Alexandr Soljenitin

Decretele respective erau considerate întotdeauna ca fiind cele mai importante din toată legislaţia, fără ca cineva să mai ia în seamă ori măcar să-şi aducă aminte de legislaţia anterioară. Punerea de acord a diferitelor ramuri a fost încredinţată oamenilor de ştiinţă jurişti, dar ei s-au ocupat de aceasta fără prea multă tragere de inimă şi fără prea mult succes.

Pulsaţia decretelor a generat un tablou bizar al delictelor penale şi de drept comun din ţară. Se putea constata că furturile, crimele, producerea ilegală a basamacului, violurile nu se săvârşeau în diferite locuri din ţară ca urmare a slăbiciunilor omeneşti, a lubricităţii şi dezlănţuirii pasiunilor, nu! În crimele care se produceau pretutindeni în ţară se observa o unanimitate şi uniformitate uimitoare. Toată ţara mişuna când numai de violatori, când numai de criminali, când de fabricanţi clandestini de basamac, răspunzând simţitoare la ultimul decret guvernamental. Fiecare crimă părea că îşi oferă Decretului flancurile, ca să dispară cât mai iute! Şi tocmai acea crimă apărea imediat pretutindeni, cea care de-abia fusese prevăzută şi pedepsită cu severitate de înţeleaptă legislaţie.

Decretul privind militarizarea căilor ferate a aruncat în tribunale mulţimi de femei şi adolescenţi care, în anii războiului, lucrau cel mai mult la căile ferate, însă, pentru că înainte de asta nu beneficiaseră de instrucţie cazonă, ei Întârziau cel mai mult la lucru şi încălcau disciplina. Decretul privind nerea-lizarea normei de zile-muncă a simplificat foarte mult procedura deportării colhoznicilor delăsători, care nu erau mulţumiţi cu bastonadele din listele de evidentă ale colhozului. Dacă înainte pentru asta era nevoie de judecată la tribunal şi aplicarea articolului privind „contrarevoluţia economică”, acum era suficientă decizia conducerii colhozului, confirmată de comitetul executiv raional; colhoznicii înşişi încercau un sentiment de uşurare, având conştiinţa faptului că, deşi erau deportaţi, nu figurau printre duşmanii poporului. (Norma obligatorie de zile-muncă era diferită pentru regiuni diferite, cea mai avantajoasă era a caucazienilor – şaptezeci şi cinci de zile, dar şi dintre ei mulţi au ajuns cu valul pentru opt ani în ţinutul Krasnoiarskului.)

Insă nu vrem să facem o analiză extinsă şi fecundă a valurilor condamnaţilor de drept comun şi ale criminalilor. Doar că nu putem, ajungând în anul 1947, să trecem sub tăcere unul dintre cele mai grandioase Decrete ale lui Stalin. La anul 1932, am avut prilejul să pomenim Legea „din şapte a opta”, sau „şapte pe opt”, lege în virtutea căreia au condamnat pentru un spic, pentru un castravete, pentru doi cartofi, pentru o aşchie, pentru un mosorel cu aţă (în procesul-verbal se scria „două sute metri de material de croitorie”, totuşi le era ruşine să scrie „un mosorel cu aţă) şi mereu pentru zece ani.

Insă exigenţele timpului, aşa cum le înţelegea Stalin, se schimbaseră şi acea pedeapsă de zece ani, care părea suficientă în aşteptarea unui război cumplit, acum, după o victorie de importanţă istorică mondială, părea cam firavă. Şi din nou, desconsiderând codul ori uitând că există numeroase articole şi decrete despre furturi şi delapidări, la 4 iunie 1947 au dat publicităţii un Decret care le întrecea pe toate şi care a fost botezat numaidecât de către deţinuţii ce nu-şi pierduseră curajul drept Decretul „patru pe şase”.

Superioritatea noului Decret consta în primul rând în prospeţimea lui: chiar de la apariţia acestui Decret trebuiau să izbucnească aceste crirne şi să fie asigurat un val abundent de noi condamnaţi. Dar o superioritate şi mai demnă de luat în seamă consta în durata pedepsei: dacă după spice nu se ducea o fată, ci trei („bandă organizată”), după castraveţi ori mere câţiva prichindei de doisprezece ani, ei primeau până la douăzeci de ani lagăr; la uzină durata superioară a fost deplasată până la douăzeci şi cinci de ani (această pedeapsă, numită şi sfert, înlocuia acum pedeapsa cu moartea, desfiinţată cu câteva zile înainte din considerente de… Umanism*), în sfârşit, se îndrepta vechiul neadevăr, cum că doar nedenunţarea politică este socotită crimă de stat, acum şi pentru nedenunţarea delictului de drept comun privind furtul din avutul statului ori al colhozului se acordau trei ani de lagăr sau şapte de deportare.

În anii imediat următori Decretului, divizii întregi de săteni şi orăşeni au fost trimise să cultive insulele GULAG-ului în locul inginerilor care pieriseră. Este adevărat că aceste valuri au trecut prin miliţie şi tribunale obişnuite, fără

*însă pedeapsa cu moartea doar pentru scurtă vreme şi-a acoperit fata cu feregeaua, ca să o arunce cu un rânjet după doi ani şi jumătate (ianuarie, 1950).

Să supraîncarce canalele securităţii de stat, şi aşa încărcate până la refuz în anii postbelici.

Această linie nouă a lui Stalin – că acum, după victoria asupra fascismului, trebuie să se facă întemniţări cu mai multă energie, ca niciodată, mai multe şi pe termene lungi – a avut, bineînţeles, ecou şi asupra deţinuţilor politici.

Anii 1948-1949, care s-au remarcat în toată viaţa socială prin intensificarea persecuţiilor şi a urmăririlor, s-au distins prin tragicomedia recidiviş-tilor, lucru nemaipomenit chiar şi pentru injustiţia stalinistă.

Aşa au fost numiţi în limbajul GULAG-ului acei nefericiţi care au scăpat teferi din valul 1937 şi care au izbutit să supravieţuiască cei zece ani imposibili, insuportabili, şi acum, iată, în 1947-1948, vlăguiţi şi cu sănătatea zdruncinată, sunt gata să facă un pas timid pe pământul libertăţii, cu speranţa de a-şi târî restul zilelor ce le-au mai rămas de trăit, însă nu ştiu ce fantezie barbară (ori înverşunare fermă, ori dorinţă de răzbunare nesăţioasă) l-a împins pe Biruitorul Generalisim să dea ordinul: toţi aceşti schilozi să fie întemniţaţi din nou, fără vreo altă vină! Din punct de vedere economic şi politic, pentru el era dezavantajos să încarce maşina de înghiţit cu ceea ce a mai prelucrat o dată. Dar Stalin a dispus anume aşa. Acesta a fost un caz când personalitatea istorică devine extravagantă faţă de necesitatea istorică.

Şi, de-abia oploşiţi în noile locuri şi noile familii, au venit să-i ia pe toţi. Îi luau cu aceeaşi oboseală indolentă cu care mergeau şi ei. De acum ei ştiau totul dinainte – tot drumul crucii. Nu întrebau „de ce?” şi nu le spuneau celor dragi „mă voi întoarce”, îmbrăcau straiele cele mai murdare, îşi umpleau punga din lagăr cu tutun şi plecau să semneze procesul-verbal. (Acesta nu era decât unul: „Dumneata ai fost închis?” – „Da.” „Ai primit încă zece ani.”)

Autocratul însă a realizat că nu este de ajuns să-i închidă din nou pe cei ce au supravieţuit din valul 1937! Atunci trebuie întemniţaţi şi copiii acelor duşmani de moarte ai lui! Căci vor creşte şi le va trece prin cap să se răzbune. (Poate a mâncat prea mult la cină şi a avut un coşmar cu aceşti copii.) Au triat, au calculat – au întemniţat copii, dar prea puţini. Au fost închişi copiii comandanţilor militari, dar nu toţi copiii troţkiştilor! Şi s-a pornit să curgă valul „copiilor răzbunători”. (Printre aceşti copii au nimerit şi Lena Kosâriova de şaptesprezece ani, şi Elena Rakovskaia, de treizeci şi cinci.)

După marele haos european, Stalin a izbutit în jurul anului 1948 să se izoleze perfect, să-şi construiască un tavan mai jos şi, în acest spaţiu astfel încadrat, să condenseze aerul anului 1937.

Şi s-au pornit să curgă în 1948, 1949 şi 1950

— Spioni imaginari (cu zece ani în urmă germano-japonezi, acum an-glo-americani);

— Credincioşii (de data aceasta mai mult sectanţi);

— Geneticienii şi amelioratorii adepţi ai lui Vavilov şi Mendel, care scăpaseră represaliilor;

— Pur şi simplu intelectuali care gândeau (şi cu deosebită severitate – studenţii) şi care nu fuseseră îndeajuns de speriaţi de Occident. Era la modă să fie condamnaţi pentru: VAT – elogierea tehnicii americane, VAD – elogierea democraţiei americane, PZ – admiraţie faţă de Occident Valurile se asemănau cu 1937, dar nu şi durata pedepsei: acum etalonul nu mai era decarul patriarhal, ci noul sfert stalinist Acum zece ani intrau la condamnările pentru copii.

Un val destul de mare s-a format în urma noului Decret privind divulgarea secretelor de stat (iar secrete de stat erau considerate: recolta raionului, orice statistică epidemică; producţia oricărui atelier sau a oricărei făbricuţe; pomenirea numelui aerodromurilor civile; traseele mijloacelor de tansport urban; numele unui deţinut care zăcea într-un lagăr), în virtutea acestui Decret se dădea o pedeapsă de cincisprezece ani.

Nu au fost uitate nici valurile naţionale. Tot timpul a curs valul bandero-viştilor cules în toiul operaţiunilor din pădurile frontului. Concomitent primeau câte zece şi cinci ani de lagăr şi deportare sătenii din Ucraina de Apus, care, într-un fel sau altul, avuseseră legături cu partizanii: unii îi adăpostiseră peste noapte, alţii le dăduseră o dată să mănânce, iar alţii nu-i denunţaseră. Aproximativ din anul 1950 a început să curgă şi valul femeilor partizanilor lui Bandera Ele au fost condamnate la câte zece ani pentru că nu şi-au denunţat soţii, ca să le vină mai repede de hac.

În vremea asta luase sfârşit rezistenţa din Lituania şi Estonia. Dar în 1949 dintr-acolo au buit valurile pentru o nouă profilaxie socială şi cele pentru asigurarea colectivizării. Eşaloane întregi strânse din cele trei republici baltice, conţinând şi săteni, şi orăşeni, au fost expediate în surghiun siberian, (în aceste republici, ritmul istoric a fost denaturat, în termene scurte, foarte strânse, ele trebuiau acum să refacă drumul ţării întregi.) în anul 1948, a luat calea surghiunului încă un val naţional: cel al grecilor de pe ţărmul Mării de Azov, din Kuban şi Suhumi. În anii războiului, ei nu s-au compromis cu nimic în faţa Tătucului, dar acum oare el se răzbuna din cauza eşecului din Grecia? Se pare că şi acest val a fost tot rodul smintelii lui personale. Majoritatea grecilor au fost deportaţi în Asia Centrală, cei nemulţumiţi – în celulele închisorilor.

În jurul anului 1950, din aceeaşi răzbunare pentru războiul pierdut sau pentru a realiza un echilibru cu cei deportaţi, spre Arhipelag au fost expediaţi insurgenţii din armata lui Markos, predaţi nouă de către Bulgaria.

În ultimii ani ai vieţii lui Stalin a început să se contureze distinct valul evreilor (cam de prin 1950, ei au început, încet-încet, să fie înhăţaţi sub acuzaţia de cosmopolitism). Cu acest scop a fost pusă la cale şi afacerea medicilor. Se pare că se pregătea să organizeze un masacru de proporţii al evreilor.

Însă acesta a fost primul proiect din viaţa lui care a dat greş. Dumnezeu i-a poruncit – se pare că prin intermediul unor mâini omeneşti, să-şi părăsească scheletul.

Expunerea precedentă, pe cât se vede, trebuia să arate că în prigonirea milioanelor de oameni şi în popularea GULAG-ului rezida o consecvenţă concepută cu sânge rece şi o perseverenţă neîntreruptă.

Că la noi n-au existat niciodată închisori goale, ci doar pline sau arhipline.

Că în timp ce dumneavoastră vă ocupaţi, pentru propria desfătare, cu tainele inofensive ale nucleului atomic, studiaţi influenţa lui Heidegger asupra lui Sartre şi colecţionaţi reproduceri după tablourile lui Picasso, călătoreaţi spre staţiuni balneare în vagoane compartimentate ori sfârşeaţi de construit vilele proprii din apropierea Moscovei, dubele securităţii cutreierau de colo până colo pe străzi, iar ghebiştii băteau ori sunau la uşă.

Şi, cred eu, prin această expunere, am dovedit că Organele n-au mâncat niciodată pâinea degeaba.

Capitolul 3 ANCHETA DACĂ INTELECTUALILOR cehovieni, care se străduiau mereu să ghicească ce va fi peste douăzeci-treizeci-patruzeci de ani, li s-ar fi răspuns că peste patruzeci de ani, în Rusia, ancheta penală se va face cu ajutorul torturii, că deţinuţilor li se va strânge craniul într-un inel de fier*, că unii vor fi introduşi în băi umplute cu acid*, că vor fi legaţi goi şi torturaţi cu furnici, ploşniţe, li se va vârî în orificiul anal vergeaua de armă înroşită pe primus („marcare secretă”), le vor fi srivite, încet, cu talpa cizmei, organele genitale, iar ca o formă foarte uşoara vor fi torturaţi cu nesomn şi cu sete şi vor fi bătuţi până ce vor fi transformaţi într-o masă de carne însângerată – niciuna dintre piesele lui Cehov n-ar fi ajuns la final, căci toate personajele ar fi fugit la casa de nebuni.

Şi nu numai eroii lui Cehov. Însă care rus normal de la începutul secolului, inclusiv oricare membru al RSDRP, ar fi putut crede, ar fi putut îndura o asemenea calomnie la adresa viitorului luminos? Ceea ce se mai potrivea cu epoca lui Alexei Mihailovici^, ceea ce pe vremea lui Petru I părea deja barbarie, ceea ce în perioada lui Biron2 putea fi aplicat la vreo 10-20 de oameni, ceea ce devenise absolut imposibil începând din vremea Ecaterinei, toate acestea, în miezul marelui secol al douăzecilea, într-o societate concepută după principiul socialist, când zburau deja avioanele, apăruse cinematograful vorbitor şi radioul, n-au fost săvârşite de un singur scelerat, nici într-un loc ascuns, ci de zeci de mii de oameni-fiară, special instruiţi, asupra milioanelor de victime fără apărare.

Şi oare este cumplită doar această explozie de atavism, numită cu abilitate „cultul personalităţii”? Sau este cumplit faptul că tocmai în acei ani noi sărbătoream centenarul lui Puşkin? Că puneam în scenă chiar piesele lui Cehov, deşi răspunsul la întrebările lor fusese primit? Ori şi mai cumplit este faptul că şi după treizeci de ani ni se spune: nu trebuie să mai vorbim despre aceste lucruri! Dacă ne vom aminti de suferinţele milioanelor de oameni, acest lucru denaturează perspectiva istorică! Dacă vom căuta să descoperim esenţa moravurilor noastre, aceasta umbreşte progresul material! Mai bine amintiţi-vă de cuptoarele înalte care au fost aprinse, de laminoare, de canalele săpate… Nu, de canale nu trebuie… Atunci de aurul de pe Kolâma, nu, nici de el nu trebuie… De toate se poate vorbi, dar cu pricepere, proslăvind…

*Doctorului S., după mărturia lui A. R. K.- Ov.

* Precum lui H. S. T-e.

Este de neînţeles, de ce blestemăm noi inchiziţia? Oare în afară de ruguri nu au fost şi slujbe religioase solemne? Este de neînţeles, de ce oare nu ne place iobăgismul? Căci nu interzicea ţăranilor să muncească în fiecare zi. Şi apoi, ei puteau să meargă cu colindul de Crăciun, iar de Sfânta Treime, fetele împleteau cununiţe…

Caracterul excepţional pe care legenda scrisă şi orală îl atribuie anului 1937 este relevat în inventarea unor culpe imaginare şi în torturi.

Asta însă nu este adevărat, nu este exact, în ani diferiţi şi în decenii diferite, ancheta în virtutea articolului 58 n-a avut aproape niciodată ca scop descoperirea adevărului, ci a constat doar în procedura inevitabilă şi murdară: omul până de curând liber, uneori mândru, întotdeauna nepregătit să fie frânt, trecut printr-o conductă îngustă, a cărei armătură să-i sfâşie pielea de pe coaste cu clenclurile ei, unde să nu poată respira, încât să se roage să ajungă la capătul celălalt, şi la capătul celălalt să iasă ca un indigen fără cusur al Arhipelagului, aruncat pe pământul făgăduinţei. (Un naiv se împotriveşte veşnic, crezând că poate ieşi din conductă îndărăt, pe unde a intrat.)

Cu cât au trecut mai mulţi ani neconsemnaţi în scris, este cu atât mai greu să aduni mărturiile risipite ale celor care au supravieţuit. Iar ei ne spun că pregătirea cazurilor umflate a început încă din primii ani de existenţă a Organelor, ca să fie simţită activitatea lor salvatoare permanentă şi de neînlocuit, căci altfel, o dată cu împuţinarea duşmanilor, Organele ar fi trebuit într-un ceas rău să dispară. Cum reise din cazul lui Kosârev’, poziţia CEKA se clătina încă de la începutul anului 1919. Citind ziarele din anul 1918, am dat peste un comunicat oficial privind descoperirea unui complot infernal al unui grup de zece inşi care voiau (numai voiau!) să urce pe acoperişul Orfelinatului (mergeţi să vedeţi la ce înălţime) lunuri, şi de acolo să tragă asupra Kremlinului. Erau zece oameni (printre care, pesemne, femei şi adolescenţi), nu se ştie câte tunuri… Şi de unde aceste tunuri? Ce calibru aveau? Şi cum să le urci pe scară până în pod? Cum să le instalezi pe acoperişul înclinat, şi în aşa fel, încât să nu se rostogolească în timpul tragerii…?! Şi totuşi această fantezie, care întrecea plăsmuirile anului 1937, era citită J Şi era crezută!… La fel de umflat a fost şi cazul „Gumiliov” 3 în 1921*. În acelaşi an, CEKA din Riazan a plăsmuit pseudocazul privind „conspiraţia” intelectualilor locali (dar protestele unor ^oameni curajoşi au izbutit să ajungă la Moscova şi cazul a fost suspendat), în acelaşi an 1921 a fost executat întreg Comitetul pentru sapropel, care făcea parte din Comisia pentru Sprijinirea Forţelor Naturii. Cunoscând îndeajuns felul de a fi şi starea de spirit a cercurilor ştiinţifice ruse din vremea aceea şi nefiind despărţiţi de acei ani prin perdeaua de fum a fanatismului, poate şi fără săpături ne vom închipui cât valora acel caz.

*Partea întâi, capitolul 8.

* A. A. Ahmatova4 mi-a spus numele acelui cekist care a influenţat acest caz: Iakov Agranov.

La 13 noiembrie 1920, Dzerjinski5, într-o scrisoare adresată VEEKA, menţionează că la CEKA „deseori se dă curs unor declaraţii calomnioase”.

Iată ce îşi aminteşte E. Doiarenko despre anul 1921: sala de aşteptare a arestaţilor de la Lubianka, patruzeci-cincizeci paturi de lemn, toată noaptea sunt aduse întruna femei. Nimeni nu ştie pentru ce este acuzat, senzaţia generală era că se arestează fără motiv, în toată încăperea doar o singură femeie ştie de ce se află acolo – este o membră a partidului eserilor. Prima întrebare a lui lagoda: „Aşadar, pentru ce sunteţi aici?”. Adică să spui tu însuţi, să le dai o mână de ajutor la confecţionarea propriului tău dosar. Şi absolut acelaşi lucru se povesteşte despre GPU-ul din oraşul Riazan în anul J 930! Impresia generală că toţi au fost arestaţi fără nici un motiv. Şi întrucât era mare lipsă de capete de acuzare, pe I. D. T-ov I-au acuzat că poartă un nume fals. (Şi cu toate că era numele lui adevărat, prin hotărârea OSO a fost pricopsit cu trei ani, în virtutea articolului 58-10.) Neştiind de ce să se lege, anchetatorul întreba: „Care-i profesia dumitale?” „Planificator.” „Scrie o notă explicativă: Planificarea în uzină şi felul în care este realizată. Pe urmă o să afli de ce ai fost arestat.” (În notă el va găsi un fir de care să se agate.)

Şi oare în decurs de atâtea decenii nu ne-am obişnuit cu ideea că de acolo nu se întoarce nimeni? În afară de mişcarea înapoi, scurtă şi făcută cu bună ştiinţă, din anul 1939, doar foarte rare povestiri poţi auzi despre eliberarea unui om ca rezultat al anchetei. Dar şi în acest caz, fie că acest om a fost întemniţat din nou, fie că a fost eliberat doar pentru a fi urmărit. Astfel s-a creat tradiţia conform căreia Organele nu au rebuturi în producţie! Atunci cumjămâne însă cu nevinovaţii…?

În Dicţionarul explicativ al lui Dahl6 se face următoarea distincţie: „Cercetarea (prealabilă) se deosebeşte de anchetă prin faptul că ea se întreprinde pentru confirmarea premergătoare că există temeluri pentru a deschide ancheta”.

O, sancta simplicitas! Dar Organele nu au ştiut niciodată ce este o cercetare, o informare prealabilă! Listele trimise de sus, ori prima bănuială, denunţul unui colaborator secret sau chiar un denunţător anonim* atrăgeau după sine arestarea şi apoi acuzarea inevitabilă Timpul destinat anchetei nu era folosit pentru descurcarea delictului, ci, în nouăzeci şi cinci la sută din cazuri, pentru a -l obosi, a -l extenua, a -l vlăgui pe cel anchetat şi a -l aduce în stare să dorească să fie tăiat cu toporul, numai să se termine mai repede.

Încă din 1919, metoda principală de anchetă era: pistolul pe masă.

Aşa se desfăşura nu numai ancheta politică, dar şi cea de drept comun. La procesul Direcţiei centrale a combustibilului (1921), inculpata Mahrovskaia s-a plâns „că la anchetă i s-a dat să înghită cocaină. Procurorul’” parează: „Dacă ar fi declarat că s-au purtat brutal cu ea, ar fi ameninţat-o cu împuşcarea, toate acestea, în caz de extremă necesitate, mai puteau fi crezute”.

*Articolul 93 din Codul de procedură penală spunea chiar aşa: „O declaraţie anonimă poate servi drept motiv pentru a intenta un proces penal” (nu trebuie să ne mire cuvântul „penal”, fiindcă politicii erau toţi consideraţi infractori de drept comun).

* N. V. Krâlenko, Za piat let (în cinci ani), GIZ, Moscova-Petrograd, 1933, p. 401.

Pistolul stă ameninţător pe masă, uneori este îndreptat asupra ta, iar anchetatorul nu se oboseşte să inventeze motivul pentru care eşti acuzat: „Povesteşte, tu ştii!” Aşa i-a cerut anchetatorul Haikin în 1927 acuzatei Skripnikova, aşa i-au cerut în 1929 lui Vitkovski. Nu s-a schimbat nimic nici peste un sfert de secol, în 1952, aceleiaşi Anna Skripnikova, acum la cea de a cincea arestare, Sivakov, şeful secţiei de anchetă a MGB-ului din oraşul Ordjonikidze, îi spune: „Medicul închisorii ne informează că ai tensiunea 24/12. Asta-i puţin, canalie (ea avea şaizeci de ani), o să te facem să ai 34, ca să crapi, lepădătură, fără nici o vânătaie, fără bătăi, fără fracturi. Numai că n-o să te lăsăm să dormi!” Şi dacă Skripnikova, după nopţi de interogatoriu, ziua, în celulă, închidea ochii, gardianul năvălea înăuntru, urlând: „Deschide ochii, altfel te trag de picioare din pat şi te leg de perete!”

Şi interogatoriile de noapte erau cele mai importante în 1921. Şi tot atunci se puneau în faţă farurile automobilului (la CEKA din Riazan, Stelmah). La Lubianka, în 1926 (mărturia Berthei Gandal) se folosea sistemul de încălzire Amosov, pentru introducerea în celulă a aerului rece ori puturos. Şi mai era o celulă căptuşită cu plută, care nu avea aer şi era încălzită la maximum. Se pare că poetul Kliuev^ a stat într-o astfel de celulă, la fel şi Bertha Gandal. Vasili Alexandrovici Kasianov, participant la răzmeriţa din 1918 de la laroslavl8, povestea că o asemenea celulă era încinsă până ce prin porii corpului ţâşnea sângele; observând asta prin vizor, supraveghetorii îl puneau pe deţinut pe targa şi îl duceau să semneze procesul-verbal. Sunt cunoscute procedeele „fierbinţi” (şi „sărate”) ale perioadei „de aur”, în Georgia, în 1926, deţinuţilor li se ardeau mâinile cu ţigările; la închisoarea Meteh (din Tbilisi) îi împingeau pe întuneric într-un bazin cu necurăţenii. Aici este o legătură foarte simplă: dacă trebuie să învinuieşti cu orice preţ, înseamnă că ameninţările, violenţa şi torturile sunt inevitabile, şi cu cât acuzaţia este mai fantastică, cu atât mai crudă trebuie să fie ancheta pentru a forţa mărturisirea. Şi o dată ce cazurile umflate au fost dintotdeauna, atunci şi violenţa, şi tortura au fost dintotdeauna, nu sunt apanajul anului 1937, ele sunt un indiciu îndelungat, cu caracter general. Iată de ce astăzi mi se pare straniu să citeşti uneori în amintirile foştilor zeki că torturile au fost încuviinţate începând cu primăvara anului 1938 „*. Obstacole de ordin spiritual şi moral, care ar fi putut să reţină Organele să apeleze la tortură, nu au existat niciodată, în primul an postrevoluţionar, în” Hebdomadarul VEEKA „,” Spada roşie „şi” Teroarea roşie” s-a discutat deschis despre folosirea torturii din punctul de vedere al marxismului. Şi, judecând după consecinţe, răspunsul a fost pozitiv, deşi nu a fost general.

Despre anul 1938 ar fi mai corect să se spună aşa: dacă până în acest an pentru folosirea torturii se cerea îndeplinirea unor formalităţi, o aprobare

*E. Ghinzburg scrie că aprobarea pentru a folosi „mijloacele de influenţare fizică” a fost dată în aprilie 1938. V. Şalamov consideră că torturile au fost autorizate începând de la mijlocul anului 1938. Bătrânul deţinut Mitrovici este sigur că a existat un „ordin privind interogatoriul simplificat şi schimbarea metodelor psihice cu cele fizice”. Ivanov-Razum-nik^ consideră că „perioada celor mai crude interogatorii a fost mijlocul anului 1938”.

pentru fiecare caz de anchetat (chit că se obţinea cu uşurinţă), în 1937-1938, ţinând cont de situaţia excepţională (într-un răstimp scurt trebuiau trecuţi prin aparatul anchetei milioane de arestaţi hărăziţi Arhipelagului, ceea ce n-au cunoscut valurile masive ale „chiaburilor” şi cele naţionale), violenţa şi tortura au fost permise anchetatorilor nelimitat, au fost lăsate la aprecierea lor, cum cerea munca lor şi termenul dat. Felurile de tortută nu erau reglementate, era admisă orice inovaţie.