleme politice, căuta sprijinul veteranilor Schlisselburgului38 (Novorusski39, implicat în aceeaşi afacere ca şi Alexandr Ulianpv) şi îi ajuta nu numai pe socialişti, ci şi pe kaeri – contrarevoluţionari, în anul 1926 a fost interzisă, iar reprezentanţii ei au fost deportaţi.

Trec anii şi tot ce nu este împrospătat se şterge din memoria noastră. Prin pâcla depărtării receptăm anul 1927 ca un an lipsit de griji şi îmbelşugat din perioada NEP-ului încă în floare. S-a dovedit însă a fi un an plin de încordare, zguduit de explozii gazetăreşti şi care a fost receptat la noi, s-a sugerat să fie receptat la noi ca ajun al războiului pentru revoluţia mondială. Asasinarea reprezentantului plenipotenţiar sovietic la Varşovia, care a umplut coloane întregi în ziarele din iunie, l-a făcut pe Maiakovski40 să-i închine patru poezii fulminante.

Dar – ghinion, Polonia prezintă scuze, ucigaşul singular ai lui Voikov* a fost arestat numaidecât, atunci cum şi asupra cui să fie împlinit apelul poetului?

Prin unire, tărie, fermitate Haitei întărâtate şi represalii, să-i sucim gâtul!

Represalii împotriva cui? Cui să-i sucim gâtul? Şi iată că aici începe recrutarea contingentului Voikov. Ca întotdeauna, când este vorba de tulburări şi tensiuni, sunt arestaţi foştii, sunt arestaţi anarhişti, eseri, menşevici, dar şi

*Se pare că monarhistul Boris Koverda s-a răzbunat pe Voikov ’ din motive personale: în iulie 1918, P. L. Voikov, comisar regional cu aprovizionarea în Ural, a conclus împuşcarea familiei ţariste, făcând apoi să dispară urmele acestei execuţii (cadavrele au fost tăiate cu toporul şi ferăstrăul, arse. Iar cenuşa împrăştiată).

numai intelectuali pur şi simplu. Într-adevăr, pe cine să arestezi în oraşe? Că doar nu clasa muncitoare? Intelectualitatea, „care gravita în jurul cadeţilor”, şi fără asta fusese scuturată bine încă din anul 1919. Dar oare n-a venit vremea să fie scuturată intelectualitatea care se dă drept progresistă?

Să fie puricată studenţimea? Aici, din nou, îl avem la îndemână pe Maiakovski: Să te gândeşti la Comsomol Scrutează zile şi săptămâni în şir!

Rândurile tale Comsomoliştii cu ager ochi, neîncetat.

Oare toţi Ori unii or fi din cei adevăraţi?

Numai se prefac a fi şi ei comsomolişti?

Orice concepţie comodă generează şi un termen juridic comod: profilaxia socială. Este introdus, este acceptat şi înţeles numaidecât de toată lumea. (Curând, unul din şefii Belomorstroiului, Lazar Kagan, va spune exact aşa: „Sunt încredinţat că dumneata personal eşti întru totul nevinovat. Dar dumneata, om cult, trebuie să înţelegi că se desfăşura o largă campanie de profilaxie socială!”) într-adevăr, când să-i bagi la zdup pe aceşti tovarăşi de drum dubioşi, toată această adunătură de lepădături intelectuale, dacă nu în ajunul războiului pentru revoluţia mondială? Când acest mare război va începe, o să fie deja prea târziu.

Şi Moscova începe să fie scotocită sistematic, cartier după cartier. Pretutindeni, cineva trebuia să fie ridicat. Lozinca: „Când vom izbi cu pumnul în masă, lumea se va cutremura de groază!” Spre Lubianka, spre Butârki se îndreaptă chiar şi ziua dube pline cu arestaţi, automobile, camioane acoperite, trăsuri fără acoperiş, îmbulzeală la poartă, îmbulzeală în curte. Nu mai prididesc cu descărcatul şi înregistratul arestaţilor. (Aceeaşi situaţie era şi în alte oraşe. La Rostov pe Don, în subsolul casei numărul treizeci şi trei, în acele zile, era atâta înghesuială pe duşumea, încât ultima venită, Boiko, cu greu îşi găseşte un loc unde să se aşeze.)

Un exemplu tipic din acest val: câteva zeci de tineri se întrunesc la nişte serate muzicale fără să aibă aprobarea GPU-ului. Ascultă muzică şi beau ceai. Banii pentru ceai, câteva copeici, îi strâng prin colectă benevolă. Este absolut clar că muzica este un paravan pentru orientarea lor contrarevoluţionară, iar banii nu-i strâng pentru ceai, nicidecum, ci pentru a veni în sprijinul burgheziei mondiale aflată pe calea pieirii. Sunt arestaţi cu toţii, sunt osândiţi de la trei la zece ani (Anna Skripnikova – la cinci), iar şefii, care n-au vrut să mărturisească (Ivan Nikolaevici Varenţov şi alţii) sunt împuşcaţi!

Sau, în acelaşi an, undeva la Paris, nişte emigranţi, absolvenţi ai liceului din Ţarskoe Selo, se întrunesc pentru a sărbători tradiţionala zi „Puşkin”, ziua liceului42. Despre aceasta au relatat ziarele. Este limpede că era vorba de o iniţiativă a imperialismului rănit de moarte. Şi iată – sunt arestaţi toţi foştii liceeni de la Ţarskoe Selo care se mai aflau în U. R. S. S. Şi, cu aceeaşi ocazie, şi foştii elevi ai înaltei şcoli de „jurişti” (altă şcoală privilegiată, de acelaşi tip). Volumul contingentului Voikov deocamdată încă se măsoară cu dimensiunile SLON-ului. Însă Arhipelagul GULAG îşi începuse existenţa malignă şi curând metastazele lui vor împânzi tot corpul ţării.

A apărut un gust nou şi o dată cu el – un apetit nou. Venise de mult vremea să fie nimicită intelectualitatea tehnică, care prea se considera de neînlocuit şi nu se obişnuise să prindă ordinele din zbor.

Adică noi nu am avut niciodată încredere în ingineri. Chiar din primii ani ai Revoluţiei i-am supus pe aceşti lachei şi servitori ai foştilor stăpâni capitalişti neîncrederii sănătoase şi controlului clasei muncitoare. Cu toate acestea, în perioada reconstrucţiei, le-am îngăduit totuşi să lucreze în industria noastră, îndreptând întreaga forţă a loviturii de clasă împotriva celeilalte intelectualităţi, însă pe măsură ce conducerea noastră economică, VSNH-ul şi Gosplanul, se maturiza, numărul planurilor sporea şi aceste planuri se băteau cap în cap şi se eliminau unul pe celălalt, caracterul dăunător al vechii ingi-nerimi devenea tot mai limpede, tot mai vădite erau lipsa de sinceritate, viclenia şi venalitatea ei. Santinela Revoluţiei, cu ochii mijiţi, scruta cu vigilenţă sporită, şi oriîncotro îşi îndrepta privirea ochilor întrede’schişi, acolo era descoperit numaidecât un cuib de sabotori.